Baltagul

De Mihail Sadoveanu
,,Baltagul”, publicat în anul 1930, este o creație polifonică, din perspectiva tematicii
complexe și a fomulei narative abordate: roman monografic, social, pastoral, mitic, de dragoste,
inițiatic, cu intrigă polițistă ( G. Călinescu).
Realismul este un curent literar-artistic, manifestat cu precădere în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Estetica acestuia are o serie
de trăsături care îl individualizează: veridicitatea întâmplărilor, determinismul spațio-temporal,
înfățișarea unui univers dinamic, complex, structurat circular, în care se remarcă prezența
personalităților tipologice și vii care suferă o evoluție evidentă. Romanul sadoveanian se
încadrează în realismul interbelic, ilustrând o dimenisune mitico-baladească, întrucât tema
realistă oglindește un univers arhetipal, conturat în dimeniunea sa ancestrală, mitică și spirituală.
O primă trăsătură ce încadrează această opera în estetica realismului este o amplă
monografie, un tablou realist al vieții din spațiul moldovenesc de munte, surpins la începutul
secolului al XX-lea. Întâmplările definesc contururile unui univers diegetic, care stă sub semnul
veridicității. Astfel, călătoria montană a Vitoriei și a lui Gheorghiță avea ca scop căutarea
adevărului și împlinirea actului justițiar, obiceiurile marilor momente din viața omului ( botez,
nunta, înmormântarea), relațiile interumane, mentalitatea, datinile. Fresca socială este ilustrată de
o galerie semnificativă de personaje veridice, tipologice, în strânsă legătură cu mediul din care
provin: Vitoria Lipan- tipul muntencei, un caracter puternic și bine ancorat în tradiție, părintele
Daniil Milieș- preotul din Măgura Tarcăului, o adevărată autritate la care Vitoria merge pentru a
cere sfaturi, baba Maranda- vrăjitoarea satului, domnul Davis și domnul Vasiliu- negustori.
O altă trăsătură, discursul narativ este obiectiv, relatarea fiind făcută la persona a III-a,
de către un narator heterodiegetic, omniscent. Reperele spațiale și temporale validează
dimensiunea realistă și mitică a romanului. Romanul, se deschide cu imaginea satului Măgura
Tarcăului, iar drumul parcurs de Vitoria și Gheorghiță conturează, prin bogăția toponimică, zona
Moldovei montane: Bicaz, Valea Bistriței, Farcașa, Suha, Sabasa, Țara Dornelor. Reperele
temporale se înscriu în ritmurile calendarului religis și ale naturii: Sfântul Andrei, Postul
Crăciunului, Boboteaza, postul Paștelui.
Tema centrală este reprezentată de drumul inițiatic și explorativ, cu scopul aflării
adevărului și al înfăptuirii actului justițiar. Având în vedere caraterul polimorf al romanului se
remarcă și alte teme predilecte operei sadoveniene: iubirea, viața personală, condiția familiei.
O primă scenă semnificativă pentru tema și viziunea în romanul sadovenian este
reprezentată de discuția Vitoriei cu fica ei, Minodora, atunci când aceasta primește o scrisoare
de dragoste de la fiul dascălului din sat, Ghiță Topor. Romanul ilustrează lumea arhaică a satului
românesc și sufletul țăranului moldovean ca păstrător al tradițiilor, iar această secvență
oglindește concepția de viață a muntencei ce pare a fi izvorânte din matricea unui timp mitic în
care nu se admint schimbări: aceasta o dojenește pe Minodora, pentru că se îndepărtează de legea
și de tradiția familiei în care a fost educată. În spiritul acestei concepții, păstrate din neam în
neam, nu poate accepta decât un tânăr care să împărtășească aceleași valori și concepții de viață.
A a doua scenă semnificativă este coborârea în râpa de sub Crucea Talienilor. La nivel
simbolic, acestă secvență reverberează narațiunea egipteană a lui Isis, aflată în cautarea lui
Osiris, însțită de fiul Horus. În timp ce băiatul se pierde cu firea la vederea rămășițelor tatălui,
Vitoria se îngrijește să respecte oridinea spirituală: își jelește soțul, îi aprinde o lumânare,
anticipează imediat pregătirile pentru înmormântarea creștinească. Inițierea tânărului Gheorghiță
în experiența tulburătoare a morții se săvârșește sub îndrumarea mamei sale care îl lasă pe băiat
să vegheze rămășițele tatălui său .Astfel, mama îl pregătește pe fiu pentru o lecție importantă,
care este sinonimă cu experimentarea groazei de neființă, validând proba maturizării băiatului.
Finalul romanului pune în valoare intuiția, inteligența și curajul Vitorie Lipan, marcând
totodată finalul inițierii lui Gheorghiță. Momorabilă este secvența de la praznicul de
înmormântare, în care protagonista dovedește că știe să exploreze momentele de tensiune
psihologică ale vinovăților. Demascarea făptașilor este urmată de înfăptuirea actului justițiar:
Bogza, lovit în frunte cu baltagul de către Gheorghiță și sugrumat de câinele Lupu, își recunoaște
fapta înaintea de a muri, iar Ilie Cuțui este arestat pentru complicitatea la crimă.
Incipitul ilustrează o sociogonie mitică a muntenilor, cu punct de plecare din mitologia
biblică și reprezintă o poveste spusă adesea de Nechifor Lipan la petreceri, vocea bărbatului
răzbătând ca un ecou stins în conștiința Vitoriei. Secvența are valoarea unui simbolic pretext
narativ, fiind o cheie de interpretare a textului și de înțelegere a personajelor. Finalul romanului
coincide cu restabilitatea echilibrului social și cosmic prin descoperirea adevărului și înfăptuirea
actului justițiar. Odată săvârșită dreptatea, existența protagonistei își reia cursul firesc, grijile
acesteia fiind îndreptate spre viitorul apropiat: planurile de pomenire ale soțului decedat,
recuperarea turmelor pierdute, reântoarcerea la Măgura Tacăului.
În prima aprte a romanul este conturat conflictul interior al protagonistei, îngrijrată de
absența prelungită a lui Nichifor Lipan, plecând în ținutul Dornelor. Inițial, Vitoria oscilează
între două posibilități: soțul ei fie întârzie la vreo petrecere, bucuros de bunul mers al afacerilor,
fie și-a găsit o femeie ,,cu ochi verzi”, așa cum i-a sugerat baba Maranda. Cu toate acestea,
conoscându-și bărbatul, Vitoria elimină cele două supoziții, presimțind în urma viselor că numai
mortea l-ar fi putut opri să ajungă acasă. Conflictul exterior se manifestă între protagonistă și
cei doi bărbați care i-au omorât soțul, Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Ca un veritabil detectiv,
Vitoria pleacă în căutarea lui Nichifor, reface cu minuție intinerarul acestuia, iar prăznuirea
soțului îi demască pe făptași, determinându-i să mărturisească singuri crima comisă.
În concluzie, ,,Baltagul” este un roman complex sub aspect tematic, ilustrează arta narativă
sadoveniană, care asociază epicul cu liricul, povestea cu poezia idilică a satului și a naturii
cosmice, prin îmbinarea strategie narative spacifice narative prozei realiste cu viziune mitică a
omului înscris într-o ordine arhetipală.