BALTAGUL

Mihail Sadoveanu

Particularități de construcție personaj

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total” ( Constantin

Ciopraga ). Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de la proza scurtă la proza de
mare întindere, imprimând operelor sale un stil aparte, caracterizat de originalitatea compoziţiei
şi a limbajului.
Baltagul este unul dintre romanele reprezentative ale scriitorului, considerat de Nicolae
Manolescu „singura capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu” ( Arca lui Noe ), un adevărat
bildungsroman (roman al formării). Acest roman impune prezenţa unui personaj singular în
literatura română – „aici, în centru, se află pentru prima oară un ins puternic, activ, victorios;
aceasta e femeie […] şi ţărancă.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ).
Tema romanului este reprezentată de condiția țăranului roman, păstrător al vechilor
tradiții și obiceiuri, căreia I se adaugă tema iubirii, călătoriei, familiei .
Structura romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist
( reconstituirea monografică a universului păstoresc ) şi mitic ( sensul ritual al gesturilor
personajelor ). Dincolo de încercarea Vitoriei de a reconstitui pas cu pas evenimentele care au
dus la moartea violentă a soţului său şi de a-i identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al doilea
plan al romanului, o veritabilă aventură a cunoaşterii de sine şi, simultan, a cunoaşterii lumii.
Personaj absent şi episodic, creionat indirect, cu o prezenţă stăruitoare însă de-a lungul întregului
roman, Nechifor Lipan aparţine mai curând planului mitic decât celui realist. Pornită în căutarea
soţului, Vitoria străbate simultan spaţiul real şi spaţiul mitopoetic, un univers pragmatic şi
comercial, dar şi o lume de „semne şi minuni”.
Monografie a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul secolului,
Baltagul este un roman cu o construcţie a subiectului complexă, în care se regăsesc deopotrivă
forme ale romanului poliţist şi structuri specifice naraţiunilor mitice (accentul este pus pe
ritmicitatea existenţei cotidiene a oamenilor, guvernată de legi cosmice şi de „rânduiala”
străveche ).
 Acţiunea prezintă căutarea lui Nechifor de către Vitoria, care parcurge drumul de la
Măgura Tarcăului la Vatra Dornei, descifrând semne şi stăruind în a face dreptate. Faptele
sunt, aparent, banale: Nechifor Lipan, un cioban destoinic, este ucis, iar soţia sa, Vitoria,
îngrijorată de absenţa lui îndelungată, porneşte să-l caute. Deşi baba Maranda, vrăjitoarea satului,
o încredinţează că Nechifor s-a oprit la altă femeie, Vitoria este din ce în ce mai sigură că soţul ei
e mort. Cunoscându-şi bine bărbatul, ea se lasă condusă de vise – „semne cereşti” - , dar şi de
intuiţia ei feminină; după ce-şi trimite fata la mănăstire şi îşi aranjează toată gospodăria, Vitoria,
însoţită de Gheorghiţă, pleacă la drum. Ea reface traseul parcurs de Nechifor, poposind din
cârciumă în cârciumă, punând pretutindeni întrebări. Află, la Vatra Dornei, că soţul ei a cumpărat
toate oile de vânzare şi că alţi doi ciobani s-au învoit cu Lipan să le dea şi lor o sută de oi. Cu
răbdare şi inteligenţă, femeia află totul de la sătenii care i-au văzut împreună pe cei trei, iar, după
ce îl găseşte întâmplător pe Lupu, câinele lui Lipan, descoperă şi cadavrul soţului într-o râpă. Din
acest moment, Vitoria pune în scenă o confruntare a celor doi ciobani, Ilie Cuţui şi Calistrat
Bogza, cu propriile lor fapte, utilizând ca ultim argument câinele, care-l recunoaşte fără ezitare
pe ucigaş. După ce Nechifor este îngropat creştineşte, Vitoria dă un praznic la care îl acuză pe
asasin, înfăptuind astfel un act justiţiar şi restabilind echilibrul etic şi religios tulburat prin
comiterea crimei; de acum înainte, viaţa îşi poate relua cursul firesc, Vitoria şi fiul ei se pot
întoarce acasă după îndeplinirea ultimelor datorii faţă de cel mort.
Nechifor şi Vitoria se definesc unul pe altul, prin iubirea care-i leagă definitiv, peste
accidentele firii lor omeneşti şi prin rolurile pe care şi le asumă. Vitoria îi este perechea
complementară, ataşată de el cu puterile unei legităţi mai presus de cele omeneşti. Acest personaj
feminin, unic în literatura română, este caracterizat complex pe tot parcursul acţiunii, direct şi
indirect.
Caracterizarea directă se realizează din perspectiva naratorului obiectiv şi a altor
personaje. Naratorul îi face un portret fizic sumar în incipitul romanului, reţinând detaliul
„ochilor căprii”, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Într-una dintre
primele scene ale romanului, Vitoria este prezentată în ipostaza meditativă specifică unui
puternic conflict interior. Ochii ei, „duşi departe”, sugerează ideea că femeia este preocupată de
întârzierea lui Nechifor până la uitare de sine.
 Din perspectiva Minodorei, Vitoria pare o păstrătoare severă a tradiţiei; Gheorghiţă o
vede mai mult ca pe o deţinătoare de puteri fermecate ( „cunoaşte gândurile omului”, „hotăra şi
vremea”; „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu mănânc şi ea prinde puteri” ).
Cele mai multe trăsături se conturează prin caracterizarea indirectă, realizată prin
consemnarea atitudinilor, a faptelor şi a limbajului personajului. Înţelegerea specială a lucrurilor,
spiritul pătrunzător definesc portretul moral al Vitoriei, urmărită mai ales în datele sufleteşti,
interioare, în întregul roman.
Firul narativ începe dintr-un punct de dezechilibru: absenţa bărbatului – stăpân şi
legiuitor al gospodăriei; lipsa se prelungeşte dincolo de limitele firescului, pe care legile traseelor
lui Nechifor le respectaseră până atunci cu stricteţe. Gospodăria lui Nechifor Lipan se pregăteşte,
prin mişcări sumare, de întâmpinarea noului sezon, în absenţa stăpânului, prin poruncile Vitoriei.
În acest fel, Vitoria se impune din incipit ca personaj de acţiune, meditaţia ei singuratică de pe
prispa casei, în prag de iarnă, fiind pretextul declanşării acţiunii.
Hotărârea de a pleca în căutarea lui Nechifor se conturează treptat şi, în vederea acesteia,
se săvârşesc ritualuri care o arată pe Vitoria ca o păstrătoare a tradiţiei: postul, vizita la
mănăstirea Bistriţa, închinarea la icoana Sfintei Ana, spovedania şi împărtăşania. Trecerea printr-
un alt ritual ( al formalităţilor oficiale ) determină pregătirile practice de plecare la drum lung.
Cercetările Vitoriei, prezentate prin intermediul naraţiunii, urmează un plan stabilit cu
precizie, ceea ce arată hotărârea ei de a-l găsi pe Nechifor şi curajul de a înfrunta necunoscutul.
Crescută în spiritul tradiţiilor, pe care le respectă cu sfinţenie, Vitoria respinge noul.
O secvență semnificativă este drumul la Neamţ, unde anunţă autorităţile despre dispariţia
lui Nechifor, nu o convinge că se vor lua măsurile necesare pentru găsirea acestuia. De aceea,
pregăteşte minuţios călătoria la Dorna. Toate gesturile premergătoare o arată credincioasă,
energică şi stăpână pe sine: vinde produse pentru a obţine bani de drum, merge la Bistriţa pentru
a se închina la icoana Sfintei Ana, o trimite pe Minodora la mănăstire, sfinţeşte baltagul pe care
i-l dăruieşte lui Gheorghiţă.
Atentă la semne şi la vorbele oamenilor, Vitoria reconstituie traseul lui Nechifor Lipan,
reuşind să afle, cu diplomaţie, amănunte despre soţul ei la hanurile unde poposeşte.
Intuiţia este o trăsătură fundamentală de caracter a personajului. Ea reuşeşte să înţeleagă
oamenii şi să le cunoască gândurile. Acest fapt este subliniat direct de monologul interior al lui
Gheorghiţă: „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândurile omului...”
 Perseverenţa o ajută să depăşească momentele dificile. Descoperirea rămăşiţelor
pământeşti ale lui Nechifor Lipan o afectează profund, dar nu o distruge, pentru că în conştiinţa
Vitoriei este adânc înrădăcinat gândul că pedepsirea vinovaţilor este scopul călătoriei sale. „Fără
lacrimi”, Vitoria cercetează locul, privindu-l din perspectiva ucigaşilor. Dominându-şi durerea,
ceea ce arată forţa ei morală, Vitoria Lipan face pregătirile pentru înmormântare după datină.
O altă secvență semnificativă este spre finalul romanului. La înmormântare, sunt poftiţi şi
prefectul şi cei doi ucigaşi, iar atitudinea severă şi neînduplecată a muntencei va da naştere unui
conflict exterior violent, finalizat cu mărturisirea lui Calistrat Bogza. La praznic Vitoria ştie să
conducă discuţia cu abilitate şi dezvăluie împrejurările crimei. Din nou, iese la iveală relaţia
specială dintre cei doi soţi: munteanca oferă detalii pe care numai un individ prezent ar fi putut
să le ştie, ceea ce îi înspăimântă pe ucigaşi, supuşi unui proces de tortură psihologică până când
mărturisesc împrejurările omorului. Scena se desfăşoară într-un ritm alert şi subliniază rolul
femeii în îndeplinirea actului justiţiar, chiar dacă braţul care îl loveşte pe ucigaş este acela al lui
Gheorghiţă.
După dovedirea vinovaţilor, Vitoria revine la grijile cotidiene. Gheorghiţă este considerat
cap al familiei şi, de aceea, îi sunt împărtăşite hotărârile în privinţa conducerii gospodăriei: „-
Vină încoace, Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de griji multe. Vezi de ţesală caii, după moda
cea nouă care am aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu s-au sfârşit. [...] Iar
pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela înalt şi cu
nasul mare al dăscăliţei lui Topor.”
Personajul este reprezentativ pentru categoria socială prezentată în roman, Vitoria Lipan
încadrându-se în lumea tradiţională a oamenilor de la munte, respectându-i legile nescrise şi
transmiţându-le urmaşilor. Din punct de vedere moral, fire conservatoare şi complexă,
munteanca din Măgura Tarcăului rămâne o prezenţă memorabilă dincolo de paginile romanului,
personaj de referinţă în literatura română, iar din punct de vedere psihologic se remarcă prin
puterea de a disimula fiecare gest, de a cunoaște psihologia umană, de a face vinovații șă se
autodenunțe.