Sunteți pe pagina 1din 2

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii face parte din volumul
Poemele luminii, al carui titlu metaforic vizeaza cunoasterea, lumina.
Poemele luminii aduceau investigarea universului interior , atitudine
psihica cu bogat relief artistic.
Prin poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, se aduce elogiul luminii
ce potenteaza misterul , si ca atare poetul nu striveste taina universului si nu
sugruma vraja nepatrunsului ascuns in adancimi de intuneric.
In spirit modern, imaginarul poetic transfigureaza realitatea concreta intr-o
viziune artistica specifica filozofiei blagiene, prin cunoasterea luciferica, altfel spus
cunoasterea Universului inseamna potentarea misterelor lumii prin iubire, prin
functia expresiva a metaforei revelatorii si a elementelor de recurenta.
Propriu oricarei arte poetice , lirismul subiectiv se manifesta si in aceasta
poezie , confirmand prezenta eului liric prin marcile lexico-gramaticale, reprezentate
de verbe si pronume la persoana I :nu strivesc, nu ucid, iubesc, eu, mea , mei.
Modernismul poeziei este sustinut si de structura compozitionala a textului
liric in trei secvente poetice, corespunzand motivelor lirice, care sugereaza cele
doua tipuri de cunoastere : luciferica si paradisiaca.
Tema exprima atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorata
la el din iubire. Ideea lirica exprima in mod direct conceptia despre potentarea
misterelor lumii si cunoasterea Universului prin iubire.
Titlul poeziei , Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, este o metafora
revelatorie care semnifica ideea cunoasterii luciferice, exprimand crezul ca datoria
poetului este sa protejeze misterele Universului si nu sa le descifreze , sa le reduca .
Reiterarea titlului ca prim vers al poeziei reprezinta incipitul.
Prima secventa poetica defineste conceptia filozofica privind cunoasterea
luciferica prin verbele la persoana I si la prezentul gnomic, atemporal, care resping
ferm agresivitatea atitudinii de lamurire a misterelor lumii :nu strivesc, nu ucid cu
mintea tainele ce le-ntalnesc.
In ultimul vers al secventei se reveleaza , prin enumeratie, simboluri
esentializate ale misterelor Universului :natura inconjuratoare, viata, existenta
insasi a Universului flori, emotia umana , ochii, comunicarea prin cuvant,
iubirea prin sarut , buzele, iar moartea ca o componenta structurala a existentei
duale si ciclice, care constituie trecerea intr-o lume superioara morminte.
Urmatoarea secventa lirica exprima notiunea filozofica de cunoastere
paradisiaca. Lumina altora este cunoasterea de care eul liric se detaseaza cu
fermitate , violenta verbului sugruma fiind sugestiva pentru consecintele pe care
le-ar avea lamurirea misterelor si ar distruge vraja nepatrunsului ascuns. In relatia
de opozitie cu acest tip de cunoastere este atitudinea eului liric, relevata prin
opozitia dintre lumina altora si lumina mea, din care reies conceptele de
cunoastere paradisiaca si cunoastere luciferica.
Secventa poetica urmatoare revina la definirea cunoasterii luciferice, proprie
afectivitatii sinelui poetic. Marca morfosintactica a verbului , pronumelui la persoana
I singular :imbogatesc, eu , accentueaza atitudinea sensibila , iubitoare de
perfectiune a eului liric.

Finalul poeziei se constituie intr-o concluzie ideatica de factura filozofica, eul


liric argumenteaza din nou atitudinea de adancire si afectiune pentru misterele
lumii :caci eu iubesc/ si ochi si flori si buze si morminte.
Expresivitatea poeziei este realizata la nivel morfosintactic prin opozitia
negativ / afirmativ a verbelor la persoana I singular si la prezentul gnomic, marci
care reveleaza prezenta eului liric, adept al cunoasterii luciferice. Ineditul modern
este realizat prin aspectul versificatiei, Blaga cultivand versul liber, cu metrica
variabila si ritmul interior, determinate de gandirea sa profund metafizica.
Opinia mea este ca L. Blaga vede arta ca fiind subsumata muzicii. Din punct
de vedere al esteticii expresioniste , muzica este singura dintre arte , in care forma
devine continut , iar continutul se justifica formal prin sine insusi,adica este topit in
forma.