Baltagul

Mihail Sadoveanu

~ 1930 ~

Citat: Mihail Sadoveanu a fost numit ,,Ceahlăul literaturii române” ( Geo Bogza)
sau ,,Ştefan cel Mare al literaturii române” (George Călinescu).

Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex,
prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară ,,Baltagul” aparține speciei literare roman.

Romanul ,,Baltagul” a apărut în 1930 și este considerat un adevărat ,,poem al naturii și al

sufletului omului simplu, o "Mioriță" în dimensiuni mari” (George Călinescu). ,,Baltagul”
este ,,probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului si aduce o formulă
inedită de roman în peisajului epicii interbelice, ,,amestecul de narațiune arhetipală grefată pe un
scenariu polițist”.(Carmen Matei Mișat, Romanul românesc interbelic). Astfel,
Romanul ,,Baltagul” este considerat un roman realist mitic.

Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea

monografică a lumii pastrale și căutarea adevărului) si aspectul mitic ( sensul de ritual al
gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către
personaje, tradițiile pastorale, dar și couniunea on-natură si mitul marii treceri.

Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca
păstrător al lumii vechi, al tradițiilor si al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a
simti si a reacționa în fața problemelor , apărând principii de viață fundamentale, statornicite din
vremuri imemoriale. În prim-plan se află căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor
Lipan, Vitoria Lipan, sotia acestuia, reconstituind drumul parcurs de acesta, pentru aflarea
adevărului și săvârșirea dreptății, însoțită fiind de Gheorghiță, fiul său.

În roman se regăsesc marile teme sadoveniene, viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta
povestirii, înțelepciunea.

O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea care
deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu).
Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai
cheamă și-un câne…” Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de
Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de
început. ”Suntem în Dacia…, ca punct de plecare.

Intriga romanului e antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret

exponențial dual este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la
munte: ”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat
puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut:
priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele
aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate, dar obligat la o viață dură, cu îndelungi
absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă frumoasă, ”din categoria oamenilor
tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de
tendințele cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul și știe a organiza gospodăria în lipsa
soțului. Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor prevestitoare-visul cu
Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o singură dată, a plecare,
întunecarea cerului-fixează intriga și configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării
epice.

O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria, veritabil
”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala
tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta
disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea
răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre
mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și
împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni
prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de
pedeapsa dumnezeiască”.

Titlul operei este unul simbolic, toporul cu două tăișuri devenind arma magică și simbolică
menită să facă dreptate, fiind în același timp arma crimei. Cuvântul baltag, provine de la
latinescul ,,labrys”, care înseamnă atât topor cu două tăișuri, cât și labirint. În roman, este vizibil
motivul labirintului, ilustrat de drumul Vitoriei spre găsirea soțului, un labirint interior, al
frământărilor sale, și unul exterior, al drumului săpat în stânci, labirintul amintind de curgerea
continuă a vieții spre moarte.

Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea făcându-se la persoana a III-a, de către un
narator omniscient și omniprezent, care reconstituie, prin tehnca detaliului și prin observație,
lumea satului si acțiunile Vitoriei. La parastas, Vitoria preia rolul naratorului și reconstituie
crima pe baza propriilor deducții, făcându-i pe cei doi criminali să-si recunoască vina în fața
satului și a autorităților.

În ceea ce privește modurile de expunere prezente, narațiunea este preponderentă, pasajele

descriptive fixează diferite aspect ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual
( portretele Vitoriei și al lui Gheorghiță), și colectiv ( muntenii ,,locuitorii de sub brad”).
Narațiunea este nuanțată de secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul
rostit de femeie în căutarea sotului, la fiecare popas: ,,Nu s-a oprit cumva…astă-toamnă un om
cu un cal negru țintat în frunte? Mie să-mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un
cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă brumărie.”

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, întâmplările petrecându-se din toamnă până în
primavară, ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,În Postul Mare”. Cadrul acțiunii este satul Măgura
Tarcăului, zona Dornelor și a Bistritei, dar si cea de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un
roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria si Gheorghiță conține toponime
existente pe hartă. Romanul este de asemenea o scriere ficțională cu valențe mitice, astfel
romancierul imaginează satul Lipanilor și alte toponime simbolice: satul Doi Meri, râul Neagra.

Romanul este structurat in șaisprezece capitole, cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind

momentele acțiunii si are caracter monografic deoarece înfățișează viața muntenilor ( oameni
care trăiesc la munte!!!), ocupațiile, tradițiile, obiceiurile și principalele lor trăsături: muncitori,
veseli, iubitori. Trăsăturile personajului colectiv, muntenii, sunt surprinse la începutul romanului,
în legenda povestită de Lipan, rememorată de Vitoria: ,,Viața muntenilor e grea; mai ales a
femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului îi e dat să-și câștige
pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața. […] Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte.
[…] Munteanul are rădăcini la locul lui, ca si bradul.” Familia Lipanilor este parte a acestei
colectivități.

Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic. Criticul Nicolae

Manolescu arată că, deși Sadoveanu alege ca pretext epic situația din balada populară, în care doi
ciobani se hotărăsc să-l ucidă pe al treilea pentru a-i fura oile, autorul ,,sacrifică marele ritm al
transhumanței pentru un fapt divers”, ceea ce face ca ,,Baltagul” să fie ,,un roman realist in
sensul cel mai propriu”.