Mihail Sadoveanu -Baltagul.

Roman tradițional, realist, obiectiv, interbelic.

Mihail Sadoveanu este un scriitor interbelic, de factură tradiționalistă, afiliat mișcării

literare de la „Viața  românească", revistă care a apărut la Iași, sub conducerea lui Garabet
Ibrăileanu. Călinescu îl cataloga drept „un realist cu viziune de romantic". Opera lui Mihail
Sadoveanu are o tematică diversă (istoria, natura, viața socială) iar în privința speciilor abordate,
cititorul va remarca o mare diversitate:- roman, povestire, schiță, nuvelă, memorialistică.

„Baltagul” este o capodoperă sadoveniană, un roman publicat în 1930, despre care tot
Călinescu afirma că este „romanul sufletului unei muntence". Ca specie epică și acest roman are
o acțiune complexă, dezvoltată pe mai multe planuri narative. Din punct de vedere
compozițional, opera întretaie firele a trei planuri narative: cel al Vitoriei Lipan care reprezintă
femeia puternică ce își caută soțul, indiferent de greutățile care apar; planul care îl aduce în
atenția cititorului pe Gheorghiță ne prezintă maturizarea și inițierea tânărului în viață; iar planul
narativ al lui Nechifor Lipan este unul refăcut prin călătoria soției și a fiului, portretul său fiind
conturat din amintirile personajelor. Ca roman tradițional, „Baltagul” evocă o lume veche, cu
rânduieli bazate pe legea nescrisă a datinilor. Localizarea acțiunii este în partea dinspre munte
a Moldovei unde „ciobanii au neveste și prunci, în locuri singuratice și strâmte''. Că viața acolo
nu e ușoară o aflăm din tâlcul unei povestiri anecdotice de la începutul romanului. Ajungând
ultimii, când Dumnezeu împărțea daruri diferitelor nații, muntenii se scuză: „Am întârziat Prea
slăvite, căci suntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol, suim poteci oable și coborâm prăpăstii.
Așa ostenim zi și noapte, tacem și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor
ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele.”
Caracterul tradițional este dat și de inspirația din folclor și din mituri. Astfel, din celebra
balada „Miorița", naratorul preia sâmburele epic – un cioban este omorât de alți doi, pentru că
este mai bogat. Personajul feminin reprezentat de catre mamă în baladă, este înlocuit în roman de
nevasta ciobanului (Vitoria Lipan). Animalul „năzdrăvan" care sugerează legătura păstorului cu
natura apare și în baladă (mioara ) și în roman (câinele Lupu).

Critica literară a observat că la baza romanului întâlnim și valorificarea mitului egiptean

al lui Isis și Osiris. Zeul Osiris guverna Egiptul. Invidios, fratele sau îl ucide și îi risipește trupul;
Isis (soția lui) adună bucățile și îl reînvie. Soția credincioasă este ajutată de fiul ei, Horus, iar
criminalul este pedepsit de un alt fiu, Anubis, cel cu înfățișare de câine.

De tradiționalism ține si evidențierea legăturii oamenilor, mai ales a muntenilor, cu

natura. Viața păstorilor se desfășoară în ritmul naturii iar ei citesc semnele vremii după metode
numai de ei știute. De exemplu, argatul Mitrea știe că se va schimba vremea pentru că a văzut
„dumbrăvencile zburând spre soare" iar Vitoria citește în mișcarea cocoșului semnul rău.
Amestecul de credințe și superstiții din lumea satului subliniază, de asemenea, caracterul
tradițional al romanului. Vitoria apelează la vrăjitoare, deși nu crede în ceea ce-i spune aceasta, și
anume că soțul ei este ținut departe de casă de o altă femeie .  

Titlul romanului se referă la o unealtă specifică lumii satului care devine însă, în sens
simbolic, arma crimei și a răzbunării proiectate de Vitoria. Tema cărții este prezentarea lumii
muntenilor la cumpăna dintre sec. al XIX-lea și al XX-lea când lumea conservatoare, care
păstrează legile nescrise, ancestrale, este amenințată de zorii modernității. In plan secundar,
apare tema inițierii lui Gheorghiță, sub îndrumarea mamei sale. Viziunea autorului este una
critică, specifică oricărui scriitor realist. Lumea în care trăiește Vitoria este una aspră, o lume a
bărbaților, în care o femeie reușește cu greu să-și atingă scopurile. În același timp, autorul
consideră că legile nescrise ale dreptății și ale justiției vor scoate mai devreme sau mai târziu
adevărul la iveală, așa cum se-ntâmplă și în cazul descoperirii ucigașilor lui Nechifor

Perspectiva narativă este obiectivă; naratorul este neutru, detașat de evenimente,

omniscient și omniprezent, acțiunea fiind redată la pers a 3-a. Cititorul observă că naratorul știe
mai mult decât personajele sale, aceasta fiind o viziune narativă „din spate". Naratorul are o
perspectiva panoramică asupra lumii descrise fiind de tip extradiegetic. Structural, romanul are
17 capitole.

Complexitatea acestei scrieri provine și din multiplele etichetări pe care le poate primi
romanul. A fost numit roman social de Nicolae Manolescu, în „Arca lui Noe”, în capitolul: „O
femeie în țara bărbaților”. In acest capitol, criticul își pune întrebarea „Mandatul Vitoriei are el
sens transcedental și sacru ceea ce ar face din eroina lui Sadoveanu o Antigonă sau are, în
definitiv, numai un sens social și etic ceea ce ne-ar situa într-un orizont psihologic și realist?". Ca
roman polițist, George Călinescu spune că Vitoria pune spirit de vendetta si aplicație de
detectiv. Avem chiar o schemă a romanului polițist : crima-asasinarea lui Lipan, ancheta-
investigațiile Vitoriei, detectivul-Vitoria, criminalul-Bogza, complicele-Cuțui, mobilul-banii,
oile;  rezolvarea cazului și demascarea vinovaților. Ca roman inițiatic, scrierea trebuie
analizată din puctul de vedere al maturizării lui Gheorghiță, personaj secundar. La sfârșitul cărții,
el intră intr-o altfel de existență, cu alte responsabilități. Ultima pagină diferă de restul romanului
prin faptul că aici, pentru prima dată, Vitoria îi vorbește fiului ei, la persoana I, plural: „facem cu
Domnul Toma toate socotelile și plătim cinstit, mulțumindu-i frumos. Plătim preoților...". Pentru
a lua locul tatălui său, Gheorghiță are de învățat o gramadă de lecții. Din discursul final al
mamei, baiatul trebuie să priceapă că își va plăti datoriile, trebuie să respecte cu strictețe datinile,
să fie mândru și darnic cu averea sa (vor face praznic mai bun cu carne de miel), să fie gospodar
și prevăzător (cunoașterea turmelor si tocmirea pășunii).

Treptele inițierii prin care trece Gheorghiță se aseamănă foarte bine cu cele din basmul
popular. Eroul trece niște probe și apoi va lua locul tatălui (fostului Impărat). Inițierea începe de
la copilăria fericită, drumul împreună cu mama este un fel de încercare a labirintului, participă la
evenimente decisive, veghează osemintele tatălui, îl lovește pe criminal și apoi preia
responsabilitățile.

Ca roman de dragoste, scrierea ilustrează două ipostaze: iubirea juvenila (dragostea

Minodorei pentru băiatul dăscăliței) și iubirea matrimonială. Putem spune că toate acțiunile
Vitoriei de căutare a lui Nichifor sunt rezultatul dragostei puternice pe care aceasta a purtat-o și
încă o poartă soțului ei. In roman întâlnim ca element de modernitate, personajul „in absentia''
(Nechifor Lipan). Vitoria își amintește în primele pagini, replici și atitudini ale lui. Oamenii cu
care ea stă de vorbă și-l amintesc foarte bine și din amintirile lor se conturează un portret
consistent; în timpul privegherii, lui Gheorghiță i se pare că oasele tatălui său prind viață. Nu în
ultimul rând, spiritul lui dăinuie asupra familiei care continuă să îl respecte ca și cum ar fi încă în
viață. Personajul principal, femeia voluntară, este „un exponent al speței” (G. Călinescu) în
relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale: „În căutarea bărbatului,
Vitoria pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv (...) Vitoria e un Hamlet feminin, care
bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când
dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării” (G. Călinescu).
                Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă (”N-am cum să mai am hodină cum n-are
pârâul Tarcăului pân' ce l-oi găsi pe Nichifor Lipan”), curajoasă, lucidă. Inteligența nativă și
stăpânirea de sine sunt evidențiate pe drum, dar mai ales la parastas când demască ucigașii.
                 Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria le transmite copiilor respectul tradițiilor
și este refractară la noutățile civilizației: „În tren ești olog, mut și chior”. Ca mamă, îi interzice
Minodorei să se îndepărteze de tradiție („Îți arăt eu coc, valț și bluză...!”) și contribuie prin
călătorie la maturizarea lui Gheorghiță. Respectă obiceiurile de cumătrie și de nuntă („a primit
plosca și a făcut frumoasă urare miresei”) și veghează la îndeplinirea rânduielilor din ritualul
înmormântării: priveghiul, drumul la cimitir, bocitul, slujba religioasă, pomenirea, praznicul.
                Soție iubitoare, pornește hotărâtă în căutarea bărbatului: „era dragostea ei de douăzeci
și mai bine de ani”. Țipătul dinaintea coborârii coșciugului și gesturile pe care le face
concentrează iubirea și durerea pierderii soțului: „Cu același glas a strigat, încât prin toți cei de
față a trecut un cutremur”. Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului și
individualizat prin caracterizare directă și indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relații cu
alte personaje, nume).
               Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu
mai era tânără, dar avea o frumusețe neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o ușoară
ceață în dosul genelor lungi și răsfirate în cârligașe.”
               Natura devine o cutie de rezonanță a sentimentelor femeii, îndrumând-o în căutarea
soțului său: la Dorna, dar și la Crucea Talienilor, vântul anunțând-o că se află pe drumul cel bun.