Baltagul 
                       Mihail Sadoveanu  
     Relația dintre două personaje 
 
Mihail Sadoveanu a fost unul dintre cei mai importanți prozatori din prima jumătate a
secolului al XX-lea și se remarcă în această perioadă datorită povestirilor, nuvelelor și
romanelor sale alături de alți scriitori precum Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu și Camil
Petrescu. 
Opera „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicată în 1930 și scrisă în 17 zile, este un
roman interbelic, obiectiv, realist-mitic și tradițional, „probabil singurul roman obiectiv” al
scriitorului (Nicolae Manolescu). 
Opera este realizată pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (monografia
lumii pastorale, reperele spațiale, tipologia personajelor, tehnica detaliului semnificativ)
și aspectul mitic (gesturile rituale ale Vitoriei, tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-
natură și mitul marii treceri). 
Romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor
Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru a
descoperi adevărul și a realiza dreptatea. 
Relația dintre Vitoria și Gheorghiță este atât una de mamă-fiu, cât și de inițiator-
inițiat. 
Statutul social al Vitoriei este cel de mamă și de soție, pe care și-l asumă cu
devotament și responsabilitate: pe fiică o educă în spiritul tradiției, iar pe băiat îl
responsabilizează, contribuind la maturizarea sa prin călătoria inițiatică (“mama lui hotărî
plecările și întoarcerile”). Gheorghiță este fiu de oier înstărit, statut pe care nu și-l schimbă pe
tot parcursul nuvelei („ Pe urmă am numărat oile şi Alexa baciul le-a însemnat la răbuş. Eu le-
am scris în condică la mine”). 
Din punct de vedere psihologic, Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă să-și
găsească soțul: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ce l-oi găsi pe
Nechifor Lipan”. Gheorghiță însă întruchipează tipul țăranului în formare („Flăcăul începea să
doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă”) a cărei personalitate se șlefuiește prin intermediul
drumului parcurs („simți în el o putere și îndârjire și nu se opri până ce nu-l birui ca pe o
ființă”). 
Portretul moral al protagonistei reiese cu precădere în mod indirect, din fapte,
gesturi, limbaj și atitudine. Este un tip complex de feminitate, deoarece în ea coexistă spiritul
practic (vinde produse pentru a face rost de bani în vederea călătoriei, face ordine în
gospodărie, lăsându-l pe argatul Mitrea să aibă grijă de casă, iar pe Minodora o duce la
mănăstire), cel religios (face daruri bisericii, postește, se spovedește și se împărtășește), dar și
o predispoziție pentru superstiții (o vizitează pe vrăjitoarea satului, baba Maranda, crezând că
poate astfel neliniștea și stările contradictorii îi vor fi spulberate, crede în visele premonitorii):
„Întăi am să fac rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului. După aceea am să ţin post
negru douăsprezece vineri în şir. Pân-atunci, poate mi se întoarce omul.” 
 Gheorghiță este înfățișat la început ca un copil respectuos, ascultător („M-oi duce,
dacă spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi cum; ca să ştiu ce să fac”), devenind pe parcurs mai
pregătit pentru viață. Un moment sugestiv ce ilustrează transformarea copilului în bărbat este
cel al praznicului, Gheorghiță având curajul și tăria de a-l lovi cu baltagul pe Calistrat Bogza,
răzbunându-și tatăl: „feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă
decât a ucigaşului”. 
Într-o altă ordine de idei, relația dintre cele două personaje este ilustrată prin
intermediul secvențelor semnificative. 
 Un episod ilustrativ este cel în care Vitoria și Gheorghiță descoperă într-o râpă
osemintele lui Nechifor. Gheorghiță coboară în râpă pentru a vedea ce se afla acolo, găsind
rămășițele tatălui său. Pentru a se asigura, Vitoria coboară și ea, comportându-se ca un
adevărat detectiv. Secvența demonstrează tăria de caracter a Vitoriei, dar și perspicacitatea
acesteia, deoarece încearcă să analizeze obiectiv indiciile de la „locul crimei”. Mai mult decât
atât, coborârea în râpă permite o analogie cu coborârea în infern, făcând trimitere la mitul lui
Isis și Osiris. De asemenea, în ceea ce-l privește pe Gheorghiță, episodul este destul de
sugestiv, deoarece, lăsat să vegheze osemintele tatălui său peste noapte, este obligat să se
maturizeze rapid: „Gheorghiţă, hotărî ea, tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău. Iar eu mă
scobor în grabă la Sabasa ca să dau de ştire.” 
O altă secvență sugestivă pentru relația dintre cele două personaje este cea a
praznicului. Vitoria, ca o bună credincioasă, îi organizează lui Nechifor parastasul, invitându-i
și pe cei doi criminali. În încercarea de a-i da de gol, aceasta le adresează o multitudine de
întrebări, punându-i în dificultate. Mai mult decât atât, ea povestește cum crede că ar fi fost
omorât Nechifor, moment în care Calistrat Bogza cedează nervos, devenind violent. Vitoria îi
face semn lui Gheorghiță să-l omoare pe criminal („— Gheorghiţă, vorbi cu mirare femeia, mi
se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”), iar acesta, simțind
că i-a sosit sfârșitul, mărturisește fapta celor doi, Ilie Cuțui fiind dat pe mâna poliției
(„Jandarmii vorbeau tare în preajma şurii, punând felurite întrebări lui Cuţui.”). 
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin reperele temporale din calendarul
religios al satului tradițional: „aproape de Sf. Andrei” , „în Postul Mare” , „10
Martie”. Perioada istorică poate fi dedusă ca fiind începutul secolului al XX-lea, din
menționarea trenului și a telefonului în zona Moldovei, dar atemporalitatea este o trăsătură a
atmosferei legendare, a aspectului mitic. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura
Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și satul de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind
un roman realist, pentru veridicitate, traseul parcurs de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe
urmele lui Nechifor, este transcris de pe hartă. Dar fiind și o scriere ficțională cu valențe
mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, și utilizează toponime
simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra). 
Din punct de vedere al perspectivei narative, narațiunea se realizează la persoana a
III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient reconstituie lumea satului de munteni și
acțiunile Vitoriei, în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și prin observație. Deși naratorul
omniscient este unic, la parastasul soțului însă, Vitoria preia rolul naratorului. 
Compozițional, romanul este structurat in șaisprezece capitole cu acțiune desfășurată
cronologic, urmărind momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi
grupate în trei părți: I. constatarea absenței și pregătirea de drum, II. căutarea soțului dispărut,
III. găsirea celui căutat, înmormântarea și pedepsirea făptașilor. 
Incipitul romanului este o legendă despre ocupațiile și modul de viață al păstorilor și
al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la „cumătrii și nunți”. Legenda este rememorată
de Vitoria în absența soțului ei și anticipează destinul acestuia, având rol de
prolog. Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei,
rostite după încheierea deznodământului („ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă
toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după
feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor”). 
Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat
prin caracterizare directă și indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relații cu alte
personaje, nume). 
Portretul fizic, sumar al personajelor, reiese din caracterizarea directa și relevă
frumusețea acestora prin tehnica detaliului semnificativ: Vitoria Lipan cucerește
prin frumusetea și farmecul ei fizic, fiindcă la cei aproape patruzeci de ani ai săi „ochii ei
căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului” erau încă frumoși. Scriitorul se
oprește asupra trăsăturilor care-i sugerează zbuciumul interior: „privirea ei era dusă departe,
semn al gândurilor în  care era adâncită și care o copleșeau”. Femeia „nu mai era tânără, dar
avea o frumuseță neobișnuită în privire”, iar „ochii ei luceau ca într-o ușoară ceață în dosul
genelor lungi și răsfrânte în cârligașe…”. Înfățișarea Vitoriei ilustrează îngrijorarea pentru
tăcerea soțului și prefigurează zbuciumul sufletesc ce o va stăpâni și o va măcina până ce-i va
descoperi și-i va pedepsi pe ucigași. Având șaptesprezece ani, „Gheorghiță era un flăcău
sprâncenat ș-avea ochii ei“. Naratorul prezintă asemănarea acestuia cu Vitoria prin ochii
căprui; Gheorghiță avea un „zambet frumos, ca de fata“, deasupra căruia se remarcă
mustăcioara care abia începea sa „înfireze“.  
 Ea găsește însă tăria morală de a se detașa de gândurile și de singurătatea ei, așa cum
reiese din autocaracterizare: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-
oi găsi pe Nechifor Lipan”, în timp ce, în altă parte, Gheorghiță va afirma: „Mama asta trebuie
să fie fărmăcătoare, cunoaște gândul omului”. Încă de la început, Gheorghiță este prezentat ca
un personaj temător (“D-apoi om putea răzbi, mămucă?“) gândindu-se mai mult la horele din
sat decât la liniștea mamei (“Răspunse mâhnit în sine căci nu se mai putea bucura de hora de a
doua zi“). Femeia observă atitudinea reținută a fiului ei, pe care îl caracterizează drept sfios și
nesigur și hotărăște să plece în călătorie alături de el. Gheorghiță era încă, în suflet, un copil,
el nu poate fi desprins din “lumea basmelor copilăriei”, el fiind cu mintea în altă parte,
judecându-i pe cei din jur ca fiind personaje ale unei lumi fantastice, necunoscută lui. Văzând
cum Vitoria îi intuiește gândurile, personajul remarcă nedumerit: “Mama asta trebuie sa fie
fărmăcătoare; cunoaște gândul omului“. 
 Referitor la caracterizarea indirectă, se poate afirma că Vitoria reprezintă tipul
femeii voluntare, fiind un „exponent al speței” (G. Călinescu) în raport cu lumea arhaică, dar
și o individualitate, prin însușirile sale: spiritul de răzbunare și metodele unui detectiv.
Criticul G. Călinescu afirmă că „Vitoria e un Hamlet feminin”, pentru că pune la cale
demascarea ucigașilor la parastas, când reconstituie scena morții lui Nechifor Lipan și o
povestește în fața sătenilor: „În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta și aplicație
de detectiv. [...] Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drumul
răzbunării” (G. Călinescu). 
 Personajul Gheorghiță este caracterizat de către autor in mod indirect prin
vestimentație, prin faptele sale, relațiile cu ceilalți și limbajul. El este prezentat în medii
diferite: cel pastoral, cel natural, cel familial. Dintre hainele cu care era îmbrăcat, este
prezentat doar chimirul, un brâu lat de piele, pe care-l purta după ce a coborât de pe munte.
Numele Gheorghiță „era numele care plăcuse Vitoriei“, nume luat de la tatăl său, „numele cel
adevărat și tainic al lui Nechifor”, nume rostit pentru el de preot și nași. Prin relația cu alte
personaje se evidențiază câteva trăsături specifice: interiorizarea, sensibilitatea, agerimea și
inteligența, modestia și ascultarea la deciziile Vitoriei, dar și teama de necunoscut și de
moarte. Gheorghiță reprezintă generația tânără, care trebuie să se găsească pe sine, să
pășească pe un drum al formării și al maturizării, la sfârșitul căruia trebuie sa fie gata să ia
locul tatălui, devenind bărbatul casei. Limbajul este unul popular, arhaic: „M-oi duce, dacă
spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi cum; ca să ştiu ce să fac”.
În opinia mea, Gheorghiță dovedește, în finalul romanului, că este suficient de matur
pentru a-și asuma rolul de cap al familiei, în vreme ce Vitoria, căreia flăcăul i-a devenit în
urma călătoriei un adevărat sprijin, își va continua viața obișnuită, al cărei ritm a fost întrerupt
de moartea lui Nechifor.  
În concluzie, raportul dintre inițiator și inițiat este înfățișat în acest roman al familiei
prin relația dintre mamă și fiu, cu prilejul călătoriei în căutarea osemintelor tatălui dispărut.
Inteligența Vitoriei și curajul lui Gheorghiță asigură restabilirea adevărului.