Particularități ale personajului în „Moara cu noroc” de Ioan Slavici

I. Introducere
Opera lui Ioan Slavici reprezintă o monografie a satului transilvănean în cea de-a doua jumătate a sec. al
XIX-lea, momentul pătrunderii relațiilor capitaliste și fost integrată în „realismul poporan” (Titu Maiorescu),
„realismul etic” (Pompiliu Marcea) sau chiar „realism tragic” (Eugen Todoran).
Nuvela Moara cu noroc a fost citită pentru prima dată la o şedinţă a Junimii şi a fost remarcată pentru
noutatea ei, şi anume, ptr. faptul că Slavici se abate de la canonul clasic al povestirii şi intră în „hăţişul stărilor
sufleteşti”. A apărut în 1881, în volumul de debut „Novele din popor”. Tema este de factură realistă, urmărind
procesul de parvenire şi implicaţiile (sociale și psihologice) pe care setea de înavuţire le are asupra
omului.

II. Cuprins
- Prezentarea statutului social, psihologic, moral
Personajul principal al nuvelei, Ghită, este inițial cizmar, un om cinstit, harnic, dar sarac. Isi iubeste
familia si vrea sa se îmbogateasca pentru a-si deschide un atelier, iar din acest motiv ia în arendă hanul „Moara
cu noroc” pentru a aduna capital. El este încadrabil intr-o categorie sociala, aceea a hangiului-carciumar
(tipologie prezentă și în nuvelele realiste ale lui Caragiale), de asemenea, el reprezinta tipul micului
întreprinzator care actioneaza pentru a-si schimba destinul. Pe parcurs insa, el actioneaza necinstit, incadrandu-
se in tipologia parvenitului si ilustrand prin destinul său consecintele nefaste ale imbogatirii.
Ghiţă este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trăsături sufleteşti
contradictorii, izvorâte din incompatibilitatea dintre atracţia irezistibilă spre îmbogăţire şi dorinţa de a rămâne
un om cinstit; El devine victima lui Lică Sămădăul deorece acesta îi descoperă slăbiciunea – „ţine la bani”:
„Ghiţă se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăingeneau parcă ochii; de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie”;
Patima banului transformă radical caracterul lui Ghiţă; el se înstrăinează de toată lumea, până şi de nevastă şi de
copii; Datorită întâmplărilor prin care trece, el devine dominat de o nesiguranţă copleşitoare: „Am o nenorocire:
pierd ziua de azi pentru cea de mâne...astăzi stau aici şi nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele
despre ziua de mâne, şi aceste gânduri nu-mi lasă tignă să mă bucur de ziua de astăzi”; Neîncrederea în sine şi
sentimentul culpabilităţii îl fac să devină închis în sine şi irascibil, mereu pe punctul de a izbucni într-o criză de
mânie, de a lovi pe cineva. Nici în prezenţa Anei, faţă de care înainte avea o comportare atentă şi delicată, el nu
se mai putea acum stăpâni: „Adecă şi tu! grăi Ghiţă înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas,
precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi ridică amândouă
mâinile asupra ei şi rămase câtva timp nemişcat şi gata de a se arunca la ea.”; Patima banului duce la dispariţia
iubirii, ceea ce îl face să îşi mintă soţia cu fiecare prilej şi să-i ascundă afacerile necurate; Satisfacţiile inedite
aduse de banii câştigaţi, pervertindu-i sufletul şi împingându-l spre drumul ticăloşiei, alternează cu momente de
renaştere a fondului uman pozitiv, când se simte îndemnat să fugă cât mai departe de Sămădău, pentru a-şi
redobândi liniştea, pentru a trăi, ca mai înainte, în tihnă, alături de soţie şi copii; atitudine duplicitară; Drama lui
se naşte din neputinţa de a fi sincer cu sine, din fuga permanentă de propria conştiinţă, din lipsa de coerenţă a
personalităţii sale.

- Doua (secvente) semnificative pentru trasaturile sale

1. O trăsătură dominată a personajului este patima sa pentru înavuțire, iar secvențele semnificative relevante
sunt cele în care Ghiță se află în fața banilor și în care îi este evidențiată atitudinea față de aceștia. După
mutarea la moară , Ghiță și familia sa impun un moment cu carácter ritualic: în fiecare sâmbătă seara, după ce
locul se golește de lume, se așază toți trei să numere banii câștigați peste săptămână. De exemplu, în capitolul al
1
doilea, Ghiță. Ana și bătrâna trăiesc bucuria „câștigului făcut cu bine, dat de la Dumnezeu”, ceea ce se reflectă
în notația auctorială: „el privea la Ana, ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași, iar bâtrâna la
câteșipatru”. Secvența se află în relație cu remarca din íncipit a lui Ghiță care, la sfatul bătrânei de a-și acepta
condiția, răspunde ironic: „să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, ana la mine, amândoi la
copilaș, iar dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei!” Transformarea morală a personajului este surprinsă în
secvența numărării banilor pe care Ghiță îi primește de la Lică, în capitolul XIII. Singur în fața banilor, Ghiță
trăiește sentimentul de dezamăgire deoarece aceștia „nu mai erau „câștigați cu bine”, cârciumarul știind că
acețtia provin de la cârciumarul tâlhărit. Deși își pune problema moralității păstrării banilor, cârciumarul un are
puterea să renunțe la ei. În momentul ritualului numărării banilor de sâmbătă seara, ana are suspiciuni. I se
părea că sunt pera mulți bani și un putea să renunțe la gandul că hârtiile nou-nouțe provin de la unul și același
om.Când aceasta găsește în sertarul cârciumei o bancnotă cu un colț rupt care aparținea văduvei ucise de
Sămădău, Ana realizează că soțul ei este complice la nelegiuirile acestuia și este convimsă că înstrăinarea
soțului său este rodul faptelor sale la care îl obligă tovărășia cu Lică.
2. O alta secventa importanta este prima confruntare dintre Ghiță și Lica. Aparitia acestuia este subliniata de
puterea renumelui, dupa cum precizeaza si naratorul: „Peste putin sosi si samadaul, vestitul Lica Samadaul”.
Portretele lor sunt semnificative, având o construcție în antiteză, chiar de la prima confruntare: Lică este descris
fizic, din exterior. Personajul este impenetrabil ptr narator, deoarece nu ştim ce gândeşte, ci doar cum se reflectă
în ochii celorlalţi (mai ales în ochii Anei, a cărei feminitate îi intuiește natura primejdioasă). În schimb, în
aceeaşi scenă, Ghiţă este văzut din interior, vulnerabil, într-o atitudine deja duplicitară: „El singur nu şi-ar fi
putut da seamă dacă a grăit aceste cuvinte din amărăciune ori numai dorind să ascundă înaintea nevestei
gândurile grele ce-l cuprinseseră”. In dialogul cu Ghita, Lica adopta o pozitie autoritara, impunandu-si propriile
reguli, propria vointa: „eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe aici...si voiesc ca nimeni
afara de mine sa nu stie”. Analiza psilhologica dezvaluie fisura interioara a personajului, dar si fisura de
cuplu, care se va accentua pana la dimensiuni tragice. Ca trasatura importanta subliniata aici este duplicitatea,
pe care o va manifesta fata de toate personajele: si fata de Ana, fata de Lica, fata de Pintea. La baza acestei
atitudini se afla lacomia, caci nu este in stare sa renunte nici la însotirea cu Lică, nu este iîn stare sa plece, iar pe
Pintea il va minti pastrand jumatate din banii de la Lica.
Pe de o parte, Ghiță poate fi interpretat ca personaj slab, care se lasă pradă impulsurilor și slăbiciunilor,
devenind o marioneta în fața lui Lică. Pe de altă parte, Ghiță poate fi considerat și un personaj puternic,
deoarece găsește în final puterea interioară de a se opune lui Lică, de a se răzvrăti. Pentru Ana el este un om
slab: „Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”
(XIV), în timp ce Pintea îi spune: „Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică, dar n-aş
fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind” (XIV).
Critica literară îl interpretează diferit: ,, De ce se transformă acest om energic, care este la început
cârciumarul, în fantoşa din final, lăsată pradă tuturor impulsurilor şi slăbiciunilor, cărora nu mai ştie să le
găsească înfrânare?’’(Magdalena Popescu, 1977) și ,,Dacă la început Ghiţă este un personaj tulbure, închis şi
moale, în lupta cu tumultosul Lică, el se îndârjeşte şi se fortifică până-ntr-acolo, încât este gata să jertfească
totul pentru a obţine răzbunarea dorită’’ (Mircea Popa, 1978)

- Elemente de structură și compoziție

- Procedee de caracterizare
Ca personaj de nuvelă, este caracterizat în primul rând prin procedee indirecte, participarea la conflictul
exterior îl caracterizează prin fapte si prin relaţia sa cu celelalte personaje. Trăirea unui conflict interior
prilejuieşte caracterizarea indirectă prin gânduri şi sentimente. Naratorul are acces la interiorul personajului prin
monologul interior, stil indirect liber şi îi urmăreşte, în scenele dialogate, gesturile, mimica.

2
De asemenea, este caracterizat si direct, uneori de catre narator, de alte personaje sau de el insusi, mai ales
pentru a marca etape din evolutia sa sau diferite aspecte ale personalitatii sale. Bătrâna devine încă o dată
purtător al mesajului auctorial: „Şi bătrâna avea dreptate: Ghiţă trecuse în adevăr printr-un fel de
prefacere”(cap. XII).
Acestă transformare este notată direct de narator: „ca om harnic şi strângător, Ghiţă era mereu aşezat şi
pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: acum se făcuse mai de tot ursuz”.
Pentru Ana el este un om slab: „Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa” (XIV), în timp ce Pintea îi spune: „Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe
gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică, dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care
vreau să-l prind” (XIV). Prin urmare, uneori pare slab, alteori puternic. Bătrâna îi dezvăluie principalul defect:
„are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul”.

- Conflictul
Nuvela „Moara cu noroc” evidențiază un conflict de natură moral-psihologică, între gânduri, dorinţe
contradictorii ale aceluiaşi personaj. Astfel, Ghiță trăiește un puternic și complex conflictul interior: între
cinste și lăcomie, spirit de aventura și teamă pentru familie, îndârjire și nehotărâre, ură și iubire. Toate
aceste stări contradictorii ale lui Ghiță sunt susținute de personajele cu care intră în conflicte exterioare. În final,
Ghiţă nu mai luptă cu aceste trăiri, ci acceptă totul ca o fatalitate: „aşa mi-a fost rânduit”.
Toruși, conflictul central al nuvelei rămâne unul exterior, sugerând opoziţia dintre mentalitatea
conservatoare a bătrânei, mama Anei, care preferă stabilitatea unei societăţi ale cărei reguli le cunoaşte şi
stăpâneşte, şi nevoia de schimbare a tinerilor, gata să se aventureze pe tărâmuri necunoscute. Finalul sugerează
un triumf al valorilor tradiţionale, instituite în timp şi greu de dărâmat. Nuvela începe şi se încheie cu vorbele
mamei Anei: "Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit", În final, când va constata sfârșitul tragic al soților Ghiță și Ana, tot ea va constata: "Simţeam eu că nu
are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată".
Dintre conflictele exterioare, cel principal este cu Lică, reprezentând și pericolul și promisiunea
îmbogățirii, este atât de natură socială, deoarece Ghiță a intrat în teritoriul stăpânit de Lică, cât mai ales de
natura psihologică. Raportul dintre cei doi pare a fi unul de călău-victimă, stăpân-slugă în care Lică este cel
care are putere, domină, iar Ghiţă este cuprins de fascinaţie, este cel slab, dominat. Pentru că acesta este „legat”,
umilit, el va fi şi cel care se va razvrăti şi îl va trăda pe Lică.
Conflictul erotic și familial cu Ana, adevărata slăbiciune a lui Ghiță, de care se înstrăinează tot mai
mult, va evolua tragic. În cadrul analizei psihologice predomină verbele la condițional optativ perfect: „întâia
oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă...”, „ar fi voit să meargă la ea, să-i ceară iertare...”, „adeseori Ana ar
fi voit să-l întrebe : // Ghiţă! Ce-i cu tine?”. Acestă formă verbala sugerează conflictul între dorinţă şi neputinţă,
ruptura interioară, dar si ruptura în cadrul familiei, accentuand neputinta comunicarii. Însingurarea, închiderea
în sine şi lipsa comunicării sunt sugerate şi de monologul interior adresat care începe cu vocativul:
„Ano,...”(cap IX). Insa Ghita nu va mai ajunge sa isi împărtăseasca gandurile si deciziile bune cu sotia sa.
De asemenea, relația cu Pintea este conflictuală. Din punct de vedere moral, etic. Pintea reprezintă
fondul bun, cinstit al lui Ghiță. La început se raportează la el cu prietenie, încredere, pe urmă cu lăcomie,
duplicitate, suspiciune. Cursa întinsă lui Lică nu este pentru a-l ajuta pe Pintea, ci din ură față de Lică.

III. Concluzie
Nuvela analizează detaliat procesul decăderii morale a protagonistului si prezintă veridic o societate in
plină dezvoltare economică in care legile morale sunt mai putin respectate, ele fiind inlocuite de patima pentru
avere, putere, elemente specifice prozei realist. Impresionantă este complexitatea analizei psihologice și
transformarea interioară a personajului principal
3