Baltagul

Mihail Sadoveanu
Tema și viziunea despre lume
Romanul “Baltagul” a fost scris în numai 17 zile și publicat în noiembrie 1930,
când Mihail Ssdoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu un “ropot de recenzii
entuziaste” de către criticii vremii. George Călinescu spunea despre Sadoveanu că are
“realismul unui Balzac și melancolia unui romantic.” Romanul are ca surse de
inspirție balada populară Miorița, din care Sadoveanu preia idei și motive mitologice
românești.
Frescă a satului românesc, “Baltagul” este un veritabil roman tradiționalist,
valorificând mituri poulare și făcând apel la elemente de credință ortodoxă. Sunt
invocate sentimente nobile, mai. precis iubirea, fidelitatea și mândria apartenenței la
un neam demn.
Sub aspect tematic, romanul poate fi considerat mitic, având în vedre
asemănarea cu balada Miorița și cu mitul lui Isis și Osiris, dar și prin credința li
superstițiile invocate. Se poate indentifica și un puternic substrat social, prin
monografia realizată lumii pastorale și ilustrarea obiceiurilor și mentalității lumii
satului. Din perspectiva lui Gheorghiță, “Baltagul” este un bildungsroman Întrucât
urmărește drumul inițierii și al maturizării acestuia.
Titlul de tip oglindă, anticipativ și sintetic este un element de prelectură ce
stabilește un orizont de așteptare la nivelul poului receptor. Simbol al dualității,
baltagul este unealtă și armă, figurând simbolic viață și moartea. Despre acesta
Z. Sîngeorzan spunea că este “unealtă magică și simbolică însușită de
răufăcători și recucerită de erou”.
Tema principală este dualitatea viață-moarte, alături de căutarea adevărului,
care se întemeiază pe motivul copilăriei. Putem identifica de asemenea tema
restabilirii echilibrului printr-un act justițiar și inițierea.
 Structura este specifică romanului tradițional prin cele 16 capitole ce urmăresc
evoluția acțiunii în ordine cronologică. Se pot identifica cu ușurință trei planuri clar
delimitate.
Primul plan surpinde existența individuală și familială, urmărește conflicte
interioare și relații între părinte și copii. Al doilea plan urmărește existența
comunității și a unie lumi arhaice, care se confruntă cu noi forme de viață socială.
Planul al treilea este cel mitic și simbolic, în care este încadrată existența muntenilor.
Relatarea se realizează la persoana a treia printr-un narator auctorial,
extradiegetic, heterodiegetic, obiectiv și omnisicent și se poate identifica focalizarea
zero. Uneori, aceasta este înlocuită de o focalizare internă, întrucât autorul exprimă
punctul de vedere al Vitoriei Lipan. În secvența praznicului, Vitoria preia rolul
naratorului, reconstituind crima pe baza propiilor deducții.
Timpul epic este marcat de calendarul popular în care se încadrează viața
pastorală, întrucât eventimentele au loc între 2 mari sărbători creștineȘ Sfântul
Dumitru și Sfântul Gheorghe. Plecarea lui Nechifor coincide cu drumul spre iarnă,
asociată cu moartea, iar ritualul integrării celui dispărut în ritmurile universului are
loc primăvara.
Spațiul epic are valențe care îmbină planul real cu cel simbolic și se pot
identifica trei repere importante, spațiul sacru al muntelui, spațiul degradat al văii,
aceasta fiind un substitut al Infernului și spațiul simbolic, interior al visului.
Prima parte a romanului, capitolele I-IV, surprinde frământările Vitoriei în
așteptarea soțului și pregătirile de drum și include incipitul, expozițiunea și intriga.
Incipitul rezumă o legendă cosmologică ce integrează cosmic viața, schițează
un portret al personajului colectiv și introduce personajul absent al cărții.
În expozițiune se prezintă satul Măgura tarcăului și schița portretului fizic al
Vitoriei, care este surprinsă torcnând pe prispă și gândindu-se la întârzierea soțului
său plecat la Dorna să cumpere oi. Fusul simbolizează desprinderea personajului de
lume și alunecarea în sine, sugestie a timpului surpsins în curgerea sa implacabilă,
simbol al vârtejului de gânduri. Portretul fizic pune în evidență o frumusețe sobră,
spiritualizată, alunecând astfel spre trăsătura de caracter.
 Intriga curpinde frământările ei, dar și acțiunile întreprinse înainte de plecarea
în căutarea soțului: ține post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei
Ana de la mănăstirea Bistrița, anunță autoritățile de dispariția soțului, vinde unele
lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe Minodora o lasă la Mănăstirea Văratec,
iar lui Gheorghiță îi încredințează un baltag sfințit.
Partea a doua, capitolele VII-XIII, conține desfășurarea acțiunii și relevă
drumul parcurs de Vitoria și fiul ei, Gheorghiță, în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei
reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri: la hanul lui Donea de la
gura Bicazului, la crâșma domnului David de la Călugăreni, la moș Pricop și baba
Dochia din Fărcașa, la vatra Dornei, apoi spre Păltiniș, Broșteni, Borca, de unde
drumul părăsește apa Bistriței. De asemenea, întâlnesc o cumetrie, la Borca și o
nuntă la Cruci. Succesiunea acestor mari momente din viața omului dă de gândit
Vitoriei și anticipează înmormântarea din final.
Întrebând din sat în sat, ea își dă seama ca soțul său a dispărut între Suha și
Sabasa. Cu ajutorul câinelui regăsit, Lupu, animal psihopomp, care însoțește sufletul
în călătoria spre lumea de dincolo, munteanca descoperă într-o râpă rămășițele lui
Lipan, în dreptul Crucii Talienilor.
Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului: ancheta poliției,
înmotmântarea, praznicul lui Nechifor Lipan și pedepsirea ucigașului.
Coborârea în râpă și veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui
Gheorghiță. Neinițiatul Gheorghiță se pierde cu firea la vederea osemintelor tatălui,
în timp ce Vitoria se îngrijește să respecte ordinea spirituală. În prăpastie intră
adolescentul înfricoșat de perspectiva confruntării cu moartea și iese la suprafață
bărbatul matur.
Coborârea în prăpastie este de fapt un “descensis ad inferos” (Al. Paleologu), o
călătorie dincolo de mormânt, având ca scop comuniunea cu cel defunct, râpa având
atributele labirintului, ale încisorii sau ale infernului.
Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena
crimei, surprinzându-i chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Asemenea
unui Hamlet feminin, Vitoria regizează cu măiestrie o punere în scenă, menită să
smulgă măștile și să îi desconspire pe vinovați, ceea ce și reușește.
Deznodământul aduce pedepsirea vinovaților, care îți mărturisesc crima. Printr-
un subterfugiu alegoric, vărsarea de sânge de către Gheorghiță este ocolită, asasinul
fiind ucis de câine, nu omorât cu baltagul.
Așadar, romanul “Baltagul” este un roman tradițional, pentru că recompune
imaginea unei societăți arhaice, păstrătoare a unor tradiții care au supraviețuit trecerii
timpului. Prin complexitate și prin semnificații, scrierea depășește granițele
tradiționalului și intră în categoria romanului mitic.