Joc secund

de Ion Barbu
Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, este cunoscut ca un mare
matematician. A publicat peste 50 de studii în acest domeniu. Este recunoscut pentru
descoperirea unor puncte în spațiu numite ,,spații barbiliene”. În literatură a devenit
poet important dintr-o ambiție și a reușit să ocupe un loc important în perioada
interbelică, ilustrând ideile modernismului lovinescian. În viziunea sa estetică,
matematica şi poezia se întrepătrund, existând un punct luminos în care acestea se
întâlnesc.
Singurul volum al poetului a fost publicat în anul 1930 şi se numeşte ,,Joc
secund”, reunind poezii care se încadrează în trei etape ale creației: parnasiană,
baladesc-orientală şi ermetică. Poeziile scrise în ultima etapă ilustrează o caracteristică
nouă în literatura interbelică, preluată de Ion Barbu de la scriitorul francez Stéphane
Mallarmé, ermetismul. Aceasta se referă la utilizarea unui limbaj greu accesibil unui
cititor neinițiat care constă în folosirea unor cuvinte încifrate, asocierea unor cuvinte
din domenii diferite, ştiinţifice sau filozofice, uneori chiar ajungându-se la inventarea
unor cuvinte.
Poezia ,,Joc secund”, publicată inițial fără un titlu şi numită după incipit ,,Din
ceas dedus...”, deschide volumul omonim din anul 1930. Este considerată cea mai
importantă creație a autorului, fiind aleasă să poarte numele volumului deoarece
sintetizează viziunea autorului asupra întregii sale creații poetice, adică este o artă
poetică. Alături de poezia ,,Testament” şi ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
ilustrează acest tip de poezie modernă, simbolică pentru literatura interbelică
modernă.
Apartenența la modernism a poeziei este justificată de opțiunea poetului de a
defini printr-o artă poetică propria concepție asupra raportului creație-creator-
realitate, asupra propriului univers artistic si prin ambiguitatea limbajului, ermetism.
Barbu definește raportul creație-realitate prin intermediul unor metafore
simbol, care ilustrează două componente esențiale, cea a realității înconjurătoare
,,calma creastă” și cea a ideilor reprezentată de ,,adâncul crestei”. Transcederea dintr-
o lume în alta se realizează prin analiza și introspecția poetului, idee sugerată de
metafora ,,grupurile apei” ce reprezintă spațiul reflectării. Cele două secvențe poetice
conceptualizează elementele specifice artei poetice, obiectul artei în prima secvență
poetică (realitatea care prin reflectare se adâncește) și poetul (creatorul și creația).
O altă trăsătură specifică modernismului se identifică la nivelul limbajului
artistic al cărui ermetism ține nu doar de sintaxa eliptică (absența predicatului), ci și
de metaforele bazate pe simboluri și semnificații, proprii viziunii artistice ale poetului.
Astfel, Barbu suprapune reprezentării matematice sensibilitatea și subtilitatea liricului
(,,grupurile apei”, ,,zbor invers”, ,,nadir latent”, ,,joc secund”).
Tema poeziei, specifică modernismului, exprimă concepția autorului despre
artă și rolul artistului și presupunând ideea purificării lumii prin reflectare artistică.
Jocul secund al creației reprezintă o modalitate de explorare a lumii, de cunoaștere și
autocunoaștere.
Titlul este o metaforă care evidențiază caracterul programatic al textului şi
concepţia autorului despre propria creație văzută ca un joc de imagini prin care se
transfigurează realitatea contingentă, transformată în idei. Astfel poezia ia naştere
prin oglindirea realității materiale într-o lume imaterială, în felul acesta poezia
devenind atemporală. Această idee este susținută de titlul inițial al poeziei, incipitul
acesteia: ,,Din ceas dedus...”. Structural, titlul este format dintr-un substantiv comun
(joc) și un adjectiv (secund), participiul latinescului ,,secundo” ce se traduce printr-o
propoziție atributivă: ,,care face fericit”.
O primă idee poetică ce ilustrează tema este dezvoltată în prima secvență a
poeziei ce debutează cu o metonimie: ,,Din ceas, dedus” pentru că substituie logic
timpul cu un instrument de măsurare a acestuia: ceasul. Metafora desemnează ideea
atemporalității, indicând ideea nedeterminării. Eul liric restrânge spaţiul poetic la o
,,lume purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”. Poezia este
un proces exclusiv intelectual, ,,un joc secund, mai pur”, ca manifestare strictă a minţii,
în care se reflectă realitatea. Lumea se subţiază pentru a se dematerializa, este redusă
la bidimensionalitate, la esenţe. Poezia trebuie să exprime, la fel ca geometria,
raporturile ascunse, abstracte, ale universului.
Din punct de vedere sintactic, prima strofă este alcătuită dintr-o singură frază
care este un grup nominal, prin elipsa predicatului, iar subiectul este un adjectiv
substantivizat ,,adâncul”, asociat în percepția artistică a poetului ,,nadirului” ce se
regăsește în a doua strofă a poeziei.
O altă idee poetică ce susține tema este dezvoltată în a doua secvență poetică în
care subiectul devine poetul, în sensul creatorului în relație cu arta sa și procesul
creator pe care îl presupune. Exclamația cu care debutează secvența ,,Nadir latent!”
reprezintă rezultatul reflectării descrise în prima strofă a poeziei. ,,Nadirul” este partea
opusă zenitului (zenitul este punctul cel mai înalt de pe bolta cerească prin raportare
la un punct de pe emisfera terestră). Astfel, ca și prima secvență poetică, și cea de-a
doua impune cititorului reprezentarea geometrică prin ideea unei linii verticale trasate
între ,,noduri” și ,,zenit”. Metafora ,,harfe răsfirate” ilustrează etapele creației ce
presupun întocmai o reflectare în propria conștiință a realității și deci, o refacere a
unei ordini inițiale. Substantivul ,,însumarea” sugerează o primă etapă a procesului
creator, acela al esențializarea ideilor, care devin creație, idee sugerată de metafora
,,cântec istovește”. Verbul ,,a istovi” nu semnifică truda creatoare, ci implică intelectul.
Ultimele două versuri ale secvenței poetice susțin ideea autonomiei procesului creator
prin ampla comparație cu marea, sugerându-se ideea că poetul rămâne ascuns în
operă cum marea plimbă meduzele ,,sub clopote verzi”.
Un element distinctiv pentru construcția textului poetic îl reprezintă limbajul
artistic ce impresionează prin concizie și ermetism în relație cu structura
compozițională și anume: două catrene cu versuri de 13-14 silabe într-un echilibru
compozițional susținut de ritmul poeziei, cel iambic.
La nivel semantic se remarcă o predominanță a metaforelor ce aparțin în egală
măsură planului concret și planului abstract- ,,calme creste”, ,,mântuit azur”, ,,ridică
însumarea de harfe răsfirate”. Sensul simbolic este nuanțat prin folosirea simultană a
figurilor de stil, care sunt în același timp epitete, inversiuni: ,,adâncul acestei calme
creste”, ,,mântuit azur”, ceea ce dă ambiguitate limbajului.
Poezia ,,Joc secund” de Ion Barbu este o artă poetică aparținând
modernismului, prin concepție și limbaj încifrat, accesibilă cititorilor inițiați.