UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

Viziunea barbiană asupra poeziei

în articolele Poezia leneșe și Poetica domnului Arghezi

Tofan Maria-Daniela
Română-Spaniolă anul III

Rezumat:
În această lucrare vom încerca să reconstruim conceptul poetic al lui Ion Barbu plecând de la
propriile-i pledoarii teoretice. Vom prezenta distincția netă între poezia pură, a Jocului secund,
act clar de narcisism, o lume purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritulului nostru și
poezia leneșe: poezia sinceră, inepta insistență de a scrie versuri cum vorbești, banalul
reabilitat, curcit cu sensibilitatea. Vom oglindi ideea poetului de reîntoarcerea poeziei la funcția
inițiatică originară pe care o deținea în cadrul civilizației eleniste.
Nu întâmplător, afirmațiile programatice ale lui Ion Barbu – acelea prin care „invită” poezia
noastră în sensul dorit de el – concentrează două momente și conțin o dublă postulare, adică
vizează mai întâi puritatea sau omogenitatea limbajului și în al doilea rând (ca o specificare și ca
o depreciere implicată a lirismului facil) densitatea semnificațiilor ce se adresează minții. Poetul
speră să intre în „celălalt univers de curății și semne” sau „în certitudinea liberă a lirismului
omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace”. În ce o privește,
poezia barbiană reușește să fie în același timp cânt (sau imn) și „semn al minții”, fără să frustreze
așteptările estetice, spre deosebire de cea a imitatorilor, care ratând de obicei sinteza, se
mulțumesc cu hibriditatea.
Ion Barbu a scris pentru a opune timpului istoric, vieții reale, valori pe care le credea autentice.
El face figura unui posesor al spiritului, terorizat de mediocritatea culturală a vremii (care în
unele privințe nu e totuși numai o nălucire, ca în fabula cu morile de vânt) și în Poezia leneșe sau
în Poetica domnului Arghezi, în urma unor execuții și violențe verbale, îl vedem asumându-și cu
o resemnare sarcastică și fără umor acest destin. Fără îndoială, publicarea unui articol ca Poezia
leneșe poate să constituie o dată în istoria unei literaturi, dar importanța lui nu stă numai în
caricatura vechiturilor sau a banalităților literare, ci și în denunțarea unor moduri de viață sau de
gândire, care se trădează în scrisul fără har. El acuză „dubla trivialitate a unor rurali fără mister și
a unui modernism ce reușise să-și asimileze, din toată sforțarea occidentală, doar formele galante
ale traficului viu sau ale cupletului”.
Sub titlul Poezia leneșe, Ion Barbu satirizează cu voluptate sadică poezia contemporanilor săi.
Pentru el poezia înseamnă transcendere, ek-stazie1 ceea ce este opusul „poeziei leneșe” în care
poate intra atât poezia sentimentală, confesivă, facilă, cât și poezia descriptivă, mimetică. Textul
a apărut în Viața literară la 10 martie 1928 și constituie o execuție a diverselor specii ale
„poeziei leneșe”. De ce „leneșe”? Deoarece „nepregetul” i se pare singura viață spirituală
autentică, singura sănătate. Dacă citim cu atenție cuvintele pe care le închină acestui „nepreget”
(contrar lenii) Ion Barbu, și citim chiar și printre rânduri, înțelegem că această stare de veghe, de
promtitudine, implică o transcendere și are o legătură cu reminiscența platoniciană. Pe de o parte,
„nepregetul” înseamnă „liniștea dincolo-luminătoare a sufletului” – adică depășire de sine,
trecere dincolo și luminare a tenebrelor de dincolo de limitele eului, ale subiectivității. Pe de altă
parte, înseamnă „un gând preexistent și regăsit: nu ca termen al unui mers necesar, ci ca dor al
memoriei înfiorate”. Și aceste cuvinte reprezintă o voință de depășire, nostalgia unui dincolo,
regăsirea unei transcendențe prin memorie. Singura regăsire de acest gen este reminiscența unei
lumi platonic ideale, presupus pierdute. Cu alte cuvinte, „nepregetul”, ca virtute esențială
revendicată de poetul-matematician, este o nevoință de a rămâne în imanență cu tot ce reprezintă
aceasta (trăire comună cotidiană, banală, dar și aventură, exotism, pasiune etc.). Toate formele
„poeziei leneșe” corespund modalităților felurite de a pregeta în săvârșirea saltului dincolo, a ek-
staziei, a transcenderii.
De această semnificație a „lenii” unei poezii înglodate în imanent ține și tehnica rudimentară,
barbară sau, cel puțin, „preeuclidiană”. Facilitatea versului denunță „poezia leneșe” și deci o
semnalează. Căci pentru Ion Barbu „nu există versificație spontană”. Numai elaboratele dificile,
compacte, au densitate poetică. Faire difficilement des vers faciles – iată o rețetă pe care poetul
nostru o recomandă cu căldură. Aceasta nu înseamnă, însă, o pierdere într-un tehnicism abstrus.
Versul „într-adevăr esențial” e „versul jubilator” în care „Consistență” și „Nedeterminare”
(majusculele îi aparțin autorului) sunt unite.
Începe să se profileze din negativul repudiat pozitivul poeziei la care aderă Ion Barbu. Să
enumerăm, însă, pe urmele lui speciile „poeziei leneșe”. Acestea sunt, înainte de toate, cele două
mari categorii ale lirismului contemporan, care își disputau în deceniul al treilea universul
poeziei: modernismul și tradiționalismul. Dar nu numai acestea, ci toți epigonii simbolismului,
toți intimiștii, sensibilii, discursivii, veriștii, regionaliștii sunt trecuți fiecare în bolgia lui și
1
Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva, București, 1976, p. 73.
pedepsiți cu definiții și caracterizări caricaturale. Sinceritatea afectelor, banalitatea vorbirii
cotidiene n-au ce căuta, după el în poezie, nici predicația, nici naivitatea, nici silogismul ori
copia realului, nici cabotinismul ori tabietul comod al romanței și al elegiei. Critica se ridică
deasupra speciilor depistabile în peisajul poeziei contemporane. Ea devine o polemică cu forme
tipice, posibile, de lirică osândită la un minorat iremediabil. Ironia finală, iertătoare, a autorului
acestui pamflet este o atitudine curtenitoare – tot atât de factice ca și ura care i-a dat naștere. Tot
astfel, explicația justificatoare, oarecum, a „poeziei leneșe”, că într-un singur veac nu se poate
sări de la „cântecul lumesc... la o poezie de experiență și transfigurare”. Acestea se află la polii
extremi ai lenii, respectiv ai nepregetului.
Respinge cu indignare formule poetice ce îl vor fi ispitit în treacăt, pentru care a simțit, într-o
epocă sau alta, o atracție. Mai mult decât atât, îl surprindem împotrivindu-se unor ipostaze lirice
depășite, refuzând teze la care anterior aderase. Îl vedem disprețuind o „poezie cu obiect” care
creează discursuri închegate („o fizică sau o retorică”), forme ale spiritului obiectivat. Poezia, o
dată părăsită faza parnasiană, nu mai reprezenta pentru Ion Barbu o concrețiune sau un sistem
având un „obiect”. Tot astfel, nici răsfrângerile eului care se complace în propriu-i patos nu-l
încântă. Dacă „poezia cu obiect” îi reproșează o rigidizare a vieții spiritului, pe care nu cunoaște
decât tribulațiile subiectului (depresiuni, spovedanii, „atmosferă”) o acuză de a nu conține nici
un „principiu liberator”. Poezia „lirică” nu-l interesează (înțelegând prin lirism revărsarea
afectelor, indiscreția mărturisirilor). Închistată în obiect sau subiect, poezia se trădează pe sine.
Tot astfel, poemul în proză (se dă exemplul lui Vinea) este un hibrid.
Un alt articol redactat în termeni negativiști, dar care, indirect, conturează o conștiință artistică
bine articulată este și cel intitulat Poetica domnului Arghezi. Poezia lui Arghezi e acuzată de a nu
fi decât potrivire de cuvinte, așezare mozaicală; de a fi rezultatul unei inocente aplicațiuni spre
migală a unui meșteșugar și, ca atare, aplicarea unei poetici mărunte și manufacturiere unei
industrii impure (ce ar fi rezumată în versul Faci cu acul fir de perle). Dar, mai grav, poezia lui
Arghezi ar fi, după criticul său, lipsită de mesaj, refuzată de idee, „o poezie castrată”, înecată în
materia prea densă, regizată de o estetică mecanică („Estetica de covoare oltenești”), în care se
cultivă aliterația în contrasens sau diluată. Efortul de construcție e nul, tehnica nu e voluntară, ci
e fruct al hazardului sau al relicvelor unui har pierdut. Pe lângă unele reproșuri ca acela al
pastișării lui Eminescu, al facilității, al logicii paradoxale, revine atacul cu privire la doctrina
poetică. O „concepție de împrumut” ar sta la baza poeticii argheziene, aceea a unui impresionism
desuet, a unui plein-airism care a izbutit să facă din poet pe alocuri un „semănătoristo-poporanist
reușit”. Modernismul său nu e voință de realizare a frumosului necontingent, ci un satanism post-
boudelaireian. Nici o reflexiune, ci numai sentimentalism și senzualism. Refuz al teoriei. În
sfârșit, poezie de pitoresc, de violență, gen hibrid al romanului analitic în versuri, „unde sub
pretext de confidență, sinceritate, disociație, naivitate, poți ridica orice proză la măsura de aur a
lirei”. Există în această diatribă un numitor comun al celor mai multe acuzații: poetul judecat ar
fi un refuzat al Ideii, poezia sa ar trăda lipsa reflexiunii, al unei ideații, „Castrarea” ei se referă la
smulgerea (sau neinstalarea) atributului clar al ideii. În fond, poetica lui Arghezi (cum arată și
titlul articolului), și numai în subsidiar poezia este incriminată. Ceea ce îi lipsește poetului este
tocmai acea unealtă subțiată pe care, am văzut, Ion Barbu o consideră necesară în actul poetic,
unealtă ce se intercalează între noi și creația noastră. Dar Ideea nu are doar acest rol de
mijlocitor, ci se cere cultivată în sine. De aici nobila gratuitate a spiritului pe care, de asemenea,
Barbu i-o contestă lui Arghezi. Și, aici, în acest punct, pamfletul se revelează un discurs pro
domo, și atacul împotriva unei poetici socotită nulă devine apărarea unei poetici a jocului
superior mintal, a valorilor ideale, a gratuității spiritului.
O „concepție de împrumut” ar sta la baza poeticii argheziene. Influența unui Mallarmé nu s-a
putut exercita deplin deoarece poezia francezului „era servită de o intelectualitate unică”, pe când
„Arghezi nu era pregătit pentru asemenea îndrăzneli”. În finalul articolului, Barbu oferă soluția:
„Versul căruia ne închinăm se dovedește a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai
oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pură
direcție, un semn al minții. Dar ceasul adevărat al poeziei trebuie să bată cât mai aproape de
acest semn”. Poezia se „intelectualizează”, e o esență pură, un act rațional și spiritual.
Pe fondul tuturor acestor negații, să încercăm conturarea, în pozitiv de astă dată, a artei poetice
barbiene. Și, înainte de toate, stabilirea locului său în raport cu parametrii refuzați ai
„modernismului” și „tradiționalismului”. Formula pe care și-o arogă Ion Barbu este aceea –
deloc eclectică, mai degrabă sintetică – a unei înnodări a prezentului cu trecutul, „cu cel mai
îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică” 2. După cum trecutul poeziei poate fi modificat de
prezent, și invers, prezentul este îndrumat de trecut, poetul nostru imaginează o invizibilă
legătură prin care comunică cu trecutul august, cu oda pindarică, într-un spațiu al celebrării. El
înțelege prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență.
Fără îndoială, concepția poetică barbiană se înrudește cu cea a lui Valéry și Mallarmé, care vizau
o poezie pur autoreferențilă, „absolută”, „act de limbaj”. La rândul lui Ion Barbu năzuiește către
o poezie fără obiect3 și către un „lirism absolut”.
Aceste deosebiri de concepere a actului poetic explică și diferențele majore în planul creației
celor doi poeți: pe de o parte o poezie a existenței, subiectivă, confesivă, reflectând direct
tribulațiile ființei, căutările disperate ale unui Absolut inaccesibil, într-un limbaj direct, frust, de
o materialitate brutală; de cealaltă parte o poezie de cunoaștere, „dezumanizată”, din care eul e
eliminat cu desăvârșire, năzuind să reflecte Absolutul printr-un limbaj obscur, fără
corespondență în realitatea obiectivă, încărcat de simboluri ermetice care reclamă o inițiere,
aidoma limbajului matematic. Totuși, deși opuse în intenție, poeticile lui Arghezi și Barbu
converg în fond spre aceeași concluzie în ceea ce privește discursul liric: poezia e în primul rând
limbaj; ea nu-și propune să reflecte realitatea, ci instituie o realiate proprie, sui generis. Limbajul
poetic devine antimimetic și autoreferențial, el nu mai reprezintă lumea exterioară, ci își creează
propria lume, perfect autonomă, cu propriile legi, de sine stătătoare. Actul poetic devine astfel
prin excelență un act de limbaj, concepție eminamente modernă.

2
Barbu, Ion, Pagini de proză, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 43.
3
Într-un alt interviu, el declară că: „O poezie cu obiect mi-ar înșela ambițiunea. (...) Eu voi continua cu fiecare
bucată să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole – restrânsele perfecțiuni
poliedrale.”, v. F. Aderca, De vorbă cu dl. Ion Barbu, în „Viața literară”, 15 octombrie 1927.
 Bibliografie
Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva, București, 1976.
Barbu, Ion, Pagini de proză, ediție de Dinu Pilat, Editura pentru Literatură, București, 1968.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, Editura
Minerva, București, 1981.
Morar, Ovidu, Istoria literaturii române. Poezia interbelică, Editura Universității „Ștefan cel
Mare”, Suceava, 2012.
Teodorescu, Dorin, Poetica lui Ion Barbu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978.