24.

Joc secund

Ion Barbu

~modernism~

1. Modernismul
2. Concepțiile lui Barbu despre poezie și caracteristicile sale
3. Statutul poeziei „Joc secund” și tematica acestuia
4. Structura și compoziția discursului liric
5. Imaginarul poetic și specificul limbajului

1. Modernismul în calitate de orientare literară, este fundamentat spre sfârșitul secolului

al XIX – lea, numele curentului fiind impus de Ruben Dario, în 1890, „il modernismo”.
Spre deosebire de celelalte curente literare, modernismul se dezvoltă în etape, primul
scriitor modern fiind considerat Charles Baudelaire, ideologia cristalizându-se în jurul
Primului Război Mondial.
Trăsătura esențială a modernismului, considerată principiul de bază, se regăsește în
afirmația lui William Fleming:„singurul lucru permanent este schimbarea”. Specificul acestei
mișcări literare este analizat de Matei Călinescu în lucrarea „Cinci fețe ale modernității”,
criticul considerând modernismul o mișcare amplă, care include și avangarda.
Poezia modernă se individualizează nu numai prin tematică, ci mai ales prin viziunea
originală a scriitorilor, care interpretează marile teme ale literaturii.
Direcțiile modernismului poetic sunt reprezentate de poezia filozifică și expresionistă
a lui Blaga, de estetica urâtului la Tudor Arghezi și de poezia ermetică, cultivată de Ion
Barbu.
Ca trăsături generale, poezia modernă se definește prin substratul filozofic, prin
tematica existențialistă, prin înnoirile limbajului poetic, prin cultivarea unor categorii estetice
noi (grotesc, urât, diform) și prin unele libertăți prozodice.
2. În poezia interbelică, Ion Barbu reprezintă o apariție singulară, întrucât creația sa se
definește printr-un lirism dificil, deseori ermetic și printr-un limbaj abstractizat și esențializat.
În ansamblul ei, poezia barbiană este o metaforă în care poetul valorifică simboluri
consacrate, construind un imaginar poetic inedit, în care se contopesc termeni matematici,
termeni neologici sau cuvinte rare, sonore, inventate de Barbu.
În concepția sa poezia este „o prelungire a geometriei”, poetul definind astfel creațiile
intelectualizate, bazate pe esențe și respingând „poezia leneșă”, sentimentală. Creațiile sale
devin astfel un joc în care se combină imagini și simboluri, elemente concrete și noțiuni
abstracte, idei filozofice și elemente folclorice.
Temele frecvente în poezia barbiană sunt cunoașterea, devenirea ființei de la
desfacerea din somn la trecerea prin viață și până la moarte, percepută ca integrare în cosmos,
raportul dintre creat și increat, miticul și magicul folcloric. Acestor teme li se subordonează o
serie de simboluri figurative, precum melcul, oul, sfera, soarta, nunta, oglinda și jocul.
3. Poemul „Joc secund” deschide volumul cu titlul omonim și impune în lirica
românescă ermetismul, care definește modernismul creației poetice barbiene.
Având statutul unei arte poetice explicite, poemul se impune ca text unic între artele
poetice românești, prin densitatea simbolurilor care trimit către alte domenii colaterale
literaturii, precum astronomia, filozofia și matematica.

1
 Adeziunea lui Barbu la o poezie ermetică, intelectualizată este clar exprimată prin
acest poem, care se definește printr-un „ermetism veritabil” (George Călinescu), întrucât
poetul preferă limbajul abstractizat, realizează asociații de idei neobișnuite și transformă astfel
poezia „într-un joc de cuvinte încrucișate” (Eugen Lovinescu).
Specificul poeziei reflectă concepția lui Barbu despre lirica superioară a esențelor, care
se adresează unui cititor avizat, pentru că în viziunea sa „un poem trebuie să fie o serbare a
intelectului”.
Tema poeziei este condiția poetului și a creației sale, opera fiind încadrată de Tudor
Vianu în tematica mitului oglinzii, deoarece arta înseamnă reflectare, ieșirea din lumea
imediată a experienței și intrarea într-o lume spirituală, ideală, superioară, care se adresează
spiritelor alese, rafinate.
Spațiul poetic este definit de Ion Barbu drept „o lume purificată”, care oglindește
„doar figura spiritului nostru”. Astfel, poetul impune un nou concept de poezie, caracterizată
prin îndepărtarea de realitatea concretă, de sentimentele obișnuite și de natura umană, în
general, și de crearea unei lumi abstracte, aparent neinteligibile.
4. Textul poetic este organizat sub forma unui monolog liric cu valențe descriptive, fiind
structurat în două catrene.
Titlul constituie o definiție metaforică a creației poetice și anticipează „jocul” poetului
cu limbajul și cu sinteza, al cărui rezultat este încifrarea sensurilor.
Încipitul introduce tema timpului în relație cu arta, prin corelarea unor substantive:
„ceas”, „adâncul”, „creste” („Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste”). Arta în general
și poezia în mod particular se sustrag timpului și implicit lumii reale. Substantivul „ceas” se
referă la lumea concretă, la temporalitate, în care poetul caută frumosul ca obiect al creației,
pe care îl oglindește în arta sa.
Prima secvență corespunde primei strofe și include o definiție metaforică a artei, prin
raportare la sensurile termenului „joc”. Obiectul artei se îndepărtează de realitatea concretă și
devine etern, idee sugerată prin structura „intrată prin oglindă în mântuit azur”. Astfel, poezia
rămâne un simbol al contemplației veșnice și se sustrage timpului și morții.
Pentru a defini creația ca „joc secund”, Barbu preia ideile filozofiei lui Platon,
referitoare la faptul că arta este o copie a realității, iar realitatea reprezintă o metamorfoză a
ideilor eterne. Arta devine o copie a copiei, o reflectare la puterea a doua a realității și
implicit, un joc secund. Prin metafora „adâncul acestei calme creste” poetul sugerează o
imagine vizuală a creației, prin care realitatea concretă devine stare de spirit sau pretext de
meditație. Preluată din sfera matematicii, sintagma cu valoare metaforică „grupurile apei”
trimite spre ideea de ordine, instituită de poet într-un univers haotic.
A doua secvență poetică se concentrează asupra intimității actului de creație descris,
prin raportare la termenii din domeniul astronomiei:„nadir” și „zenit”. Dacă realitatea se înalță
în zenit, replica ei artistică coboară în profunzimile nadirului, ascunzând o multitudine de
sensuri. Menirea artistului este de a conferi ordine și sens lumii („poetul ridică însumarea / de
harfe răsfirate”), versurile poeziei amintind de „muzica sferelor”, în viziunea eminesciană.
Harfa sau lira, simbol orfic, este raportată la conținutul poeziei, definită ca un cântec și la
ipostaza poetului, care preia statutul lui Orfeu. Statutul cititorului și posibilitatea de
interpretare din perspective diferite a poeziei sunt sugerate prin metafora „zbor invers”, ce
implică adâncirea semnificațiilor. Prin forma verbală de persoana a II-a „pierzi”, poetul se
adresează direct cititorului, adresându-i invitația subtilă de a reflecta la sensurile poemului.
Ultimele două versuri sunt construite pe baza unei comparații ample între creație și
mare, pornind de la ideea că asemenea mării, care ascunde numeroase taine, poezia închide în
sine diferite sensuri:„cântec istovește: ascuns, cum numai marea, / Meduzele când plimbă sub
clopotele verzi”. Finalul poeziei pune accent pe încifrarea mesajului poetic și pe
metamorfozele cuvântului în spațiul poeziei.

2
 5. Imaginarul poetic se definește prin abstractizare și reflectă concepția poetului despre
„poezia pură”, a esențelor.
La nivel stilistic, se remarcă abundența metaforelor, care justifică încifrarea mesajului
(„calme creste”, „mântuit azur”, „nadir latent”, „zbor invers”). Inversiunile („din ceas dedus”,
„cântec istovește: ascuns”) și epitetele („joc secund mai pur”, „clopotele verzi”) accentuează
anumite detalii prin care sunt exprimate ideile poetice. Faptul că aceleași sintagme reprezintă
simultan figuri de stil diferite, susține concizia și ambiguitatea mesajului.
La nivel morfologic, se remarcă frecvența substantivelor provenite din infinitiv lung
(„înecarea”, „însemnarea”) și a adjectivelor provenite din participii („dedus”, „intrată”,
„mântuit”), forme care exprimă efectul ieșirii din lumea senzorială, limitată.
La nivel lexical, poetul matematician valorifică termeni științifici, neologici din
domeniul astronomiei („nadir”, „azor”) și al matematicii („grupuri”, „însumare”) prin
intermediul cărora se obține un efect de imobilitate a elementelor lumii, pentru a putea fi
profund contemplate.
La nivel prozodic, se remarcă simplitatea organizării poemului, cadența constantă și
calmă a versurilor, măsura de 13-14 silabe, ritmul iambic și rima încrucișată.
Consider că „Joc secund” este o artă poetică inedită, singulară în lirica interbelică prin
noutatea viziunii poetice, prin esențializarea discursului liric, prin abstractizarea limbajului și
prin încifrarea mesajului, adresându-se lectorilor inițiați. Sinteza originală dintre poezie și
matematică, exercițiul rațional pe care poetul i-l propune cititorului sunt căile prin care cel din
urmă va fi răsplătit după lectură, cu revelația unei noi lumi. În viziunea lui George Călinescu,
cele două strofe ale operei reprezintă „definiția însăși a poeziei”. Poetul, asemenea unui
Demiurg, căruia îi aparține jocul prim, realizează un „joc secund”, construind „o imagine
ireală, într-o oglindă”, poezia sa devenind „un cântec de harfe” (George Călinescu).
În concluzie, modernismul și ermetismul barbian se reflectă în poezia „Joc secund”,
creație esențială și sinteză a întregii lirici al lui Ion Barbu.