Joc secund, Ion Barbu

Scrie un eseu în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text
poetic studiat din opera lui Ion Barbu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent
cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
- sublinierea a doua elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie,
elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);

În literatura interbelică se disting, ca poeți moderniști, Tudor Arghezi, prin estetica

urâtului, Lucian Blaga, prin problematica existențială a cunoașterii și o nouă viziune asupra
metaforei, iar la aceștia doi se adaugă poetul matematician Ion Barbu, care are, după cum
singur mărturisește într-un interviu cu Felix Aderca, patru etape distincte de manifestare lirică
(parnasiană, antonpannescă, expresionistă, șaradistă), pe care Tudor Vianu le reduce la trei:
parnasiană, baladic-orintală și ermetică, ultima fiind apogeul creației barbiene.
Ermetismul este curentul literar regăsit și în poezia „Joc secund”, prin opțiunea
poetului de a publica cele două catrene ale acesteia, inițial fără titlu, în fruntea volumului cu
această denumire, ea fiind arta poetică prin care se deschide singura carte de poezii a autorului,
publicată în 1930, an în care poetul se retrage din zona literară, dedicându-se carierei
unversitare, unde urcă până în vârful ierarhiei, ca profesor la Universitatea din București.
Ermetismul poeziei „Joc secund” este dat și de terminologia utilizată de poet,
cititorul observând cu ușurință neologismele care sunt proprii unor domenii de activitate
specializate – „dedus”, „însumarea” (matematică); „creste”, „agreste”, „meduze” (geografie,
biologie); „nadir” (astronomie). Termenii abstracți, neologici sunt familiari matematicianului și
firești limbajului științific, însă greu de descifrat într-un text poetic de către un cititor neavizat.
Mesajul creatorului este mai puțin accesibil, universul contruit de acesta fiind menit celui care
poate să pătrundă tainele cunoașterii acestui tărâm sacralizat, sfânt.
Tema poeziei „Joc scund” este creația însăși, văzută prin raportarea eului creator la
sine și la întregul Univers. Două sunt perspectivele asupra acestei problematici pe care Ion
Barbu le abordează distinct în cele două catrene. Mai întâi, poetul amintește în prima strofă
despre concepția din antichitatea grecească a lui Platon, care spune că opera literară reprezintă
o imitare (mimesis) a lumii create prin voința zeilor. Ion Barbu vorbește despre poezie ca fiind
„calma creastă”, ce trece din lumea materială, cognoscibilă (care poate fi recunoscută prin
simțuri), prin oglindă, ca un portal, în lumea abstractă a ideilor – „în mântuit azur”, acest act
creator fiind jocul secund, considerat de poet „mai pur”.
Cea de-a doua idee pe care poetul o evidențiază în poezia sa este cea care poate fi
considerată o încercare de a defini condiția poetului, astfel că, în debutul celei de-a doua strofe,
întâlnim metafora „nadir latent”, prin care se dorește o conturare a statutului poetului creator,
cuvântul „nadir”, împrumutat din limbajul specializat al astronomiei, opus „zenitului”, adică
punctul cel mai îndepărtat în jos pe axa verticală, prin raportare la soare. Din această
perspectivă, nadirul este punctul cel mai îndepărtat de universul perceptibil, spațiul real, o
reprezentare a universului artistic, cea care devine o negație a lumii, o transformare a ce este ea
în idee, la fel cum lumina asfințitului se opune punctului de maximă strălucire solară – zenitul.
Elemente ale textului poetic semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a
poetului ar putea fi titlul, imaginarul poetic, nivelul morfo-sintactic de receptare a textului și
1
nivelul stilistic.
Titlul, în cazul majorității creațiilor literare, oferă informații referitoare la tematica
operei, fiind adesea o cheie de lectură a mesajului transmis de aceasta, fapt pentru care
scriitorii caută să găsească cel mai potrivit cuvânt, prin care să contureze esența creației lor. În
cazul lui Ion Barbu, poezia cea mai cunoscută a acestuia a fost publicată de către autor fără
titlu, fiind cunoscută la început, ca toate creațiile lirice ale căror titluri lipsesc sau care au titluri
rematice (sonete, psalmi, ode etc.), după primul vers scris în paranteze pătrate: [Din ceas,
dedus…]. Mai apoi, editorul a decis să publice această poezie cu titlul volumului, pe care ea îl
deschidea, ca o artă poetică. Înțelegem că poetul a optat să lase poezia fără titlu tocmai pentru a
nu oferi cititorului o cheie prin care acestă să descifreze mai ușor mesajul, făcând din acest text
o artă poetică ce conturează cadrul în care vor fi cuprinse celelalte texte lirice din același ciclu.
Imaginarul poetic este construit pe două idei ce reprezintă cele două dimensiuni –
concret, abstract. Primul plan este cel al concretului, al timpului introdus prin motivul ceasului,
care este însoțit de termeni ai lumii palpabile: „creste”, „cirezi”, „apă”, meduze”. Cel de-al
doilea plan al universului redus la idee, este reprezentat prin termeni ca „mântuit azur”, „pur”,
„nadir”, „zbor”. Prin urmare, poezia – „adâncul acestei calme creste”, este o ieșire din
contingent (din ceas), ca imagine a cirezii în apă, prin jocul secund – actul creator al poetului.
Nivelul morfo-sintactic se distinge prin urmărirea unor efecte speciale, cum ar fi
conversiunea adjectivului „adânc” în substantiv, prin articulare, utilizarea participiului cu
valoare adjectivală („dedus”, „intrată”), dar și a unor infinitive lungi („înnecarea”,
„însumarea”), neobișnuite în limbajul curent. Din punct de vedere sintactic, observăm că
ambele strofe se reduc la câte o frază, prima fiind eliptică de predicat, ceea ce încifrează
suplimentar mesajul poetic.
Nivelul stilistic se remarcă prin abundența metaforelor, prin care se justifică
încifrarea textului. Identificăm astfel o serie importantă de metafore inedite, unele în
construcții sintactice caracterizate prin inversiune: „ceas dedus”, „calma creastă”, „mântuit
azur”, „nadir latent”, „harfe răsfirate”. Important este și epitetul, care se suprapune uneori
structurilor metaforice și inversiunilor, cum este cazul în sintagmele „calma creastă” și
„mântuit azur”, care reprezintă simultan trei figuri de stil, ceea ce susține atât concizia, cât mai
ales încifrarea și ambiguitatea limbajului poetic.
Tema și viziunea despre lume sunt exprimate în textul poetic barbian prin două
mijloace artistice complementare. Mai întâi, observăm limbajul utilizat de poetul
matematician, în care se remarcă vocabularul neologic, cu elemente de lexic din domeniul
matematicii sau geografiei, astronomiei, uneori necunoscut cititorului comun, iar alteori, cu
sensuri multiple, cum este cazul primei sintagme – „din ceas, dedus”. În al doilea rând, se
remarcă ideile poetice utilizate de Ion Barbu, pentru a defini poezia, în primul catren, și poetul,
în cel de-al doilea.
În concluzie, prin tema și viziunea despre lume, prin mijloacele artistice utilizate,
limbajul încifrat, prin asocierile inedite a unor neologisme și metafore, poezia „Joc secund” se
dovedește a fi o artă poetică, prin care Ion Barbu poate fi considerat un reprezentant de seamă
al modernismului interbelic și al ermetismului în literatura română.