01.

PLANUL ESEULUI BALTAGUL DE MIHAIL SADOVEANU

Context

Opera ’’Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu, publicată în 1930, este un roman interbelic, obiectiv, realist-
mitic, traditional si polimorf.

Incadrare în tipologie, în curent cultural/ literar

Specia: roman

Tipul de roman: realist-mitic. Două coordonate: aspectul realist (monografia lumii pastorale, reperele
spațiale, tipologia personajelor, thenica detaliului seminificativ) și aspectul mitic (gesturille rituale ale
Vitorieii, tradiţiile pastorale, mitul marii treceri).

Inspirația din balada populară „Mioriţa” constituie un aspect controversat în receptarea critică.

Prezentarea temelor romanului studiat

Tema rurală: romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.

Tema călătoriei şi motivul labirintului au semnificații diferite pentru Vitoria (reconstituie

evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei - intriga polițistă), pentru Gheorghiţă, călătoria
are rol educativ, de iniţiere a tânărului (Bildungsroman)

Elemente de structură şi de compoziție

Titlul: Baltagul (toporul cu două tăișuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a

crimei și instrumentul actului: justiţiar, reparator.

Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea la persoana a III-a, naratorul omniprezent şi

omniscient. Al doilea narator este Vitoria, la paratas.

Relaţii temporale şi spaţiale: Timpul este vag precizat, prin repere din calendarul religios: „aproape
de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura Tarcăului,
zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi satul de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei.

Compoziţie: şaisprezece capitole care pot fi grupate, în raport cu tema călătoriei, în trei părți: I.
constatarea absenței și pregătirile de drum, Il. căutarea soțului dispărut, III. găsirea celui căutat,
înmormântarea și pedepsirea făptaşilor.

Incipitul/ prologul romanului este o legendă despre ocupațiile şi modul de viaţă al păstorilor şi al
altor neamuri, pe care o spunea Nechifor. Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei.

Personajele înfăţişează tipologii umane reprezentative pentru lumea satului de la munte, la începutul
secolului al XX-lea. Personajul principal este Vitoria Lipan, femeia voluntară, munteanca, soție de
cioban. Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care se maturizează
(Bildungsroman). Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă. Personaje episodice: Minodora, fiica
receptivă la noutăţile civilizației; moş Pricop (ospitalitatea), părintele Dănilă (autoritatea spirituală în
satul arhaic), baba Maranda (credinţa în superstiții). Personajul colectiv: muntenii.

1
Opinie

Familia Lipanilor este parte a acestei colectivităţi. Numele protagoniştilor au semnificații simbolice,
desemnând victoria binelui asupra răului: Vitoria (asemănător cu „victoria”), Gheorghe (numele de
botez al tatălui) și Gheorghiţă (numele fiului) amintesc de Sf. Gheorghe, învingătorul balaurului, iar
Nechifor (în gr. „Nike-phoros”) înseamnă „purtător de victorie”.

Numită de criticul Nicolae Manolescu „O femeie în țara bărbaților”, personajul Vitoria reprezintă tipul
femeii voluntare.

Concluzie

Romanul „Balitagul” de Mihail Sadovea nu aparține realismului mitic, având ca pretext epic situația
din balada populară. De-a lungul vremii, romanul a primit diferite interpretări, unele chiar
contradictorii.

02. ESEU: BALTAGUL DE MIHAIL SADOVEANU

Încadrare.

Romanul Baltagul, apărut în 1930, duce la desăvârşire formula realismului liric. Roman
tradiţional,respectă tiparele scrisului convenţional, precum omniscienţa, cronologia, personajul tipic,
abordând teme consacrate, ce definesc sufletul naţional. Discursul epic este linear, axat mai ales pe
tema călătoriei explorative, care are ca scop căutarea, cunoaşterea, iniţierea, confruntarea, adevărul,
justiţia.

Monografie a satului tradiţional de la începutul secolului al XX-lea, romanul surprinde evenimente

rituale din viaţa păstorilor din zona Dornelor. Este imaginea lumii arhaice, îndeosebi a celei păstoreşti,
în faza ei crepusculară, când este invadată de agenţii lumii noi, capitaliste.Aspectele tradiţionale apar
mai luminoase decât în realitate, ceea ce pare să constituie chiar rodul intenţiei scriitorului.

Tema cu referire la o secvenţă epică /scenă.

Rezervele ţărănimii faţă de realităţile lumii noi şi, mai ales, respectul faţă de normele
tradiţionale de conduită şi pentru comportamentul ritualizat este ilustrat pe tot parcursul acţiunii. În
scena opririi la nunta din satul Cruci, Vitoria împlineşte ritualul cuvenit, deşi drumul ei era încă
departe de a se fi încheiat.Nuntaşii, îmbrăcaţi de sărbătoare, fugeau cu săniile pe apa îngheţată a
Bistriţei. Bărbaţii trăgeau cu pistoalele asupra brazilor, ca să alunge iarna. Vorniceii le-au ieşit
drumeţilor înainteşi le-au întins plosca. Vitoria, arătând ,,veselă faţă”, face ,,frumoasă urare miresei”.
Oamenii se mândresc că încă mai ţin calendarul cel vechi, căci vor să fie ,,mai tineri cu treisprezece
nopţi”.

Ritualul împlinit la nuntă este evidenţiat în scena opririi la Cruci. Nuntaşii, îmbrăcaţi de sărbătoare,
fugeau cu săniile pe apa îngheţată a Bistriţei. Bărbaţii trăgeau cu pistoalele asupra brazilor, ca să
alunge iarna. Vorniceii le-au ieşit drumeţilor înainteşi le-au întins plosca. Vitoria, arătând ,,veselă
faţă”, face ,,frumoasă urare miresei”. Oamenii se mândresc că încă mai ţin calendarul cel vechi, căci
vor să fie ,,mai tineri cu treisprezece nopţi”.

Două elemente ale textului narativ: construcţia subiectului – conflict; relaţii temporale şi spaţiale;
perspectivă narativă.

Acţiunea este dispusă într-un plan real, social (Moldova, primele decenii ale sec. al XX-lea,satul
Măgura Tarcăului) şi unul mitic, conturând două lumi la hotarul dintre secole:una arhaică, a păstorilor,
care luptă pentru a-şi apăra obiceiurile şi tradiţiile, şi alta modernă, lumea oraşului. Timpul narativ se

2
întinde între două sărbători creştine, de la Sfântul Dumitru până la Sfântul Gheorghe (octombrie-
aprilie).

Asociind scene şi episoade narative, Baltagul prezintă o acţiune complexă şi complicată, gradată pe
momentele subiectului, desfăşurată de-a lungul a şaisprezece capitole, structurate în trei secvenţe
epice distincte.

Prima parte a discursului narativ (cap. I – VI) cuprinde expoziţiunea şi intriga.Prin dispariţia lui
Nechifor Lipan, rânduiala pusă de Dumnezeu a fost distrusă, deci conflictul, dacă într-un plan este
social, în plan mitic este existenţial. Semnele vin din lumea reală (cocoşul dă semn de plecare), dar şi
din zări necunoscute (visul eroinei, menit să confirme ideea morţii soţului). Pe plan social se
conturează monografia satului de munte, unde tradiţia nu permite abateri de la legile nescrise
(Minodora este certată când se interesează de civilizaţia modernă), unde biserica şi practica magică
coexistă (Vitoria posteşte douăsprezece vineri, pregătindu-se pentru călătorie, dar merge şi la
vrăjitoare).

Intriga o constituie decizia muntencei de a porni împreună cu fiul ei pe urmele lui Lipan, în căutarea
adevărului şi pentru împlinirea ritualului. În acest scop, Vitoria îşi cheamă fiul plecat cu oile, apoi face
câteva drumuri pregătitoare, la mănăstiri şi biserici, apoi la Piatra Neamţ, pentru a depune o
plângere către stăpânirea pământeană. Vinde mărfuri negustorului David pentru a obţine banii
necesari pentru călătorie, duce fata la mănăstirea Văraticului şi lasă gospodăria în seama argatului
Mitrea.

Partea a doua şi cea substanţială a romanului (cap. VII – XIII) desfăşoară linear acţiunea, urmărind
drumul parcurs de eroină din sat în sat în căutarea lui Nechifor, pentru dezlegarea tainei. Vitoria îşi
ascunde gândurile, întreabă, ascultă, cercetează, provoacă la discuţie. Descoperă, cu ajutorul câinelui
lui Lipan, rămăşiţele soţului, într-o râpă, la Crucea Talienilor. Traseul parcurs reprezintă şi un itinerariu
al vieţii şi al morţii: la Borca ia parte la un botez, la Cruci întâlneşte o nuntă, pentru ca în final, la
Sabasa, să împlinească ritualul înmormântării lui Nechifor.

Partea a treia (cap. XIV – XVI) cuprinde punctul culminant şi deznodământulromanului. Reconstituind
faptele, la praznicul de pomenire a mortului, eroina reuşeşte cu abilitate să-i demaşte pe cei vinovaţi.
Îndeplinindu-şi datoria faţă de cel dispărut, Vitoria porneşte spre casă, făcând planuri de viitor pentru
familia ei.

Naratorul omniscient reconstituie obiectiv lumea arhaică, prin tehnica detaliului şi a

observaţiei,ilustrând viziunea autorului asupra lumii evocate.

Veritabilă frescă a satului moldovenesc de tip arhaic, mitic, Baltagul urmează un drum vechi al
transhumanţei. Potrivit opiniei criticului literar Nicolae Manolescu, Sadoveanu ,,n-a dat curs
imaginaţiei poetice, ci observaţiei”, elementul realist marcând profund romanul. Lipsesc aspectele
idilice, efuziunile sentimentale şi contemplările atât de caracteristice scrisului sadovenian, ele făcând
loc atitudinii obiective şi descrierii minuţioase.

03. ALT MODEL DE ESEU BALTAGUL DE MIHAIL SADOVEANU

Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat "poem al
naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari" (George Călinescu). Versul
moto, "Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne", argumentează viziunea mioritică asupra morţii,
căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială
de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă.

3
Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu
împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către exegeţii vremii. Romanul
are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice
româneşti: "Salga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate
faptele eroinei), "Doica" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema,
motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai
semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman).

Tema ilustrează lumea arhaică a satului românesc, trăsăturile ţăranilor munteni ca păstrători ai lumii
vechi, ai tradiţiilor, dominaţi de principiile seculare. La fel ca în balada ”Mioriţa”, sunt prezente temele
transhumanţei, a comuniunii dintre om şi natură şi a atitudinii omului în faţa morţii. Fiind un roman al
perioadei de maturitate a lui Sadoveanu, marile teme exploatate de acesta se regăsesc şi în lucrarea
de faţă. Viziunea despre lume propusă porneşte de la întrepătrunderea elementelor realiste cu cele
mitice, conturând o lume guvernată de tradiţii.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât enclitic, fapt ce
accentuează elementul în jurul căruia gravitează acțiunea. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un
obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar. Se concretizează astfel,
prin valorile ce pot fi atribuite titlului, motivul labirintului de la nivelul acţiunii, ilustrat de drumul
şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor
sale, cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana

a III-a, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului muntenesc şi acţiunile Vitoriei
Lipan. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului femeia preia rolul naratorului,
povestind crima celor prezenţi, pe baza propriilor sale presupuneri. Modul principal de expunere este
naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea romanului se plasează între două mari
sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral : Sâmedru (Sf. Dumitru) – 26 octombrie
şi Sângeorz (Sf. Gheorghe) – 23 aprilie. Sunt prezenţi indici temporali ce subliniază anumite momente
“aproape de Sf. Andrei”,”în Postul Mare”,”10 martie”. Sadoveanu evită să precizeze anul în care se
petrece acţiunea, dorind să sugereze că timpul acţiunii este unul mitic, valabil pentru orice epocă în
care se respectă credinţele şi datinile străvechi. Drept repere spaţiale este consemnat cel iniţial, satul
Măgura Tarcăului, în care locuia familia Lipan, iar mai apoi drumul parcurs în căutarea lui Nechifor ce,
conform unui roman realist, cuprinde şi toponime reale (Bicaz, Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Vatra
Dornei, Neagra, Sabasa, Suha).

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Baltagul” , şi anume interior şi exterior. Este
prezent conflictul exterior, de tip social, generat de dorinţa de îmbogăţire a lui Calistrat Bogza şi Ilie
Cuţui, a căror victimă este Nechifor Lipan, ucis pentru cele 200 de oi. Acest conflict, plasat în trecut,
generează acţiunea din planul prezentului şi se prelungeşte, având un impact asupra Vitoriei Lipan, în
plan psihologic. Conflictul interior este cel de bază al romanului, numit şi labirint interior,
cristalizându-se în neliniştea sufletească a femeii, cauzată de absenţa prelungită a soţului. Apar
conflicte secundare ce au rolul de a întregi portretul Vitoriei, precum cel dintre ea şi cei doi ucigaşi, în
încercarea sa de a-i demasca.

Ca structură, romanul “Baltagul” este împărţit în 16 capitole numerotate cu cifre romane şi fără titluri.
Capitolele subliniază trei idei esenţiale, primele şase capitole cuprinzând aşteptarea neliniştită a
femeii, următoarele şapte căutările ei, iar ultimele trei înfăptuirea actului justiţiar. Se evidenţiază cele
două coordonate fundamentale pe care este construită opera, respectiv cea realistă şi cea mitică.

4
Acţiunea este liniară, urmând un singur fir narativ, însă desfăşurandu-se în două planuri temporale:
unul retrospectiv al rememorării întâmplărilor şi unul în care sunt prezentate acţiunile întreprinse
până la pedepsirea asasinilor. Astfel, se delimitează alte două planuri, cel al viilor, în care se manifestă
Vitoria şi unul al lumii de dincolo în care Nechifor Lipan trebuie să-şi găsească liniştea. Incipitul
romanului conţine o legendă pe care obişnuia să o spună la diverse petreceri, în care se explică
motivul traiului greu al muntenilor. Finalul romanului este, de asemenea, o întoarcere spre latura
optimistă a existenţei: fiul devine capul familiei, ducând mai departe tradiţia strămoşească, iar femeia
îşi găseşte liniştea sufletească după ce îl înmormântează conform tradiţiei pe soţul său.

Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce corespund unui tipar
narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, fixează contextul spaţio-temporal, menţionând toposul, satul
Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei Lipan, ce este surprinsă torcând pe prispă şi
cugetând la întârzierea soţului său plecat la Dorna pentru a cumpăra oi. Intriga cuprinde frământările
femeii, ce duc la hotărârea de a pleca în căutarea soţului. Sunt amintite în continuare acţiunile
întreprinse înainte de plecarea sa: ţine post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei
Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispatiţia lui Lipan, vinde unele lucruri pentru a
avea bani de drum; pe Minodora, fiica lor, o lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi
încredinţează un baltag sfinţit.

Desfăşurarea acţiunii relevă drumul parcurs de Vitoria împreună cu fiul său, Gheorghiţă. Ei
reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri. Aceştia se opresc la hanul lui Donea de la
gura Bicazului, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la moş Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa.
Întrebând din sat în sat, ea află că, la Vatra Dornei, Lipan a cumpărat 300 de oi şi că, împreună cu el
mai erau încă doi oameni, care îl rugaseră să le vândă o sută dintre ele. Vitoria Lipan urmează drumul
spre Păltiniş, Broşteni, apoi Borca, loc în care turma a părăsit apa Bistriţei, ajungand la Sabasa. Trece
punţile de piatră ale Stănişoarei, poposind la Suha, unde constată cu mirare că aici nu mai ajunseseră
trei ciobani, ci numai doi şi devine sigură că între aceste două localităţi s-a petrecut omorul. Punctul
culminant este atins în două momente semnificative ale acţiunii. Pe de o parte, atunci când, cu
ajutorul câinelui regăsit în curtea unui localnic, Lupu, munteanca descoperă într-o râpă rămăşiţele lui
Lipan,ce fusese omorât cu o lovitură de baltag şi apoi aruncat în dreptul Crucii Talienilor. Cu o
luciditate şi stăpânire de sine ieşită din comun,Vitoria îndeplineşte datinile necesare pentru mort,
cheamă autorităţile ca să constate crima, dar gandul ei se îndreaptă spre înfăptuirea dreptăţii,
demascarea şi pedepsirea ucigaşilor. Femeia află identitatea celor doi ciobani, Calistrat Bogza şi Ilie
Cuţui, şi faptul că locuiesc în împrejurimi.

Cel de-al doilea moment de maximă intensitate este surprins prin organizarea prazincului de la
Sabasa cu ocazia înmormântării lui Lipan, Vitoria invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din
Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile,
în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun drumeț. Furios, Bogza îi dă pe toți la o
parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe bărbat în frunte cu
tăişul baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile
femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat.
Deznodământul este redat de trimiterea în mâinile autorităților a celor doi vinovaţi.

Personajul principal, Vitoria Lipan, este individualizat prin caracterizare directă şi indirectă. Portretul
fizic dezvăluie frumuseţea femeii prin tehnica detaliului semnificativ, tipic realist: “Nu mai era tânără,
dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”. Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă- “N-am să mai
am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”, curajoasă, lucidă.
Inteligenţa şi stăpânirea de sine, cumpătul, sunt evidenţiate pe drum, dar mai ales la parastas, când
demască ucigaşii şi în momentul descoperirii cadavrului soţului său.

5
Vitoria este reprezentativă pentru tiparul lumii arhaice, transmiţând copiilor săi respectul pentru
tradiţii, negând noutăţile civilizaţiei :“În tren eşti olog, mut şi chior”. Îi interzice Minodorei să se
îndepărteze de tradiţie- “în legea noastră ai să trăieşti şi tu” şi respectă cutumele înmormântării. Este
o soţie iubitoare, sentiment ce o motivează şi ghidează în drumul său -“era dragostea ei de douăzeci şi
mai bine de ani” şi ce reiese şi din reacţia sa la descoperirea răposatului: “S-a dărâmat în genunchi, şi-
a rezemat fruntea de marginea sicriului”.

Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut.
Este prezentat în evoluţie, accentuând caracterul de bildungsroman al operei. Maturizarea sa se
realizează odată cu veghea în râpă a osemintelor tatălui său, fiind cuprins de frică. Desăvârşirea
formării lui Gheorghiţă se produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu baltagul,
împlinind dreptatea: ”feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a
ucigaşului”.

Caracterizat în absenţă, Nechifor Lipan simbolizează destinul muritor al oamenilor. Numele său
adevărat, de botez, era tot Gheorghiţă însă primise numele de Nechifor(gr. Nike-phoros – purtător de
victorie), după ce se îmbolnăvise la vârsta de patru ani. Vorba sa “Nimene nu poate sări peste umbra
lui” anticipează destinul tragic al acestuia.

Stilul romanului este unul solemn, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul
literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și
festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și
propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”.
Limbajul folosit cuprinde expresii arhaice(“n-a zvonit cătră nimeni”,”nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi
să răspundă”,”au prins a avea în coada ochiului”) şi anumite forme populare(”năcaz”, ”îs”, ”câne”,
”carare”, “mâni”) cu scopul de a conferi textului oralitate.

Viziunea asupra lumii promovată de Mihail Sadoveanu se bazează pe principiile societăţii rurale, de la
care nu se abate pe tot parcursul scrierii, aspect vizibil în vorbele Vitoriei din finalul capitolului al XV-
lea. Este subliniată în acest mod ideea de ciclicitate între viaţă şi moarte şi delimitarea dintre cele
două lumi -“să luăm de coadă toate câte-am lăsat”. De asemenea, autorul aduce în prim-plan
necesitatea dreptăţii pentru continuarea existenţei, descriind neliniştea Vitoriei din momentul
descoperirii cadavrului soţului său şi până la prinderea făptaşilor.

În concluzie, opera “Baltagul” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de
factură mitică, tradiţională, socială, ce valorifică unul dintre cele patru mituri fundamentale ale
poporului român, surprinzând prin tematica sa tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi
patriarhale.

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total” ( Constantin Ciopraga ).
Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de la proza scurtă la proza de mare întindere,
imprimând operelor sale un stil aparte, caracterizat de originalitatea compoziţiei şi a limbajului.

Baltagul este unul dintre romanele reprezentative ale scriitorului, considerat de Nicolae Manolescu
„singura capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu” ( Arca lui Noe ). Acest roman impune prezenţa
unui personaj singular în literatura română – „aici, în centru, se află pentru prima oară un ins
puternic, activ, victorios; aceasta e femeie […] şi ţărancă.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ).

Structura romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist ( reconstituirea

monografică a universului păstoresc ) şi mitic ( sensul ritual al gesturilor personajelor ). Dincolo de
încercarea Vitoriei de a reconstitui pas cu pas evenimentele care au dus la moartea violentă a soţului
său şi de a-i identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al doilea plan al romanului, o veritabilă

6
aventură a cunoaşterii de sine şi, simultan, a cunoaşterii lumii. Personaj absent şi episodic, creionat
indirect, cu o prezenţă stăruitoare însă de-a lungul întregului roman, Nechifor Lipan aparţine mai
curând planului mitic decât celui realist. Pornită în căutarea soţului, Vitoria străbate simultan spaţiul
real şi spaţiul mitopoetic, un univers pragmatic şi comercial, dar şi o lume de „semne şi minuni”.

Monografie a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul secolului, Baltagul este un
roman cu o construcţie a subiectului complexă, în care se regăsesc deopotrivă forme ale romanului
poliţist şi structuri specifice naraţiunilor mitice (accentul este pus pe ritmicitatea existenţei cotidiene
a oamenilor, guvernată de legi cosmice şi de „rânduiala” străveche ).

Acţiunea prezintă căutarea lui Nechifor de către Vitoria, care parcurge drumul de la Măgura
Tarcăului la Vatra Dornei, descifrând semne şi stăruind în a face dreptate. Faptele sunt, aparent,
banale: Nechifor Lipan, un cioban destoinic, este ucis, iar soţia sa, Vitoria, îngrijorată de absenţa lui
îndelungată, porneşte să-l caute. Deşi baba Maranda, vrăjitoarea satului, o încredinţează că Nechifor
s-a oprit la altă femeie, Vitoria este din ce în ce mai sigură că soţul ei e mort. Cunoscându-şi bine
bărbatul, ea se lasă condusă de vise – „semne cereşti” - , dar şi de intuiţia ei feminină; după ce-şi
trimite fata la mănăstire şi îşi aranjează toată gospodăria, Vitoria, însoţită de Gheorghiţă, pleacă la
drum. Ea reface traseul parcurs de Nechifor, poposind din cârciumă în cârciumă, punând pretutindeni
întrebări. Află, la Vatra Dornei, că soţul ei a cumpărat toate oile de vânzare şi că alţi doi ciobani s-au
învoit cu Lipan să le dea şi lor o sută de oi. Cu răbdare şi inteligenţă, femeia află totul de la sătenii
care i-au văzut împreună pe cei trei, iar, după ce îl găseşte întâmplător pe Lupu, câinele lui Lipan,
descoperă şi cadavrul soţului într-o râpă. Din acest moment, Vitoria pune în scenă o confruntare a
celor doi ciobani, Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza, cu propriile lor fapte, utilizând ca ultim argument
câinele, care-l recunoaşte fără ezitare pe ucigaş. După ce Nechifor este îngropat creştineşte, Vitoria
dă un praznic la care îl acuză pe asasin, înfăptuind astfel un act justiţiar şi restabilind echilibrul etic şi
religios tulburat prin comiterea crimei; de acum înainte, viaţa îşi poate relua cursul firesc, Vitoria şi
fiul ei se pot întoarce acasă după îndeplinirea ultimelor datorii faţă de cel mort.

Nechifor şi Vitoria se definesc unul pe altul, prin iubirea care-i leagă definitiv, peste accidentele firii
lor omeneşti şi prin rolurile pe care şi le asumă. Dintru început, Nechifor se detaşează prin gesturi,
comportament şi atitudini. Prin naşterea lui specială, urmată de un simulacru de moarte şi de o nouă
naştere, el îşi afirmă esenţa particulară şi destinul special; cele două nume pe care le poartă,
Gheorghe ( < gr. Georgos – lucrător al pământului; Sf. Gheorghe – biruitor al balaurului ) şi apoi,
Nechifor ( < gr. Nikefors – victoriosul, biruitorul ) sunt numele acestui destin. Vitoria îi este perechea
complementară, ataşată de el cu puterile unei legităţi mai presus de cele omeneşti. Acest personaj
feminin, unic în literatura română, este caracterizat complex pe tot parcursul acţiunii, direct şi
indirect.

Caracterizarea directă se realizează din perspectiva naratorului obiectiv şi a altor personaje.

Naratorul îi face un portret fizic sumar în incipitul romanului, reţinând detaliul „ochilor căprii”, „în
care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Într-una dintre primele scene ale romanului,
Vitoria este prezentată în ipostaza meditativă specifică unui puternic conflict interior. Ochii ei, „duşi
departe”, sugerează ideea că femeia este preocupată de întârzierea lui Nechifor până la uitare de
sine.

Din perspectiva Minodorei, Vitoria pare o păstrătoare severă a tradiţiei; Gheorghiţă o vede mai mult
ca pe o deţinătoare de puteri fermecate ( „cunoaşte gândurile omului”, „hotăra şi vremea”; „Dacă-i
într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu mănânc şi ea prinde puteri” ).

Cele mai multe trăsături se conturează prin caracterizarea indirectă, realizată prin consemnarea
atitudinilor, a faptelor şi a limbajului personajului. Înţelegerea specială a lucrurilor, spiritul

7
pătrunzător definesc portretul moral al Vitoriei, urmărită mai ales în datele sufleteşti, interioare, în
întregul roman.

Firul narativ începe dintr-un punct de dezechilibru: absenţa bărbatului – stăpân şi legiuitor al
gospodăriei; lipsa se prelungeşte dincolo de limitele firescului, pe care legile traseelor lui Nechifor le
respectaseră până atunci cu stricteţe. Gospodăria lui Nechifor Lipan se pregăteşte, prin mişcări
sumare, de întâmpinarea noului sezon, în absenţa stăpânului, prin poruncile Vitoriei. În acest fel,
Vitoria se impune din incipit ca personaj de acţiune, meditaţia ei singuratică de pe prispa casei, în
prag de iarnă, fiind pretextul declanşării acţiunii.

Hotărârea de a pleca în căutarea lui Nechifor se conturează treptat şi, în vederea acesteia, se
săvârşesc ritualuri care o arată pe Vitoria ca o păstrătoare a tradiţiei: postul, vizita la mănăstirea
Bistriţa, închinarea la icoana Sfintei Ana, spovedania şi împărtăşania. Trecerea printr-un alt ritual ( al
formalităţilor oficiale ) determină pregătirile practice de plecare la drum lung.

Cercetările Vitoriei, prezentate prin intermediul naraţiunii, urmează un plan stabilit cu precizie,
ceea ce arată hotărârea ei de a-l găsi pe Nechifor şi curajul de a înfrunta necunoscutul. Crescută în
spiritul tradiţiilor, pe care le respectă cu sfinţenie, Vitoria respinge noul. Vizita la Neamţ, unde anunţă
autorităţile despre dispariţia lui Nechifor, nu o convinge că se vor lua măsurile necesare pentru
găsirea acestuia. De aceea, pregăteşte minuţios călătoria la Dorna. Toate gesturile premergătoare o
arată credincioasă, energică şi stăpână pe sine: vinde produse pentru a obţine bani de drum, merge
la Bistriţa pentru a se închina la icoana Sfintei Ana, o trimite pe Minodora la mănăstire, sfinţeşte
baltagul pe care i-l dăruieşte lui Gheorghiţă.

Atentă la semne şi la vorbele oamenilor, Vitoria reconstituie traseul lui Nechifor Lipan, reuşind să
afle, cu diplomaţie, amănunte despre soţul ei la hanurile unde poposeşte.

Intuiţia este o trăsătură fundamentală de caracter a personajului. Ea reuşeşte să înţeleagă oamenii

şi să le cunoască gândurile. Acest fapt este subliniat direct de monologul interior al lui Gheorghiţă:
„Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândurile omului...”

Perseverenţa o ajută să depăşească momentele dificile. Descoperirea rămăşiţelor pământeşti ale lui
Nechifor Lipan o afectează profund, dar nu o distruge, pentru că în conştiinţa Vitoriei este adânc
înrădăcinat gândul că pedepsirea vinovaţilor este scopul călătoriei sale. „Fără lacrimi”, Vitoria
cercetează locul, privindu-l din perspectiva ucigaşilor. Dominându-şi durerea, ceea ce arată forţa ei
morală, Vitoria Lipan face pregătirile pentru înmormântare după datină.

La înmormântare, sunt poftiţi şi prefectul şi cei doi ucigaşi, iar atitudinea severă şi neînduplecată a
muntencei va da naştere unui conflict exterior violent, finalizat cu mărturisirea lui Calistrat Bogza. La
praznic, ancheta începută de domnul Anatase Balmez ia sfârşit, pentru că Vitoria ştie să conducă
discuţia cu abilitate şi dezvăluie împrejurările crimei. Din nou, iese la iveală relaţia specială dintre cei
doi soţi: munteanca oferă detalii pe care numai un individ prezent ar fi putut să le ştie, ceea ce îi
înspăimântă pe ucigaşi, supuşi unui proces de tortură psihologică până când mărturisesc
împrejurările omorului. Scena se desfăşoară într-un ritm alert şi subliniază rolul femeii în îndeplinirea
actului justiţiar, chiar dacă braţul care îl loveşte pe ucigaş este acela al lui Gheorghiţă: „Împuns de alt
ţipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a
ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte.
Calistrat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge. […]

- Ce vrei?

8
 - Vreau să mă mărturisesc. […] Părinte, zise Bogza, gâfâind iar; eu văd că se poate întâmpla să pier.
Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se ştie că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am
prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa este.”

După dovedirea vinovaţilor, Vitoria revine la grijile cotidiene. Gheorghiţă este considerat cap al
familiei şi, de aceea, îi sunt împărtăşite hotărârile în privinţa conducerii gospodăriei: „- Vină încoace,
Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de griji multe. Vezi de ţesală caii, după moda cea nouă care am
aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu s-au sfârşit. [...] Iar pe soră-ta să ştii că nici c-
un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela înalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.”

Personajul este reprezentativ pentru categoria socială prezentată în roman. Vitoria Lipan se
încadrează în lumea tradiţională a oamenilor de la munte, respectându-i legile nescrise şi
transmiţându-le urmaşilor. Fire conservatoare şi complexă, munteanca din Măgura Tarcăului rămâne
o prezenţă memorabilă dincolo de paginile romanului, personaj de referinţă în literatura română.

În perioada interbelică, romanul românesc a cunoscut cea mai complexă dezvoltare de până atunci.
Pe de o parte Eugen Lovinescu și colaboratorii lui de la “Sburătorul” promovau formula modernă a
romanului analitic, citadin, cu eroi problematizanți, formulă ilustrată de scriitori ca Mircea Eliade și
Camil Petrescu. Pe de altă parte, reviste ca “Viața Românească” și “Gândirea” promovau formula
tradițională, cu specific național și cu structuri prelungite din secolul al XIX-lea. Romanul tradițional
are o structură închisă, finalul rezolvând toate conflictele și cu o desfășurare cronologică a
evenimentelor. Temele sunt inspirate din existența social-istorică a comunităților țărănești, fiind
preferate tema parvenirii, a luptei pentru pământ, a moștenirii, a formării etc. Narațiunea este
heterodiegetică, cu narator omnipresent, omniscient și în general obiectiv. Personajele au o mare
coerență și sunt tipologice.

O astfel de operă este “Baltagul”, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930 . Întreaga creație a lui
Sadoveanu aparține prozei tradiționale, de specific național, fie că este vorba de tema socială a
satului și a țăranului sau de viața târgurilor și de istorie. În ciuda dimensiunilor reduse, romanul a fost
interpretat în mod divers, ca roman “al transhumanței” (Călinescu) sau cu intrigă polițistă, fie ca
roman de iubire, al formării. S-au observat cele două aspecte importante, de roman realist și de
roman mitic. Scriitorul s-a inspirat atât din realitățile satului din nordul Moldovei, la cumpăna dintre
secolele XIX și XX, cât și din mituri, tradiții și din balada “Miorița”. A preluat din aceasta fundalul
transhumanței (absența bărbaților plecați cu oile determină un mod de viață în care femeile au un rol
important), intriga (doi ciobani îl omoară pe al treilea), motivul animalului devotat (câinele) și cel al
femeii în căutare.

Tema este socială, evocarea vieții unei comunități de păstori, în prim-plan situându-se drumul
Vitoriei Lipan în căutarea bărbatului dispărut. Construcția epică ilustrează formula tradițională, cu
narațiune heterodiegetică, narator omniscient, compoziție închisă, evoluție cronologică și cu
numeroși indici spațio-temporali.

Un cuplu de personaje important din opera este reprezentat de Vitoria Lipan și de Gheorghiță, fiul
acesteia.

Personajul principal, Vitoria Lipan, este o femeie voluntara, “un exponent al spetei” (G. Calinescu)
in relatie cu lumea arhaica, dar si o individualitate, prin insusirile sale: “Vitoria pune spirit de vendetta
si aplicatie de detectiv” (G. Calinescu). Munteanca din Magura Tarcaului este o femeie puternica,
hotarata, curajoasa. Inteligenta nativa si stapanirea de sine sunt evidentiate pe drum, dar mai ales la
parastas, cand îi demasca pe ucigasi. Apartinand lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor
respectul traditiilor si este refractara la noutatile civilizatiei (“In tren esti olog, mut si chior”). Ca

9
mama, ii interzice Minodorei sa se indeparteze de traditie si contribuie prin calatorie la maturizarea
lui Gheorghita. Personaj complex, este realizat prin tehnica basoreliefului si individualizat prin
caracterizare directa si indirecta – fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relatii cu alte personaje. Portretul
fizic releva frumusetea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: “Nu mai era tanara, dar avea
o frumuseta neobisnuita in privire”;”ochii ei căprii în care se răsfrângea lumina castanie a
părului.” .Portretul fizic al lui Gheorghita oglindeste caracteristicile vârstei-“începea să-i înfiereze
mustăcioara”, dar și trăsături care îl individualizează. Flăcăul este “mândru și voinic”,după cum
remarcă Vitoria, are ochii căprui și frumoși ai mamei sale, era sprâncenat.Descrierea vestimentației și
notarea gestului semnificativ întregesc portretul exterior al băiatului, fudul, cu bundița lui înflorită, cu
chimirul nou în care iși cufunda palmele ca tatăl său pe care îl considera un model pentru meseria sa
și pentru viața.

Familia lui Nechifor Lipan, din satul Măgura Tarcăului este reprezentativă pentru oamenii de munte
din nordul Moldovei.Sunt muncitori, înstăriți datorită muncii, au sarcinile foarte bine
stabilite.Bărbatul este mereu plecat în procesul transhumanței, femeia este energica, descurcareata si
administreaza singura gospodaria. Baiatul, adolescent acum, este initiat în meseria de oier de tatal
sau, Minodora, si ea adolescentă, este crescuta în spiritual traditiei stramosesti de mama ei.

După ce își dă seama că barbatul ei a disparut, deoarece plecase toamna devreme si trecusera doua
luni, ea intuieste ca este mort, pentru ca in lumea lor, în care legile nescrise, tradițiile ordoneaza
întelegerea rostului vietii, o astfel de disparitie nu putea avea drept explicatie decât moartea. Vitoria îi
scrie cu ajutorul preotului lui Gheorghita pentru a-l chema. Scrisoarea de raspuns dezvaluie mai
multe trasaturi ale baiatului: își iubea părinții și era cuprins de dor, îi respecta , avea credinta în
Dumnezeu. Indirect, aflam ca er déjà un oier priceput.

Observând că fiul se sfia sa plece singur în cautarea tatalui, Vitoria decide sa plece împreuna. Pentru
baiat, acest drum va fi initiatic, un drum al maturizarii, opera având astfel si trasaturi de
bildungsroman. Mama îl observă permanent, il îndruma, iar baiatul se lasă condus de aceasta
uimindu-se de inteligența ei, de simțul ei psihologic, de diplomatia, puterea de disimulare, arta
dialogului, autoritatea si asprimea când era cazul.. “pentru tinede-aici înainte începe a răsări
soarele;De-acu trebuie sa te arati barbat.Eu nu am alt sprijin si am nevoie de bratul tău”.Baiatul
raspunde pe masura și, înainte de plecare, simte in el”o putereșî îndârjire și nu se opri până ce nu-l
birui ca pe o ființă.”Monologurile sale interioare – mijloc important de caracterizare- dezvăluie spiritul
de observație , natura reflexivă. Astfel, surprins de supărarea ei apriga, el gândește ca Vitoriei i-au
crescut” țepi de aricioaica”. Intelege că “femeile –s mai viclene, iar barbatii îs mai proști,însă mai tari
de vârtute” O observa permanent pe mama sa învățând că răbdarea, tăcera sau, dimpotrivă
locvacitatea, disimularea la nevoie,sunt manifestări mai prețioase decât suferința, renunțarea,
impulsivitatea, chiar decât faptele uneori. De-a lungul calatoriei, cei doi se completează se analizeaza,
fiul oglindindu-se în conștiința mamei care îl îndrumă cu mult tact. Ei sunt caracterizați direct prin
dialog sau prin monolog și indirect prin gesturi, dialog, relații interumane, fapte. Vitoria ajunge încet-
încet la asasinii lui Nechifor, înțelege că motivul uciderii a fost jaful, dar nu se exteriorizeaza în fața lor,
iar fiul se mira .Va întelege mai târziu că ea căuta dovezi, că era convinsă că nu jandarmii si judecatorii
trebuie sa ii pedepseasca, ci mai inâi ea trebuie sa își faca datoria de nevastă și de creștină. Si pe
Gheorghiță trebuie să îl aiba alaturi. Astfel se construiește portretul moral complex al amândurora.

Scena descoperirii rămășițelor pământești este impresionantă prin dramatismul ei, iar Sadoveanu a
pregătit-o cu mare arta accentuând notele tragice. Era o zi frumoasă de primăvară, iar Vitoria, om al
muntelui, s-a lăsat furată de mireasma padurii. Lupu s-a zmucit în lanț, dar ei nu l-au slobozit. Spre
apus au mai trecut o data pe lângă Crucea Talienilor, iar Vitoria, observând câinele, i-a spus lui
Gheorghița sa il lase liber, apoi l-a îndemnat sa coboare în râpă și s-a dus si ea. Strigătul

10
femeii-”Gheorghiță”- l-a inspaimântat pe baiatul care nu stia numele adevarat al tatalui si povestea
schimbarii ritualice. Lasat de mama sa vegheze osemintele tatalui, baiatul iși învinge teama si se simte
barbat: “Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.”
Totuși, când se înnoptează, se sperie și urcă la drum fiind mai apoi mustrat de Vitoria ca a lasat
lumânarea. In plan symbolic, acesta este momentul în care el trece la un nivel superior de conștiință.
Acea coborâre pare una în infern, după care flăcăul va prelua puterile celui dispărut. Acum înțelege
de la mama lui ca trebuia sa asculte si de autoritati si ca nu mai puteau sa ridice singuri trupul. Foarte
abilă, ea le spune autoritătilor ca nu banuieste pe nimeni, desi Gheorghita stia ce îi trecea ei prin
minte..Pe Gheorghiță îl consideră “încă prost și copil”, dupa cum îi spune nevestei cârciumarului, așa
că își asuma pedepsirea vinovaților Punctul culminant , dezvaluirea ucigasilor la praznicul de
înmormântare reprezintă si momentul maturizarii depline a lui Gheorgita, fiind condus de mama.El
asistă mai întâi la relatarea în care femeia descrie scena asasinatului de parca ar fi fost de față,
observă iritarea crescândă a lui Calistrat Bogza, iar când Vitoria emite verdictul-“Gheorghiță mi se
pare că pe baltag e scris sânge și acesta-I omul care a lovit pe tatu-tau”-, el a simțit crescând în sine “o
putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului”.Il lovește în frunte cu același baltag, iar Lupu
desăvârșeste actul justitiar. Intreaga scenă dezvaluie nivelul la care a ajuns comunicarea înttre cei doi.

In final, cele două personaje apar împreună, mamă șî fiu, el preluând rolul tatalui său, ea
adaptăndu-se la noua situație a familiei. El înțelege că, deși mama i-a fixat noul loc, mai are multe de
învățat, că trebuie săîși assume responsabilități, să își platească datoriile,să respecte cu sfințenie
datinile, să fie gospodar, cinstit, respectuos.Astfel Gheorghiță a parcurs treptele inițierii, de la
copilăria ocrotită de familie, la deprinderea mestesugului sub îndrumarea tatalui, la drumul sub
Indrumarea mamei.

Drumul lor strabătând munții, înfruntând situatii periculoase, îndrumati, dupa credinta Vitoriei, de
Sf.Ana, care se pare ca i-a împins înainte până la locul crimei, dar și de Nechifor-“mortul a vorbit”,cei
doi se leaga tot mai mult. Alexandru Paleologu a comparat drumul lor, inițiatic pentru băiat, cu
drumul zeiței Isis, din mitologia egipteană, în căutarea trupului taiat si risipit al lui Osiris.In capitolul XI
Sadoveanu face o referire la această legenda când spune:”trebuia să afle dacă Lipan s-a înălțat în
soare ori a curs pe o apă”. Osiris reprezintă soarele care apune si rasare, adică moare si reînvie. Tot ca
în mitul egiptean, Vitoria este însoțită de fiu-acolo Horus- și de câinele devotat-Anubis.

Baiatul a preluat de la mama puterea de a înfrunta greutățile, forța de a continua viata cu respectul
familiei, al credintei, al tradițiilor.Asa cum observa Tudor Vianu, “chipurile lui Sadoveanu exprimă
forma supremă a expansiunii vieții și reprezintă tipuri de creatori, ființe care își croiesc singure
soarta.”Vitoria Lipan este o astfel de ființă, iar Gheorghiță este pregătit să devină un asemenea om,
puternic, pe care soarta sa nu il înfrăgă.”

Universul taranesc

Mihail Sadoveanu, "Ceahlaul literaturii romane", cum l-a numit Geo Bogza, "stefan cel Mare al
literaturii romane" cum i-a spus G.Calinescu, are o opera monumentala a carei maretie consta in
densitatea epica si grandoarea compozitionala.

Viata satului romanesc (tema spiritualitatii satului romanesc) este principala tema a epicii
sadoveniene, intrucat "taranul roman a fost principalul meu erou", marturisea Sadoveanu intr-un
discurs tinut la Academia Romana. Taranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu
viata aspra ca si meleagurile prapastioase pe care este sortit sa traiasca (asa cum ilustreaza prozatorul
in legenda de la inceputui romanului "Baltagul"). Puternic individualizat in literatura romana, taranul
lui Sadoveanu se particularizeaza prin cateva trasaturi specifice:

11
- taranul, ca pastrator al lumii vechi, arhaice si patriarhale;

- taranii moldoveni sunt oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al dreptatii si al libertatii, aparatori
ai unor principii de viata fundamentale statornicite din vremi imemoriabile;

- rabdatori in suferinta, tin in sufletul lor dureri nestinse, se retrag in mijlocul naturii sau rabufnesc cu
violenta, implinindu-si dreptatea, mentinand nealterat sentimentul demnitatii umane;

- universul sufletului taranesc se compune din adevar, dreptate, demnitate si iubire patimasa: "Fa-te si
tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade sa te faci! Sa nu rapesti munca saracului [...], sa nu-ti
bati joc de nevoiasul care varsa lacrimi pe brazda" ("La noi in Viisoara");

- inclinatia lor catre confesiune, placerea de a povesti intamplari din "vreme adanca".

Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu (1880-1961) a aparut in noiembrie 1930 si este un adevarat
"poem al naturii si al sufletului omului simplu, o «Miorita» in dimensiuni mari" (George Calinescu).
Versul moto, "Stapane, stapane,/ Mai chiama si-un cane", argumenteaza viziunea mioritica asupra
mortii, careia Sadoveanu ii da o noua interpretare, aceea a existentei duale ciclice, succesiunea
existentiala" de la viata la moarte si din nou la viata.

Romanul "Baltagul" a fost scris in numai 17 zile si publicat in noiembrie 1930, cand Mihail Sadoveanu
implinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de catre exegetii vremii. Romanul
are ca surse de inspiratie balade populare de la care Sadoveanu preia idei si motive mitologice
romanesti: "Saiga" (setea de implinire a actului justitiar, de infaptuire a dreptatii ce domina toate
faptele eroinei), "Dolca" (ideea profundei legaturi a omului cu animalul credincios), "Miorita" (tema,
motivul, conflictul, discursul epic simplu, conceptia asupra mortii sunt numai cateva dintre cele mai
semnificative elemente ale baladei ce se regasesc si in roman).

Tema romanului ilustreaza lumea arhaica a satului romanesc, sufletul taranului moldovean ca
pastrator al lumii vechi, al traditiilor si al specificului national, cu un mod propriu de a gandi, a simti si
a reactiona in fata problemelor cruciale ale vietii, aparand principii de viata fundamentale,
statornicite din vremuri imemoriabile.

Semniflcatia titlului. Mit si traditie

Titlul este simbolic, intrucat in mitologia autohtona baltagul este arma magica si simbolica menita sa
implineasca dreptatea, este o unealta justitiara. Ea este, in basmele populare, furata de fortele
malefice (zmei) si redobandita de personajul pozitiv. Principala trasatura a baltagului este ca, atunci
cand este folosit pentru infaptuirea dreptatii, acesta nu se pateaza de sange: "...unealta raului se
dovedeste a fi, intoarsa, arma binelui [...]. Baltagul da prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile intrebari, sa-l
ispiteasca pe Calistrat Bogza afara din tacerea sa pentru a vorbi si a se demasca; in sensul basmului
arhaic, baltagul este unealta magica, insusita de raufacator si recucerita de erou. Obiectul pare
investit cu puteri uimitoare: atata vreme cat se afla in posesia lui, raufacatorul se pastreaza ascuns;
pierzandu-l, el apare cu adevarata sa infatisare. Cartea lui Sadoveanu se cheama «Baltagul» asa cum
se cheama unele basme «Nuielusa fermecata» sau «Palosul nazdravan»". (Petru Mihai Gorcea -
"Nesomnul capodoperelor - Basmul eternei repetitii. Insemnari sadoveniene")

Cuvantul "baltag" poate veni si de la grecescul "labrys", care inseamna secure cu doua taisuri, dar si
labirint. In roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul serpuit pe care il parcurge Vitoria
Lipan in cautarea sotului, atat un labirint interior, al framantarilor sale de la neliniste la banuiala apoi
la certitudine, cat si un labirint exterior, al drumului sapat in stancile muntilor pe care il parcursese si
Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale serpuite, aminteste curgerea continua a vietii spre

12
moarte si a mortii spre viata: Vitoria porneste in cautarea sotului din interior, din intuneric pentru a
putea ajunge in exterior, la lumina.

In mitologia universale, labirintul este casa securii duble, sugerand dualitatea existentiala, adica un
simbol al vietii si al mortii. Centrul acestui labirint este rapa dintre Suha si Sabasa, unde zac
osemintele lui Nechifor Lipan.

Structura romanului evidentiaza doua componente: una simbolica-mitica si cealalta epica-realista,

care se interfereaza pe parcursul intregului roman.

Romanul "Baltagul" este o opera epica, deoarece naratorul omniscient isi exprima indirect
sentimentele si conceptiile prin intermediul personajelor si al actiunii. Modalitatea narativa se
remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului si relatarea la persoana a III-a, fapt ce
argumenteaza detasarea acestuia de evenimente.

Timpul in care are loc actiunea este limitat si cronologic, intamplarile se petrec din toamna pana in
primavara, dar nu este precizata perioada, deoarece Vitoria Lipan traieste intr-un timp mitic
romanesc, un timp spiritual al credintelor si datinilor stravechi, care au valabilitate in orice epoca.
Perspectiva spatiala este reprezentata de meleagurile accidentate si stancoase ale muntilor din
Moldova, ilustrand viata aspra a muntenilor.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu publicat în 1930 aparține realismului cu o notă mitică
( derivată din totalitatea tradițiilor și superstițiilor prezentate, dar și din cadrul temporal asemenea
basmelor, acțiunea e plasată în illo tempore.)

O primă trăsătură pentru încadrarea romanului în realism este prezența verosimilului: prin toponime,
unele din ele reale(Dorna, Tarcău, apa Bistriței) , altele fictive utilizate pentru a marca autentic traseul
Vitoriei (Suha, Sabasa, Cruci) ; situația veridică în care 2 oieri îl ucid pe celălalt pentru bani.

O a doua trăsătură este perspectiva narativă obiectică: postura naratorului centrală este preluată însă
de către Vitoria în momentul parastasului, ea relatând foarte detaliat circumstanțele uciderii soțului
său. Această rocadă imprimă narațiunii un ritm mai alert, cititorul fiind intens implicat în acțiune.

Tema textului este călătoria, în vederea căutării adevărului, temă în jurul căreia orbitează alte teme
conexe familia, averea, moartea, destinul.

O primă scenă relevantă pentru tema textului este găsirea lui Lipan în râpă. Din punctul de vedere al
suspiciunilor Vitoriei, acest moment este sfârșitul călătoriei, odată cu depistarea osemintelor lui
Nechifor. Pe de altă parte, momentul e punctul care declanșează acțiunea de răzbunare.

Simbol central: râpa, un simbol al morții. Acest simbol marchează o coborâre în infern care reprezintă
moartea lui Nechifor și renașterea lui Gheorghiță precum și maturizarea acestuia. Suspansul este bine
conturat prin aglomerarea enumeraților oase risipite cu zgârcuirile umede. Utilizarea arhaismelor și
regionalismelor conferă textului autenticitate și culoare locală.

Scena se încheie cu replica femeii:” Gheoghiță!” care reprezintă numele de botez al soțului ei folosit
doar în intimitatea lor. Fiul tresare la această replică, momentul marcând preluarea autorității
familiale de către fiul lui Lipan.

O a doua scenă este scena răzbunării, praznicul parastasului care reprezintă finalul călătoriei și
dezvăluirea adevărului. În confirmarea suspiciunilor, Vitoria dă dovadă de o inteligență și o viclenie
aparte. Îi invită pe vinovați la parastas. Atitudinea Vitoriei îi face pe aceștia să realizeze că fapta lor a
fost descoperită, moment în care este indusă starea de panică. („de ce mă tot fierbi și mă înțepi
atât?”)

13
Elemente de compoziție, structură și limbaj

Incipitul textului: are formă de prolog precedat de un motto. Acesta din urmă este preluat din
Miorița: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ș-un câne”.

Sadoveanu valorificând astfel componenta mitică; motto-ul ghidează lectura din punct de vedere
tematic ( căutarea oierului dispărut) dar și atrage atenția asupra unor elemente din lumea rurală,
precum comuniunea om-animal.

Prologul cuprinde legenda relatată de Nechifor, la evenimentele lumii satului, conform acesteia la
crearea lumii dumnezeu le-a dăruit muntenilor o „inimă ușoară” și „muieri frumoase și iubețe”. Astfel,
prologul anticipează atât caracterul Vitoriei, loială soțului ei cât și atitudinea ei optimistă din finalul
romanului, care atestă, faptul că viața merge înainte.

Conflictele:

–conflictul exterior: inițial este cel mioritic 2 oieri îl ucid pe al 3-lea pentru a-i pune mâna pe bani și pe
turme. Dispariția baciului muntean va cauza un alt conflict exterior între soția lui și ucigașii săi,
conflict bazat pe dorința de răzbunare, dar și pe intenția de a echilibra balanța dreptății.

–conflictele interioare: sunt mai accentuate la nivelul lui Gheorghiță, care ezită în numeroase puncte
cheie, cum ar fi plecarea de acasă și părăsirea comunității tinerilor, șovăiala de dinainte de a coborî în
râpă, stângăcia din momentul pedepsirii lui Bogza.

-ezitările lui sunt justificate de procesul de maturizare prin care trece;

Încheiere:

-comparație cu Miorița- încadrarea prin intertext a baladei Miorița conferă un caracter complex,
latura realistă îmbinându-se armonios cu cea mitică.

14