Reper 3 -titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de

prozodie

Din ceas, dedus…

(Joc secund)
de Ion Barbu
I. Încadrarea
Poet și matematician, Ion Barbu face parte din triada poeților moderniști
care au impus în literatură viziuni inedite, modalități de revelare a sensurilor
primordiale, cu alte cuvinte lirismul metafizice. În cazul lui Ion Barbu, modul de
a gândi în spiritul matematicii, abstract, conceptual, ermetic se regăsește și în
planul poeziei, întrucât, pentru el, poezia este o „ prelungire a geometriei”,
idee ce stă la baza formulei sale estetice.
În ceea ce privește concepția artistului despre poezie, aceasta e văzută
ca o cale inițiatică, un fel de cunoaștere prin intermediul căreia se elucidează
misterele universului pentru că ambiția sa declarată a fost „ să facă o poezie de
cunoaștere a esențelor” (Nicolae Manolescu). În plus, Barbu disociază „ poezia
leneșă”(= „poezia sinceră, inerta insistență de a scrie versuri cum vorbești,
banalul reabilitat, corcit cu sensibilitatea”), de poezia experiență, de tip cântec
ce trimite la imnurile orfice. Lirica sa se distinge în peisajul poeziei românești
printr-o serie de elemente de originalitate precum faptul că proclamă o
ruptură de tradiția literară, propune o îmbinare între știință și artă, construcția
poetică e originală, aproape conceptuală, ideea poetică fiind încifrată în cadrul
unor metafore și simboluri cu sensuri multiple, ermetice, al unor imagini
poetice insolite și al unei sintaxe dificile, aparținând, prin toate acestea,
modernismului.

II. Temă
„Din ceas, dedus...” deschide volumul „ Joc secund” din 1930 și este cea
mai cunoscută artă poetică barbiană, text care inițiază lectorul într-un univers
unic, propunând o concepție modernă despre poet și poezie și din care
transpar teme și motive recurente. Ideea centrală este că arta este un joc
secund mai pur, o realitate sublimată ce pornește de la viață, dar nu se
confundă cu ea, deci e un univers secund, posibil care se naște din
esențializarea celui real. Creația se încadrează în tematica mitului oglinzii,
întrucât arta presupune reflectare, ieșire din lumea experienței imediate și
intrare într-o suprarealitate ideală, scriitorul însuși definind spațiul poetic
„drept o lume purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru.
Ca orice absolut, este o pură direcție, un semn al minții”

IV. Structura și elemente de compoziție

Structural, textul este alcătuită din două secvențe poetice
corespunzătoare celor două catrene. Încă de la început atrage atenția
condensarea mesajului artistic într-o suită de metafore, iar această concizie a
stilului l-a determinat pe Tudor Vianu să afirme că niciun alt poet român nu a
spus atât de multe în atât de puține cuvinte. Astfel, prima strofă evidențiază
transformarea artistică, mecanismul reflectării realității în conștiința poetului,
iar cea de a doua prezintă însăși imaginea actului creator.
Prima secvență, eliptică de predicat, se deschide cu metafora ceasului
care anunță mecanismul transfigurării artistice, proces de esențializare, de
abstragere din concret, astfel că experiența timpului cronologic, istoric,
ireversibil este anulată în spațiul pur al creației. Oximoronul „ adâncul acestei
calme creste” surprinde o imagine emblematică, exprimând atât dimensiunea
materială, cât și pe cea spirituală. Ideea e aceea că, prin transfigurare,
elementele concrete își pierd învelișul efemer metamorfozându-se în esențe-
„ Intrată prin oglindă în mântuit azur”. Elipsa predicatului potențează sugestia
anulării timpului și a concretului, obținându-se o imagine obscură și o sintaxă
poetică dificilă, tipic modernismului. Metafora „cirezile agreste” trimite la
realitatea urâtului, a banalului cotidian care, prin artă, se convertește în
frumos, poezia devenind
„un joc secund, mai pur”, un joc al inteligenței care pleacă de la realitate, dar
nu se limitează la aceasta. Alegoria poezie-joc presupune recrearea lumii prin
prisma sensibilității individuale și intrarea într-o suprarealitate ideală, absolută.
Cea de a doua secvență a discursului liric prezintă actul artistic insistând
asupra rolului poetului în refacerea armoniei universale. Catrenul e organizat
de două simboluri centrale: nadirul și zenitul, termeni antinomici ai spațiului
astral. Sub semnul zenitului stă realitatea, lumina solară, susținută în prima
strofă prin imaginile „ calmei creste”, „ cirezilor agreste”, „ceasul” omenesc.
Nadirul este simbolul poeziei, al artei. Spațiul simetric, opus zenitului, nadirul
este latent deoarece se asociază cu spiritul, cu interioritatea. Este planul
subconștientului, latent, pentru că poate oricând să producă valori, fiind în
postura increatului. Rolul poetului este acela de a „ însuma”, de a da coerență
acestei noi lumi, de a aduna „ harfe resfirate” esențele estetice ale realității
fenomenale. Pe acestea le reflectă în „ zbor invers”, nu prin înălțare în real, ci
prin coborâre în imaginar, în profunzimile gândirii și ale ființei- „ Nadir latent!
Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi”. Astfel,
arta poate fi considerată un „zbor”, dar nu spre înălțimile cerești, vizibile oricui,
ci invers, către esențele nevăzute ale lucrurilor. Ideea e susținută și de ultimul
vers prin metafora meduzelor ale căror „clopote verzi” captează cântecul
mărilor. În același fel, cuvintele-simbol materializează în manieră estetică și
încifrează viziunea artistică a poetului, aspect caracteristic modernismului - „Și
cântec istovește: ascuns, cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub
clopotele verzi.”
Titlul, element paratextual, ce identifică o creație literară, este un motiv
anticipativ, cu valențe simbolice, întrucât avertizează cititorul asupra rolului
artei și al artistului în lume. În cazul poeziei lui Ion Barbu, titlul este parte a
primul vers și are în centru metafora ceasului cu rezonanțe blagiene, întrucât
amintește de „ceasornicul ce ne măsoară destrămarea”, reiterând sugestia
efemerității umanului și sugerând creația care neagă temporalitatea, fiind,
astfel, relevant pentru conținutul de idei al operei.
La nivel prozodic, Ion Barbu respectă canoanele metricii tradiționale, cu
versuri lungi, de 13-14 silabe, rimă încrucișată și ritm iambic, însă doar pentru a
amplifica ermetismul, trăsătură esențială ce susține caracterul modernist al
operei. Acesta e obținut prin încifrarea ideii poetice într-o sintaxă dificilă dată
de elipsa predicatului în primul catren, de inversiuni și dislocări sintactice. Tot
ca elemente de modernitate se remarcă ambiguitatea născută din utilizarea
unor imagini insolite redate prin metafore cu sensuri multiple („grupurile
apei”) sau obscuritatea ce transpare din utilizarea unor simboluri greu de
descifrat -„meduzele”, „cirezile agreste”.

V. Concluzie
Prin urmare, text programatic ermetic, „Din ceas, dedus...” definește
poezia drept o extragere din temporal, din accidental și efemer, a unei realități
care trece, prin reflectare artistică, dintr-o condiție biologică, într-una estetică
sau, după cum afirmă G. Călinescu, „un nadir latent, o oglindire a zenitului în
apă, o sublimare a vieții prin retorsiune!”. (retorsiune= întoarcere împotriva
cuiva a propriilor argumente)