Baltagul

de Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu este considerat cel mai prolific scriitor al literaturii
române, opera sa incluzând peste 105 lucrări în care a abordat teme variate
precum istoria, frumusețea plaiurilor românești sau folclorul. Roman al
transhumanței, interbelic, publicat în 1930, ”Baltagul”, zugrăvește o civilizație
pastorală, opera sadoveniană, scrisă numai 17 zile, propunând o deschidere
filozofică spre o concepție despre lume, bazată pe credință și rânduielile
ancestorale.
Încadrarea romanului în realism este susținută de viziunea autorului
dovedită la nivelul limbajului, prin limba arhaică pe care acesta o folosește.
Astfel, apropierea izbitoare de limba populară moldovenească oferă prozei
sadoveniene impresia de autenticitate. În plus, acest limbaj, încărcat de arhaisme
și regionalisme oferă romanului o muzicalitate inconfundabilă, care ne amintește
de specificul național și de țăranul meleagurilor moldovenești. În fond, pentru
Sadoveanu „țăranul român a fost principalul erou”. De asemenea, personajele
ilustrează tipologii, Vitoria fiind femeia fidelă, aflată pe calea devenirii, Nechifor
– personajul principal absent, tipul pastorului priceput, Ilie Cuțui și Calistrat
Bogza fiind criminalii însetați de valori materiale.
Caracterul monografic al romanului, dar și plasarea exactă în spațiu
reprezintă alte dovezi ale viziunii realiste a scriitorului, care prezintă tema rurală
cu minuțiozitatea unei camere de filmat, înregistrând fiecare amănunt. Acest
drum, parcurs de cele două personaje, poate fi asemănat cu un labirint exterior, la
capătul căruia se află lumina adevărului. Pe lângă acest spațiu geografic, alcătuit
din zonele stâncoase ale munților din Moldova, observăm că există și un spațiu
interior, al frământărilor eroinei și al tulburărilor psihologice, din care deducem
simplitatea, dar și viața grea a locuitorilor de munte. Timpul este cronologic,
evenimentele având loc din toamnă până în primăvară. Anul acțiunii nu este
dezvăluit întrucât autorul lasă ca evenimentele romanului să aibă valabilitate în
orice perioadă, Vitoria făcând parte dintr-un timp mitic, românesc, în care sunt
respectate valorile spirituale, precum și datinile străvechi.
Viziunea tradiționalistă pe care o propune ”Baltagul” pornește de la
întrepătrunderea aspectelor realiste cu cele mitice. Lumea pe care o crează
Sadoveanu ”gândește în basme și vorbește în poezii”. Arta narativă se înscrie pe
linia unui realism mai sobru decât al altor scrieri sadoveniene. Apar descrieri ale
naturii în registre grave și o construcție a frazei specifice care contribuie la
caracterul de epopee exemplară a unei societăți arhaice . Este o lume în care
domnește norma, în care compromisurile sunt inacceptabile. Ritmurile vieții își
urmează ciclic cursul, după datini arhaice, consacrate de practici milenare
 Din punct de vedere tematic, romanul este eclectic problematizând
existența ancenstrală a oamenilor de la munte, desfășurată între sacru și profan,
împletirea datoriei față de familie devenind polul de echilibru. Tematica
socialului definește aspecte ale comunității, romanul devenind o monografie a
satului de la munte prin mentalitate, credință, mod de viață și tradiții, secundată
de tema cunoașterii, setea de adevăr conferind veridicitate romanului. De
asemenea, întâlnim și tema iubirii, cât și cea a inițierii, asociată ei fiind
desemnarea operei drept un bildungsroman ce surprinde devenirea lui
Gheorghiță.
O primă secvență narativă relevantă pentru temă este incipitul textual
în care naratorul descrie modul în care Vitoria se pregătește pentru plecarea
la drum. Plecat la târgul de la Dorna să vândă și să cumpere oi, Nechifor nu se
mai întoarce, fapt ce o neliniștește pe Vitoria. Absența îndelungată a acestuia, o
determină să se consulte cu preotul Dănilă, dar și cu baba Maranda, vrăjitoarea
satului, evidențiindu-se astfel coeziunea sacrului cu profanul. Scena visului
Vitoriei în care Nechifor trece „o apa mare”, asociată simbolic cu Styxul, ce
desparte lumea umbrelor de cea a oamenilor, cu spatele la ea și îndepărtându-se,
face parte dintre semnele prevestitoare: ”cucoșul” ,arhetip al bărbatului)â, ”da
semn de plecare”, poarta se deschide și totuși nu vine nimeni. Astfel, Vitoria se
hotărăște să plece cu Gheorghiță în căutarea lui Nechifor. Pregătirile pentru drum
ale femeii încep cu cele spirituale, ea ținând post 12 vineri, spovedindu-se și
împărtășindu-se. Vinde brânza domnului David, cu ajutorul preotului, îi face lui
Gheorghiță un baltag nou, iar pe Minodora o lasă la mânăstire, în grija maicilor.
Călătoria inițiatică pe urmele lui Nechifor începe sub „zodia primăverii”, 10
martie și urmează traseul labirintic: de la Bicaz la Călugăreni și Farcașa, apoi la
Borca și Cruci, la Vatra Dornei și Broșteni.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în
care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape
ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește
prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți
participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese
aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort
ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant,
povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale:
”Cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Un prim element de structură și compoziție este prezența conflictelor,
ambele tipuri, cu efecte puternice asupra personajelor. Un prim conflict, cel
interior, se prefigurează la începutul romanului și este marcat de neliniștea
Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce
soluție să adopte. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la
vreo petrecere, bucuros de bunul mers al afacerilor, fie s-a oprit la o femeie cu
ochi verzi ,situație sugerată de vrăjitoarea satului, Maranda, respinsă însă de
instinctul Vitoriei, fie i s-a întâmplat o nenorocire. Deși primele supoziții sunt
greu de crezut, Vitoria care își cunoaște foarte bine bărbatul, le prefera în
schimbul unei alternative sumbre, pe care începe să o bănuiască, dar pe care
încearcă să o alunge, fiind un adevăr prea greu de suportat. Acest conflict
încetează în momentul în care femeia accepta nefirescul atitudinii soțului ei și
conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se întoarcă. Conflictul
exterior, de tip social este generat de dorinţa de îmbogăţire a lui Calistrat Bogza
şi Ilie Cuţui, a căror victimă este Nechifor Lipan, ucis pentru cele 200 de oi. Acest
conflict, plasat în trecut, generează acţiunea din planul prezentului şi se
prelungeşte, având un impact asupra Vitoriei Lipan, în plan psihologic. Un alt
conflict exterior îl constituie cel dintre generații, fiica Vitoriei,Minodora,
refuzând tradițiile moldovenești, dorindu-și să adere la civilizația modernă, în
contextul în care mama sa este o aparătoare a valorilor patriarhale
Un alt element de compoziție și structură este relația incipit-final care
ilustrează schema epică a unui basm, introducând lectorul într-un timp mitic.
Incipitul textual schițează o sociogonie mitică cu punctul de plecare în mitologia
biblică: ”Domnul-Dumnezeu după ce a alcătuit lumea a pus rânduială și semn
fiecărui om”. Povestea, spusă de Lipan pe la „cumătrii și nunți” are valoarea unui
discret pretext narativ și oferă o cheie de interpretare a textului. Legenda
cosmogonica a facerii prefigurează un mod de existență a muntenilor: ”o inimă
usoară, ca să vă bucurați cu ce-i al vostru”, având valențe simbolic-anticipative:
„femeile stau văduve înainte de vreme”. Aceasta propensiune este urmată de
creionarea portretului femeii cu „ochi caprii”, ”lumina castanie a părului”, care-
și așteapta soțul, pe Nechifor Lipan. Între Suha și Sabasa,Vitoria descoperă
osemintele lui Nechifor în râpa de sub Crucea Talienilor. În vreme ce Gheorghiță
priveghează osemintele părintelui ucis, Vitoria anunță autoritățile, pregătește
înmormântarea și praznicul. Punctul culminant e de un intens dramatism: în fața
celor adunați la praznic, a lui Calistrat Bogza și a lui Ilie Cuțui, oierii care l-au
insotit pe Nechifor la Dorna, Vitoria reconstituie împrejurările morții lui Lipan,
culminând cu pedepsirea vinovaților care își mărturisesc fapta. Calistrat Bogza
moare răpus de baltag și de câinele lui Nechifor, având loc un act compensatoriu,
iar Cuțui este arestat, turma se întoarce la stăpân și Vitoria își face datoria
spirituală față de Nechifor. Restabilirea justiției are solemnitatea unui ritual,
dezvăluind reacțiile etice ale sufletului tărănesc patriarchal.
Neîndoielnic, romanul sadovenian ilustrează formula tradițională a prozei
interbelice, impunând un model etic și estetic, prin îngemănarea tradiționalului
cu monograficul, cu realismul socialului și inițierea, având ca pretext epic situația
din balada populară. Astfel ea devine o veritabilă ilustrare a unor existențe
nealterate de contactul cu ritmul rapid al citadinului, prin care se resurcitează
imaginea unei lumi arhaice care trăiește după legi nescrise.