Cuprins:

 SUBIECTUL I (pag. 3-6)

 Textul Argumentativ
 Model de text argumentativ
 SUBIECTUL al II-lea(pag. 6-40)
 Curente Literare
 Mijloace de caracterizare a personajelor
 Procedee artistice/expresive
 Rolul indicațiilor scenice
 Genuri Literare
 Expresivitatea verbului
 Valorile stilistice ale timpurilor verbale
 Moduri de expunere

 SUBIECTUL al III-lea(pag. 40-149)

 Proză
 Baltagul - Mihail Sadoveanu - 1930
 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil Petrescu -
1930
 Enigma Otiliei - George Călinescu - 1938
 Ion - Liviu Rebreanu - 1920
 Aci sosi pe vremuri - Ion Pillat - 1923
 Moromeții - Marin Preda 1955/1967
 Iona - Marin Sorescu - 1968
 Moara cu noroc - Ioan Slavici - 1881
 scrisoare pierdută - Ion Luca Caragiale - 1884
 Povestea lui Harap-Alb - Ion Creangă - 1877
 Alexandru Lăpușneanul - Costache Negruzzi - 1840
 Patul lui Procust - Camil Petrscu - 1933
 Zmeura de câmpie - Miercea Nedelciu – 1984

Iabaculusor.ro 1
  Poezie
 Luceafarul - Mihai Eminescu 1883
 Lacustră - George Bacovia - 1916
 Leoaică tânără, iubirea - Nichita Stănescu - 1964
 Plumb - George Bacovia - 1916
 Testament - Tudor Arghezi - 1927
 Riga Crypto și Lapona Enigel - Ion Barbu - 1924
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga - 1919
 Floarea Albastră - Mihai Eminescu - 1873
 Flori de mucigai - Tudor Arghezi - 1931
 În grădina Ghețimani - Vasile Voiculescu - 1921
 Caracterizări de personaje
 Ghiță - Caracterizare - Moara cu noroc
 Harap-Alb - Caracterizare - Povestea lui Harap-Alb
 Ștefan Tipătescu - Caracterizare - O scrisoare pierdută
 Vitoria Lipan - Caracterizare - Baltagul
 Costache Giurgiuveanu - Caracterizare - Enigma Otiliei
 Ilie Moromete - Caracterizare - Moromeții
 Ion - Caracterizare - Ion
 Iona - Caracterizare – Iona

Iabaculusor.ro 2
 SUBIECTUL I
Textul Argumentativ

Argumentarea este un mijloc prin care se susţine sau se demonstrează un

punct de vedere privitor la o anumită temă. Este procesul de justificare
logică a unei opinii pe care vrem să o susţinem. Procesul argumentării unei
opinii presupune parcurgerea unor paşi obligatorii: a susţine, a dovedi, a
întări.

Scopul argumentării este de a convinge (persuada) partenerul de

comunicare (interlocutor sau cititor), privitor la valabilitatea opiniei
exprimate. O opinie nesusţinută de argumente nu este o argumentare, ci o
afirmaţie nejustificată (lipsită de valabilitate).

Structura unui text argumentativ

1. Enunţarea ipotezei: alcătuirea unui enunţ clar, care conţine

teza/ideea ce urmează a fi demonstrată, dar şi exprimarea propriei opinii
faţă de aceasta. Se pot folosi verbe de opinie: a crede, a considera etc.

2. Argumentarea propriu-zisă (Formularea argumentelor): enunţarea

a două sau mai multe argumente pro şi/sau contra ipotezei enunţate şi
susţinerea lor (exemple, citate, prezentarea unor întâmplări, opinii de
autoritate, comparaţii care să scoată în evidenţă ideea susţinută).

Argumentele se punctează prin formulări pregnante, care au rolul de a

anunţa că urmează ceva important, solicitând în acest fel atenţia
interlocutorului / cititorului: pentru că, deoarece, faptul se explică prin, de
exemplu, la fel ca, având în vedere faptul că…, spre deosebire de, în
primul rând, în al doilea rând, într-o ardine de idei, în altă ordine de idei etc.

3. Formularea concluziei: întărirea ipotezei, prin reluarea sa în mod

Iabaculusor.ro 3
 nuanţat, dacă argumentarea a demonstrat teza enunţată iniţial;
contrazicerea ipotezei, dacă argumentarea a demonstrat ipoteza respectivă.
Se utilizează diverse cuvinte persuasive: în mod sigur, evident, clar, prin
urmare, aşadar, în concluzie etc.

Mãrcile textului argumentativ

Conectori logici:

Pot fi cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii, interjecţii), expresii şi

locuţiuni (conjuncţionale, adverbiale, prepoziţionale), verbe şi expresii
verbale, propoziţii care organizează discursul argumentativ.

-Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că:-
Conectori care leagă argumentele de tezele pe care le susţin:prin urmare,
aşadar, în consecinţă, fiindcă, deoarece, întrucât
-Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt,
dovadă că, cum, având în vedere că, de altfel
-Conectori care introduc primul argument: în primul rând, mai întâi de
toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi că, prima remarcă se referă
la, să pornim de la
-Conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în
plus , în continuare, la fel, pe de o parte… pe de altă parte, nu numai… ci
şi
-Conectori care introduc ultimul argument: în fine, pentru a termina, în
ultimul rând, nu în ultimul rândconectori care leagă argumentele între ele: şi,
dar, însă, ci, sau
-Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, aşadar, iată de ce,
ei bine

După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le

leagă, conectorii pot fi:

-de analogie: şi, de asemenea, adică, precum, ca şi, ca şi cum, asta

aminteşte de, să ne amintim de
-de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în
considerare
-de explicare: adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt

Iabaculusor.ro 4
 -de disjuncţie: sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire
-de opoziţie, de rezervă, de rectificare, de respingere: dar, or, totuşi, cu
toate acestea, în schimb, din contră, de fapt, în realitate, în timp ce, în loc
să, nici, ceea ce contrazice, ceea ce interzice
-de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuşi, să admitem totuşi, în
ciuda
-de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat
fiind că, din moment ce, de aceea -de consecinţă: deci, în consecinţă, ca
urmare, ceea ce implică, de unde decurge, ceea ce ne trimite la, de frica

Etapele producerii unui text argumentativ

Citiţi cu atenţie subiectul pentru a vă da seama care este situaţia de

comunicare impusă (Cine este enunţiatorul?, Cine este destinatarul?,
Când?, Unde?, De ce?, Cu ce scop?), care esta tema, care trebuie să fie
teza voastră.

Căutaţi apoi argumente pentru a susţine teza. Pentru fiecare argument

găsiţi cel puţin un exemplu potrivit pe care să-l dezvoltaţi.

Clasaţi argumentele de la cel mai puţin convingător la ce mai

convingător, pentru a evidenţia cât mai bine opinia voastră.

Într-o argumentare scrisă aşezaţi în acelaşi paragraf argumentul şi

exemplele potrivite pentru a-l susţine. Claritatea discursului argumentativ
este susţinută şi de împărţirea textului în paragrafe.

Utilizaţi corect conectorii logici !

Nu uitaţi că , oricare ar fi tipul de text pe care îl aveţi de redactat,

trebuie să aveţi o introducere şi o concluzie !

Model de text argumentativ

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre

necesitatea culturii, pornind de la ideea exprimatã în urmãtoarea afirmaţie:
„Azi civilizaţia şi cultura sunt ca douã trenuri ce merg pe linii paralele, dar în
direcţii opuse: pe mãsurã ce civilizaţia creşte, cultura scade.” (Vasile

Iabaculusor.ro 5
Bãncilã, Filozofia vârstelor)

În opinia mea, cultura se constituie într-o parte integrantă a matricei

definitorii a fiinţei umane. Ceea ce deosebeşte însă oamenii este atitudinea
lor faţă de fenomenul cultural, în căutarea propriei personalităţi.
În primul rând, civilizaţia şi cultura s-au dezvoltat concomitent, una
fiindu-i indispensabilă celelilalte. De cele mai multe ori, totuşi, ni se poate
părea ca ele merg pe drumuri separate, cã nu ar converge spre acelaşi
punct. În realitate însă, în timp ce civilizaţia este mai degrabă instanţa
exterioară în care toţi oamenii trăiesc şi îşi exersează capacităţile, cultura
este lumea interioară a individului, esenţa sa intelectuală şi puntea de
legãtură cu civilizaţia. Deşi, la modul general, cultura nu este (sau nu ar
trebui să fie) apanajul unei elite, acestea există, sub forma academiilor
naţionale.
Ele sunt considerate etaloane ale culturii şi puncte de reper ale civilizaţiei,
semn că şi la nivel colectiv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la nivel
individual.
În al doilea rând, falia dintre civilizaţie şi cultură pe care o sesizează
Vasile Băncilă este mult mai evidentă în societatea noastră. Cel puţin în
ultimele două secole, mediul românesc a fost şi este supus unui proces de
„ardere a etapelor”, de importare a unor forme fără fond. Într-un astfel de
climat cultural, atenţia acordată culturii alunecă spre latura prozaică a lumii,
restrângând-o spre cercurile elitiste.
În concluzie, civilizaţia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea
uneia nu merită să se facă în detrimentul celeilalte.

*Acest text argumentativ pleacă de la o afirmație. În majoritatea subiectelor,

elevul are un text suport. Pe baza acestuia el trebuie să identifice
argumente, idei în funcție de cerință.

SUBIECTUL al II-lea
Curente Literare

Umanismul

UMANISMUL reprezintă un curent literar apărut în timpul Renașterii

(sec al XIV-lea – al XVI-lea), mai întâi în Italia, extinzându-se apoi la nivelul
întregii Europe, care promova o cultură laică și milita pentru o dezvoltare

Iabaculusor.ro 6
armonioasă a personalității umane, bazându-se pe redescoperirea valorilor
Antichității greco-latine. Umanismul are în centrul preocupărilor sale omul și
problematica sa, considerând că ființa umană este perfectibilă.

Trăsături:

-omul este văzut drept ființă rațională, liberă, înzestrată cu demnitate si

liber arbitru, cu caracter perfectibil;
-orientarea învățământului către disciplinele umaniste: limbile vechi,
retorica, poetica, istoria, filozofia, morala, educația fizică, igiena,
enciclopedismul.
-creațiile Antichității devin surse de inspirație;
-apare conceptul de mecenat;
-anticlericalismul.

Reprezentanți: Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Niccolo

Machiavelli, Francois Rabelais, William Shakespeare, Miguel de Cervantes,
Erasmus din Rotterdam.

Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu, în secolele al XVI-lea

– al XVIII-lea.

Trăsături: -umaniștii români reprezintă tipul curteanului, fiind domnitori

sau boieri;

-se dezvoltă tipografiile și circulă tipăriturile în limba română;

-umaniștii români sunt educați în străinătate, în Polonia, Italia sau
Constantinopol;
-umaniștii români sunt preocupați de studiul istoriei neamului și de originea
latină a poporului și limbii române, punând bazele istoriografiei românești;

-argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor,

romanitatea poporului și a limbii române, continuitatea elementului roman
in Dacia;
-în politica antiotomană, caută ajutor la tările creștine catolice;
-umaniștii români se implică în problem religioase, fac cunoscută ortodoxia
în spațiul european.
Reprezentanți: Nicolaus Olahus, Petru Cercel, Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce, Dosoftei, Dimitrie Cantemir.

Iabaculusor.ro 7
Iluminismul

ILUMINISMUL este un curent ideologic si cultural, apărutîn Franța în

secolul al XVIII-lea ( numit secolul luminilor) și care se extinde apoi în
întreaga Europă. Iluminismul se caracterizează prin cultul rațiunii și al
științei, idea de bază fiind emancipare (luminarea, educarea) popoarelor
prin cultură.

Trăsături:

-are caracter antifeudal și antidespotic;

-are un spririt raționalist și materialist;
-caracter anticlerical și laic;
-propune accesul poporului la educație;
-este curent ideologic și cultural, nu literar;

Reprezentanți: Voltaire, Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau,

Daniel Defoe, Jonathan Swift, Henri Fielding, Johann Wolfgang Goethe.

Iluminismul românesc este o mișcare culturală și ideologică, care se

manifestă între 17860-1830.

În Ţara Românească și Moldova mișcare are slabe ecouri, deoarece

coincide cu perioada domniilor fanariote, în schimb, în Transilvania,
Iluminismul își găsește o coordonată specifică în mișcarea cunoscută sub
numele Şcoala Ardeleană.

Trăsături:

-încercarea de a dovedi cu argumente științifice latinitatea limbii române,

continuitatea elementului roman în Dacia și unitatea poporului roman;
-cărturarii iluministi încearcă să purifice limba română de toate elementele
lexicale care nu sunt de origine latină;
-se pledează pentru accesul poporului la educație și emanciparea lui prin
cultură.
Reprezentanți, corifeii Şcolii Ardelene: Samuil Micu-Klein, Petru Maior,

Iabaculusor.ro 8
Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu.

Paşoptismul

Perioada pașoptistă (1830-1860) are ca nucleu revoluția de la 1848.

Modernizarea societății românesti, independența politică, libertatea
națională, unirea provinciilor române sunt obiectivele social-politice ale
mișcării pasoptiste.

Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii române moderne.

Pașoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un

program particular, supusă unor comandamente exterioare: mesianism
cultural și revoluționar, spirit critic, deschidere spre Occident, lupta pentru
impunerea unui specific național, constiință civică și patriotică.

Rol de îndrumător al acestui fenomen cultural-literar au două

personalități: Ion Heliade-Rădulescu și Mihail Kogălniceanu.

Într-o primă etapă, Ion Heliade-Rădulescu are rolul de îndrumător, prin

articolele sale, apărute în Curierul românesc. Datorită îndemnului său: ,,Nu
e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieți cât veți putea și cât
veți putea", a fost posibil debutul unei întregi generații, între 1830-1840:
Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

O altă etapă este marcată de contribuția lui Mihail Kogălniceanu,

redactorul revistei Dacia literară, care are ca obiectiv exclusiv literatura.
Programul revistei orientează literatura timpului, în paginile sale apărând
opere ale celor mai valoroși scriitori ai vremii: Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu.

Revista Dacia literară: Articolul Introducție

Publicat în primul număr al revistei, articolul-program Introducție,

reprezintă manifestul literar al romantismului românesc, prin precizarea
surselor de inspirație/a temelor literare, din ultimul punct al articolului, și
prin diversele trimiteri la trăsăturile romantismului ( aspirația spre

Iabaculusor.ro 9
originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naționale și a
folclorului, îmbogățirea limbii literare cu termeni populari, arhaici sau
regionali).

La începutul articolului, axat pe evidențierea necesității unei literaturi

originale si naționale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor românești
mai vechi. Se respinge coloratura locală și amestecul politic, revista
adresându-se scriitorilor români de pretutindeni: ,,[…] Așadar foaia noastră
va fi un repertoriu general al literaturei românești”.

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

-întemeierea spiritului critic în literature română, pe principiul

estetic: ,,Critica noastră va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu
persoana.”
-afirmarea idealului de realizare a unității limbii și a literaturii
române: ,,[…]românii să aibă o limbă și o literaură comună penru toți.”
-combaterea imitațiilor și a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitației s-a făcut
la noi o manie primejdioasă[…] Traducțiile nu fac însă o literatură.”
-promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirație
în conformitate cu specificul național si cu estetica romantică: ,,Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să
găsim și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să
ne împrumutăm de la alte nații.”

Reprezentanți: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Nicole Bălcescu,

Alecu Russo, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu,
Dimitrie Bolintineanu, Gh. Asachi, Cezar Bolliac, Andrei Mureșanu,
Vasile Cârlova, Matei Millo, Costache Caragiale.

Romantismul

ROMANTISMUL este o orientare ideologică, artistică și literară care a

marcat prima jumătate a secolului al XIX-lea (aproximativ 1790-1850) în
spațiul european. Apare ca reacție împotriva raționalismului și a
clasicismului rigid. La noi, romantismul pătrunde pe filieră francază, datorită

Iabaculusor.ro 10
scriitorilor pașoptiști, iar articolul Introducție, scris de M. Kogălniceanu,
susține ideologia romantică.

Apariția romantismului este favorizată de factori social-istorici (de

revoluțiile burghezo-democratice, lupta pentru independență și libertate
națională) și de filozofia idealist germană (Schelling, Fichte, Hegel,
Schopenhauer).

Trăsături:

-afirmarea individuaității, a originalității, a spontaneității; expansiunea eului.

-primatul sentimentului și al fanteziei creatoare.
-cultivarea emoției și a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității.
-revolta împotriva convențiilor sociale sau artistice.
-respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creatie.
-amestecul genurilor, speciilor și stilurilor literare.
-fascinația pentru mister și excepțional.
-predilecția pentru mit și simbol, pentru inspirația din folclor, atracția pentru
natură și trecutul istoric.
-tendința de evadare din realitate spre lumi imaginare: Evul Mediu, spații
exotice, vis, reverie, iubire.
-cultivarea unor “stări de spirit”: melancolia, nostalgia, reveria, voluptatea
suferinței.
-personajele romantice sunt personaje excepționale, puse în situații de
excepție, eroii romantici fiind mari singuratici.
-lărgirea și îmbogățirea limbii literare prin elemente de limbaj popular,
arhaic, regional.
-figuri tutelare: titanul, geniul, profetul, regale, demonul, îngerul.
-supremația liricului asupra epicului și dramaticului.
-procedeul artistic, prin excelență romantic, este antiteza (trecut-prezent,
înger-demon).
-teme și motive specifice: iubirea, natura, timpul, condiția omului de geniu;
lacul, marea, izvorul, codrul, stelele, noaptea, luceafărul, salcâmul, teiul,
întâlnirea, întâlnirea, așteptarea, dorul, regale, sacrificiul, moartea, viața ca
vis, viața ca teatru, fortuna labilis, fugit irreparabile tempus,vanitas
vanitatum, geniul, magul, cerul strâmt, nemurirea, singurătatea.

Reprezentanți: Leopardi, Shelley, Victor Hugo, Novalis, Byron, Puskin,

Iabaculusor.ro 11
Mihai Eminescu.

Realismul

REALISMUL este un curent literar din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, (aproximativ 1830-1880), care pune accentual pe relația dintre artă
și realitate și care ia naștere ca reacție împotriva romantismului,
respingând idealizarea, fantezia, subiectivismul excesiv al acestuia.

Trăsături: reprezentarea veridical a realității, surprinsă obiectiv ca într-

o oglindă.

-interesul pentru moravurile unei epoci, pentru influența mediului asupra

individului, pentru aspecte ale societății burgheze a vremii.
-teme preferate: averea, familia, parvenirea.
-obiectivitatea perspectivei narative: narator omniprezent,omniscient.
-personaje tipice: representative pt anumite categorii sociale; destinul
personajelor este condiționat de mediu, epocă și ereditate.
-ca tip uman caracteristic se impune parvenitul, iar ca voloare banul sau
pozitia socială dobândită in mod necinstit.
-utilizarea unor techici ale analizei psihologice.
-limbajul este utilizat ca mijloc de individualizare a personajelor.
-descrieri minuțioase.
-tehnica detaliului veridic, semnificativ.
-scriitorii au o atitudine critică față de societate.
-stilul este sobru și impersonal.
-absența idealizării, respingerea lirismului.
-specii literare cultivate: roman, schită, nuvelă psihologică; comedie, drama.
Reprezentanți: Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dickend, Mark Twain, Cehov,
Ioan Slavici, I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Hortensia
Papadat-Bengescu, Marin Preda.

Iabaculusor.ro 12
 Naturalismul

NATURALISMUL este o doctrină estetică aflată în strânsă legătură cu

realismul, care se concentrează pe aspectele dure, brutale ale realității, a
cazurilor patologice, reducând adesea ființa umană lqa datele sale strict
biologice.
Pentru scriitorul naturalist, importante sunt mai ales stările fizice ale
individului, manifestările instinctuale datorate cel mai adesea unor dereglări
organice de natură nervoasă, ereditatea si mediul social fiind principalele
cauze care influențează comportamentul uman.

Reprezentanți: Cel mai cunoscut scriitor naturalist a fost scriitorul

francez Émile Zola.

În literatură română, influențe naturaliste se întâlnesc mai ales în

operele lui I.L.Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Liviu Rebreanu.

Simbolismul

SIMBOLISMUL este un curent literar apărut în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, in Franța. Numele curentului a fost dat de Jean
Moréas, care publică un articolul intitulat Manifeste du symbolisms, în
suplimentul revistei “Le Figaro littéraire”. Simbolismul apare ca reacție
împotriva retorismului romantic și a impersonalității parnasiene, pe care le
înlocuiește cu o perspectivă interiorizată și folosind sugestia, simbolul.

Cele două direcții simboliste, direcția decadentă, reprezentant Paul

Verlaine, definită de spirit întunecat, preferința pentru macabru și funest;
direcția simbolistă propriu-zisă, reprezentant Stéphane Mallarmé, definite
de evadarea in timp si spațiu, preferința pentru exotism.

Trăsături ale esteticii simboliste:

-teme și motive predilecte: orașul provincial, moartea, angoasa, spleenul,

nevroza, solitudinea.
-valorificarea sugestiei.

Iabaculusor.ro 13
-utilizarea simbolurilor ce fac legătura între universal tangibil și cel intangibil.
-folosirea sinesteziei.
-valorificarea teoriei corespondențelor.
-preferința pentru stări vagi, nedefinite.
-muzicalitatea versurior.
-cromatica: violet, alb, negru, gri.
-valorificarea categoriilor negative.
-inovația prozodică și lexicală.

Simbolismul românesc este teoretizat de Alexandru Macedonski în

articolele: ,,Despre logica poeziei” și ,,Poezia viitorului” și de Ştefan Petică,
în articolul ,,Noul corent literar”.

Simbolismul românesc cunoaște mai multe etape: etapa tatonărilor,

ce presupune o teoretizare a simbolismului, ce îi are ca reprezentanti pe
AL. Macedobski, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel; etapa pseudosimbolistă,
caracterizată de o atitudine antisămănătoristă, reprezentant fiind Ovid
Densușianu; etapa simbiolismului exterior, ce propune o poezie retorică,
muzicală, reprezentant Ion Minulescu; etapa simbolismulul autentic, al
cărui reprezentant este George Bacovia.

Modernismul

MODERNISMUL reprezintă, în sens larg, o tendință de înnoire în arta

si literatura secolului XX, caracterizată prin negarea tradiției si prin
impunerea unr noi principii de creație. Astfel, modernismul include și
curentele artistice novatoare, precum simbolismul, expresionismul,
dadaismul sau suprarealismul.

În literatura română, este o doctrină estetică promovată de Eugen

Lovinescu, prin intermediul revistei si cenaclului literar Sburătorul. În esență,
teoriile lui Lovinescu pornesc de la ideea că există un spirit al veacului,
care determină sincronizarea literaturilor europene, deci a literaturii române
cu celelalte literaturi.

Eugen Lovinescu trasează câteva direcții pentru evoluția spre

modernitate a literaturii române: trecerea de la tematica preponderent
rurală la una de inspirație urbană; cultivarea prozei obiective; evoluția
poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei și a poeziei; cultivarea

Iabaculusor.ro 14
romanului analitic și a autenticității, a personajului intelectual.

Trăsături:

-înnoirea la nivelul prozodiei, vers liber, măsură variabilă, folosire

ingambamentului.
-fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului).
-se face apel la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale.
-noutatea metaforei, originalitate în crearea de metafore.
-îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul.
-ermetism (limbaj încifrat).
-ambiguitate a exprimării.
-utilizarea limbajului neologic și tehnic.
-sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei.

Specii literare: jurnalul, romanul-eseu, colajul de scrisori sau docuente,

în toate accental fiind pus pe ideea de autenticitate și, ca o consecintă, pe
relatarea subiectivă la persoana I, din perspectiva personajului- narator.

Reprezentanți: Joseph Conrad, Marcel Proust, James Joyce, Virginia

Woolf, Eugen Lovinescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Tudor
Vianu. Mircea Eliade.

Tradiţionalismul

TRADIȚIONALISMUL reprezintă un tip de atitudine și de sensibilitate

care se hrănește din trecut; cultivatoare a valorilor naționale; sensibilitate la
valori etice; teme preferate: trecutul, lumea rurală, țăranul, determinarea
religioasă specifică (ortodoxismul), mitologia autohtonă.

Ca orientare ideologică si literară, tradiționalismul s-a manifestat în

primii ani ai secolului al XX-lea și în perioada interbelică, avându-i drept
teoreticieni pe Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu și Nichifor Crainic. Reviste
importante sunt: Semănătorul, Viața românească, Gândirea.

Trasături definitorii ale literaturii tradiționaliste. Există mai multe

Iabaculusor.ro 15
formule de tradiționalism, având în vedere faptul că miscarea se
desfășoară de-a lungul a două generații.

*Sămănătoriștii pun pe primul plan natura si satul, de aici derivând

atitudinea de negare a civilizației urbane, sentimentul dezrădăcinării,
psihologia inadaptabilului, poezia nostalgiei, idilismul, acestea regăsindu-se
în opera lui Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Şt. O. Iosif, Duiliu
Zamfirescu, proza de început a lui Mihail Sadoveanu.

*Poporaniștii sunt si ei preocupați de promovarea culturii naționale,

dorindu-se apropierea de popor și luminarea acestuia, idei întâlnite în
opera lui M. Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Octavian Goga.

*Traditionalismul interbelic este reprezentat de gruparea din jurul revistei

Gândirea si se militează pentru o etnicizare a credinței în conformitate cu
sufletul național.

*Direcțiile poeziei tradițional-gândiriste sunt două, una a sensibilității

metafizice reprezentate de lirica lui Lucian Blaga si Vasile Voiculescu, o
poezie a fiorului religios; alta, reprezentată de poeți precum Aron Cotruș si
Radu Gyr, este o lirică a răzvrătirii, a exaltării vitaliste.

AVANGARDA

Trăsături:

-negatia, este principal trăsătura a artei de avangardă, devenind un

adevărat stil de viață, nonconformist, voit șocant.
-spiritul ludic, o formă destul de eficace a negației.
-mobilitatea, teama de formulă ca expresie a negării tradiției.
-avangarda înseamnă ruptura totală de trecut, experiment.
-mișcarea se manifestă simultan pe întreg tărâmul artei (literatură, arte
plastic, muzică, cinematografie, arhitectură).

Curente avangardiste:

Abstracționism, Cubism, Dadaism, Expresionism, Fauvism, Futurism,

Suprarealism.

Iabaculusor.ro 16
 Expresionismul

EXPRESIONISMUL apare în Germania, prin 1910, și se manifestă în

literatură, cinematografie, arte plastice. Literatura expresionistă sondează
subconștientul si se remarcă prin patos si interes pentru latura tainică,
obscură a lumii.

Reprezentanți: cel mai important scriitor expresionist roman a fost

Lucian Blaga.

Neomodernismul

Neomodernismul (al doilea modernism) curent literar apărut ca o reacţie

împotriva realismului socialist

-se refera la generatia scriitorilor anilor ’60 (saizecisti), reprezentata de

poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru,
A. E. Baconsky. Liderul poetic al saizecistilor este Nichita Stanescu (1933-
1983).

Trasaturi ale liricii:

- poetii se intorc la izvoarele modernitatii interbelice (Lucian Blaga, Ion

Barbu, Tudor Arghezi);
-revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat;
-reinstaurarea epicului,
-libertarea limbajului, ambiguitatea împinsă până la aparenţa de nonsens,
de absurd; răsturnarea firescului
-sensurile infinite;
-expansiunea imaginatiei
-reinterpretarea miturilor;
-poetică a cunoaşterii si a existenţei, universul afectiv al omului

Iabaculusor.ro 17
contemporan;
-lupta cu verbele  necuvintele;
-sensibilitatea, ironia, spiritul ludic, expresia ermetică, reflectia filosofica,
subtilitatea metaforei, insolitul imaginilor artistice;
-reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui
univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit;
-arta=cale de cunoaştere;
-discursul dialogic, confesiunea;
-diversificarea formulelor artistice

Mijloace de caracterizare a personajelor

Caracterizarea directă

- DIRECT DE CĂTRE NARATOR

- AUTOCARACTERIZARE
- TEHNICA REFLECTĂRII POLIEDRICE / OGLINZILOR PARALELE
- un personaj este văzut în chip diferit de mai multe instanţe narative:
personaje, narator

Caracterizarea indirectă

- PRIN GÂNDURI ŞI SENTIMENTE

- PRIN LIMBAJ
- PRIN VESTIMENTAŢIE
- PRIN NUME
- PRIN FAPTE
- PRIN MEDIUL ÎN CARE TRĂIEŞTE
- TEHNICA BASORELIEFULUI
- celelalte personaje, prin modul de construcţie a lor, sunt menite a
proiecta figura unui personaj

Fişa de caracterizare a personajului(Ex: Enigma Otiliei)

- Locul şi rolul personajului în operă – personaj eponim, important;

prezenţă complexă şi enigmatică; o posibilitate de concretizare a misterului
feminin; relativizarea personajului se realizează prin însumarea
perspectivelor (tehnica reflectării poliedrice)

Iabaculusor.ro 18
 Prezentarea modalităţilor folosite pentru caracterizare:

- caracterizarea directă – realizată de narator; se confundă cu viziunea

personajului reflector, Felix (spre exemplu, portretul fizic)
- autocaracterizarea – Otilia îşi recunoaşte defectele, dând dovadă de
maturitate
- caracterizarea făcută de alte personaje – părerile sunt, de multe ori,
diametral opuse; rezultă un portret realizat între oglinzi paralele
- este femeia ideală pentru Felix şi pentru Pascalopol (perspectiva
tânărului şi a bărbatului matur)
- perspectiva celorlalte personaje: Aglae, Aurica, Olimpia, Titi –
jignitoare, din cauza invidiei; Costache o consideră în continuare, un copil;
Stănică o invidiază, dar o şi admiră
- caracterizarea indirectă – prin fapte şi gesturi – se conturează
aceeaşi personalitate enigmatică, prin unele fapte contradictorii pentru
Felix
- caracterizarea prin relaţie cu celelalte personaje
- caracterizarea prin mediu – descrierea camerei Otiliei (prin ochii lui
Felix) – sugerează exuberanţa fetei; sunt semnificative oglinzile mobile
pentru aerul de mister care învăluie personajul
- ultima imagine a Otiliei – fotografia din care Felix nu o mai recunoaşte :
„Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică.
Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: 'Noi nu
trăim decât cinci-şase ani'”
- Modalităţile de caracterizare şi trăsăturile personajului se
ilustrează prin citate sau scene semnificative
Concluzii; exprimarea opiniei în legătură cu personajul Otilia – un
personaj memorabil; imaginea feminităţii (în viziunea autorului)

Procedee artistice/expresive
-imagini artistice (auditive, vizuale, olfactive, tactile, dinamice/ motorii,
cromatice)
-figuri de stil
-unele semne de punctuație și ortografie
-unele părți de vorbire (substantive în vocativ, verbe la imperativ,
interjecții etc.)

Iabaculusor.ro 19
-elemente de versificație (ingambament etc.)

Rolul indicațiilor scenice

Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care desemna
„caietele cu consemnări date actorilor înaintea reprezentaţiei”.

Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis defineşte

didascaliile drept: „Des instructions données par l’auteur à ses acteurs (....)
pour interpréter le texte dramatique. Par extension dans l’usage commun:
des indications scéniques.” (Instrucţiuni date de autor actorilor săi pentru a
interpreta textul dramatic. Prin extensie, în uzaj comun: indicaţii scenice.)

Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale pentru

transpunerea textului în spectacol, sprijinind jocul actorilor. Ele conferă
informaţii preţioase nu doar în reprezentarea scenică, ci şi în lectura
propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mental evenimentele şi
personajele. Aici, în didascalii, sunt notate succint detalii privind mimica,
gesturile, comportamentul, limbajul personajelor ori detalii ale acţiunii
(spaţiul, timpul etc.).

Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi interne.

Indicaţiile externe sunt:

-indicaţii paratextuale (titlurile) - cele dintâi elemente care vin în faţa

lectorului sau pe afişul stagiunii, ca purtătoare de sens şi ducând la o
reprezentare imaginară a subiectului;
-indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se încadrează
piesa: comedie, tragedie, dramă, farsă etc. Aceste indicaţii coordonează
receptorul, fixându-i cadrul de interpretare şi spaţiul de manevră a
imaginarului;
-indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradiţional
aşezate la începutul fiecărui text dramatic, ne pot oferi sugestii importante
asupra personajelor, creându-le o identitate sau făcându-le o caracterizare
succintă;
-bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care încadrează textul în diferite
locuri. Putem vorbi despre borne extreme, adică folosite la începutul sau la
finalul unei piese, ale unui act sau ale unei scene, şi borne intermediare,

Iabaculusor.ro 20
care vor delimita două spaţii diferite, două acţiuni în schimbare, modificarea
temporală.

Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele se

plasează înaintea unei replici (imediat după identificarea personajului), în
cadrul replicilor sau la finalul lor. Sunt de mai multe feluri:

-indicaţii comportamentale (cuprind elemente de gestică, intonaţie,

atitudine, joc de scenă, deplasare în spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a
adresării);
-indicaţii referitoare la mimică;
-indicaţii de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru
jocul actorilor;
-indicaţii care redau punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă
ironia, aprecierea sau deprecierea.

Genuri Literare

I. GENUL LIRIC – cuprinde opera literare in care autorul

prezinta realitatea asa cum o vede el si cum o simte, prezentand peisaje,
fenomene, tablouri, ganduri, sentimente.

1. OPERA LIRICA – este creatia literara in care autorul isi

exprima in mod direct gandurile si sentimentele

2. SPECII LIRICE INVATATE

- ODA
- IMNUL
- PASTELUL
- DOINA
OBS! In toate aceste specii este present eul liric (vocea) care comunica
sentimentele, impresiile, ideile poetului in mod direct prin procedeele
artistice si figurile de stil. Eul liric il recunoastem prin forma pronumelor si
verbelor la pers. I.

Cum demonstram ca o opera este lirica

1. Introducere:
- Date despre autor (daca este un autor cunoscut si invatat)

Iabaculusor.ro 21
 - Tipul operei lirice (pastel, imn, oda)
- Genul literar (definitie)
- Trasaturi pe care le luam din definitia genului literar si a tipului operei
lirice (pastel, imn, oda) si dam exemple din text
2. Mesajul operei:
- Tema operei
- Semnificatia titlului
- Sentimente, idei, ganduri transmise de eul liric in opera
- Prezenta eului liric (marcile eului liric)
- Figuri de stil, mijloace expressive
- Versificatia
3. Incheiere: - o fraza prin care concluzionam ca este opera lirica.

II. GENUL EPIC – cuprinde opera literare in care autorul isi

exprima indirect sentimentele prin povestirea unor fapte, a unor intamplari
si prin intermediul personajelor.

1. OPERE EPICE – populare (nu au autor cunoscut)

- culte (au autor cunoscut)
2. SPECII EPICE INVATATE
a. Populare
- BALADA (in versuri)
- BASMUL (in proza)
b. Culte
- POEMUL (in versuri)
- BALADA (in versuri)
- FABULA (in versuri)
- SCHITA (in proza)
- NUVELA (in proza)
- POVESTIREA (in proza)
- ROMANUL (in proza)

Cum demonstram ca o opera este epica

1. Spunem cine este naratorul, poate fi cel care povesteste sau

chiar unul din personaje.
2. Modul de expunere (uneori intalnesc toate trei: naratiunea,
descrierea si dialogul).
Daca daca naratorul este cel ce povesteste se nareaza la pers. III.

Iabaculusor.ro 22
 Daca naratorul este unul din personaje se nareaza la pers. I.
3. Intamplarile respecta deobicei momentele subiectului
(expozitiunea, intriga, desfasurarea actiunii, punctual culminant,
deznodamantul).
4. Personajele sunt diverse, mai putine sau mai multe dupa specia
respective (in schita sunt 2-3 pers, in roman pot fi zeci de personaje).
5. Personajele dupa participarea lor la actiune sunt: principale,
secundare, episodice.
6. Personajele se caracterizeaza atat in mod direct de catre autor,
cat si in mod indirect prin fapte, vorbe, atitudini.

III. GENUL DRAMATIC

1. OPERA DRAMATICA – este opera literara destinata reprezentarii

pe scena in fata unui public
2. SPECIA DRAMATICA INVATATA
COMEDIA – este o opera literara in care sunt infatisate personaje,
obiceiuri intr-un mod care starneste rasul, avand intotdeauna un final vesel.

Cum demonstram ca o opera este dramatica

1. Modul de expunere este dialogul, uneori monologul.

2. Opera dramatica e compusa din acte care la randul lor cuprin
scene.
3. Opera contine indicatii scenice facute de autor ca sa orienteze
jocul artistilor.
4. Rolurile sunt interpretate de actori sub indrumarea unui regizor.

Expresivitatea verbului
Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea
mai importantă în cadrul comunicării.

Exprimă:

–acţiuni reale – indicativul (merge; trecea; văzuse etc.)

-acţiuni realizabile, posibile – conjunctivul (să arate etc.)
–acţiuni dorite – condiţional-optativul (aş începe etc.)

Iabaculusor.ro 23
-acţiuni privite ca îndemn, rugăminte etc. – imperativul (scrie! poftiţi!)
-acţiuni în desfăşurare, continuitatea – gerunziul (urmând etc.)
-numele acţiunii – infinitivul, supinul (a şti, de ştiut etc.)
-planuri, dorinţe, idealuri- timpul viitor
-perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narrative

Valorile stilistice ale timpurilor verbale

Valori stilistice ale timpurilor verbale

PREZENTUL

-presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

-trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
-imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
-dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând
impresia de autenticitate şi exactitate;
-are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
-prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată,
valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL

-timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o

succesiune de evenimente ale trecutului;
-arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
-exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
-este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
-poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
-prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
-imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul
istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
-imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu
decupajul static determinat de utilizarea prezentului;

PERFECTUL SIMPLU

NARATIV :

Iabaculusor.ro 24
-situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a
unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.)
produce o schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a
relatării;
- este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;

DESCRIPTIV :

- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al

acţiunii;
- oferă vivacitate imaginilor.

PERFECTUL COMPUS

-înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;

-poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
-delimitează planul naratorului de planul personajelor;
-folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
-poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce
măreşte emoţia;
-creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
-prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări
cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire;
-evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează
impresia unui joc al destinului.

VIITORUL

-formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;

-este timpul perspectivei;
-lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
-sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează
oralitatea;
-arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
-artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului

Iabaculusor.ro 25
trăit, iar cu ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al
ficţiunii artistice.

MODURI DE EXPUNERE
Naraţiunea- un mod principal de expunere în opere epice

Caracteristici:

–există povestitor, personaje şi acţiune

–relateaza fapte și întâmplări
–există un subiect (cu momentele subiectului)
–acțiunea e plasată într-un context spațio-temporal
–există conflicte care pun în mișcare acțiunea
–acțiunea este redată prin predominanța verbelor
-naraţiunea alternează cu descrierea şi dialogul.
-relatarea se poate face la persoana I (narator subiectiv) sau la persoana a
III-a (narator obiectiv).

Descrierea

Ea poate fi:

-de tip tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp etc.);
-de tip portret (enumerarea trăsăturilor fizice sau/și morale ale unei
persoane).

Caracteristici:

-frecvența substantivelor, a adjectivelor, cu accent pe verbele statice la

modul indicativ, timpul prezent sau imperfect.
–prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil
-sunt prezentate trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale unui colț din
natură etc.
-prezența cadrului temporal și spațial: ex.un decor interior, un peisaj, un
anotimp etc.
–atmosfera generală poate fi de liniște, freamăt, veselie etc.
–prezența unui câmp lexical dominant
–poate apărea împletită cu narațiunea, dialogul sau monologul;

Iabaculusor.ro 26
 Dialogul

–marcă a genului dramatic, prezent însă și în genul epic

-există minimum două personaje care participă la dialog
–formal este marcat de linie de dialog sau de ghilimele
–există un subiect de discuție, prin dialog, se comunica, in modul cel mai
direct cu putinta, idei, informatii, opinii, explicatii
-dialogul dinamizează narațiunea, o face mai vie și mai sugestivă
-dialogul marchează diverse valori expresive: sentimente, atitudini,
întreruperi, ezitări ale personejelor
-dialogul este și o sursă a comicului prin contrastul dintre ceea ce declară
și ceea ce gândește personajul în realitate
-dialogul este mijloc de caracterizare indirectă a personajelor

Monologul

Tipuri de monolog literar: epic, liric, dramatic.

Se poate vorbi și de un monolog interior, când un personaj vorbește

în gând (cu sine) și de un monolog teatral, când un personaj vorbește
singur, pe scenă, în fața spectatorilor.

-nu are replici şi nici destinatar.

-se desfăşoară în situaţii restrânse.
-are dimensiuni variante.
-sunt specifice exclamaţiile.
-este specific operelor literare.
-poate lua forma unei confesiuni sau unei povestiri
–are un caracter personal, intim
–este marcat formal prin ghilimele
–vorbirea se face la persoana I

SUBIECTUL al III-lea
Proză

Iabaculusor.ro 27
 Baltagul - Mihail Sadoveanu - 1930

Citat: Mihail Sadoveanu a fost numit ,,Ceahlăul literaturii

române” ( Geo Bogza) sau ,,Ştefan cel Mare al literaturii
române” (George Călinescu).
Viața satului românesc, (tema spiritualității satului românesc) este
principal temă a epicii sadoveniene, întrucât ,,țăranul roman a fost
principalul meu erou”, mărturisea Sadoveanu într-un discurs susținut la
Academia Română.

Specie literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe

mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase
si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Baltagul”
aparține speciei literare roman.

Romanul ,,Baltagul” a apărut în 1930 și este considerat un

adevărat ,,poem al naturii și al sufletului omului simplu, o "Mioriță" în
dimensiuni mari” (George Călinescu). ,,Baltagul” este ,,probabil
singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului si aduce o
formulă inedită de roman în peisajului epicii interbelice, ,,amestecul de
narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist”.(Carmen Matei
Mișat, Romanul românesc interbelic). Astfel, Romanul ,,Baltagul” este
considerat un roman realist mitic.

Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul

realist (reconstituirea monografică a lumii pastrale și căutarea adevărului)
si aspectul mitic ( sensul de ritual al gesturilor personajului principal).
Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje,
tradițiile pastorale, dar și couniunea on-natură si mitul marii treceri.

Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul

țăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradițiilor si al specificului
național, cu un mod propriu de a gândi, a simti si a reacționa în fața
problemelor , apărând principii de viață fundamentale, statornicite din
vremuri imemoriale. În prim-plan se află căutarea și pedepsirea celor care
l-au ucis pe Nechifor Lipan, Vitoria Lipan, sotia acestuia, reconstituind
drumul parcurs de acesta, pentru aflarea adevărului și săvârșirea dreptății,
însoțită fiind de Gheorghiță, fiul său.
În roman se regăsesc marile teme sadoveniene, viața pastorală,

Iabaculusor.ro 28
natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a
romanului este cea care deschide ” una din cele mai bune scrieri”
sadoveniene (George Călinescu).

Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare

mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne…” Începutul
tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de
Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de
Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în Dacia…, ca punct de
plecare.
Intriga romanului e antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul
muntenilor al căror portret exponențial dual este pe de o parte Nechifor,
personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte: ”umblăm
domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră,
trăsnește și bat puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea
trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul
său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și
sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate, dar
obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. Vitoria este, de
asemenea, o femeie încă frumoasă, ”din categoria oamenilor
tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm
cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei Minodora,
plătește argatul și știe a organiza gospodăria în lipsa soțului.
Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor
prevestitoare-visul cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare,
cântatul cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea cerului-
fixează intriga și configurează coordonatele fundamentale ale
desfășurării epice.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în
care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește
aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o
vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate,
arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic
pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii,
provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre
mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul
culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea
actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin

Iabaculusor.ro 29
imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu
se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Titlul operei este unul simbolic, toporul cu două tăișuri devenind
arma magică și simbolică menită să facă dreptate, fiind în același timp
arma crimei. Cuvântul baltag, provine de la latinescul ,,labrys”, care
înseamnă atât topor cu două tăișuri, cât și labirint. În roman, este
vizibil motivul labirintului, ilustrat de drumul Vitoriei spre găsirea
soțului, un labirint interior, al frământărilor sale, și unul exterior, al
drumului săpat în stânci, labirintul amintind de curgerea continuă a
vieții spre moarte.

Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea făcându-se

la persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent, care
reconstituie, prin tehnca detaliului și prin observație, lumea satului si
acțiunile Vitoriei. La parastas, Vitoria preia rolul naratorului și
reconstituie crima pe baza propriilor deducții, făcându-i pe cei doi
criminali să-si recunoască vina în fața satului și a autorităților.

În ceea ce privește modurile de expunere prezente, narațiunea este

preponderentă, pasajele descriptive fixează diferite aspect ale cadrului
sau elemente de portret fizic, individual ( portretele Vitoriei și al lui
Gheorghiță), și colectiv ( muntenii ,,locuitorii de sub brad”). Narațiunea
este nuanțată de secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este
laitmotivul rostit de femeie în căutarea sotului, la fiecare popas: ,,Nu s-a
oprit cumva…astă-toamnă un om cu un cal negru țintat în frunte? Mie să-
mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în
frunte și-n cap cu căciulă brumărie.”

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, întâmplările petrecându-se

din toamnă până în primavară, ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,În Postul Mare”.
Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistritei, dar
si cea de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru
veridicitate, traseul urmat de Vitoria si Gheorghiță conține toponime
existente pe hartă. Romanul este de asemenea o scriere ficțională cu
valențe mitice, astfel romancierul imaginează satul Lipanilor și alte
toponime simbolice: satul Doi Meri, râul Neagra.

Romanul este structurat in șaisprezece capitole, cu acțiune

desfășurată cronologic, urmărind momentele acțiunii.

Iabaculusor.ro 30
 Prima parte, capitolele I-VI, prezintă frământările Vitoriei în
așteptarea soțului și pregătirile de drum, incluzând expozitiunea
(prezentarea satului Măgra Tarcăului, portretul fixic al Vitoriei care își
așteaptă soțul) și intriga (frământările femeii și pregătirile de drum).
Partea a doua, capitolele VII-XIII, conține desfăsurarea acțiunii și
prezintă drumul parcurs de cei doi în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei
întâlnesc un botez si o nuntă, elemente ce prevestesc îmnormântarea din
final.
Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului,
ancheta poliției, îmnormântarea, parastasul, pedepsirea ucigașilor. Punctul
culminant este reprezentat de reconstituirea fidelă a scenei crimei făcută
de Vitoria, care-I surprinde chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat
Bogza. Deznodământul îl surprinde pe Bogza cerându-i iertare ,,femeii
mortului” si faptul că viața merge înainte, Vitoria plănuind ce se va întâmpla
de acum încolo în familie.
Romanul are caracter monografic deoarece înfățișează viața
muntenilor ( oameni care trăiesc la munte!!!), ocupațiile, tradițiile, obiceiurile
și principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile
personajului colectiv, muntenii, sunt surprinse la începutul romanului, în
legenda povestită de Lipan, rememorată de Vitoria: ,,Viața muntenilor e
grea; mai ales a femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca
dânsa. Munteanului îi e dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu
toporul ori cu cața. […] Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte.[…]
Munteanul are rădăcini la locul lui, ca si bradul.” Familia Lipanilor este
parte a acestei colectivități.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este o femeie puternică și
hotărâtă, curajoasă, lucidă și inteligentă, ,,un exponent al speței” (G.
Călinescu). Personaj complex, este realizat prin tehnica basoreliefului și
individualizat prin caracterizare direct și indirectă. Personajul secundar,
Gheorghiță, reprezintă generația tânără, el trebuie să ia locul tatălui
dispărut. Romanul poate fi considerat unul inițiatic, din acest punct de
vedere, prezentând maturizarea băiatului. Nechifor Lipan este caracterizat
în absență, prin retrospectivă si rememorare. Personaje episodice sunt:
Minodora, fiica trimisă la mănăstire pentru purificare, moș Pricop, simbol al
ospitalității, părintele Dănilă, simbol al autorității spirituale în sat, baba
Maranda, simbol al superstițiilor, toate personaje reprezentative pentru
lumea satului arhaic.
Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic.
Criticul Nicolae Manolescu arată că, deși Sadoveanu alege ca pretext epic

Iabaculusor.ro 31
situația din balada populară, în care doi ciobani se hotărăsc să-l ucidă pe al
treilea pentru a-i fura oile, autorul ,,sacrifică marele ritm al transhumanței
pentru un fapt divers”, ceea ce face ca ,,Baltagul” să fie ,,un roman realist
in sensul cel mai propriu”.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil

Petrescu - 1930

Citat: ,,Orice aș face eu nu pot descrie decât propriile mele

senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi”. Camil Petrescu
,,o monografie a îndoielii” C. Ciopraga
,,monografia unui element psihic, …gelozia” G. Călinescu
Prin cele două romane ale sale, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” (1930) și ,,Patul lui Procust” (1933), Camil Petrescu a
înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura
universală.
Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe
mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase
si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,, Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război” aparține speciei literare roman.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern de analiză psihologică, ,,o scriere in care arta analizei
câștigă unul din succesele ei cele mai mari” (Tudor Vianu, Arta
prozatorilor români).
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern de tip subiectiv, deoarece are drpt caracteristici:
unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul
constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea
(auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca
identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența
nepervertită, cu trăirea intensă.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este roman
psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conștiință
problematizantă), și prin utilizarea unor tehnici ale analizei
psihologice.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman al experienței, deoarece romanul este scris sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește

Iabaculusor.ro 32
două experiențe fundamentale: iubirea si războiul.

În ceea ce privește perspectiva narativă, romanul este scris

la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal,
personaj-narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe
fundamentale: iubirea si războiul.

Textul este structurat în două părți precizate în titlu, care indică

temele romanului și, în același timp, cele două experiențe
fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și
războiul.

Titlul romanului indică temele romanului și, în același timp, cele

două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de
protagonist: dragostea, ,,Ultima noapte de dragoste”
și războiul ,,întâia noapte de război”.

Temele romanului sunt reprezentate de cele două experiențe

fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și
războiul, prima parte a romanului prezentând rememorarea iubirii
matrimoniale eșuate (dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela), iar a doua
parte, construită sub forma unui jurnal de campanie, al lui
Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, din timpul Primului
Război Mondial. Prima parte este o ficțiune, dar a doua valorifică
jurnalul de campanie al autorului, articole si documente din epocă,
ceea ce conferă autenticitate romanului.

V Secvențe/ idei semnificative pentru tema operei: discuția de la

popotă, mărturisirea personajului-narator: ,,Iubești întâi din milă, din
îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”,
capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu Dumnezeu”, care ilustrează
absurditatea războiului și tragismul confruntării cu moartea.

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui

testament”, ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura
personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea
a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale
parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă,
într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte

Iabaculusor.ro 33
personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz.
Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se
schiţează tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae
Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme,
demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al
tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa
scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia,
învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc.
O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un
stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă.
Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul
Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului.
Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției
sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii” figurilor
bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei
idei subliniază una din temele romanului.

Un alt episod ilustrativ pentru tema operei este cel de la popota

ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o
discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în
flagrant de adulter.
Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al
căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să
nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să
fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă.
Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul
asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită
într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna.
Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este
aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care
respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.

Locul si timpul acțiunii sunt primăvara anului 1916, în timpul unei

concentrări pe Valea Prahovei.

În roman sunt folosite tehnici ale analizei psihologice, introspecția

și monologul interior, prin care Ştefan Gheorghidiu percepe cu

Iabaculusor.ro 34
luciditate aspecte ale planului interior/fluxul conștiinței (trăiri,
sentimente, reflecții) si ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații
cu alte personaje).

Romanul debutează cu un artificiu compozițional: acțiunea

primului capitol, ,,La Piatra Craiului în munte”, este anterioară
întâmplărilor relatate în restul ,,Cărții I”. Capitolul evidențiază cele
două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul
frontului) si timpul narat (trecutul poveștii de iubire). Discuția de la
popota ofițerilor, despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt
divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis sotia infidelă a fost
achitat la tribunal, declanșează memoria afectivă a protagonistului,
trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de a Universitate si

bănuiam că mă înșală” este fraza cu care debutează cel de-al doilea
capitol, ,,Diagonalele unui testament”, dar si retrospectiva iubirii
dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela.
Cei doi se căsătoresc din dragoste, personajul-narator mărturisind
că iubirea s-a născut din admiratie, duiosie, ,, Iubești întâi din milă,
din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”,
dar si din orgoliu, ,,începusem totuși să fiu măguit de admirația pe
care o avea mai toată lumea pentru mine, findcă eram atât de pătimas
iubit de una dintre cele mai frumoas studente, […]”.
Trăiesc modest, sunt fericiți, dar echilibrul este tulburat de o
moștenire pe care Gheorghidiu o primește de la un unchi, Tache. Ela
este atrasă în discuțiile despre mostenire, apoi de viața mondenă, iar
într-o excursie la Odobesti, acordă mai multă atenție unui domn G.,
care, în opinia lui Gheorghidiu, îi va deveni mai târziu amant.
După o scurtă despărțire cei doi se împacă, dar Gheorghidiu vrea
să verifice dacă sotia îl înșeală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii
războiului.

A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o

reprezintă războiul, astfel ,, Absolutul morții eclipsează absolutul
iubirii” (Dumitru Micu). Frontul înseamnă haos, mizerie, ordine absurde, la
confruntarea cu inamicii se adaugă frigul și ploaia.
Experiența dramatică de pe front eclipsează celelalte aspect ale
existenței: ,,De soția mea, de amantul ei, de tot zuciumul de-atunci, mi-

Iabaculusor.ro 35
aduc aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Capitolul ,,Ne-a
acoperit pământul lu Dumnezeu”, ilustrează absurditatea războiului și
tragismul confruntării cu moartea, relevând faptul că eroismul este înlocuit
de spaima de moarte ce păstrează doar instinctual de supraviețuire și
automatismul: ,,Nu mai e nimic omenesc în noi”.

În final, rănit si spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București,

și obosit să mai caute certitudini decide să o părăsescă pe Ela: ,,I-am scris
că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți…, de la
lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”

Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului

lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de
absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de ceilalți, dar evenimentele
exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Astfel, cititorul nu cunoaște nimic
altceva în afară viziunii personajului-narator și nu se poate pronunța cu
privire la fidelitatea femeii. ,,Nu Ela se schimbă […] , ci felul în care o vede
Ştefan.” (Nicolae Manolescu)

Stilul anticalofil pentru care optează autorul susține autenticitatea

limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de
artificialitate din romanul tradițional.

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman

modern subiectiv, psihologic, al experienței, având drept caracteristici:
unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul constiinței,
memoria afectivă, narațiunea la persoana I, anticalofilismul și autenticitatea
trăirii.

Enigma Otiliei - George Călinescu - 1938

Citat: ,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și

obiectivitatea au devenit program estetic” (Nicolae Manolescu)
În studiul ,,Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu afirmă despre romanul
doric, cel traditional, obiectiv, că este ,,romanul din secolul XIX, care la noi
își atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX.”
Ca teoretician al romanului românesc, G. Călinescu respinge
proustianismul si pledează pentru realismul classic (romanul obiectiv de tip
balzacian).

Iabaculusor.ro 36
 Al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu ( Cartea
nunții, 1933, Enigma Otiliei, 1938, Bietul Ioanide, 1953, Scrinul negru, 1960)
este ,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și
obiectivitatea au devenit program estetic” (Nicolae Manolescu).

Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe

mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase
si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Enigma Otiliei”
de George Călinescu aparține speciei literare roman.

Opera literară ,,Enigma Otiliei” de George Căliescu a apărut în

anul 1938 și este considerat un roman realist de tip balzacian, cu
elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. De asemenea, poate
fi considerat un roman social și citadin.

,,Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist prin

temă, structura închisă, specificul secvențelor descriptive, realizarea
personajelor, dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin
spiritul critic și polemic și prin elemente ale modernității (este inspirat din
viața citadină, prezența tipului intelectualului ca personaj).

Titlul inițial al romanului ,,Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a

paternității, pentru că fiecare personaj determină într-un fel soarta orfanei
Otilia, ca niste,,părinti”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale, acesta
devenind ,,Enigma Otiliei” și deplasează accentul de la un aspect realist
la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul,
un personaj de o feminitate enigmatică, ce rămâne surprinzător prin
amestecul de un farmec juvenil cu o profundă maturitate.

Această ,,enigmă” se naște mai ales în mintea lui Felix, care nu-și
poate explica felul de a se comporta al fetei, iar Pascalopol o admiră, o
înțelege , dar nici el nu o poate descifra în întregime, spunându-i lui Felix
în finalul romanului : ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine
e o enigmă.”

Tema romanului este ilustrarea vieții burgheziei bucurestene de la

începutul secolului al XX-lea, societate degradată de puterea banului,
întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui Costache

Iabaculusor.ro 37
Giurgiuveanu. De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un roman de inițiere,
prezentând formarea unui tânăr care, înainte de a ¬a avea o carieră,
trăiește experiența unei iubiri si a relațiilor de familie.
O secvență semnificativă pentru tema operei, este replica lui Stănică
Rațiu, care ilustrează mentalitatea epocii în ceea ce privește
moștenirea: ,,dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea
mea, azi aș fi milionar[…] Am unchi și mătuși foarte bogate […]. Însă toți au
copii si nepoți, încât până să-mi vină rândul, mai bine mă lipsesc.”
O altă secvență semnificativă pentru operă este cea din incipitul
romanului, când Felix ajunge in București, pe strada Antim, iar când bate la
ușa casei lui moș Costache, acesta, un bătrânel ,,subțire și puțin
înconvoiat”, îi spune tânărului: ,,Nu-nu-nu știu…nu stă nimeni aici, nu
cunosc…”
Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și
contruit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor
personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al
membrilor familiei Tulea, al lui Stănică.

Există două planuri narative principale: un plan ce urmăreste lupta

clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache Giurgiuveanu; un alt
plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la București
pentru a studia medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i tutore. Celelalte
planuri, secundare, susțin imaginea amplă a societății citadine a vremii.

Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la

persoana a III-a, un narator obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe
mai multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le controlează ca un
regizor.

Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă

a narațiunii, succesiunea secvențelor narative fiind redată prin
înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea
spațiilor și a vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis),
prin observatie și notarea detaliului semnificativ, descrierea devine mijloc
de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor.

Iabaculusor.ro 38
 Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o
seară de la începutul lui ulie 1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a
arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă personajele
principale și sugerează conflictul.

Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este

părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate face o situație, Felix o pierde pe
Otilia) și este urmat de un epilog . Simetria incipit – final se realizează prin
descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, care
este un intrus în familie, în momente diferite ale existenței sale: în
adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ,,după război”.

Ca mijloace/ procedee de caracterizare se remarcă, în manieră

realist-balzaciană, tehnica focalizării, caracterul personajelor dezvăluindu-
se progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei lor: prezentarea
mediului de viață, descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor
si a obișnuințelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de
rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului,
la jocul de table. Descrierea indirectă îngroasă trăsăturile prin fapte, gesturi,
replici, vestimentație, relații între personaje.
Exceptie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici modern:
comportamentism și reflectare poliedrică. Până în capitolul al XVI-ea, Otilia
este prezentată exclusiv prin comportament (fapte, vorbe, gesturi). Această
tehnică este dublată de reflectarea poliedrică a personalitătii Otiliei în
conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului
( element modern), iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul
feminității. Este alcătuit un portret complex și contradictoriu al Otiliei, ,,fe-
fetița” cuminte și iubitoare din perspectiva lui moș Costache, fata
exuberantă, ,,admirabilă, superioară” din perspectiva lui Felix, femeia
capricioasă ,,cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, ,, o
dezmățată, o stricată,” din perspectiva Aglaei, ,,o fată deșteaptă”, cu spirit
practic, așa cum o vede Stănică.

Pornind de la ideea ,,obiectul romanului este omul ca ființă morală”,

Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcție de capacitatea de a se

Iabaculusor.ro 39
adapta: cei care se adaptează din punct de vedere moral, putând să-si
motiveze acțiunile, si cei care se adptează instinctual, ce ilustrează tipuri
umane: cocheta, fata bătrână, avarul, parvenitul, retardatul.

Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii

înrudite. Familia lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia
Mărculescu , fiica celei de-a doua sotii, decedate. Există doi intruși, Felix
Sima, orfan, al cărui tutore este Costache Giurgiuveanu si Leonida
Pascalopol, prieten al bătrânului. A doua familie este cea a surorii lui
Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, alcătuit din sotul Simion Tulea și cei
trei copii: Olipia, Aurica, Titi. Conflictul principal are în centru averea lui
moș Costache. Conflictul erotic, secundar, privește rivalitatea dintre
adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei.

Limbajul personajelor este unul uniformizat, indiferent de situația

socială sau de cultural lor. Amestecul de stiluri (juridic si colocvial) folosit
de Stănică are un efect comic. Se utilizează fraza amplă, este preferat
epitetul neologic, ,,fața juvenilă”, ,,aspect bizar”.

,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian prin prezentarea

critică a unor aspect ale societății bucureștene de la începutul secolului XX,
motivul paternității și al moștenirii, specificul secvențelor descriptive,
realizarea unor tipologii, veridicitate, utilizarea narațiunii la persoana a III-
a. Modelul realist este însă depășit prin spiritul critic si polemic, prin
elemenete ale modernității (ambiguitatea personajelor, interesul pentru
procese psihice deviante, tehnici moderne de caracterizare).
Ion - Liviu Rebreanu - 1920

Citat: El singur e mai mult o întreagă epocă literară. "Ion" e

suficient ca să înfrunte timpul încă mult, foarte mult timp de acum
încolo. (Camil Petrescu)
,,[…]cea mai puternică creație obiectivă a literaturii
române.” ( Eugen Lovinescu)

Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe

mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase
si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Ion” aparține

Iabaculusor.ro 40
speciei literare roman.

Opera literară ,,Ion”, de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip

obiectiv, aparținând prozei interbelice și, de asemenea, un roman social, cu
tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu, din lucrarea ,,Arca
lui Noe”, este un roman doric.

Este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relației narator-

personaj și al naratorului (omniscient, omniprezent), observându-se
obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a,
atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.

,,Ion” este un roman al marilor conflicte dramatice, ,,al violenței și al

barbariei”, care distruge mitul sămănătorist al țăranului idilic, în haine de
sărbătoare, bucurându-se de munca lui în mijlocul naturii. Este un roman
ce pătrunde în zonele abisale ale psihicului uman, într-o lume în care legile
sunt dure: nu ești ceea ce ești, ci esti ceea ce ai.

Publicat în 1920, romanul ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu

Rebreanu, o capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist,
fără idealizări, nucleul ecestuia aflându-se în nuvelele
anterioare: ,,Zestrea”, ,,Rușinea”. Romanul apare într-o perioadă de
aprinse discuții literare; criticul Eugen Lovinescu, partizan al înnoirii prozei
românesti prin introducerea spațiului citadin și al tipul intelectualului, salută
apariția romanului, eveniment ,,ce rezolvă o problemă și curmă o
controversă”.

Titlul romanului este unul sintetic, format dintr-un singur cuvânt,

Ion, numele personajului principal, rece si puternic, dar în spatele căruia
mocnesc pasiunile.

Tematica romanului. În spirit realist, tema centrală a romanului este

problematica pământului în viața satului transilvănean de la începutul
secolului XX, în care demnitatea si locul omului în comunitate depindea de
avere, respectiv de cât pământ deținea. Tema centrală este dublată de
tema iubirii, idee evidențiată și prin titlurile celor două părți ale romanului -
,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Alte teme importante prezente în

Iabaculusor.ro 41
roman sunt: tema destinului (mesager fiind oloaga Savista), tema națională
(satul ardelenesc sub stăpânire austro-ungară), tema familiei ( ilustrată prin
relația dintre soți și prin cea dintre părinți și copii).

În ceea ce privește timpul și spațiul, acțiunea începe într-o zi de

duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei,
văduva lui Maxim Oprea.

Incipitul romanului este de tip captatio benevolentiae, expozitiv,

descriptiv, anticipativ (în spirit realist). Opera se deschide cu
imaginea ,,drumului alb” ce duce spre satul Pripas. Personificat,
drumul ,,înaintează vessel” sau ,,urcă anevoie” si are o dublă functie în
roman: cea simbolică, prefigurând drumul sinuos al destinului personajului
principal, și cea estetică, drumul introducând cititorul în spațiul artistic si
redându-l, apoi, în final, realității.

Finalul este, pregătit chiar din primele pagini ale operei. Este unul
închis, previzibil și dramatic, opera închizându-se cu uciderea lui Ion care
va fi înmormântat chiar în curtea bisericii nou sfințite. Iertarea și împăcarea
domină finalul, cititorul iesind din spațiul acțiunii cu imaginea drumului ce se
pierde ,,în șoseaua cea mare si fară început…”

Simetria incipit-final se relevă prin imaginea drumului personificat și

prin cea a troiței de la capătul satului, imaginea unui Hristos răstignit pe o
cruce strâmbă, cu fața spălăcită de ploi apărând la începutul romanului, în
timp ce în final, pe Hristosul de tinichea ,, o rază întârziată parcă îl mângâia,
zuruindu-i ușor trupul în adierea înserării de toamnă”.

Structura romanului ,,Ion” este simetrică si circulară, fiind dată de:

cele două părți ale romanului intitulate sugestiv ,,Glasul
pământului” și ,,Glasul iubirii”, ce fac referire la cele două instincte de
care este dominat, pe rând, eroul: iubirea pentru pământ și dragostea
pentru Florica. Cele 13 capitole ale romanului sunt repartizate simetric,
șase, în prima parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și ultimului
capitol: ,,Începutul”, Sfârșitul”; imaginile inițiale și finale din roman ce au în
centru drumul spre Pripas; simetria realizată prin cele două planuri ale

Iabaculusor.ro 42
acțiunii: lumea țăranilor și cea a intelectualilor; hora cu care se deschide și
apoi închide romanul, la care participă toate personajele, care sugerează
roata timpului; reluarea, în plan tematic, a altor structuri narativ: căsătoria
din interes, moartea, sinuciderea prin spânzurare.

Există două planuri narative ale romanului: primul plan

narativ urmărește destinul lui Ion, fiul lui Alexandru Glanetașu, care a risipit
zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin
pământ. Harnic si mândru, Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă,
la fel ca el, își calcă pe suflet și o seduce, lăsând-o insărcinată pe Ana, fiica
lui Vasile Baciu. Tatăl acceptă până la urmă căsătoria celor doi și Ion intră
în posesia pământului mult râvnit. Ana își da seama curând de cursa în
care a fost prinsă și , după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se sinucide.
Dupa moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă să o recucerească pe
Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc. Va fi ucis de aceste când
încearcă să pătrundă în casa lui, știind-o pe Florica singură acasă.
Pământul lui Ion ajunge în proprietatea bisericii, în curtea căreia va fi
îmormzntat protagonistul romanului.
Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei Herdelea: învățătorul
Herdelea, doamna Herdelea, fiicele – Laura și Ghighi, fiul – Titu.

În roman există mai multe conflicte. Conflicte interioare: cel trăit de

Ion, care oscilează inițial între alegea Anei sau a Floricăi; conflictul
Laurei care încearcă să-și aleagă mirele, între viitorul medic Ungureanu și
preotul Pintea; conflictul învățătorului Herdelea care trebuie să
hotărască între a vota cu avocatul Grofșoru, reprezentant al românilor, sau
cu cel al autorităților austro-ungare. Conflictele exterioare apar, în general,
între țăranii înstăriți și cei săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George
Bulbuc; Ion – Simion Lungu; Ana - Florica), între intelectuali (familia
Herdelea – preotul Belciug), reprezentanții comunității române și autoritățile
austro-ungare.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul

narativ. Descrierea inițială are atât rol de fixare a coordonatelor spațio-
temporale, cât și un rol simbolic, de anticipare a evenimentelor. Narațiunea

Iabaculusor.ro 43
obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența
mărcilor subiectivității. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.

Secvențe semnificative pentru destinul personajelor (si pentru tema

operei) sunt: hora, acțiunea începând într-o zi de duminică, în care
locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim
Oprea. În centrul adunării este grupul jucătorilor, iar descrierea jocului
tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilia, prin portul
popular, pașii specifici, vigoarea dansului,, figurile pitoresti ale lăutarilor.
Așezarea privitorilor reflect relațiile sociale – fruntașii satului discută
separat de țăranii mijlocasi, asazați pe prispă. Intelectualii satului, preotul și
învățătorul, nu se amestecă în joc, doar privesc ,,petrecerea poporului”.
Rolul horei este de a asigura coeziunea comunității sătești și de a facilita
întemeierea noilor familii, dar se dorește respectarea principiului economic.
Astfel, hotărârea lui Ion de a lua la joc pe Ana, marchează începutul
conflictului. Bataia de la final, pentru plata lăutarilor, în fapt, pentru dreptul
de a o lua de sotie pe Ana, se termină cu victoria lui Ion și este construită
simetric cu cea de la final, când George îl ucide pe Ion; altă scenă
semnificativă este cea din prima parte a romanului, capitolul ,,Zvârcolirea”,
care-l prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale
familiei.
Exclamă: ,,Cât pamânt, Doamne!”, iar lucrarea pământului schimbă
raportul de forțe, omul nu se mai simte ,,cât un vierme”, ci ,, Se simțea atât
de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”; o altă scenă
semnificativă este cea în care Ion sărută pământul, din
capitolul ,,Sărutarea”, din ,,Glasul iubirii”. Ion, posesor al pământului mult
dorit ,,Se vedea acum mare și puternic…” , vine la câmp îmbrăcat de
sărbătoare: ,,își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul
ud.”, imagine ce prevestește moartea protagonistului, având rol anticipativ.

Cu privire la mijloacele de caracterizare, se observă că naratorul

obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momente de
incordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile dintre
ele (caracterizare indirectă). Fiind omniscient și omniprezent, naratorul
realizează și portretul sau biografia personajelor (caracterizare directă).

Iabaculusor.ro 44
 Viziunea artistică a autorului se evidențiază, în mod indirect, prin
reprezentările autorului în operă (despre univers, destinul creației, condiția
umană) si în mod direct prin mărturisirile personale cu privire la rolul
artistului: ,,Artistul nu copiază realitatea[…]. Realitatea a fost pentru
mine un pretext pentru a crea o altă lume[…]”; atitudinea
antcalofilă: ,,nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă,
ci pulsația vieții.”; valoarea etică a artei: ,,Arta n-are menirea să-l
moralizeze pe om[…] poate să-l facă să se bucure că e om si că
trăieste, și chiar să-l facă om”; neimplicarea eului în operă: ,,M-am sfiit
întotdeauna să scriu la persoana întâi”.

Stilul lui Rebreanu este sobru, caracterizat prin simplitate, claritate și

siguranță. Registrele stilistice sunt adaptate celor trei categorii principale
de voci narative: intelectualul cu formație bilingvă, țărani, vocea auctorială,
impersonală a naratorului.

,,Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist, de tip obiectiv,

deoarece are ca trăsături specificul relației narator-personaj,
obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului omniscient care
întreține ,,iluzia realității”, utilizarea narațiunii la persoana a III-a,
atitudine detasată în descriere, verosimilul întâmplărilor.
Aci sosi pe vremuri - Ion Pillat - 1923

CITAT: ,,Pillat cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al

peisajului natal, satisfacțiile vieții patiarhale.” (Ovid. Crohmălniceanu,
Literatura între cele două războaie mondiale, II)

,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o poezie de factură

tradiționalistă, inclusă în volumul ,,Pe Argeș în sus”, apărut în 1923.
Volumul este reprezentativ pentru tradiționalism prin faptul că poeziile
incluse realizează imaginea spațiului natal patriarhal (moșia Florica),
casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universal rural și
împrejurimile casei, natura câmpenească însuflețită de amintirile
copilăriei.
Poezia se încadrează în tradiționalism prin idealizarea trecutului,
reprezentarea cadrului rural, dar și prin tema timpului trecător – fugit
irreparabile tempus.

Iabaculusor.ro 45
 Tema operei ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este meditația
nostalgică asupra trecerii ireversibile a timpului, asociată cu
repetabilitatea destinului uman și ciclicitatea vieții.

Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv,

cu elemente de narativitate simbolică și meditație cu caracter general-
uman, și lirismul subiectiv, prin prezența eului liric și comunicarea directă
a trăirilor.

Titlul fixează cadrul spațio-temporal al iubirii ce va fi evocată, prin

adverbul de loc cu formă regională ,,aci”, locuțiunea de timp ,,pe
vremuri” și forma verbală de perfect simplu ,,sosi”.

Compozițional, poezia este alcătuită din distihuri, și un vers final,

liber, având rol de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai
multe secvențe poetice: incipitul, evocarea iubirii ,,de ieri’ a bunicilor,
meditația asupra efemerității condiției umane, iubirea ,,de acum”,
epilogul poemului.

Sunt utilizate elemente de simetrie si opoziție a planurior construite

pe relația atunci-acum.

Un element de recurență este motivul poetic ambivalent al clopotului,

ce însoțește două momente esențiale ale existenței umane - nunta și
moartea.

Incipitul poeziei este reprezentat de primele două distihuri, acestea

fixând prin intermediul metaforei ,,casa amintirii”, spațiul rememorării
nostalgice a trecutului. Ca elemente ale imaginarului poetic observăm
elementele associate
casei: ,,obloane”, ,,pridvor”, ,,păianjeni”, ,,poarta”, ,,zăvor”,
versul ,,Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor” sugerând trecerea
timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinței stămoșilor, dar și ideea
de spațiu privilegiat, accesibil numai urmasului.

Trecutul capătă o aura legendară, devine timp mitic, se evocă iubirea

Iabaculusor.ro 46
bunicilor. În versul ,,Aci sosi pe vreuri bunica-mi Calyopi” este reluat
titlul poeziei și este evocată imaginea bunicii cu nume mitologic, calliope –
muza poeziei epice si a elocinței din mitologia greacă.

Meditația poetică, tonul elegiac evidențiază idea că eternitatea ființei

umane este posibilă doar prin iubire: ,,Dar ei, în clipa asta simțeau c-o să
rămână…” si eternitatea iubirii, clipa de fericire sunt urmate de revenirea
brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: ,,De mult e mort bunicul,
bunica e bătrână…”

Planul prezentului se observă în distihul al treisprezecelea, când se

realizează o paralelă trecut-prezent: ,,Ca ieri sosi bunica…și vii acuma
tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu." Ca într-un ritual, nepoții repetă
gesturile bunicilor,iar din portretul fizic al iubitei se reține un detaliu
spiritualizat, imaginea ochilor, ieri ,, ochi de peruzea”, azi ,,ochi de
ametist”. Un alt element comun celor două planuri, construite pe opoziția
prezent-trecut, azi-ieri, este simbolul berzei, ce reprezintă devotiunea,
fidelitatea.

În versul final, întâlnim din nou sunetul clopotului ce însoțește

întâlnirea îndrăgostiților ce sugerează repetabilitatea existentei
umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea
ireversibilă a timpului: ,,De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat.”

Muzicalitatea textului este conferită de elementele prozodiei clasice,

rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe.

O particularitate a nivelului lexical, este folosirea cuvintelor cu tentă

arhaică, regională, în evocarea
trecutului: ,,haiduc”, ,,poteră”, ,,crinolină”, ,pridvor”.

Din punct de vedere stilistic, la nivel structural, se utilizează

paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre tropi, se folosește cu precădere
metafora: ,,casa amintirii”, și comparația: ,, ,,Ca ieri sosi bunica…și vii
acuma tu”.

Iabaculusor.ro 47
 În concluzie, ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține liricii
tradiționaliste prin idealizarea trecutului, reprezentarea cadrului rural, dar și
prin tema timpului trecător – fugit irreparabile tempus.
Moromeții - Marin Preda 1955/1967

Citat: ,,…un roman al deruralizării satului..” (Nicolae Manolescu)

,,Domnule… eu totdeauna am dus o viață independentă!”
Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe
mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase
si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Moromeții” de
Marin Preda aparține speciei literare roman.

Opera literară ,,Moromeții” de Marin Preda este un roman realist,

căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă
precizie, coincizie și claritate.”

Tema predilectă a operei lui Marin Preda este cea rurală,

reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării. Autorul descrie familia,
țărănimea și drama ei istorică, satul supus schimbărilor, relația individului
cu istoria, dragostea, demnitatea umană. Astfel, valoarea acestui roman
constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică și în prezentarea
inedită a problematicii satului românesc ante și postbelic.

Romanul ,,Moromeții” de Marin Preda este alcătuit din două volume,

apărute la distanță de 12 ani: volumul I a apărut în 1955, iar cel de-al
doilea în 1967.

Titlul ales de autor, ,,Moromeții”, așază tema familiei în prim-plan, dar

schimbările si criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul
românesc al vremii. Astfel, romanul devine o frescă a vieții rurale dinaintea
și de după cel de-al Doilea Război Mondial. O altă temă este cea a
comunicării, absența comunicării reale dintre Ilie Moromete și familia sa.
Tema timpului, relația dintre individ și istorie relevă tema socială. Criticul
Eugen Simion consideră că tema centrală este ,,libertatea morală în luptă
cu fatalitățile istoriei”.

Titlul romanului este unul sintetic, format dintr-un singur

Iabaculusor.ro 48
cuvânt, ,Moromeții”, numele familiei, o familie simbolică pentru gospodăria
țărănească tradițională, dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești.

Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea

evenimentelor în ordinea derulării lor, pe parcursul verii, cu trei ani înainte
de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, iar cea spațială reflectă un
spațiu real, satul Siliștea-Gumești.

Perspectiva narativă este una obiectivă. Naratorul obiectiv este

completat de personajele - reflector (Ilie Moromete, în primul volum, și
Niculae Moromete, în al doilea volum) și de personajele – informator
(personaje care sunt martori la unele evenimente pe care le relatează apoi
altora, un exemplu fiind Parizianu care povestește vizita lui Moromete la
băieți, la București) care limitează astfel omnisciența. Evenimentele sunt
narate la persoana a III-a.

În compoziția primului volum se remarcă utilizarea tehnicii

decupajului și accelerarea gradată a timpului acțiunii. Acest prim volum
este structurat în trei părți, cu acțiune concentrată. Prima parte, de
sâmbătă seara până duminică noapte, conține scene care ilustrează viața
rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan,
fuga Polinei Bălosu cu Birică; partea a doua se derulează pe parcursul a
două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim la București, cu oile; a
treia parte, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga băieților.

Simetria volumului este dată de faptul că fiecare parte începe cu o

prezentare de ansamblu: masa, prispa, secerisul, și de cele două referiri la
timp, din primul si ultimul paragraf al volumului. La început, timpul pare
extrem de îngăduitor , ,,timpul era foarte răbdător cu oamenii, viața se
scurgea fără conflicte mari”, pentru ca în finalul volumul să devină
necruțător și intolerant: ,,timpul nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea
al treilea război mondial”.

Incipitul romanului prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete

împreună cu cei trei fii mai mari, naratorul având și el nesfârșită răbdare,

Iabaculusor.ro 49
stăruind asupra detaliilor și construind o scenă monumentală, aceea a cinei.
Opera se încheie zece ani mai târziu, Niculae devenit inginer horticol si
căsătorit cu o fată din sat, Mărioara lui Adam Fântână, află de la Ilinca de
faptul că Ilie Moromete s-a stins încet, fără a fi suferit de vreo boală. În
finalul romanului, tatăl si fiul se împacă în visul băiatului.

Planurile narative sunt paralele, destinele familiilor țărănești nu se

intersectează. Există planul familiei Moromete și un plan al celorlalte familii
din sat. Personajele sunt numeroase, puternic individualizate, intrând în
conflicte puternice, fie între ele, fie cu orânduirea socială.

În roman există mai multe conflicte, care duc la destrămarea familiei

Moromete. Conflictul dintre Moromete și fiii săi, Paraschiv, Nilă și Achim,
izvorât din mentalitatea diferită, din modul de a înțelege lumea și valorile
(pamântul-banii). Conflictul dintre Moromete și soția lui, Catrina, pornește
tot de la pământ - un lot al Catrinei, pe care Ilie Moromete îl vinde, dar pe
care nici nu îl cumpără înapoi, nici nu pune casa pe numele Catrinei, așa
cum a promis. Conflictul dintre Catrina si fiii lui Moromete din prima
căsătorie, pe care aceasta i-a crescut de mici, dar acum sunt înveninați de
mătușa lor, Maria Moromete.
Conflictul dintre Ilie Moromete și sora sa, Maria Moromete, poreclită
Guica, supărată că fratele său s-a recăsătorit. Conflictul dintre Ilie
Moromete si fiul său din a doua căsătorie, Niculae, care își dorește să
meargă la școală, fiind ironizat de tatăl său: ,,altă treabă n-avem noi acuma!
Ne apucăm să studiem…” , cei doi fiind reprezentanții a două mentalități,
două conceptii diferite despre țăran.
Există câteva scene semnificative penru primul volum al operei si
pentru tema acesteia, scene de mare profunzime.

O primă secvență semnificativă este cea a cinei, considerată de

criticul Ovid Crohmălniceanu ,,prima schiță a psihologiei Moromeților”.
Descrierea scenei se realizează prin acuularea detaliilor, observându-se că
familia este una numeroasă, alcătuită din copii proveniți din alte căsătorii.
Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soția sa, Catrina, are trei
băieți din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă, Achim. Li se adaugă acum două

Iabaculusor.ro 50
fete, Tita si Ilinca, și mezinul, de doisprezece ani, Niculae.
Așezarea din jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a
conflictului și iminenta destrămare a familiei, Ilie Moromete încercând să
domine familia, copiii fiind învrăjbiți din cauza pământului: ,,Cei trei frați
vitregi, Paraschiv, Nilă si Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și
când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară.
De cealaltă parte a esei, lângă vatră […]stătea întotdeauna Catrina
Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi aveqa pe ai ei, pe
Niculae, pe Ilinca, și pe Tita, copi făcuți cu Moromete. […]
Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-
a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare, toți ceilalti
stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea ică. Moromete n-o
mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, desi numărul copilor
crescuse.”

O altă secvență semnificativă, cu valoarea sibolică, este cea a tăierii

salcâmului. Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile
familiei, fără a vinde pământ sau oi. Acesta nu înțelege de ce nimeni nu-i
înțelege hotărârile, astfel că răspunsul că ,,a tăiat salcâmul ca să se mire
proștii” nu e întâmplător.
Tăierea salcâmului în zori, într-o zi de duminică, în timp ce femeile își
plângeau morții în cimintir, nu e întâmplătoare, prefigurând destrămarea
familiei, prăbusirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui
Moromete: ,,…acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși
arătau bicisnici.”. Salcâmul devenise o adevărată axis mundi a satului,
astfel că, odată distrus arborele sacru, haosul se instaurează treptat.

Stilul în care este scris romanul reflectă oralitatea, ironia subtilă sau
ascuțită, creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea
verbelor actualizează întâplările, deși timpul, privit in relație cu omul și cu
istoria, amenință liniștea interioară a lui Moromete si zguduie din temelii
traditiile milenare ale satului românesc.

,,Morometii” devine un roman în care criza ordinii sociale se reflecta în

criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării. ,,Din
romanul unui destin, ,,Moromeții” devine romanul unei colectivități (satul) si

Iabaculusor.ro 51
al unei civilizații sancționate de istorie.” ( Eugen Simion)

,,Prin "Moromeții", Marin Preda dovedește că țărănimea nu e

stapânită, cum se credea, doar de instinct, ca, deopotrivă, e capabilă de
reacții sufletești nebănuite”. (AL. Piru)
Iona - Marin Sorescu - 1968

Citat: ,,ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși,
își pune întrebări și răspunde” Marin Sorescu
,,Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…Cel care trăiește în
Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, …” Marin
Sorescu

Specie literară: Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri”, piesa ,,Iona”

iese din clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică, alcătuită sub
forma unui monolog dialogat (solilocviu), în care sunt cultivate alegoria și
metafora.

Opera ,,Iona” a fost publicată în 1968 în revista ,,Luceafărul”, fiind

inclusă ulterior în trilogia ,,Setea muntelui de sare”, alături
de ,,Paracliserul” și ,,Matca”. Cele trei drame sunt parabole pe tema
destinului uman, reinterpretând trei mituri importante: mitul biblic (Iona),
mitul creației (Paracliserul), mitul potopului (Matca). Titlul trilogiei este o
metaforă ce sugerează setea de cunoaștere, dorința de absolut fără de
care omul nu poate ieși din absurdul vieții, din automatismul existenței.

Teatrul modern valorifică și reinterpretează miturile. Astfel, opera lui

Marin Sorescu are la origine povestea biblică a lui Iona, fiul lui Amitai,
care primește misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea
Ninive, dar se sperie și se ascunde pe o corabie cu care fuge spre Tarsis.
Dumnezeu trimite o furtună care îi sperie pe marinari și aceștia, înțelegând
că Iona este cel care a atras mânia lui Dumnezeu, îl aruncă în valuri.
Inghițit de un pește, din porunca divină, Iona petrece trei zile în burta
acestuia, în pocăință, fiind lăsat apoi pe uscat, pentru a-și continua
misiunea. Pescarul Iona este diferit de personajul biblic, se află în gura
pestelui la începutul operei, nu săvârșise păcate si nu are posibilitatea
eliberării.
Tema operei ilustrează conflictul interior al omului singur, care

Iabaculusor.ro 52
încearcă să se regăsească, dar în același timp ezită în asumarea propriului
destin. Se adaugă raportul dintre individ și societate, libertate și
necesitate, lipsa de comunicare ca sursă a singurătății. Chiar autorul
mărturiseste: ,,am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit
de singur” .

Secvențe ilustrative pentru tema solitudinii sunt , pe de o parte,

aceea în care Iona îsi pierde ecoul, la începutul Tabloului I, fapt ce pare a-i
anula chiar existența (,,Gata și cu ecoul meu…/ Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a
dus și ăsta. Semn rău”.), iar pe de altă parte, scena în care protagonistul
scrie un bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din
podul palmei stângi (Tabloul III). El încearcă astfel să comunice cu lumea si
să găsească salvarea. Faptul că tot el găseste biletul si nu-l recunoaste,
accentuează sentimentul acut al singurătătii și ideea că înstrăinarea de
lume conduce la înstrăinarea de sine.

Titlul operei poate fi interpretat ca trimitere la cuvântul ,,iona”, care în

ebraică înseamnă porumbel, o pasăre văzută ca simbol al libertății. O altă
posibilă interpretare se referă la numele personajului biblic, Iona,
proorocul ce revine la misiunea sa, după cele trei zile petrecute în burta
unui pește. De asemenea, titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din
particula ,,io” ( referire la formula din Evul Mediu – domnul, stăpânul)
și ,,na” ( cu sensul familiar al verbului ,,a lua”), denumind personajul piesei
care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător, auditoriu.

În ceea ce privește structura dramei, piesa este alcătuită din patru

tabouri, într-o alternare de afară (I, IV) și înăuntru (II, III). Rolul indicațiilor
scenice este de a ajuta la clarificarea semnificațiilor simbolice și de a oferi
sprijin pentru înțelegerea problematicii textului, piesa fiind o parabolă a
căutării spirituale a individului. Toate gesturile eroului, indicațiile,
decorul, totul trebuie privit în cheie simbolică.

Ca particularități ale construcției subiectului remarcăm trăsături ale

teatrului modern: prezența unui un singur personaj, element ce duce la
renunțarea la dialog; dispariția conflictului si a intrigii; plasarea acțiunii în
planul parabolei.

Iabaculusor.ro 53
 Timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în
indicațiile scenice de la începutul fiecărui tablou al piesei, spațiul cu valoare
metaforică aparține aproape exclusiv imaginarului: plaja, burțile pestilor,
moara de vânt. Absența timpului istoric, situarea în atemporal, demitizarea
sunt aspecte ale teatrului modern, relatiile temporale reliefând perspectiva
discontinuă a timpului psihologic ce potențează starile interioare ale
personajului.

Conflictul specific teatrului classic, confruntarea dintre personaje,

lipsește în opera lui Marin Sorescu. Conflictul este aici ilustrat de drama
existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăiește
un conflict cu sinele, conflict de esență tragică, într-o intrigă nascută din
diferența dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis ca într-o
burtă de pește.

Iona este un personaj-idee, care întruchipează, în mod

alegoric, singurătatea și cautările omului modern. Statutul său social, de
pescar, are în piesă un rol simbolic în ceea ce privește comportamentul
uman: el reprezintă figura speranței eterne. Actul de a pescui semnifică
nevoia de cunoaștere si autocunoaștere.

Mijloacele de caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice

personajului dramatic (limbaj, gesturi, acțiuni simbolice, indicații ale
autorului). Scriitorul renunță la dialog si construiește piesa sub forma unui
monolog dialogat.
Indicațiile scenice (didascaliile) oferă informații în privința interpretarii
și contribuie la caracterizarea directă a personajului. Fiecare
tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei și a devenirii sale, prin
trăirile sale Iona devenind imaginea generică a omului modern. Sugestive
sunt notațiile autorului din primul tablou, care individualizează drama
existențială a personajului: explicativ, imperativ, uimit, vesel, curios,
nehotărât, făcându-și curaj.
Conform stărilor prin care trece, limbajul personajului asociază diverse
register stiistice: colocvial, metaforic, ironic si tragic, acest amestec fiind o
trăsătură a teatrului modern. În text, se regăsesc procedee moderne de

Iabaculusor.ro 54
caracterizare precum introspecția și monologul interior.
Moara cu noroc - Ioan Slavici - 1881

Citat: ,,prima nuvelă memorabilia construită la noi cu elemente de

psihologie abisală” (George Munteanu)
„prima mare nuvelă realistă din literatura română” ( Nicolae
Manolescu)
Specia literară: conform Dicționarului de termeni literari, nuvela este
specia genului epic, în proză, de întindere medie, cu un singur fir narativ,
conflict puternic și personaje puține, dar bine conturate, accentul punându-
se pe construcția personajului.

Ca trăsături ale nuvelei reținem: întinderea medie, modul de

expunere predominant – narațiunea, obiectivitatea narativă, evenimentele
organizate pe un singur fir narativ, surprinderea unor fapte verosimile,
indicia spațio-temporali clar precizați, intriga riguroasă, conflictul puternic,
personajele urmărite evolutiv și bine conturate.

Nuvelele lui Slavici au fost publicate în volumul ,,Novele din popor”,

apărut în 1881, și în volumele Novele (I – 1892, II – 1896), autorul fiind
supranumit ,,un Balzac al satului românesc”, deoarece, în opera sa,
descrie satul românesc transilvănean, cu datini, tradiții, obiceiuri, relații
interumane și interetnice.

Originalitatea operei lui Ioan Slavici constă în faptul că nuvelele sale

se caracterizează printr-o tonalitate gravă, sobră a limbajului, claritatea
exprimării, tendință vădit moralizatoare, veridicitate și folosirea analizei
psihologice.

Nuvela ,,Moara cu noroc” a apărut în volumul ,,Novele din popor”,

în 1881, reprezentând, conform lui George Călinescu ,,o nuvelă solidă cu
subiect de roman”, al cărei personaj central este extrem de
complex. Opera este o nuvelă realistă prin lipsa idealizărilor, prin
verosimilitatea întâmplărilor, intrigii și personajelor, obiectivitatea
perspective narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care
trăiește, prin prezența personajelor tipice și atenția acordată analizei
psihologice.

Iabaculusor.ro 55
 Din perspectiva conținutului, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă
psihologică, întrucât accentual este pus pe conflictul psihologic,
motovațional, prin folosirea monologului interior, surprinderea gesticii și a
mimicii și a stilului indirect liber ca modalități de redare a trăirilor și
frământărilor personajului central.

Titlul nuvelei, ,,Moara cu noroc”, poate fi discutat din punct de

vedere denotativ, indicând reperul spațial al evenimentelor: moara, situate
la răscruce de drumuri, între Ineu si Fundureni; din punct de
vedere conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea
sufletească a lui Ghiță și punând în evidență component psihologică a
nuvelei.
Sintagma ,,cu noroc”, poate fi și ea înțeleasă în dublu sens: pe de o
parte, indică norocul avut de Ghiță, inițial, la moară, când reușește să
adune cu ușurință banii ce pot asigura prosperiattea familiei sale, iar pe de
altă parte, poate fi privită și în sens ironic, ca expresie a nenorocului pe
care și-l atrage personajul , prin alegerile pe care le face. Această sintagmă
face trimitere și la motivul fortuna labilis, anunțat încă din incipit de
cuvintele bătrânei ( ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba,
nu bogăția, ci linistea colibei tale te face fericit”), și dezvoltat în întreaga
nuvelă.

Tema operei, efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe

fondul surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea ( se urmărește
transformarea lui Ghită dintr-un om onest, harnic, care ține la valorile
familiei, într-unul dominat de patima banului, de orgoliu și de dorința de
putere). Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe care Ghiță
are iluzia că îl poate modifica și controla, ceea ce duce în final la pedeapsa
capiltală.

Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al

înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o
dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între
ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt
ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se

Iabaculusor.ro 56
punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta
stăpânea în fapt drumurile."
Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i
mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu
se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la
rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față
în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din
această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează
Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei
cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui
Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.

Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al

judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat
cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui,
se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității
( ”Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor de
coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu).
Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija
mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei
oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță,
dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între
Ghiță și Ana.

Motivele literare ce completează tema nuvelei sunt: fortuna

labilis (anunțat încă din incipit de cuvintele bătrânei) , motivul
hanului (perceput ca loc al dezumanizării), motivul banului (agent al
dezumanizarii), motivul lui Mefistotel (întruchipat de Lică Sămădăul,
unealtă a destinului).

Naratorul este obiectiv, narațiunea făcându-se la persoana a III-

a. Perspectiva narativă este ,,din spate”, naratorul știind mai multe decât
personajele sale, comportându-se ca un regizor, fiind omniscient si

Iabaculusor.ro 57
omniprezent. Vocea obiectivă a naratorului este dublată de vocea
auctorială a bătrânei, ce reprezintă destinul și trimite semnale prevestitoare
pentru finalul tragic.

Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea

evenimentelor. Este reprezentat de discuția dintre bătrână si Ghiță,
ginerele ei, pe tema plecării din sat și a arendării morii cu noroc. Dialogul
pune în lumină conflictul dintre generații, cea conservatoare, legată de
valorile tradiționale, și cea modernă, doritoare de a-și crea propriul drum în
viață.
Cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare,
funcționează ca avertisment legat de valorile ce ar trebui prețuite si au rol
anticipativ, anunțând cele două component ale conflictului interior al lui
Ghiță: dragostea pentru familie și dorința de îmbogățire. Răspunsul lui
Ghiță arată tăria de caracter a personajului, care își asumă
responsabilitatea pentru întraga familie.

Finalul nuvelei are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele

care au loc după deznodământul nuvelei: bătrâna se întoarce cu cei doi
copii și privește ruinele hanului. Replica sa, ,,se vede c-au lăsat ferestrele
deschise”indică efectele faptului că cei doi soti au permis intruziunea unei
persaone srăine în intimitatea relației lor, ceea ce a distrus tot ceea ce
acumulaseră.
Astfel, nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei:,,simteam eu că nu
are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”, care dezvoltă tema destinului
implacabil.

În ceea ce privește reperele temporale, evenimentele narate au loc pe

parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza unor coordinate
religioase: Sf. Gheorghe și Paște, ambele repere temporale având
valoare simbolică si anticipativă.
Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată într-o cârciumă
profitabilă, situată la răscruce de drumuri, între Ineu și Fundureni. Și
amplasarea morii capată valoare simbolică, sugerând răscrucea la care se
află Ghiță, odată ajuns aici.
Descrierea locului se face în manieră realistă, folosindu-se tehnica

Iabaculusor.ro 58
detaliului obiectiv și cea a detaliului semnificativ: pustietatea locului,
dificultatea parcurgerii drumului către moară, cele cinci cruci, trunchiul de
copac ars, corbii care dau roată morii. Descrierea are valoare anticipativă,
prefigurând finalul tragic al personajelor. Alte repere spațiale amintite în
nuvelă, ce fixează desfășurarea întâmplărilor și asigură veridicitatea
textului sunt: Fundureni, Ineu, Arad, Oradea-Mare.

În nuvelă se pot identifica atât conflicte exterioare, cât si interioare,

acestea fiind intercondiționate. Conflictul interior este determinat de
motivațiile antagonice ale protagonistului: dragostea pentru familie, dorința
de îmbogățire, dorința de a fi perceput ca un om onest., ilustrând drama
acestuia, aceea a imposibilității de a alege.
Conflictele exterioare sunt de natură socială ( între Ghiță și Lică), de
natură conjugală (între Ghiță și Ana), de natură etică ( între Ghiță și
morala satului).

Ca particularități stilistice se remarcă în nuvelă stilul sobru, clar,

lipsit de podoabe artistice. Este valorificat limbajul popular-regional definit
prin oralitate. Replicile cu valoare sentențioasă asigură caracterul
moralizator al textului, particularitate a prozei ardelene.

Opera ,,Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică prin temă,

lipsa idealizărilor, verosimilitatea întâmplărilor, surprinderea relației dintre
om și mediul în care trăiește, prin prezența personajelor tipice, atenția
acordată analizei psihologice și a conflictului interior al personajului central.
O scrisoare pierdută - Ion Luca Caragiale - 1884

Citat: Lumea lui Caragiale e minunată: e o lume absolut

paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi în limbaj mistic, fără
cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură.[…]
literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi. (Mihai Ralea, Lumea
lui Caragiale, în ,,Adevărul literar și artistic”)

Specie literară: Comedia este specia genului dramatic, în proză sau în

versuri, care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor
tipuri umane sau a unor situații neasteptate, având un final fericit.
Conflictul comediei presupune contrastul dintre aparență și

Iabaculusor.ro 59
esență. Personajele ei sunt inferioare în privința însușirilor morale, a
capacităților intelectuale sau a statutului social, iar valorile pentru care
acestea se înfruntă nu sunt valori autentice. Principala modalitate de
realizare a comediei este categoria comicului.

Comicul este categoria estetică ce vizează a atitudine umană

manifestata nuanțată, de la zâmbet la râsul în hohote. Sursa comicului a
fost identificată in discrepanța dintre așteptare si acțiunea propriu-zisă, în
contrastul dinre aparență si realitate, neconcordanța între scop si mijloace.
Cele mai cunoscute tipuri de comic sunt: comicul de caractere, comicul de
situație, comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de nume.

Dramaturgia lui I. L. Caragiale cuprinde comediile: O noapte

furtunoasă (1878), Conul Leonida față cu reacțiunea (1879), O
scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885) și o dramă –
Năpasta (1890).

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia ,,O scrisoare pierdută” de I.

L. Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a
genului dramatic. Opera este o comedie de moravuri ce satirizează
aspecte ale societății contemporane autorului (farsa electorala din anul
1883), legate de lupta pentru putere, precum și aspecte din viața de familie
(triunghiul conjugal).

Tema operei o reprezintă degradarea vieții politice, sociale și

private. Ea este particularizată prin surprinderea unei bătălii electorale.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea

din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în
odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la
evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este
surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi
interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” poliţistului
prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate.

Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de

Tipătescu- “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui
Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De

Iabaculusor.ro 60
asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei
unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în
favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor
depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.

O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea

voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu,
înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de
influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce
se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a
comediei de moravuri: adulterul.
Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal
este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile
în interiorul partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al
apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt
elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot acum
Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal-Ștefan
Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei
femei ambiţioase.

Titlul operei, ,,O scrisoare pierdută”, pune în evidență contrastul comic

dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere politică se
realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului
politic ,,o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul
nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilittea
ei (pierderile successive ale scrisorii).

Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării

scenice, dovadă fiind lista cu personaje de la începutul piesei (autorul își
numeste personajele – persoane, menționând numele si statutul social al
acestora) si didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă
(prin indicațiile scenice autorul face recomandări cu privire la realizarea
spectacolului – decor, vestimentație, mod de a vorbi, gesturile, mimica,
mișcarea actorilor; de asemenea, indicațille scenice devin adevărate fise
de caracterizare directă sau indirectă).

Iabaculusor.ro 61
 Textul este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit
sub forma schimbului de replici între personaje.

În ceea ce priveste timpul si spațiul remarcăm plasarea actiunii ,,în

capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică sfârșitul secolului
al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea

politică a două forțe opuse: reprezentantii partidului aflat la
putere ( prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache, soția acestuia, Zoe,
Farfuridi, Brânzovenescu, Pristanda) și gruparea independentă constituită
în jurul lui Nae Cațavencu, susținut de colaboratorii săi: Ionescu, Popescu,
preot, profesori. Conflictul secundar este constituit de Farfuridi și
Brânzovenescu, care se tem de posibila trădare a prefectului.

Incipitul este reprezentat de scena din actul I,(care reprezintă și

expozițiunea) în care Pristanda si Tipătescu citesc ziarul lui Cațavencu și
vorbesc despre steagurile care ar fi trebuit să existe în oraș. Venirea lui
Trahanache cu vestea că adversarul lor politic deține o scrisoare de amor,
scrisă de Tipatescu Zoei, constituie intriga comediei. Acțiunea continua cu
o altă numărare, a voturilor, cu o zi înainte de alegeri, în actul II.
În actul III, punctul culminant este reprezentat de anunțarea unui alt
candidat, Agamemnon Dandanache, în cadrul întrunirii electorale. Finalul
(deznodământul), în actul IV, aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că
scrisoarea pierdută ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei.
Atmosfera destinsă din final reface starea inițială a personajelor , fară nicio
modificare a statutului inițial.

Personajele acționează, stereotip, simplist, ca niste marionete lipsite

de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul acțiunii, fără a suferi
transformări psihologice (personaje ,,plate”). Personajele din comedie au
trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică.
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din

Iabaculusor.ro 62
literatura română, personajele aparținând viziunii clasice pentru că se
încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter si un
repertoriu fix de trăsături.
Criticul Pompiliu Constantinescu precizează în articolul Comediile lui
Caragiale nouă clase tipologice, dintre care urmatoarele pot fi identificate
și în ,,O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului (Zaharia
Trahanache), tipul don-juanului (Ştefan Tipătescu), tipul
demagogului (Nae Cațavencu, Agamemnon Dandanache), tipul
cochetei si adulterinei (Zoe), tipul cetațeanului (Cetățeanul
Turmentat), tipul funcționarului (Pristanda), tipul
confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul
raisoneurului (Pristanda).

În ceea ce privește mijloacele/ procedeele de caracterizare a

personajelor, scriitorul depășeste cadrul comediei clasice, având
capacitatea de individualiza personajele, prin comportament,
particularități de limbaj, nume, dar și prin combinarea elementelor de
statut social si psihologic. De exemplu, Trahanache este încornoratul
simpatic, dar si vanitosul înșelat și ticăitul. Zoe reprezintă tipul cochetei, al
adulterinei, dar și al femeii voluntare.

Sursele comicului sunt diverse și servesc intenția autorului de a

satiriza defecte le omenesti puse în evidență pe fundalul campaniei
electorale.

Comicul de moravuri vizează viața de familie, triunghiul conjugal Zoe-

Tipătescu-Trahanache, și viața politică, șantajul, falsificarea listelor
electorale.

Comicul de intenție este reprezentat de atitudinea autorului față de

personajele sale. Caragiale este considerat un autor obiectiv, dar lasă
impresia că are uneori o atitudine duală față de personajele sale: râde,
odată cu noi de defectele acestora, dar le și salvează din marasmul moral
în care le-a aruncat.

Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplările

Iabaculusor.ro 63
neprevăzute : scrisoarea este pierdută și găsită de mai multe ori, evoluția
inversă a lui Cațavencu, confuziile lui Dandanache care nu stie sigur a cui
soție este Zoe.

Comicul de caracter reliefează defectele general-umane, pe care

Caragiale le sancționează pin râs: demagogia lui Cațavencu, prostia lui
Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache.

Comicul de nume este o formă prin care autorul sugerează dominant

de caracter, originea sau rolul persoanei în desfășurarea evenimentelor:
numele Trahanache provine de la cuvântul trahana, o cocă moale, ceea ce
sugerează că personajul este modelat de ,,enteres” sau de cei din jurul său.

Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă si se

evidențiază incultura personajelor. Trahanache își trădează originea
grecească prin stâlcirea neologismelor: ,,soțietate”, ,,prințip”; ticul său
verbal ,,aveți puțintică răbdare” reflectă viclenia, el căutând să câștige timp
pentru a rezolva problemele.
Pretinsa erudiție a lui Cațavencu este ,,trădată” de formularea
principiilor sale: ,,Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!....”,
de fapt Machiavelli. Pristanda, funcționar servil, aprobă mecanic afirmațile
sefilor prin ticul verbal ,,curat”, chiar si în asociații incompatibile: ,,curat
murdar”.

Viziunea autorului asupra lumii este reprezentată de ideea că în

spatele comicului se ascunde o fărâmă de tragic. Exagerarea (,,simt
enorm si văd monstrous”, spunea autorul), grotescul, lipsa de profunzime,
lipsa valoriloe existențiale a personajelor au făcut ca I. L. Caragiale să fie
numit precursor al teatrului absurd.

,,O scrisoare pierdută” aduce în prim-plan drama societății românești

conduse de o pleiadă de corupti și ariviști, pe care autorul o satirizează cu
virulență.

Iabaculusor.ro 64
 Povestea lui Harap-Alb - Ion Creangă - 1877

CITAT: ,, Basmul este […] o oglindire a vieții în moduri fabuloase.”

,,Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie,
etică, știință, observație morală etc. [..]” (George Călinescu, Estetica
basmului)

Conform Dicționarului de termeni literari, basmul este o specie a epicii

populare și culte, în proză sau în versuri, unde se narează întâmplările
fantastice ale unor personaje imaginare, aflate în luptă cu forțe nefaste pe
care reușesc să le învingă.

Printre trăsăturile basmului se numără: tema luptei dintre forțele

binelui și forțele răului; prezența motivelor specifice, cum ar fi împăratul
fără urmași, superioritatea mezinului, călătoria inițiatică, recompensa
eroului, căsătoria; existența formulelor initiale, mediane și finale; prezența a
două tărâmuri, cel real și cel ireal/ întrepătrunderea planurilor real-fabulos;
personajele adjuvante, donatori si animaliere; personajele întruchipează
valori etice : binele si răul; timpul și spațiul sunt vagi, nedeterminate;
folosirea cifrelor și a obiectelor magice; caracterul moralizator-educativ
(binele învinge, iar răul este pedepsit).

Specia literară: Basm cult. În basmul cult autorul preia tiparul narativ
al basmului popular, dar reorganizează elementele stereotipe conform
viziunii sale artistice si propriului să stil.

Poveștile lui Ion Creangă au fost publicate in revista ,,Convorbiri

literare”, în perioada 1875-1878, și reprezintă latura cea mai cunoscută a
creației sale.

Basmul Povestea lui Harap-Alb a apărut în revista ,,Convorbiri

literare”, la 1 august 1877, și a fost considerat de criticul Garabet
Ibrăileanu ,,o adevărată epopee a poporului român”.

Titlul basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” este unul explicit, anunțând

că textul va prezenta întâmplări din viața protagonistului. Prin folosirea
termenului ,,poveste” se face trimitere la caracterul fictiv, nerealist al
întâmplărilor narate și în titlu apare și numele personajului principal, Harap-
Alb, nume dat de Spân în momentul în care acesta jură că îl va sluji până

Iabaculusor.ro 65
va muri și va învia.

Tema basmului este cea a luptei dintre forțele binelui și forțele răului,
dar acesteia i se adaugă si tema destinului pe care personajul principal
trebuie să îl împlinească, parcurgând un drum inițiatic, în care ar trebui să
descopere lumea, dar și să se descopere pe sine.

Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ (şi pentru tema operei)
este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al
morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut-
pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului
evidențiază diferența între cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul
său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”.
Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul.
Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele
oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul
între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic
cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape
existențiale .

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele
inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea,
valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o
încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă
până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește
în sine”.
Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din
înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe
lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.

Iabaculusor.ro 66
Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie
față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii,
într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.

În ,,Povestea lui Harap-Alb”, tema este dezvoltată pe motivele

specifice lumii basmului popular: motivul împăratul fără
urmași (Împăratul Verde), motivul superiorității mezinului (Harap-
Alb), motivul podului (trecerea în alt orizont existențial), motivul
călătoriei inițiatice, motivul inversării rolurilor, motivul probelor ( proba
milei, proba curajului, probele Spânului, probele Împăratului Roșu, proba
fetei ), motivul recompensării eroului, motivul căsătoriei.

Naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent, narând

la persoana a III- a, însă obiectivitatea nu este totală, în text apărând
câteva interventii subiective și adresări directe către cititori: ,,Dar iar mă
întorc și zic: mai știi cum vine vremea?” . Spre deosebire de basmul
popular , narațiunea se îmbină cu dialogul, funcțiile acestuia fiind multiple:
dinamizarea actiunii, rol în caracterizarea personajelor, asigurarea
progresiei evenimentelor. Astfel se asigură și caracterul scenic al textului.

Relația incipit-final evidențiază organizarea simetrică a

textului, formula inițială și cea finală realizând legătura dintre universal
fabulos al operei și universul real al cititorului. Apare aici și un alt element
de originalitate al basmului creat de Ion Creangă, autorul îndepărtându-se
de stereotipia formulelor consacrate ale speciei, prin note realiste: ,,Amu,
cică era odată, într-o țară…” / ,,Şi-a durat veselia ani întregi, si acum
mai tine încă, cine se duce pe acolo bea si mănâncă, iar pe la noi cine
are bani bea si mănâncă, iar cine ne se uită și rabdă”.

Incipitul operei este reprezentat de formula inițială, al cărei rol este de

a realiza legătura dintre realitate și planul fabulos si de prezentarea
reperelor spațio-temporale ,,o țară”, ,,odată”, ambele situate în zona
vagului, a nedeterminbatului, asigurând generalitatea evenimentelor si a
personajelor. Este surprinsă și situația de echilibru: un crai avea trei feciori.

Iabaculusor.ro 67
 Finalul operei este unul închis, reprezentat de victoria binelui asupra
răului, prin uciderea Spânului de către cal. Este și un final fericit, fiul de
crai încheindu-și călătoria inițiatică, fiind recompensat prin căsătoria cu fiica
Împăratuui Roșu și prin dobândirea împărăției unchiului său. Basmul se
încheie cu surprinderea dimensiunilor hiperbolice ale nunții împărătești, la
care participă naratorul însuși, acesta autocaracterizându-se ironic
drept: ,,un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”.

Elementele de originalitate ale basmului ,,Povestea lui Harap-Alb”

sunt : cea de a doua temă, cea a destinului ce trebuie împlinit; numărul
mare de probe la care este supus personajul principal; caracterul scenic al
textului, reiesit din îmbinarea narațiunii cu dialogul; formulele de incipit și de
final, diferite de cele specifice basmului popular; spre deosebire de basmul
popular, personajul principal este unul dinamic, care evoluează, un
personaj fără puteri supranaturale, ce se maturizează pe parcursul
călătoriei.

O caracteristică ce individualizează opera lui Ion Creangă este

oralitatea, asigurată în text, printre altele, de: expresii populare (,,vorbă
să fie”); exclamații retorice (,,Ce să vă spun mai
mult!’’); imprecații (,,dormire-ati somnul cel de veci”); expresii
idiomatice (,,a strica orzul pe gâște”) și alta este umorul, reieșit
din: exprimarea mucalită (Să trăiești trei zile cu cea de-alatăieri”); porecle
și apelative caricaturale (,,Buzilă”); caracterizări pitorești ( Gerilă,
Setilă).

Reperele spațio-temporale nu sunt precizate cu exactitate în aceste

basm, cu scopul generalizării mesajului operei. Ca timp al acțiunii apare
adverbul ,,odată”, ce fixează evenimentele în atemporalitate, iar spațiul
este ,,o țară”, adică împărăția craiului. Pe parcursul desfășurării
acțiunii sunt specificați mai mulți indici spatiali, care dobândesc o valoare
simbolică:
podul (are rolul de a lega universul cunoscut de o lume diferită, cu reguli
noi, face trecerea de la inocență la maturitate); pădurea ( devine pădurea-
labirint, simbol al morții și al regenerării, al căutării propriei identități);
fântâna ( coborârea în fântână este echivalentul coborârii în infern sau

Iabaculusor.ro 68
echivalentul unui botez, protagonistul primind un nume care îl
individualizează); curtea Împăratului Verde; curtea Împăratului Roșu.

,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având ca particularități:

reflectarea concepției despre lume a scritorului, individualizarea
personajelor, oralitatea și umorul, dar, asemenea basmului popular, pune
în evidență idealul de dreptate, de adevăr si de cinste.
Alexandru Lăpușneanul - Costache Negruzzi - 1840

Citat: Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog,

creatorul nuvelei istorice romanesti, neegalate pana astazi, Costache
Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana moderna,
„un clasic al romantismului” (Al. Piru)

Costache Negruzzi a fost un mare om politic si scriitor roman cu

origini spaniole din perioada pasoptista. Opera literara “Alexandru
Lapusneanul” este prima nuvela romantica de inspiratie istorica din
literatura romana, o capodopera a specie si un model pentru autorii care au
cultivat-o ulterior.
Publicata pentru prima data in perioada pasoptista in primul numar al
revistei “Dacia literara”, in 1840, ea a fost ulterior inclusa in
ciclul “Fragmente istorice” din volumul “Pacatele tineretii”.

Opera este o nuvela, fiind o specie a genului epic, in proza, de mai

mare intindere decat schita, cu o actiune mai complexa decat a acesteia,
cu un numar mai mare de personaje si cu un conflict mai pronuntat.
Aceasta are o structura riguroasa, cu un singur fir narativ central si
dezvolta un puternic conflict. Personajele sunt relativ putine si graviteaza in
jurul personajului principal.

De asemenea, este o nuvela romantica, prin tema, conflict, naratiune

lineara, personaje exceptionale puse in situatii exceptionale, personaje
construite in antiteza, dar si prin culoarea epocii in descrieri cu valoare
documentara. Este nuvela istorica, deoarece principal sursa de inspiratie
este trecutul istoric, respectiv Evul Mediu.

Viziunea despre lume prezinta unitatea de conceptie a autorului

asupra existentei, principalele sale ganduri despre lume, despre viata. Ea

Iabaculusor.ro 69
se concretizeaza prin tema, specificul secventelor narrative, prin
constructia personajelor. Costache Negruzzi este primul sciitor roman, care
valorifica intr-o creatie literara cronicile moldovenesti “Letopisetul Tarii
Moldoveii”, de Grigore Ureche si Miron Costin.
Din cronicile lui G. Ureche si Miron Costin, Negruzzi preia imaginea
personalitatii domnitorului Alexandru Lapusneanul, precum si anumite
fapte, replici. Cu toate acestea, el se distanteaza de realitatea istorica, prin
apelul la fictiune si prin viziunea romantic asupra istoriei, influentata de
ideologia perioadei pasoptiste.
Astfel, autorul apeleaza la cateva licente istorice, boierii Motoc,
Stroici si Spancioc, desi apar in nuvela, ei nu mai traiau in timpul celei de-
a doua domnii ale lui Alexandru Lapusneanul. Motoc este folosit pentru a
ilustra tipul boierului intrigat, las, in timp ce Spancioc si Stroici reprezinta
boierimea tinereasca cu dragoste de tara.

Nuvela are ca principiu tema - lupta pentru putere in epoca

medievala, fiind prezentata artistic o perioada sangeroasa din istoria
Moldovei, fixate temporal pe la mijlocul secolului al XVI-lea, sub puterea
unui domnitor tiran. Domnia lui Alexandru Lapusneanul evidentiaza lupta
pentru impunerea autoritatii si consecintele detinerii puterii de catre un
domnitor crud.

Tema este sustinuta prin diferite secvente si citate regasite in cadrul

nuvelei. Unul dintre cele mai suggestive citate este titlul primului capitor
“Daca voi nu ma vreti, eu va vreau!”. El este un raspuns pe care
Lapusneanul il da soldei de boieri care ii cerusera sa se intoarca de unde a
venit, fiindca norodul nu il vrea. Cu toate acestea, Lapusneanul este
hotarat sa isi reia tronul si sa se razbune pe boierii tradatori.

Un alt citat sugestiv este titlul capitolului al doilea “Ai sa dai sama
doamna!”, ce reprezinta avertismentul pe care vaduva unui boier il da
doamnei Ruxandra pentru ca nu ia atitudine in fata crimelor sotului ei.

Semnificative pentru tema si viziunea despre lume sunt elementele

de limbaj si continut ale textului narativ.

Iabaculusor.ro 70
 Astfel, titlul adduce in prim plan personalitatea puternica a personajului
principal, ramas in istorie mai ales pentru cea de-a doua domnie a sa,
considerate a fi o perioada extreme de sangeroasa. Articularea numelui il
singuralizeaza printer celelalte personaje, evidentiandu-i totodata si
caracterul sau puternic.

Intamplarile sunt prezentate la persoana a treia, din perspectiva unui

narrator obiectiv, sobru, detasat, care intervine totusi prin anumite marci ale
subiectivitatii, precumm epitetele de caracterizare, “tiran”, “misel”,
“curtezan”. Naratorul este omniscient, stie mai multe decat personajele sale
si omnipresent, stapan absolut asupra evolutiei personajelor si a actiunii.

La nivel formal, naratiunea se desfasoara linear, prin inlantuirea

cronologica a secventelor si episoadelor. Nuvela are o structura riguros
sustinuta, fiind organizata in patru capitole, marcate prin motto-uri
suggestive si urmarind un singur fir narativ.

Actiunea este bine fixate in timp si spatiu, coordonatele spatio-

temporale avand astfel rolul de a orienta cititorul sis a creeze impresia
veridicitatii, a realitatii. Evenimentele se desfasoara in Moldova, in a doua
jumatate a secolului al-XVI-lea, prezentand intoarcerea lui Lapusneanul
la tron, in a doua sa domnie.

Primele trei capitol prezinta evenimente ce au loc imediat dupa

intoarcerea lui la tron, iar ultimul rezuma evenimente intamplate patru ani
mai tarziu, precum si secventa mortii domnitorului. Incipitul si finalul se
remarca prin sobritatea auctoriala.
Astfel, paragraful initial rezuma evenimente care motiveaza revenirea
la tron a lui Lapusneanul si atitudinea lui vindicatica, in timp ce finalul
prezinta sfarsitul tiranului, in mod concis, obiectiv, amintind de stilul
cronicarilor, fiind realizat prin mentinerea portretului votiv, caracteristica
specifica a nuvelei :” Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanul, care
lasa o pata de sange in istoria Moldovei.”

Conflictul nuvelei este unul complex si pune in lumina puternica

Iabaculusor.ro 71
personalitate a domnitorului. Principalul conflict este unul exterior, de ordin
politic: lupta pentru putere iscata intre domnitor si boieri. Mijloacele alese
de Lapusneanul pentru impunerea autoritatii sunt dure, sangeroarse,dar
sunt motivate psihologic; cruzimea sa devenind expresia dorintei de
razbunare pentru tradarea boierilor din prima domnie.

Conflictul secundar, cel dintre domnitor si Motoc, boierul tradator,

particularizeaza dorinta de razbunare a domnitorului, anuntata inca din
primul capitol.

Conflictul social dintre boieri si popor se limiteaza doar la revolta

multimii din capitolul al treilea, in care Motoc are un sfarsit tragic.

Personajele sunt relativ putine si sunt construite conform esteticii

romantice : personaje exceptionale puse in situatii exceptionale,
antiteza fiind principalul mod de constructie, alturi de replicile memorabile si
liniaritatea psihologica.

Alexandru Lapusneanul este personajul principal al operei,

prezentat in toate scenele nuvelei, in jurul caruia se polarizeaza intraga
actiune si personajele operei. El este un personaj romantic, exceptional
ce actioneaza in situatii extraordinare (scena uciderii boierilor, a pedepsirii
lui Motoc,a mortii sale).

Personaj memorabil, el este bine individualizat inca din titlu, fiind o

figura inconfundabila in galeria portretelor masculine ale literaturii romane.

El intruchipeaza tipul domnitorului sangeros, tiran, crud, cu o

psihologie complexa, plin de defecte si calitati puse in slujba raului, un
adevarat “damnat romantic”(G. Calinescu)

Statutul sau social precum si evolutia sa sunt prezentate pe parcursul

romanului, explicand anumite atitudini si comportamente. Alexandru
Lapusneanul este surprins in intoarcerea sa in Moldova, cu gandul de a-si
relua tronul pierdut in urma uneltirii boieresti. Inca din primul capitol sunt

Iabaculusor.ro 72
reliefate trasaturile sale: crud, hotarat, viclean, disimulat, intelligent, bun
cunoscator al psihologiei umane. El isi pastraza aceeas atitudine pe tot
parcursul romanului, de la venirea sa pana la moartea sa
inevitabila.(liniaritate psihologica).

Portretul personajului principal prinde contur prin lumini si umbre,

atat prin caracterizare directa realizate de autor si personaje, cat si prin
caracterizare indirecta, prin anumite atitudini, replici, prin relatia sa cu
celelalte personaje.
Naratorul realizeaza primul portret fizic al domnitorului prin
caracterizare directa “Purta coroana paleologilor si peste dulama
poloneza de catifea stacojie, avea cabanita turceasc”. Vestimentatia si
podoabele reflecta conditia sa sociala si sustine culoarea epocii.
Prin replicile sale memorabile si prin faptele sale este evidentiata in
maniera romantica puternica personalitate a domnitorului , dominata de
dorinta de razbunare, precum si factorul irational al sumbrului sau caracter:
uciderea boierilor si construirea unei piramide din capetele lor, trimiterea la
moarte a lui Motoc, pedeapsa propriei sotii.

Trasatura specifica: In complexitatea sa, personajul detine o serie

de calitati si defecte, dintre care, cea mai pregnanta trasatura a sa este
vointa sa neabatuta, generate de setea pentru putere, dublata de dorinta
de razbunare pe boierii care l-au privat de pozitia social ape care considera
ca o merita cu prisosinta. Sugestive in acest sens sunt diferitele scene de
pe parcursul nuvele.
Una dintre acestea este prezentata inca de la inceput prin raspunsul
pe care Lapusneanul Il da soldei de boieri , care venisera sa ii spuna sa se
intoarca de unde a venit , fiindca poporul nu il doreste. Foarte hotarat
domnitorul le spune: “ Daca voi nu ma vreti, eu va vreau, raspunse
Lapusneanul, ai carui ochi scanteiara ca un fulger, si daca voi nu ma
iubiti , eu va iubesc pre voi si voi merge cu voia ori fara voia voastra”.

O alta scena sugestiva este cea din ultimul capitol, unde este
infatisata moartea sa prin otravire. Bolnav de friguri, domnitorul refuza sa
fie calugarit, deoarece, acest lucru ar fi insemnat pierderea puterii domnesti.
Chiar sip e patul de moarte, el striga “De ma voi scula, pre multi am sa

Iabaculusor.ro 73
popesc”.Striga acest lucuru, inclusive fiului sau , ceea ce o determina pe
doamna Ruxandra sa accepte sfatul boierilor de a-l otravi.

Nuvela ,,Alexandru Lapusneanul" se dovedeste prin complexitatea

formala, dar mai ales cea ideatica a fi una dintre operele de o valoare
inestimabila in literature romana. Coexistenta elementelor romantic si
clasice intr-o opera liteara este o prima trasatura a perioadei pasoptiste.
Astfel, prin impletirea armonioasa a celor doua stiluri, prin echilibrul
compositional, prin constructia riguroasa, aspectul verosimil, credibil al
faptelor, nuvela ,,Alexandru Lapusneanul" reuseste sa ilustreze
principalele trasaturi ale ideologiei pasoptiste. Valoarea sa este exprimata
chiar in afirmatia criticului George Calinescu : “nuvela istorica Alexandru
Lapusneanu ar fi devenit o scriere la fel de celebra precum Hamlet daca ar
fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale”.

Monumentalitatea personajului, exceptionalitatea sa romantica,

vointa sa nestavilita de a-si duce planurile la bun sfarsit indiferent de
mijloace, fac din personajul nuvelei cu acelasi nume, un personaj
memorabil , “desenul unuluitor” a unei personalitati ce va ramane intiparita
in mintea cititorului.
Patul lui Procust - Camil Petrscu - 1933

Citat: Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o

funcţie creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii când devin
autosugestii şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu
măsură. (Camil Petrescu)

"Patul lui Procust", cel de-al doilea roman al lui Camil Petrescu, apare
in 1933 februarie la Editura "Nationala Ciolnei" in doua volume.

Aparut la numai trei ani dupa "Ultima nopate de dragoste, intaia

noapte de razboi", acesta constituie un eveniment deosebit, cu totul
novator pentru literatura romana, consolidand astfel romanul romanesc
modern.

Novator al autenticitatii, substantialitatii si al relativismului, Camil

Petrescu realizeaza in acest roman adevarate dosare de existenta, toate

Iabaculusor.ro 74
fiind confesiuni de constiinta, pe care fiecare personaj-narator le face
fireste la persoana I pe baza reflectarii realitatii in propria constiinta. Despre
acest roman criticul Nicolae Manolescu opina ca e o forma de garantare a
autenticitatii realitatii si impresiilor, inraurita de Stendhal si de Gide,
creatorii dosarului de existente.

Daca in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", autorul se

substituie personajului Stefan Gheorghidiu, ilustrand realitatea printr-o
singura constiinta, in "Patul lui Procust", vocea autoriala se face auzita
prin fluxul constiintei personajelor-naratori, care se confeseaza si anume:
Fred Vasilescu, G.D.Ladima, Doamna T, Emilia Rachitaru, a celorlalte
personaje secundare: Penciulescu, Ciobanoiu si a autorului insusi, toate
exprimand, intr-o unitate evidenta, viziunea artistica a lui C.Patrescu.

Romanul este alcatuit din note care subtiaza si concureaza textul

principal. Aceste note corespund programului enuntat de scriitor: In mod
simplu voi lasa sa se desfasoare fluxul amintirilor. Dar daca tocmai cand
povestesc o intamplare, imi aduc aminte, pornind de la un cuvant de o alta
intamplare? Nu-i nimic, face un soiu de paranteza.

Modalitatea narativa se remarca, prin prezenta marcilor formale ale

naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, pana la
substituirea lui de catre personaj. Perspectiva temporala este
discontinua, bazata pe alternanta temporala a aevenimentelor, pe
dislocari sub forma de flash-back si feed-back.

Perspectiva spatiala reflecta un spatiu real, casa Emiliei, redactia

ziarului, etc., dar mai ales un spatiu imaginar inchis, al ramantarilor,
chinurilor si zbuciumului din constiinta personajelor.

Ca modalitate estetica, se manifesta memoria afectiva, cea care

aduce, in timpul obiectiv al relatarii intamplarilor petrecute in timpul
subiectiv al amintirilor. Structura romanului este complexa, determinand
compozitia pe mai multe planuri narative care se intersecteaza si se
determina reciproc:
trei scrisori ale doamnei T. adresate autorului, jurnalul lui Fred
Vasilescu, cu o confesiune care cuprinde si scrisorile lui G.D.Ladina si

Iabaculusor.ro 75
comentariile Emiliei Rachitaru, fiind partea cea mai extinsa din roman si
avand titlu "Intr-o dupa amiaza de august, Epilog I care apartine lui Fred
Vasilescu, Epilog II subintitulat "Povestit de autor, apartinand scriitorului
insusi cat si notele de subsol care expliciteaza si incheaga intr-un tot unitar
planurile narative ale romanului.

Tema romanului ilustreaza problematica fundamentala a prozei

camilpetresciene, drama iubirii si drama intelectualului lucid, inflexibil
si intransingent, insetat de atingerea absolutului in iubire si in demnitate
umana.

Elementele de noutate estetica ale romanului camilpetrescian sunt

bine conturate in roman: substantialitatea este evidenta prin cele doua
aspecte ale existentei umane, iubirea si demnitatea, ralativismul este
prezent prin viziunea diversificata a iubirii si demnitatii, reflectate diferit in
constiinta mai multor personaje, autenticitatea este receptarea realitatii in
propria constiinta, de catre fiecare personaj in parte dosare de existenta.

Naratiunea se face la persoana I fiind modul de relatare al fiecarui

erou care se confeseaza.

Stilul anticalofil presupune exprimarea concisa si exacta a ideilor,

trairilor, conceptiilor ca intr-un proces verbal. Titlul este o metafora, "Patul
lui Procust" face trimitere directa la o poveste mitologica din antichitate,
conform careia talharul Procust din Atica aducea oaspeti la han si ii silea sa
incapa perfect in singurul pat existent, socotit de el ca spatiu real.

Orice nepotrivire a calatorului in patul lui Procust, atragea dupa sine

ciuntirea omului, daca acesta era prea lung, sau, dimpotriva, intinderea lui,
daca acesta era prea scurt, pana cand individul se potrivea exact masurarii
impuse.

Titlul romanului imagineaza societatea ca pe un pat al lui Procust, ca

spatiu limitat, in care valorile intelectuale si orice aspiratie catre un ideal
respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar
fix de existenta si oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus

Iabaculusor.ro 76
deformarilor chinuitoare, carara nu le rezista.
Dupa cum insusi autorul marturisea, actiunea romanului are loc, "in
sens strict [] intr-un pat" care constituie o ambianta pentru ilustrarea vietii
literare, politice si financiare a societatii romanesti, intre anii 1926-1928.

Inceputul este realizat printr-o adresare directa, constand in mustrarile

pe care doamna T le face autorului si pe care aceasta le explica in subsolul
primei pagini.

Sub aparenta unui tanar superficial, pe care “banda” il considera

valoros pentru ca era plini de bani, boem, snob si prost, Fred este un
intelectual lucid, ce dezvaluie acea vibratie melodioasa, calma pe care o au
toti oamenii, fruntasi adevarati in activitatea lor, orisicare ar fi ea:arta,
politica, militarie, acrobatie, dans modern, destin de Don Juan sau box”.

Fred considera ca trebuie sa traiasca in mod direct ceea ce i-a

comandat amorul propriu, experienta traita constituid un
adevarat “memoriu de cariera”.El isi ascunde adevarata natura spirituala,
intrucit in esenta, contrasteaza flagrant cu mediul inconjurator, cu lumea
superficiala al carei stil l-a adoptat, prefacindu-se ca apartine societatii
moderne, meschine si dominante de parvenitism.

Cu toate ca este indragostit total si definitiv de doamna T, Fred o evita,

fiind capabil sa paraseasca o femeie care-i este superioara, probabil din
cauza aceluiasi orgoliu se indivualizeaza personajele lui Camil
Petrescu.Dragostea pentru doamna T, ramine o enigma, iar moartea lui in
accidentul de avion poate fi si o sinucidere, motivul fiind ascuns cu grija, ca
si in cazul lui Ladima.

Ambele destine, al lui Ladima si al lui Fred, sunt dramatice prin

intensitatea iubirii, desi una reprezinta imaginea rasturnata a
celeilalte: Ladima trebuie sa-si diminueze capacitatea spirituala, sa
coboare la nivelul vulgaritatii Emiliei, Fred, dimpotriva, simte ca este sub
iubirea superioara doamnei T, temindu-se ca n-ar putea da atit de multa
dragoste cita I se cere.

Iabaculusor.ro 77
 Legatura celor doua destine este intimplatoare, prin scrisorile lui
Ladima, pe care Fred le citeste cutremurat, intelegind dincolo de cuvinte
tragedia prietenului sau, cu care altmiteri, comunicase, printr-un flux
spiritual, dincolo de ratiune : “Era singurul pe lume caruia i-as fi incredintat
taina, pe care n-o stiu nici parintii mei, faptul cimplit care este cancerul vietii
mele, care ma face sa fug de-o femeie iubita.Posibilitatea de a povesti
cuiva cit sufar m-as fi usurat poate ca filtrarea singelui”.

Reactia lui de a fura scrisorile lui Ladima, care, chiar dupa moartea
acestuia, l-ar fi putut compromite , este determinata de simtul onoarei de a
pastra secretul rusinos al omului pe care-l cunoscuse demn si incapabil de
compromisuri, inflexibil.

Personalitatea lui Fred Vasilescu se mentine enigmatica, sfirsitul sau

pendulind intre accident de avion si sinucidere. El moare brusc, a doua zi
dupa predarea caietelor in care confesiunile lui sunt o permanenta
autointrospectie, ca si cind scrisul l-ar fi ajutat sa se izbaveasca de
suferinta prin analiza lucida a “cancerului” vietii lui, iubirea.
Taina iubirii lui reintra, prin moartea eroului, in circuitul marilor taine
ale Universului: “Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala,
fara niciun moment de sprijin adevarat, asa cum , singur a spus-o parca, un
afluent urmeaza legea fluviului”. Fraza care incheie romanul, ca o concluzie
ideatica sugestiva pentru conceptia estetica a lui Camil Petrescu.

Nu se poate face o delimitare transanta intre scrierile publicate de

Camil Petrescu dupa cel de-al doilea razboi mondial si cele aparute
anterior. Scriitorul si-a convins inca de la primele lui manifestari cititorii ca
nu trebuie confundat cu un simplu producator de carti, livrate in ordine
cronologica, ca actul creatiei este pentru el o experienta existentiala, care il
angajeaza total.
Zmeura de câmpie - Miercea Nedelciu - 1984

Citat: Mircea Nedelciu este liderul incontestabil al prozatorii

Generatiei "80, unul dintre cei mai valorosi prozatori postmoderni din
literatura romana. Elementul comun operei lui Mircea Nedelciu, de la
declaratiile teoretice din interviuri, articole, pana la proza scurta si

Iabaculusor.ro 78
romane, este rolul activ atribuit citito¬rului: ,,Nedelciu acorda, intr-
adevar, o mare atentie receptarii textului literar. Pentru el este
adevarata asertiunea postmo¬derna ca in literatura de azi, in triada
autor-opera-receptor accentul se deplaseaza pe relatia intre ultimii doi
termeni, Cititorul devine in aceasta perspectiva, un adevarat
personaj.”(M. Cartarescu)

Zmeura de campie (1984) este unul dintre primele noas¬tre romane

postmoderne. Aspectul polimorf, experimental, fragmentarea care
afecteaza coerenta povestirii au ca scop mentinerea lectorului in text, cu
promi¬siunea descoperirii in final a secretului.
Atras in text de cautarea misterului legat de originea unor orfani
crescuti la casa de copii in anii de dupa razboi, cititorul descopera
„mecanismul” lecturii (metaromanul).

Cautarea identitatii este tema care uneste destinele personajelor Zare

Popescu, Radu A. Grintu si Gelu Popescu, copii pierduti de parinti in epoca
tulbure de dupa razboi, crescuti in orfelinat. La modul simbolic, lumea
postbelica este o lume „orfana”, care isi cauta identitatea.

O alta tema este incomunicarea intre generatii pentru ca intre tinerii din
anii "70 si parintii lor este o ruptura, o pata alba in memoria fiilor pierduti:
„Tineretea si varsta matura a omului care ti-a fost tata (iti este!), trebuie sa
fi existat acest om, s-au petrecut intr-un timp de neinteles. Niciun criteriu nu
mai este acelasi. Semnele acelui om, daca le-ai gasi, ar fi imposibil de
interpretat, reactiile lui la intamplarile propriei vieti vor ramane pentru tine
invaluite in mister”.

Cautarea originilor, tema fiului pierdut (din drama populara),

fenomenul stergerii memoriei in context politic (,,Delatiunea are un rol
istoric?” intreaba Grintu) si anamneza, imposibilita¬tea comunicarii intre
generatii, raportul dintre individ si istorie („Nu ce oameni , ce perioada
ciudata!” atrage atentia Zare) sunt insotite de tema povestirii si a
povestitorului (ca in scena antologica a povestitorilor de la cazanul de tuica,
dar si pe parcursul intamplarilor, cand apar diversi povestitori cu diferite
stiluri narative, care-i caracterizeaza: „Omul e stilul!”).

Nu lipseste nici tema iubirii, dar este dezvoltata ca melodrama parodiata si

Iabaculusor.ro 79
„dezintegrata”, cu final suspendat.

Cautandu-si originile, documentandu-se, Radu A. Grintu compune un

scenariu de film, iar Gelu Popescu scrie o carte, asadar asistam la
nasterea de la sine a unei carti, prin relevarea procesui elaborarii ei
(metaroman).

Titlul romanului Zmeura de campie este reluat ca titlu al capitolelor F.

si I., ultimul in limba latina - rubus Idaeus. Cu imaginea tufei de zmeura se
deschide romanul, ca prima amin¬tire din viata lui Zare Popescu, iar pe
parcurs zmeura apare ca laitmotiv.
Zmeura este o planta de munte, iar prezenta ei intr-o gradina de la
campie este un fapt curios, aparte, care particularizeaza spatiul-matrice al
celor trei tineri fara identitate sociala, satul Burlesti. Zmeura din gradina
fostului invatator simbolizeaza copilaria pierduta, „imaginea cu care incepe
lumea”. Ea trezeste amintirea, anamneza, ceea ce contrazice subtitlul
roman impotriva memoriei.

În Zmeura de campie, miza este ilustrarea trasaturilor romanului

postmodern, la toate nivelurile constructiei epice, iar epicul propriu-zis,
„povestea” orfanilor, apare doar ca un pretext.

Conventia narativa a verosimilitatii din vechiul roman realist, care

aparea ca un ansamblu unitar si coerent si ascundea cititorului tehnicile de
constructie, este dezintegrata, parca pentru a ilustra lumea la care se
raporteaza, o lume lipsita de „latura integratoare”.
Metaromanul aduce dezvaluirea mecanismelor de producere a textului,
uneori prin comentariul ironic al naratorului (de exemplu: ,,Nu s-ar putea
afirma, din perspectiva auctoriala, ca Zare e un tip care se abtine de la
alcool.”; „Nu-i nimic daca cititorul e derutat. Asta ajuta la intelegerea
mesajului.”).

O alta trasatura a romanului postmodern este atomizarea

subiectului (dispersarea lui in obiectele cu care se vine in contact prin
intermediul privirii, fragmentarea, „dezordinea”) si a perspectivei narative
(pluralismul vocilor narative, simultaneitatea perspectivei exterioare si

Iabaculusor.ro 80
interioare etc.).

Mircea Nedelciu combina intr-un text coerent diferite perspective

narative (naratiune la persoana I, a II-a, a III-a; viziunea „dindarat”,
„impreuna cu”, „din afara”; homodiegeza, autodiegeza,
heterodiegeza).
Naratiunea la persoana a III-a leaga diferitele povestiri la persoana I,
„documente cat de cat autentice” oferite de diferiti naratori, martori ai
trecutului mai indepartat (razboiul) sau mai apropiat (anii "50), ori martori ai
prezentului (anii "70), Relatarea investigatiilor lui Gelu Popescu, „spion” al
prozatorului, este realizata la persoana a II-a. Omniscienta narativa este
inlocuita cu competenta narativa a lectorului.

Estetica postmoderna aduce in roman deplasarea interesului de la

epic, ca reactie impotriva ideii de cauzalitate, catre lumea care ia nastere
prin intermediul cuvintelor, asadar catre instantaneitate, prin suspendarea
temporalitatii. Este „o estetica a discontinuitatii care transforma lectura intr-
o veritabila aven¬tura a cautarii epicului”(Carmen Musat)

Conceput ca un dictionar de obiecte (de la arac la zat), cu capitole

oranduite alfabetic (ceea ce evidentiaza si formal nasterea unei carti, care
se elaboreaza didactic, „de la A la Z”), fara a se supune cronologiei,
cuprinde aproape toate formele de discurs epic, unele utilizate si in proza
scurta a autorului: „confesiunea, jurnalul (caietul de regie al lui Radu A.
Grintu), romanul epistolar, extrase din scrieri istorice si din opere de fictiuni,
relatari obiective, auctoriale,
eseu autoreferential (cartea se incheie cu studiul „Este Zare Popescu un
personaj in romanul Zmeura de campie?”), dosar de documente, mai multe
perspective asupra aceluiasi eveniment sau personaj, discursul naratorului
si discursul autorului (in pagina si, mai rar, in subsolul paginii), discursuri
din afara scenariului romanesc (numeroasele si savuroasele inregistrari
facute in autobuz, in tren, intr-un restaurant etc.)”(E.Simion)

În Zmeura de campie, subiectul se lasa mai greu recon¬stituit din

Iabaculusor.ro 81
fragmente, coincidente si intamplari care tin uneori de senzational

Incipitul plaseaza naratiunea sub semnul povestirii si al amintirii: „Îsi

mai amintea de curtea unei case la tara, o curte uriasa, un maidan aproape.
Vara, balariile o podideau si o transformau intr-o padure de nepatruns (totul
redus la scara, fireste, dar si el era mic pe atunci) ”. Zare Popescu si Radu
A. Grintu se cunosc intamplator in armata, in 1973. Aflati la trageri, Zare
Popescu ii povesteste camaradului prima sa amintire, dintr-o copilarie
indepartata.
În curtea uriasa a unei case de la tara, vara, un copil se ascunde intr-o
tufa de zmeura si asculta vocea plangacioasa a altui copil care il cauta.
Aceasta amintire este „singurul document cat de cat autentic” din viata lui
Zare Popescu. Pentru Grintu, care doreste sa devina regizor de film,
aceasta amintire constituie primul cadru al scenariului cinematografic
imaginat pe parcursul. romanului.

Cautarea identitatii este tema care uneste destinele per¬sonajelor

Zare Popescu, Radu A. Grintu si Gelu Popescu, copii pierduti de parinti in
epoca tulbure de dupa razboi, crescuti in orfelinat, lipsiti de identitate intr-o
lume in care s-au amestecat nu numai registrele starii civile, ci si valorile
morale. Originea necunoscuta si complexul de orfan se concretizeaza in
modalitati diferite ale reconstructiei biografice: etimo¬logie, cinematografie,
genealogie.

Gelu Popescu consemneaza rezultatele anchetei sale; intr-un „raport

complet” (in capitolul T.), o pastisa dupa primul document in limba romana
care s-a pastrat Scrisoarea lui Neacsu din Campulung (1521), cu elemente
ale stilului administrativ actual (proces-verbal). El afla ca cei trei tineri nu
sunt rude de sange, iar intre parintii lui Zare si Grintu au existat legaturi de
dusmanie si delatiune.

Cei doi copii au trait un timp in casa invatatorului Popescu, vocea

plangacioasa din prima amintire a lui Zare apartinand lui Grintu, care se
credea fratele lui mai mare. Însa Gelu nu afla nimic despre propriul trecut;
iar lipsa acestor „semne, urme ale unor oameni care banuia el ca-i
fusesera pairinti”, il transfonna intr-un narator necreditabil, iar ca personaj,

Iabaculusor.ro 82
considera ca a nu-si fi cunoscut parintii este, o „infirmitate”, fiind si el, prin
descendenta din oameni cu destine marcate de razboi, „un mutilat de
razboi”.

Zare Popescu refuza sa-si caute tatal pentru ca, necunoscand

vremurile tineretii acestuia, „nu ar putea interpreta reactiile lui la
intamplarile propriei vieti”, dar decide ca il vrea ca frate pe Gelu
Popescu, desi acesta isi pune chiar numele sub semnul intrebarii: „poate
ca nici nu ma cheama Popescu”.
Cliseu al prozei saizeciste, investigarea biografiei paterne care duce la
imaginea uinui tata cazut prada unei greseli politice si devenit astfel victima
a istoriei, se transforma in romanul lui Mircea Nedelciu in refuz al lumii
tatalui, vinovat de a-si fi parasit fiii. Singurul fapt precis este descoperirea
unui spatiu-matrice, al acestor tineri fara identitate sociala, satul Burlesti.
Zmeura din gradina fostului invatator simbolizeaza copilaria pierduta.

Romanul de dragoste, cu note de senzational si melodrama, al

invatatoarei Ana cu „fratii” Popescu, ramane nein¬cheiat(strategie a
prozatorului). Ea il iubeste pe Zare, caruia ii trimite scrisori si ii declara
dragostea, dar el nu-i raspunde, desi o iubeste. Atunci ea il intalneste
intamplator pe Gelu Popescu, fratele de cruce al lui Zare de la casa de
copii, de la care afla de rudenie dupa ce fac dragoste.
Ana ramane insarcinata cu Gelu, dar nu-i spune si refuza sa-l mai vada,
retragandu-se la Burlesti, unde era invatatoare. Parodie a melodramei,
absurd al existentei, repetarea istoriei, a greselilor tatalui.

Întamplarea pare a juca rolul naratorului omniscient (in acest roman

postmodernist), iar coincidenta ia locul cauzalitatii din romanul
realist. Personajele (Zare, Grintu, Gelu si Ana) se cunosc doi cate doi,
fara ca al treilea sa stie de relatia celorlalti. Ei se cunosc toti, dar nu stiu
unii de altii si nici nu se intalnesc in acelasi timp, de unde sentimentul de
cautare si de ratacire absurda intr-o lume neinteleasa si ostila.

Constructia personajelor este „explicitata” in notatii autoreferentiale

puse pe seama lui Grintu, cel care imagineaza un scenariu cinematografic,
si completate de comentariul auto¬rului: ,,«Cum sa concepi bine un subiect

Iabaculusor.ro 83
care prin propria sa activitate structurala sa puna ordine in harababura asta
de impresii spatiale si temporale si astfel si numai astfel sa le constituie
intr-o experienta obiectiva si recognoscibila?» Aceasta-i principala
problema a unui personaj de film (sau de roman, de ce nu?)”.

Mircea Nedelciu apeleaza la limbaj ca principal mijloc de caracterizare

a personajelor principale sau episodice, pentru ca romanul include o serie
de anecdote, scurte naratiuni fara legatura cu firul epic.
Însa „omul e stilul”, iar personajele se caracterizeaza prin calitatile de
povestitori; limbajul poarta indici ai varstei, ai categoriei sociale, ai nivelului
de cultura si chiar indici morali, cum este cazul „palavragiului din tren”,
despre care Gelu ii explica Anei (in capitolul O.): „Si el a trebuit sa-si
modifice calitatile caracterului. I-a fost frica, frica, tot timpul.
Si incercand sa se adapteze ai vazut ce a devenit: o canalie. Nu ezita
niciun moment sa minta si sa jure stramb pentru a vietui mai bine”.

Pretextul scenariului cinematografic al lui Radu A. Grintu sustine stilul

epic ingenios (simultaneitatea perspectivelor nara¬tive si a timpurilor
verbale, amestecul planurilor temporale si spatiale, dispersarea subiectului,
juxtapunerea si amalgamarea formelor epice, includerea documentelor -
scrisori, citate etc. - ¬in desfasurarea epica).

Naratorul este preocupat de a strecura in text notatii auto¬referentiale,

declaratii teoretice, observatii ironice si autoironice despre tehnicile
romanului realist, care intretin ideea existentei unui metaroman in interiorul
romanului: „Nu exista o cronologie a lucrurilor povestile.
Înlantuirea lor depinde mai degraba de pertinenta vocii celui care
intervine, de stiinta lui de a povesti, dar si de socul initial, de obicei anuntat
ca fiind viitorul soc a ceea ce povesteste. Detaliul marunt poate schimba
intreaga semnificatie a unei povesti si poate determina succesul celui care
decide sa continue.”

Proza lui Mircea Nedelciu apartine unui postmodernism

metafictional, „postmodernism preponderent ludic, autoironic, si
parodic, caracterizat prin discontinuitate epica, expunere ostentativa
a strategiilor si procedeelor narative si incalcare sistematica a

Iabaculusor.ro 84
regulilor constitutive ale operei, parodiere a conventiilor literare si
provocare directa a cititorului.”(Carmen Musat)

Poezie
Luceafarul - Mihai Eminescu 1883

Citat: În descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul K.

(Kunish) povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar
înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici
moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe
pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc. ( Notă (pe marginea unui
manuscris) a lui Mihai Eminescu)

Poemul ,,Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății

Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus
în revista Convorbiri literare.

Sursele de inspirație ale poemului sunt

cele folclorice (basmul), mitologice ( mitul zburătorului) și izvoare
filozofice ( antinomiile dintre geniu și omul comun, din filozofia lui Arthur
Schopenhauer). Poemul este inspirat din basmul ,,Fata în grădina de aur”,
reprodus de germanul Richard Kunish în memorialul său de călătorie prin
Balcani.
Basmul este inițial versificat de Eminescu, acesta păstrând schema
epică, dar schimbând finalul. Zmeul nu îi omoară pe îndrăgostiți, ca în
basm, îi blesteamă să cunoască chinul despărțirii definitive prin moarte;
filozoful Arthur Schopenhauer așază geniul în opozitie cu omul comun,
obisnuit, definindu-l ca pe un individ superior, ceea ce îl împiedică să
comunice în mod real cu semenii, care nu-l înțeleg, condamnându-l astfel
la singurătate și nefericire;
mitul folcloric românesc al Zburătorului a fost folosit de poet și în
poemul ,,Călin (file din poveste)”, Zburatorul fiind o semidivinitate malefică,
ce rătăceste noaptea, până spre zori, și se strecoară în odăile tinerelor fete,
tulburându-le somnul.

Iabaculusor.ro 85
 Ca specie literară, opera este poem epic-liric-dramatic, acest poem
romantic, realizându-se prin amestecul de genuri și specii: lirismul este
susținut de meditația filozofică și de expresivitatea limbajului, este păstrată
schema epică a basmului, iar ca elemente dramatice observăm secvențele
realizate prin dialogsi dramatismul sentimentelor. Partea a doua combină
speciile idilă si elegie, iar partea a patra elemente de meditație, elegie și
pastel.

,,Luceafărul” este considerat o alegorie pe tema romantică a locului

genului în lume, poemul reprezentând o meditație asupra destinului
geniului, văzut în opoziție cu omul comun.

Poemul ,,Luceafărul” se încadrează în curentul

literar romantism prin: tema și motivele literare specifice curentului
literar, problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea, motive – noaptea, visul, luceafărul, sursele de
inspirație, folclor( basmul ,,Fata în grădina de aur”), mitologie ( mitul
Zburătorului), filozofie ( opoziția om de geniu-om comun), amestecul de
genuri și specii, folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin
excelență ( om de geniu-om comun, planurile terestru/uman-
cosmic/universal, ipostazele Luceafărului-angelică/demonică).

Tema operei ,,Luceafărul” este problematica omului de geniu, în

raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, fiind susținută de motive literare
specifice: castelul, visul, noaptea, luceafărul,omul de geniu, omul comun,
poemul fiind conceput ca mit al cunoașterii.

Teoria antinomiilor şi a incompatibilităţii se oglindeşte în evoluţia

celor patru tablouri ale poemului.
De exemplu, în tabloul al treilea, confruntarea între Hyperion şi Demiurg
scoate la iveală antiteza între lumea nemuririi şi cea a risipei, între
durabilitate şi efemeritate.
Prilej de redescoperire a cosmogoniilor, călătoria Luceafărului este
cronotop reprezentativ, pe fondul regresiei temporale: “Căci unde-ajunge
nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din

Iabaculusor.ro 86
goluri a se naşte”.
Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, setea de iubire
ca act al cunoaşterii absolute: “Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe
/ E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”.
În ilimitat, Luceafărul îşi recuperează adevărata identitate-Hyperion, fiu al
cerului, cunoscut doar de cei asemenea lui. Cererea de a renunţa la
nemurire-“Şi pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire…” este refuzată ,
tratată ca imposibilă- Luceafărul este eon, menţine echilibrul în lume, nu
poate fi muritor.
Din poziţia sa absolută, Demiurgul prezintă perisabilitatea şi nimicnicia
naturii umane: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu
avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”.

În contrast, se află permanenţa operei omului de geniu-în ipostaza orfică,

de conducător sau de stăpânitor al pământului şi al mării. Ultima menţiune
a Demiurgului este aceea a lipsei de valoare a sacrificiului Luceafărului,
dată de inconsecvenţa fetei.

O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre

lume este conţinută de tabloul final al poeziei . Cadrul protector, romantic,
găzduieşte cuplul Cătălin- Cătălina într-o nouă vârstă a iubirii, adâncită şi
maturizată.
Expresia se metaforizează, sentimentul devine peren: ” Cu farmecul luminii
reci/ Gândirile străbate-mi/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de
patemi”.

Nostalgica chemare a fetei adresată astrului nopţii aduce o schimbare

de percepţie : “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază /
Pătrunde-n codru şi în gând/ Norocu-mi luminează”. “Casa” şi “viaţa”
devin “codru” şi “noroc”.
Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte acceptarea
legii superioare a raţiunii, a datului obiectiv al incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă
ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.

Metaforele se organizează în jurul celor două naturi antinomice: “chip

Iabaculusor.ro 87
de lut”, “cercul vostru strâmt”, “norocul”, în opoziţie cu “lumea mea”,”
nemuritor” şi „rece”. Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a esenţei
sale divine, reintrând în sferele superiorităţii reci.

Compozitia romantică a poemului se realizează prin opozitia

planurilor cosmic si terestru si a două ipostaze ale cunoașterii: omul de
geniu și omul comun. Simetria compozițională se realizează prin cele
patru părti ale poemului: cele două planuri, cosmic si terestru interferează
în prima și în ultima parte, partea a doua reflectă planul terestru (iubirea
dintre Cătălin și Catălina), iar partea a treia este consacrată planului
cosmic (călătoria lui Hyperion spre Demiurg, ruga și răspunsul).

Titlul poemului desemnează, denotativ, steaua cea mai strălucitoare

de pe cer, planeta Venus. În sens alegoric, ,,Luceafărul” devine pentru
poet simbolul omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară, însetat de
absolut, capabil de sacrificiu, dar rămas un neînțeles pentru omul obișnuit.

Incipitul poemului stă sub semnul basmului, timpul fiind unul mitic (illo
tempore): ,,A fost odată ca-povești/ A fost ca niciodată”. Cadrul abstract
este umanizat, portretul fetei de împărat este realizat printr-un superlativ de
factură populară, ,, o prea frumoasă fată”, fata reprezentând terestrul, iar
comparațiile ,,Cum e Fecioara între sfinti/ Și luna între stele”, propun
dualitatea: puritate și predispozitie spre absolut.

Ca structură, poemul cuprinde patru tablouri. Primul tablou cuprinde

stofele 1-43, reunește cele două planuri, cosmic si terestru, și se constituie
din mai multe secvențe: incipitul, ce prezintă portretul fetei de împărat;
momentul îndrăgostirii, săvârșit prin intermediul privirii; întâlnirea celor doi
în spațiul oniric, depășind bariera incompatibilității; incantatia fetei; cele
două întrupări ale Luceafărului, neptunică, angelica și plutonică, demonică;
dialogul dintre ci doi.
Al doilea tablou cuprinde strofele 44-64, se subordonează
planului uman-terestru prin aducerea în centrul atenției a celor doi

Iabaculusor.ro 88
pământeni, Cătălin si Catălina; secvențele ce compun al doilea tablou sunt
portretul lui Cătălin, ,,copil de casă”, jocul seducției, Cătalina revarsă
asupra lui Cătalin iubirea pentru Luceafăr, înțelegându-si condiția și
acceptând-o ,, Te-ai potrivi cu mine”.
Al treilea tablou cuprinde strofele 65-85, fiind rezervat planului
universal-cosmic. Tabloul se constituie din mai multe secvențe: zborul
intergalactic al Luceafărului, monologul adresat Demiurgului și răspunsul
Demiurgului.
Al patrulea tablou cuprinde strofele 86-98 si revine la interferența
celor două planuri, cosmic si terestru, și secvențele ce îl constituie sunt:
pastelul terestru, monologul lui Cătălin, ultima adresare a Cătălinei către
Luceafăr, monologul Luceafărului.
În finalul operei Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care
se naște din constatarea că relația om de geniu-om comun este
incompatibilă. Omul comun nu este în stare să-si depășească limitele, iar
geniul manifestă dispret față de această incapacitate: ,,Ce-ți pasă ție, chip
de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece,/ Ci eu in lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”

Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu

mișcarea ideilor si tumultul sentimentelor, antiteza dintre planul terestru și
cel cosmic fiind sugerată, la nivel fonetic, prin distribuția consoanelor si a
vocalelor.
La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de
intimitate, iar verbele la perfect simplu si conjunctiv, din tabloul al doilea,
susțin oralitatea stilului.
La nivel stilistic se remarcă constructia poemului pe baza alegoriei,
dar și a antitezei om de geniu-om comun, ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi
prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaștem
moarte.”, în timp ce în portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini
hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”

Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este data și de particularitățile

prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic și rima încrucișată.

Criticul Tudor Vianu consideră ,,personajele” poemului drept ,,voci”

Iabaculusor.ro 89
sau ,,măști” care iau locul eului poetic, dar care sunt forme ale conștiinței
eminesciene.

,,Luceafărul” este un amplu poem romantic cu structură narativă, cu

secvențe dialogate și cu lungi si emoționante inserții lirice.

Prin particularitățile limbajului său, prin expresivitatea sa artistică,

putem spune că Eminescu este un inovator al limbajului poetic.

Pentru ilustrarea condiției geniului și ilustrarea raportului acestuia cu

lumea, iubirea si cunoasterea, în poemul ,,Luceafărul”, poetul armonizează
teme si motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic
si procedee artistice , simboluri ale eternității/ morții și ale temporalității/
vieții.

Așa cum remarcă Tudor Vianu, ,,Luceafărul” este o sinteză a

categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs
mai înainte. Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întraga
opera poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat
cu atâtea opere ale Antichității, și numai Luceafărul să se păstreze,
strănepotii noștri ar putea culege din ea imaginea esentială a poetului.”

Opera ,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar romantism prin:

tema și motivele literare specifice curentului literar, tema- problematica
omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, motive –
noaptea, visul, luceafărul, sursele de inspirație,din folclor ( basmul ,,Fata in
grădina de aur”), din mitologie ( mitul Zburătorului), din filozofie ( opoziția
om de geniu-om comun), amestecul de genuri și specii ( structura narativă,
secvențe dialogate, inserții lirice),
folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin excelență ( om de
geniu-om comun, planurile terestru/uman-cosmic/universal, ipostazele
Luceafărului-angelică/demonică).
Lacustră - George Bacovia - 1916

Citat: Despre G. Bacovia, N. Manolescu afirma ca este simbolist

prin formatie, dar care isi depaseste epoca apartinand poeziei

Iabaculusor.ro 90
moderne ca unul dintre marii precursori.

Poezia "Lacustră" face parte din volumul de debut, "Plumb", apărut

în 1916 şi este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui
George Bacovia, exprimând prin simboluri şi sugestii trăirile şi stările
sufleteşti ale poetului.

"De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând....
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

în spate mă izbeşle-un val -
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc....
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând....
Sunt singur şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre."

Tema poeziei ilustrează condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă,

meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor
specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc,
motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la
gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume
sufocantă, apăsătoare.

Ideea poeziei o constituie starea de dezolare şi disperare ă poetului,

dată de imposibilitatea de adaptare şi de supravieţuire într-o lume mediocră,
superficială, supusă degradării morale şi materiale.

Iabaculusor.ro 91
 Poezia este alcătuită din patru catrene dispuse într-o simetrie
perfecta, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai
versul al doilea, pentru a accentua scurgerea implacabilă a timpului şi
solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare.

Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse; unul exterior,

al lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vieţii psihologice, al
trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu se
poate adapta realităţii ostile.

Semnificaţia titlului. Simbolul "lacustră" are drept corespondent în

natură o locuinţă temporara şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de
patru piloni, ceea ce sugerează faptul că eul poetic este supus pericolelor,
de aceea se autoizoleazâ, devenind un însingurat în societatea de care
fuge.

Strofa întâi exprimă simbolic ideea de atemporalitate existenţială ca

stare de permanenţă sâcâitoare a eului liric, "De-atâtea nopţi", poetul
percepe direct, "aud", ploaia care este" atât de distrugătoare de materie,
încât efectele sunt apocaliptice ("Aud materia plângând"), întreg Universul
trăieşte un dramatism sfâşietor.
Motivul solitudinii este ilustrat aici prmtr-o stare de singurătate dorită
de poet, sintagma "sunt singur" simbolizând o existenţă solitară
asemâriătoare cu imaginea locuinţelor lacustre.

Strofa a doua este dominată de simboluri psihologice exprimate prin

verbe ce exprimă inceritudinea, nesiguranţa, spaima de dezagregare a
materiei sub acţiunea distrugătoare a apei: "parcă dorm", "tresar", "mi
se parc", iar scândurile ude sugerează nevroza poetului ca efect al
pericolului de prăbuşire spirituală iminentă.
Panica şi spaima provocate de izbitura brutală şi neaşteptată a valului
("în spate mă izbeşte-un val") sunt amplificate până la disperarea eului
liric din pricina solitudinii ce se simte ameninţată de un eventual pericol:
"Tresar prin somn şi mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal."

Iabaculusor.ro 92
 Strofa a treia amplifică starea de nelinişte, de angoasă şi spleen a
poetului prin dimensiunile majore ale istoriei ca unic reper al existenţei
umane, "Un gol istoric se întinde", care dispare, devine hău, neant, infinit,
totul se destramă, singura certitudine ("simt") fiind prăbuşirea,
dezagregarea iminentă a Universului sub acţiunea dezintegratoare a apei:
"Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc."

Ultima strofă este reluarea primei strofe, în care este schimbat numai
versul al doilea, "Tot tresărind, tot aşteptând", pentru a sugera
atemporalitatea, veşnicia şi eternizarea stării de copleşitoare dezolare, de
disperare apoteotică a eului poetic din cauza permanentelor pericole ce
pândesc continuu existenţa spirituală a lumii.

Poezia "Lacustră" este simbolistă prin sugestii, simboluri şi stările

sufleteşti specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea,
spleen-ul, spaima, făcând ca această creaţie să fie o confesiune lirică.
Prezenţa persoanei I, inclusă în desinenţa verbelor, sporeşte
confesiunea eului liric implicat total şi definitiv în starea dezolantă care
pune stăpânire decisiv şi implacabil pe sufletul poetului.

Simbolul dominant în poezie este "lacustră", Care are drept

corespondent în natură o locuinţă co^truită de om pe apă şi susţinută pe
patru piloni, o construcţie supusă iminent prăbuşirii, prin putrezirea stâlpilor
de susţinere.
De asemenea, o astfel de locuinţă este una provizorie, singurătatea
este totală, dar în acelaşi timp, omul este ferit aicide pericolele ce-l
pândesc în pustietate (animale sălbatice, intemperii etc.). Lacustra
simbolizează, aşadar, o solitudine dorită, o autoizolare totală, care va duce
inevitabil la prăbuşirea spirituală a eului poetic.

Apa este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de

semnificaţia pe care o are laMihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt
dătătoare de viaţă. Apa bacoviană acţionează încet, dar sigur,
dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri sugestive:

Iabaculusor.ro 93
ploaia, malul, valul, scândurile ude.

Muzicalitatea este dată de verbele, numeroase în poezie, care se află

la prezent, "aud", "sunt", "mă duce", "dorm", "mă izbeşte", "tresar",
"mi se pare", "sev întinde", "mă găsesc", "simt", "se prăbuşesc" şi
simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă,
sfârşitul implacabil.
Gerunziul verbelor auditive, "plouând", plângând" sugerează tristeţea
profundă, disperarea şi starea de nevroză, care constituie estenţa simţirii
poetice.

Limbajul artistic este ilustrat prin tonul elegiac al poeziei, ce reiese din
stările de disperare, spaimă, nevroză, solitudine ale poetului. Rima este
dată de cuvinte cu sonoritate surdă, "plouând", "plângând", "gând", de
cuvintele-simbol ce sugerează apa ca principiu cosmic de dezintegrare:
"ude", "val", "mal".

Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând

o realitate a sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor,
sugestiei, muzicalităţii versurilor, concentrând o puternică încărcătură
emoţională.

George Bacovia creează în întreaga sa lirică o "atmosferă de

copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, o atmosferă de
plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului, o decompunere a
fiinţei organice." (Eugen Lovinescu).

Leoaică tânără, iubirea - Nichita Stănescu - 1964

Citat: ,,Poezia lui Nichita Stănescu e un imn involuntar, dedicat

Maiestății Sale Cuvântul și antinomiilor lui Necuvântul” (Constantin
Crișan)
Poetul ,,se face că se joacă cu niște jucării ce se cheamă univers,
destin, existență, iubire, moarte, singurătate” (Eugen Simion)

Prezentându-și concepția literară, într-un eseu din tinerețe, Nichita

Stănescu scria: ,,clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede

Iabaculusor.ro 94
deodată și ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele”. Conform
poetului, arta este o modalitate de cunoaștere, iar artistul este Demiurgul,
poetul si poezia devenind un tot, cuvintele fiind ipostaze ale existenței
poetului.

Ca și în cazul lui Lucian Blaga, particularitățile volumelor de poezie

ale lui Nichita ilustrează evoluția liricii sale. Se discută despre trei
etape ale creației stănesciene, o primă etapă fiind cea a exuberanței
( cuprinzând volumele: Sensul iubirii – 1960; O viziune a sentimentelor –
1964), a doua etapă face trecerea spre lirismul interiorizat, reflexiv
(cuprinde volumele: Dreprul la timp – 1965; 11 elegii – 1966; Oul și sfera –
1967; Roșu vertical, Laus Ptolemaei – 1968; Necuvintele – 1969; În dulcele
stul clasic – 1970), a treia etapă de creație este cea de maturitate, în care
poetul ,,investighează actul artistic”.

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” a apărut în volumul ,, O viziune a

sentimentelor” din 1964, în care Nichita Stănescu vizualizează iubirea ca
sentiment, ca pe o stare de extaz a eului poetic, reflectând astfel lirismul
subiectiv. Opera este considerată o capodoperă a liricii erotice românești,
individualizându-se prin transparența imaginilor și prin proiecția cosmică,
prin originalitatea metaforelor și simetria compoziției.

Deoarece în ,,Leoaică tânără, iubirea” poetul Nichita Stănescu își

exprimă viziunea despre lume și viață, propriile convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate, într-
un limbaj literar care-l particularizaeză, această opera literară poate fi
considerată o artă poetică.

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” este o confesiune lirică a poetului,

o artă poetică erotică, în care poetul își exprimă viziunea proprie despre
lume, eul liric apărând puternic marcat de intensitatea si forta unui puternic
sentiment uman, iubirea.

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu se încadrează

în modernism prin faptul că poetul reinterpretează un mit, iubirea
metamorfozându-se într-o ,,leoaică tânără”, prin subtilitatea metaforei și
insolitul imaginilor artistice, metaforele si comparațiile fiind prea puțin

Iabaculusor.ro 95
obișnuite.

Tema operei este constituită de consecințele pe care iubirea, care

năvălește ca un animal sălbatic în spațiul sensibilității poetice, le are
asupra raportului eului poetic atât cu lumea exterioară, cât si cu sinele.
O primă secvență semnificativă pentru temă este descrierea iubirii
ca animal de pradă, iubirea având energii ascunse, ce amenință universul
cunoscut eului liric, leoaica dobândind conotații simbolice, rămânând o
iluzie strălucitoare în deșertul lipsei de aspirații a oamenilor comuni.
O altă secvență semnificativă pentru tema poeziei este cea din
versurile : ,, ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strîngere de ape.”, în care transformarea lumii în cerc,
simbol al perfecțiunii, prin puterea iubirii, face posibilă transcenderea
spațiului tridimensional.

Titlul poeziei este realizat printr-o metaforă în care transparența

imaginii sugerează starea de extaz la apariția neasteptată a iubirii,
sentiment văzut sub forma unui animal de pradă, agresiv și
feroce, ,,leoaică tânără”, metafora fiind explicată chiar de poet prin
apoziția ,,iubirea”.

Opera este structurată chiar de către poet în trei secvențe lirice,

corespunzătoare celor trei strofe.

În prima strofă este exprimată vizualizarea sentimentului de iubire,

sub forma unei tinere leoaice agresive, cu efecte devoratoare asupra
identității eului liric: ,, Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat ,
leoaica, azi de faţă.” Pronumele de persoana I, ,,mi”, ,,mă”, potențează
confesiunea eului liric. Inocularea cu iubire schimbă coordonatele spațio-
temporale ale existenței: ,, m-a muşcat , leoaica, azi de faţă.”
Strofa a doua accentuează efectele apariției sentimentului de iubire,
forța si agresivitatea acestui sentiment neașteptat reordonând întreg
universul, într-un joc al cercurilor concentrice, cercul fiind un simbol al
perfecțiunii: ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strîngere de ape.” Privirea si auzul, simboluri ale
perspectivei subiective, ale sinelui, înălțate ,,tocmai lângă ciocârlii” reflectă

Iabaculusor.ro 96
bucuria supremă, superioritate unui sentiment perceput cu toate simțurile.
Evadarea se realizează în sus, exprimând intensitatea dorinței de eliminare
a materialității.

Cea de-a treia strofă ne readuce la imaginea inițială, a unei leoaice

arămii ,,cu mișcările viclene”, metaforă pentru iubirea agresivă, dar care se
insinuează , devenind devoratoate. Simțurile se estompează, iubirea
transformă, schimbă , aduce confuzie: ,, Mi-am dus mâna la sprînceană,/ la
tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie.”. Iubirea aduce ,,strălucire”
unei vieți asemănate cu un ,,deșert” și, ca formă a spiritului, dă energie și
profunzime vieții: ,, încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme....”, această sintagmă
relevând dorința de prelungire la nesfârșit a clipei.

În ceea ce privește prozodia, poezia este alcătuită din 25 de versuri

( cu metrica variabilă și cu măsură inegală), împărțite chiar de către autor
în trei strofe, al căror ritm interior redă fluxul ideilor.

Imaginile poetice ale operei ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita

Stănescu se individualizează prin transparență, dinamism si sugestie,
metaforele si comparațiile fiind neobisnuite: ,, curcubeu tăiat în două”, ,,
ca o strîngere de ape.”, ,, deşert în strălucire”, fiind semnificative pentru
iubire, întreaga poezie putând fi astfel concentrată într-o unică metaforă.

Plumb - George Bacovia - 1916

Citat: Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă

m¬-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei…În plumb văd culoarea
galbenă. […] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. […] Altădată,
în Plumb, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta static, de
greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om… Cât privește despre
mine am fost și rămân un poet al decadenței. ( Interviu al poetului în
revista Viața literară)

Opera “Plumb” de George Bacovia deschide volumul de debut al

poetului, cu același titlu, apărut în 1916, volum ce trece aproape
neobservat în epocă din două motive. Unul ar fi pregătirile pentru intrarea

Iabaculusor.ro 97
României în primul război mondial, iar celălalt se referă la faptul că
majoritatea poeziilor fuseseră deja publicate în reviste ale vremii.

Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, descriind” […] o

atmosferă de plumb, în care pluteste obsesia morții și a nentului[…] “.
(Eugen Lovinescu)

Deoarece în “Plumb” poetul George Bacovia iși exprimă viziunea

despre lume și viață, într-un limbaj literar care-l particularizaeză, această
opera literară poate fi considerată o artă poetică.
“Plumb”, de George Bacovia, se înscrie în lirica simbolistă
prin: folosirea simbolurilor, tehnica repetițiilor, cromatica și prin
dramatismul trăirii eului liric, dramatism sugerat prin corespondența celor
două planuri, uman-universal (materie-spirit).

Titlul operei este simbolul plumb, cuvânt ce are drept corespondent în

natură metalul ale cărui trăsături sugerează stări sufletesti, atitudini poetice:
apăsare sufletească, angoasa, universul monoton, închiderea definitivă a
spațiului existențial.

Tema poeziei este constituită de condiția de damnat a poetului într-o

societate meschină, care nu-l înțelege, o societate superficială, ce nu poate
aprecia valoarea artei adevărate.

O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este aceea a

mediului închis, sufocant al cimitirului. Cromatica cenușie, opacizată se
asociază cu sentimentul dezolării, al depresiei acutizate, fără posibilitate de
eliberare.

”Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar

vestmânt”.
Multe poezii bacoviene încep cu caii-putere ai verbului.
” Dormeau”, la imperfect, alături de epitetul ”adânc” sugerează nemișcarea,
încremenirea într-o durată nedeterminată. Imaginile vizuale, în structura
antitetică- flori -gingăție, viață- de plumb- natură mineralizată, moartă, sunt
completate de imagini auditive cu sonorități lugubre sau tactile ( sinestezii)
ce subliniază amenințarea sfârșitului: ” și era vânt”, ”și scârțâiau coroanele
de plumb”. Tabloul culminează cu claustrarea în spațiul cavoului, ilustrare

Iabaculusor.ro 98
a ”sfârșitului continuu bacovian”.
A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ”amorului de
plumb” ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în
plan interior, tonul devenind confesiv. Metafora ”amorul meu de plumb”
sugerează ” mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii iubirii.
Imaginea sinestezică ” dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește
motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus.
El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a
sentimentului. Metafora finală ”și-i atârnau aripile de plumb” pune în
opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Idea poetică se referă la starea de melancolie și la solitudinea poetului
care se simte incătușat, sufocat spiritual în această lume, în care se simte
închis definitive, fără a avea vreo solutie de evadare.

Textul este structurat în două catrene, construite pe baza lexemului

plumb, reluat în sase dintre cele opt versuri, ce corespund celor două
planuri ale realității, cel exterior, obiectiv, simbolizat de cimintir, si cel
interior, subiectiv, simbolizat de sentientul de iubire, invocate cu disperare.

Incipitul operei este marcat de imperfectul verbului (“dormeau”), care

sugerează absența trăirilor interioare și actiunile nefinalizate ale euui liric.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile subiectivității: persoana I a
verbelor (“stam”, “am început”) și persoana I a adjectivului posesiv (“amorul
meu”).

Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, sufocant, în care poetul se

simte prizonier. Spațiul închis este sugerat de simboluri din câmpul
semantic al obiectelor funerare (“sicriele de plumb”,”cavou”), trimițând către
iminența morții. Solitudinea este sugerată de sintagma “stam singur”,care,
alături de celelalte simboluri relevă apăsarea sufletească, nevroza,
spleenul. Repetarea epitetului “de plumb” insistă asupra existentei
mohorâte, anoste, asupra neputinței de a evada. Lumea obiectuală, în
manifestările ei de gingașie si frumusețe, “flori de plumb”, este marcată și
ea de împietrire, vântul find singurul element ce sugerează miscarea.

Strofa a doua ilustrează spațiul poetic interior și debutează sub semnul

Iabaculusor.ro 99
tragicului existențial, generat de disparitia sentimentelor:”dormea întors
amorul meu de plumb”. Aripile “de plumb” sugerează lipsa perspectivelor
de împlinire, imposibilitatea salvării:”atârnau aripile de plumb”.

Simetria operei este dată de prezența simbolului “plumb”, așezat ca

rimă și de sintagma “flori de plumb”, aflată la începutul versului al doilea din
fiecare strofă.

Cromatica este doar sugerată în operă, prin prezența elementelor

funerare: veșminte, flori, coroane și plumb, iar olfactivul prin simbolul “mort”.

Imperfectul verbelor sugerează lipsa optimismului, stările interioare

ale poetului fiind proiectate în veșnicie,
eternitate “ dormeau”,”stam”,”era”, “atârnau”, actiunile neavând o
finalitate.

Muzicalitatea versurilor este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate

surdă, terminate în consoane (plumb, vesmânt, vânt), de verbele la
imperfect și de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică
(“scârțâiau”,”strig”).

Prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, opera “Plumb”,

de George Bacovia, se înscrie în simbolism, definindu-l pe poet ca find: ”
pictor în cuvinte si compzitor în vorbe”(M. Petrovanu).

Testament - Tudor Arghezi - 1927

CITAT: Poezia e însăși viața, e umbra și lumina care catifelează

natura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer.
Pretutindeni în toate este poezie, ca si cum omul și-ar purta capul
cuprins într-o aureolă de icoană”. Tudor Arghezi
Tudor Arghezi aduce în poezia românească opere ce se disting prin
teme si limbaj poetic de tot ce a existat anterior, săvârșind astfel o revoluție
în literatura noastră.

,,Testament”, de Tudor Arghezi, aflată în fruntea primului volum al

Iabaculusor.ro 100
poetului, ,,Cuvinte potrivite” (1927), constituie una dintre cele mai
cunoscute arte poetice din literatura românească si are rol de manifest
literar, realizat cu mijloace poetice.. Opera face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga și Joc secund de
Ion Barbu.

Deoarece în “Testament” poetul Tudor Arghezi iși exprimă viziunea

despre lume și viață, propriile convingeri despre arta literară, despre
menirea literaturii și despre rolul artistului în societate, într-un limbaj literar
care-l particularizaeză, această opera literară poate fi considerată o artă
poetică.

Opera este o artă poetică modernă prin prezentarea unei triple

problematici: transfigurarea socialului în estetic, introducerea esteticii
urâtului, discutarea raportului dintre inspirație si tehnica poetică.

Tema poeziei este constituită de conceptia despre artă a poetului,

creația literară apărând în ipostaza de meșteșug, rod al inspirației si al
trudei, fiind lăsată ca moștenire unui fiu spiritual.

O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește

poezia în ultima strofă: ”Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n
carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul
modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o
imagine inedită și sugestivă.
Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare.
Metalul incandescent-”slova de foc” nu poate lua forma dorită
fără ”îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu
poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui
talentul, inspirația. Procesul este o nuntă-”împerecheate-n carte se mărită”,
o sărbătoare miraculoasă a creației.

Titlul operei are o dublă semnificație. În sens propriu (denotativ),

cuvântul-titlu desemnează un act juridic, întocmit pentru a se transmite
averea. Sensul conotativ al titlului reiese din trimiterea la cele două părți ale
Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, astfel, poezia argheziană,
devenind o moștenire spirtuală adesată urmasilor-cititori.

Iabaculusor.ro 101
 Discursul liric este structurat în șase strofe cu număr inegal de versuri,
încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului, și
organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar între mai multe
ipostaze ale eului liric: tată-fiu, străbuni-urmași, rob-Domn.
Organizarea materialului poetic se face și prin seria relațiilor de
opoziție în care intră cartea sau ipostaze ale sale: instrumentele muncii
țărănesti-ale muncii intelectuale (,, sapa-n condei și brazda-n călimară”);
izvoarele creației și poezia redate prin metafore dispuse in serii
opuse: ,,făcui din zdrențe muguri și corone”; ,,cenusa mortilor-Dumnezeu
de piatră”); relația autor-cititor (,,robul a scris-o, Domnul o
citește”). Incipitul operei este conceput ca o adresare direct a eului
liric care un fiu spiritual si conține ideea moștenirii spiritual ,,un nume
adunat pe-o carte”.

Meafora ,,seara răzvrătită” face referire la trecutul zbuciumat al

strămoșilor, iar formula de adresare, ,,fiule”, desemnează un potential
cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un mentor al generaților
viitoare.

Cea de a doua strofă prezintă vaoloarea de document fundamental a

cărții, văzută ca un ,,hrisov”, document al existenței și al suferinței
strămosilor ,, robilor cu saricile pline”.

Idea centrală din cea de a treia strofă este transformarea poeziei într-o
lume obiectuală, uneltele muncii țărănesti devenind unelte ale muncii
intelectuale: ,,sapa-n condei și brazda-n călimară”, iar poetul devine un
născocitor, ce transformă limba comună în ,,cuvinte potrivite” si
metamorfozează cuvintele, păstrându-le forța expresivă: ,,Veninul strâns l-
am preschimbat in miere/ Lăsând întragă dulcea lui putere”.

Strofa a patra prezintă rolul moralizator al poeziei, prin intermediul ei

trecutul sacralizându-se, devenind îndreptar moral: ,,Am luat cenusa
morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.

Iabaculusor.ro 102
 În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului in estetic, prin
efectul justițiar al operei poetice, ,,vioara” devenind aici simbol al poeziei.
De asemenea, apare estetica urâtului, concept preluat de la scriitorul
francez Charles Baudelaire, Arghezi considerând că orice aspect al
realității poate constitui material poetic: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/
Iscat-am frumuseți și preturi noi”.

Ultima strofă evidențiază idea că muza, pierde în fața

meșteșugului: ,,Domnița suferă în carea mea”, că poezia este rodul
inspirației îmbinat cu munca: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n
carte se mărită”, iar poetul este un ,,rob” aflat în slujba cititorului.

Ca element de recurență se observă metafora ,,carte”, semnificând, pe

rând, acumulare spirituală, rezultat al trudei, punct de legătură între
generații, valoare spirituală, îmbinare de har și meșteșug,. Metafore
asociate conceptului de poezie: cuvinte potrivite, leagăne, versuri și icoane,
muguri și coronae, miere, cenușa morților, hotar înlt, vioară slova de foc,
slova făurită.

Creația poetică și poetul se află în strânsă legătură, verbele la

persoana I, singular având rol în prezentarea rolului poetului: am ivit, am
prefăcut, făcui, am luat, am pus, am făcut. Lirismul subiectiv se realizează
prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și prin mărcile subiectivității:
pronume personale, adjective posesive, verbe la persoanele I și a II-a ,
topica afectivă.

Opera ,,Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă

deoarece poetul iși exprimă viziunea despre lume și viață, propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul
artistului în societate, într-un limbaj literar care-l particularizează, prin
introducerea esteticii urâtului, a ideii de îmbinare a inspirației și a
mesteșugului în poezie, prin idea că arta poate fi o modalitate de amendare
a răului. De asemenea, strofele inegale ca număr de versuri, metrica si
ritmul variabile sunt argumente pentru modernitatea operei argheziene.

Iabaculusor.ro 103
 Riga Crypto și Lapona Enigel - Ion Barbu - 1924

Citat: ,,Ca în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolistică

pentru reprezentarea formelor posibile de existență, întrucât există
undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminous, unde se
întâlnește cu poezia.” (Ion Barbu)
Alături de Tudor Arghezi și Lucian Blaga, Ion Barbu dă conceptului
modern de poezie noi valori, impunznd o viziune poetică originală.

Matematicianul Dan Barbilian devine poet din ambitia de a-i

demonstra colegului și prietenului său, Tudor Vianu, că poate face
literatură. Astfel, lirica lui Ion Barbu ilustrează, după propria mărturisire
( !citatul de mai sus!) relația dintre matematică și poezie.

Ion Barbu este exponentul cel mai de seamă al ,,poeziei pure” în

literatura română, concept impus de poetul francez Stéphane Mallarmé si
apoi de discipolul său, Paul Valéry.

În creația lirică a poetului, Tudor Vianu desprinde trei etape

esențiale: etapa parnasiană (1919-1920, din care fac parte poezii ce
exprimă puternice trăsături parnasiene, ,,Lava”, ,,Munții”, ,,Copacul”); etapa
baladică și orientală (1921-1925, ce evocă o lume pitorească, de
inspirație balcanică sau autohtonă, în această etapă înscriindu-se și
opera ,,Riga Crypto și lapona Enigel”); etapa ermetică (1925-1926, etapă
marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în
cuvinte inventate, cuprinde poezii ca ,,Oul dogmatic”, ,,Din ceas dedus”).

Opera ,,Riga Crypto și lapona Enigel” a fost publicată inițial în 1924,

apoi integrată în ciclul ,,Uvedenrode”, din volumul ,,Joc secund”,
publicat în 1930, si este subintitulată de autor ,,Baladă”, deoarece este o
poveste stranie de dragoste cu aspect de cântec medieval, spus de un
menestrel,, ,,la spartul nunții, în cămară”. Opera răstoarnă însă conceptul
tradițional, realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de
cunoastere si poem alegoric.

Tema operei este ilustrarea unei povești de iubire imposibilă, deoarece

fiintele care ar putea alcătui cuplul erotic fac parte din lumi diferite,
incompatibile: Enigel-regnul animal; Crypto-regnul vegetal.

Iabaculusor.ro 104
 În opera ,,Riga Crypto și lapona Enigel” observăm interferența
genurilor, scenariul epic fiind dublat de caracterul dramatic si de lirismul de
măști, personajele având semnificație simbolică.

Titlul operei trimite cu gândul la marile povești de dragoste din

literatura universală, numind cele două personaje ale cuplului, ce apartin
celor două regnuri, vegetal și animal.
Astfel, Crypto, craiul ciupercilor, are un nume predestinat, ce trimite la
închidere, izolare, mediul său de viață fiind umbra, întunericul, umezeala
( numele provine din grecescul kryptos-ascuns, secret; ciupercile-plante
inferioare, fără flori, care se înmultesc prin spori). În schimb, Enigel este
ființa umană, venită din zonele nordice, care aspiră la o lume solară, a
luminii și căldurii ( posibila etimologie a numelui: cuvântul suedez enigel-
înger, latinescul angelus-înger).

În ceea ce privește compoziția și structura, poemul ,,Riga Crypto și

lapona Enigel” este alcătuit din douăzeci și sapte de strofe (27), cele
mai multe fiind catrene, există însă și strofe formate din cinci, șase sau
șapte versuri.

La nivel formal, opera este alcătuită din două părți distincte, ce

reprezinta câte o nuntă: una reală, la care menestrelul este indemnat să
cânte despre o altă nuntă, una imposibilă și deturnată ( pentru că Riga
se căsătorește până la urmă cu măselarița).

Formula literară este aceea de ,,poveste în poveste” sau ,,povestire

în ramă”, rugămintea nuntasului devenind rama sau prologul poeziei: ,,[…]
Zi-mi de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele ciupearcă!”

Primele patru strofe se constituie într-un prolog ce fixaeză cadrul in

care este spusă povestea, momentul nefiind unul întâmplător, ,,la spartul
nunții, în cămară”, repetarea cântecului și tonul ales trimițând la scopul
său inițiatic, al prevenirii mirilor asupra nunților incompatibile.

Partea a doua a baladei este alcătuită din mai multe secvente poetice

Iabaculusor.ro 105
în care se derulează povestea imposibilei iubiri dintre ,,regele
ciupearcă“ si fata laponă. Debutul acestei părți se constituie într-o
expozițiune, prezentându-se personajele și modul lor de viață. Crypto își
desfașoară existența într-un spațiu umed, ferit de lumină (,,pe pat de râu
și-n humă unsă”), condiția sa neobișnuită fiind incapacitatea de a înflori,
care-I conservă astfel existența, stârnind invidia supusilor.
Enigel, ,,lapona mică, liniștită”, trăiește într-o lume a frigului
permanent, a ghețurilor veșnice, nu poate rămâne într-un singur loc, pentru
ea viața fiind o continuă căutare, o permanentă încercare de redobândire a
stării inițiale, edenice.

Întâlnirea celor două personaje se face în spațiul oniric, astfel fiind

posibilă comunicarea. Enigel adoarme, iar Crypto săvârșește un ritual al
pețitului, îndemnând-o pe fată să rămână în ținuturile sale, îmbiind-o
cu ,,dulceață”și ,,fragi”, cerere refuzată, la fel ca și următoarea, aceea de
a-l culege. Răspunsul fetei sugerează aspirația solară și , implicit,
apartenența celor doi la lumi diferite.
Soarele este perceput de rigă ca o amenințare ,,…de soare,/Visuri
sute, de măcel,/Mă despart. E roșu, mare,/ Pete are fel de fel; /Lasă-l,
uită-l Enigel/ În somn fraged si răcoare.” Aspirația spre umbră nu poate
fi înțeleasă de Enigel, care aspiră spre soare, simbol al condiției
superioare, ,,Mă-nchin la soarele-nțelept”.
Riga Crypto, lipsit de atributele spirituale ale ființei superioare,
sfârșește tragic încercarea de a depăsi barierele existenței, surprins de
soare, devine ceea ce era: finalul baladei duce povestea în anecdotic, în
legendă, dând o explicație pentru originea ciupercilor otrăvitoare si ,
simbolic, pentru nebunie. Sub puterea soarelui, Crypto este nevoit să intre
în ciclul normal al vieții sale, este ,,condamnat” la nuntire, dar în cadrul
propriului regn, cu o plantă otrăvitoare, cu aceleași caracteristici ca și
el ,,măselarița mireasă”.

Particularități stilistice: stilul poemului barbican este dominat de

elemente-simbol. Poetul folosește un limbaj oral, familiar, narativ, ce face
din poem o creație alegorică și filozofică, trimițând și la filonul popular prin
utilizarea unor cuvinte precum: ,,iacă”, ,,puiacă”. Modurile de expunere
folosite sunt narațiunea și dialogul, alegoria ideatică fiind transpusă într-

Iabaculusor.ro 106
o ,,poveste în ramă”.

Ca elemente de prozodie remarcăm strofele inegale, cu 4, 5 sau 7

versuri, versurile cu măsură variabilă, de la 5 la 9 silabe și o îmbinare
savantă de rimă încrucișată, îmbrățișata și monorimă.

Poemul ,,Riga Crypto și lapona Enigel” reiterează drama

incompatibilității din ,,Luceafărul” eminescian, în care spirite aparținând
unor lumi diferite tânjesc spre universuri opuse condiției lor. Nu întâmplător,
Ion Barbu însusi își numea poemul ,,un Luceafăr întors”.

Deși subintitulat baladă, ,,Riga Crypto și lapona Enigel”este un

amplu poem filozofic care se fundamentează pe procedeul alegoriei
(alegoria incompatibilității erotice, în iubire). Se remarcă intenția modernistă
a recuperării epicului, subordonat însă unui lirism esențial ce surprinde
lumea în cordonatele ei eterne.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga - 1919

Citat: ,,Omul trebuie să fie un creator, - de aceea renunț cu bucurie

la cunoașterea absolutului.” ( Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu)
Ca și la Mihai Eminescu, în lirica lui Blaga există un plan filozofic
secundar, creația sa fiind un spațiu al experietelor esențiale.

Poet și filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte

filozofice originale: cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă.
Cunoașterea paradisiacă, de tip logic, rațional, se revarsă asupra obiectului
cunoasterii si nu-l depășește, vrând să lumineze misterul pe care astfel să-l
reducă. Cunoașterea luciferică nu are drept scop lămurirea misterului, ci
sporirea lui.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face

parte din seria artelor poetice moderne ale literature române din perioada
interbelică, alături de ,,Testament” de Tudor Arghezi si ,,Joc secund” de Ion
Barbu.

Poezia este asezată în fruntea primului volum blagian, ,,Poemele

luminii” (1919), și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace

Iabaculusor.ro 107
poetice.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este

o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre
arta literară, despre aspectele esențiale ale acesteia și viziunea asupra
lumii, propriile idei despre poezie și despre rolul poetului fiind redate prin
mijloace artistice. Poezia este o artă poetică modernă, pentru că interesul
autorului este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-
creație.

Conform filozofiei lui Blaga, rolul poetului nu este acela de a descifra

tainele lumii , ci de a la potența prin trăirea interioară si prin contemplarea
formelor concrete prin care ele se înfățișează. Rolul poeziei este ca prin mit
și simbol poetul să pătrundă tainele Universului, sporindu-le.misterul este
substanța originară si esențială a poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul
poetic nu înseamnă, ci sugerează.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o

meditație filozofică, cu profunde accente lirice, o confesiune elegiacă pe
tema cunoasterii, care poate fi paradisiacă sau luciferică.

Titlul poeziei, este o metaforă revelatorie care semnifică ideea

cunoasterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să
potențeze misterele universului (,,corola de minuni a lumii”), nu să le
reducă (,,nu strivesc’), accentul punându-se pe confesiunea lirică (,,eu”).

Reluarea titlului ca prim vers al poeziei reprezintă incipitul poeziei, iar

sensul său, îmbogățit prin seria de antiteze si prin lanțul metaforic, este
întregit de versurile finale: ,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/[…]
căci eu iubesc/ și flori si ochi si buze și morminte”.
Poezia este un act de creație, iar metaforele enumerate surprind teme
majore ale creației poetice, imaginate ca petale ale unei corole ce
adăpostește misterele lumii: ,,flori” - viață, efemeritate; „ochi” – cunoaștere,
contemplarea poetică a lumii; ”buze” – iubirea, rostirea, logosul; „morminte”
– tema morții, eternitatea.

Iabaculusor.ro 108
 Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale
Universului: cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire.

O imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește de la

metafora luminii. Lumina, emblematică pentru opera blagiană, sugerează
cunoașterea-”Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în
adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Antiteza eu-alții e accentuată de instrumentarul modern: cel mai scurt
vers -construit adversativ- ”dar eu”- este pus în opoziție cu cel mai lung
vers al poeziei, cu rol explicativ ” eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” .
Comparația ”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci
tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” asociază un termen concret,
de un puternic imagism, unui termen spiritual, ”de transparentă
înțelegere”( Pompiliu Constantinescu).
Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate,
oferă un farmec unic peisajului nocturn. În mod asemănător, abordarea
poetică lămurește parțial obiectul cunoașterii, dându-i un farmec care altfel
ar scăpa observației. Astfel ” tot ce-i ne-nțeles/se schimbă-n ne-nțelesuri și
mai mari”, cunoașterea poetică generând la rândul ei alte întrebări ,
tensiunea și problematicul.

Ideea poetică exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele

lumii, atitudine izvorâtă la el din iubire: ,,Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii […] Căci eu iubesc/ si flori si ochi și buze și morminte.” și
ilustrată prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât diferența
filozifică între rațional și irational, cât relațiile de opozitie dintre gândirea
rațională și cea poetică.

Din punct de vedere structural, poezia are trei secvențe marcate prin
scrierea cu inințială majusculă a versurilor. Prima secvență exprimă
concentrat, prin intermediul verbelor la forma negativă, atitudinea poetică în
fața misterelor lumii – refuzul cunoasterii paradisiace: „nu strivesc”, „nu
ucid”. A doua secvență, mai amplă, este construită pe baza unor relații de
opoziție: eu-alții; „lumina mea”- „lumina altora”. Metafora luminii,
emblematică pentru opera lui Blaga, inclusă și în titlul volumului de debut,
sugerează cunoașterea.

Iabaculusor.ro 109
 Cele două tipuri de lumină apar în opoziție, sugerând cele două tipuri
de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Verbele la prezent, plasează eul
poetic într-o relație definită cu lumea, care stă sub semnul misterului,
definind și opțiunea acestuia pentru un anumit tip de cunoaștere, cea
luciferică. Antiteza este marcată și grafic, prin cel mai scurt (,,dar eu”) si cel
mai lung vers al poeziei (eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-“).
A treia secvență constituie finalul operei si are rol
conclusiv, cunoașterea poetică având rolul unui act de contemplație
(,,tot…se schimbă…sub ochii mei”) și de iubire (,,căci eu iubesc”).
În ceea ce privește imaginarul poetic, plasticizarea ideilor poetice se
realizează cu ajutorul elementelor specific blagiene: lună, noapte, zare,
fiori, mister. Elemente de recurență în poezie sunt: misterul, motivul
luminii și întunericul, discursul liric organizându-se în jurul acestora.

Referitor la prozodie, poezia este alcătuită din 20 de versuri libere ( cu

metrica variabilă și cu măsură inegală), al căror ritm interior redă fluxul
ideilor și frenezia trăirii. Eufonia versurilor sugerează amplificarea
misterului.

Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al

limbajului poetic. La nivel morfosintactic, repetarea pronumelui
personal ,,eu” de șase ori, susține caracterul confesiv și definirea relației
eu-lume, iar a conjunctiei ,,si” de zece ori, conferă cursivitate discursului
liric, accentuând ideile cu valoare gnomică.
La nivel lexico-semantic se evidențiază cânpul lexical al misterului,
realizat prin termeni/structure cu valoare metoforică (metafore revelatorii):
tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunacata zare, sfânt mister, ne-
nțeles.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este

o artă poetică modernă pentru că pentru că interesul autorului este
deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație. Creația
devine un mijlocitor între eu și lume, actul poetic tranfigurând misterul, fără
a-l reduce, pentru că misterul este substanța originară și esențială a
poeziei.

Iabaculusor.ro 110
 Ineditul modern este realizat prin aspectul versificației, Blaga cultivând
versul liber, cu metrica variabilă si ritmul interior determinat de gândirea sa
profund metafizică. De asemenea, este folosit ingambamentul ( exprimarea
ideii într-o frază cu aspect sintactic, dar structurată în versuri albe).

Referindu-se la stilul înnoitor al lui Lucian Blaga, Eugen Lovinescu

afirma că poetul din Lancrăm este ,,unul din cei mai originali creatori de
imagini ai literaturii noastre”.

Floarea Albastră - Mihai Eminescu - 1873

Citat: Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce

somn, la noi acasă. (Mircea Eliade)

Poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, fundamentează motivul

poetic al „florii albastre”, întâlnit la romanticii europeni pentru a ilustra
sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum şi tendinţa de proiectare
a iubirii în infinit.
Deşi nu s-a găsit nicăieri o însemnare făcută de Eminescu privind
preluarea acestui motiv literar, George Călinescu susţine că este imposibil
ca poetul român să nu fi avut cunoştinţă de existenţa acestuia în literatura
germană, cu care a intrat în contact în timpul studiilor de la Viena şi Berlin.

”Floare albastră” a fost publicată la 1 aprilie 1873 în

revista ”Convorbiri literare”.

Poezie romantică Floare albastră face parte din tema iubirii şi a

naturii, dar, spre deosebire de alte poezii erotice, această creaţie este
înnobilată cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la desăvârşire în
poemul Luceafărul.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune
artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea
sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de
îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă
şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.

Semnificaţia titlului. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul

german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă
lume, cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui

Iabaculusor.ro 111
Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii şi candoarea
iubitei.
În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia
spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea
împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde
privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi
îndrăgostiţi.
O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv
literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că
iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului
îndrăgostit.

Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre

perfecţiune, care nu se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism
amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”.

Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru

neputinţa de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii
cuplului erotic.

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând

monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al
poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o
interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele”
şi în „ceruri nalte”.

Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei,

care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică,
el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un
portret al omului de geniu.
EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva
metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -,
măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata
mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze
idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în

Iabaculusor.ro 112
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea

directă, textul citat aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona
portretul spiritual al omului de geniu.

Lirismul subiectiv din această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin
adresarea directă a fetei, care ar dori ca iubitul să aparţină lumii obişnuite
şi să-şi găsească fericirea alături de ea. Mărcile lexico-gramaticale sunt
reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele”, vocativul „iubite”
şi de verbele şi pronumele la persoana a II-a singular: „ai cufundat”, „ai
uita”, „grămădeşti”, „nu căta”, „te”, „ta”.

Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului

poetic, în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii
sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi, deşi poetul
recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind
neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu
superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este
subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi
pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.

Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei,

începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive
romantice specifice liricii eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile,
prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în
codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale /
În prăpastia măreaţă”.
Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri,
ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.

A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul

liric al sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului
liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie
exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă,

Iabaculusor.ro 113
ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru
iubita ideală.

Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul

prezent, care profilează permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a
geniului către gravele probleme ale Universului, condiţie ce tinde să se
eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în depărtare”.

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele

verbale la viitor - „vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”,
„mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-, care amplasează
povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric
privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un
vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.

Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o
ştie”, „n-aib-o nime”, „cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia
sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe cărare-n
bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate

de epitete cromatice, „de-aur părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice:
„mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”, „prăpastia măreaţă”.
Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul
lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care
surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau
metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând profunzimea iubirii,
năzuinţa neostoită a geniului de a atinge fericirea absolută.
În aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată de
ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care
geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea
acesteia.

Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată,

uneori asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.

Iabaculusor.ro 114
 În poezia Floare albastră, Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism.
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate
de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin
prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „stam”, „ne-om
da”, „eu”, „-mi”, „noastră”.
Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivismul poeziei,
manifestat cu predilecţie în secvenţa ritualului erotic, prin vocativul „iubite”,
prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i spune”, „a ta”,
„iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea contemplativă a eului liric se
distinge prin lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe
şi pronume la persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”,
„este trist” etc.

Înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de

dragoste, ci şi o meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire,
întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este
motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.
Flori de mucigai - Tudor Arghezi - 1931

Citat: Arghezi a înnoit poezia românească. (Eugen Simion)

Literatura interbelică este dominată de manifestarea a două direcții

principale: tradiționalismul şi modernismul. Modernismul cuprinde mișcările
artistice care exprimă, în mod categoric, desprinderea de tradiție.
Moderniştii sunt atraşi de metafizică şi transcendenţă, făcând din
cunoașterea spirituală o preocupare esențială. În poezia românească,
modernismul poate fi recunoscut în expresionismul lui Lucian Blaga, în
ermetismul lui Ion Barbu, în „estetica urâtului”, a „florilor de mucigai”, din
creaţia lui Tudor Arghezi.

Volumul ”Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită, câteva

luni, de Arghezi, între zidurile închisorii Văcăreşti, din motive politice.
Lumea pe care o cunoaște aici, e o lume decăzută, lipsită de speranţă,
conturată în poezii precum „Galere”, „Ion Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a
păstrat totuşi un strop de umanitate care o face să-şi dezvăluie o anume
frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este poezie”.
Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic, transformându-se în

Iabaculusor.ro 115
frumosul artei.

Volumul de poezii Flori de mucigai, apărut în 1931 reeditează

aceeaşi experienţă de viaţă în variantă lirică, în care lumea interlopă a
hoţilor, delincvenţilor este privită cu înţelegere şi omenie de poet.

Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca

temă definirea condiţiei existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern,
sugerează că forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) poate
reflecta orice, inclusiv lumea urâtă, degradată, a unei umanităţi decăzute.

Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în

„estetica urâtului”, reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care
Hugo Friedrich definea poezia modernă. Titlul este, din punct de vedere
stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui Charles Baudelaire,
unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne.
„Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie, frumuseţe, pe când
„mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii.
Asocierea celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru
„estetica urâtului”. „Florile de mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care
poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil, al damnării şi al
întunericului.

Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă,

de 16 versuri, defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua,
un catren, raportează actul creator la realitatea lumii în care trăieşte artistul,
accentuând adeziunea lui T. Arghezi la „estetica urâtului”.

Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând,

încă din incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al
creaţiei cuprinde termeni precum: „am scris”, „stihuri”, „unghia
îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.

Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia.

Prezenţa eului liric este marcată prin verbul la persoana I, „am scris”.

Iabaculusor.ro 116
 Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin.
„Stihurile” au fost scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul
ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în
sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării,
întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului
temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale
condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului, accentuând
ideea de tristeţe.

Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai

bucură însă de suportul şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile
neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat
împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi „vulturul”
simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.

Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri
de groapă,/ De sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”.
„Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă metaforă a
condiţiei umane.

În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai

există: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi
nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”. Desacralizarea este o
altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne.
Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut” şi folosirea
unor termeni consideraţi de tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă,
„mucigai”) sunt constante ale poeziei moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi
pentru inovare în limbajul poetic.

A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din

incipitul poeziei („un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia
bătea departe afară” descrie o lume ostilă, în acord cu starea sufletească a
eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o
gheară/ Neputincioasă....”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la
imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii
stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.

Iabaculusor.ro 117
 Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este
de nestăpânit: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine
simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o metaforă a
inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului
„altfel”.

Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a

suferinţei creatorului: „Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să
se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului damnat, care nu poate
renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.

Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului,

plasticizează starea sufletească pe care o transmite poetul.
Se remarcă epitetele (“stihuri de groapă, de sete de apă şi de foame
de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”), metaforele „flori
de mucigai”, „unghia îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul”, „lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia „mă durea
mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”.

Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de

trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi,
impunând o nouă formulă estetică în literatura română şi ilustrând o
sensibilitate de tip modern. Formulată ca un monolog liric, arta poetică
argheziană este o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de
artist.
El va continua să scrie, deşi actul creator îi provoacă suferinţă, deşi el
implică însingurarea şi lipsa ajutorului divin. Creaţia apare ca o posibilitate
de evadare a spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia
argheziană devine astfel o confesiune emoţionantă şi dureroasă despre
menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să transforme
urâtul în valoare estetică.

Iabaculusor.ro 118
 În grădina Ghețimani - Vasile Voiculescu - 1921

Citat: „Capodopera lui V. Voiculescu-pastelistul ramane, fara

discutie, Pe decin-dea Dunarii, text de subtile armonii sonore si
perfecta structurare a miscarii si tuselor coloristice, sugerand
continuitatea destinului istoric al neamului, contopirea cu stramosii
indepartati, in ritmul solemn al timpului." (Ion Pop)

Poet autentic religios, Vasile Voiculescu a publicat peste 100 de

poezii în revista „Gândirea”, rămânându-i loial o lungă perioadă, din
1927 până la ultimul număr din 1944. Manifestările unei conştiinţe adâncite
în meditaţia creştină particularizează imaginarul poetic transfigurând
motivele şi istoriile biblice prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi
simbolurilor religioase.

Credinţa ortodoxă, bine înrădăcinată în sufletul poetului prin educaţia

primită de la părinţi şi prin structura sa spirituală (a fost medic) a cărei
dominantă este iubirea de oameni, îl situează pe Vasile Voiculescu în
tradiţionalism, mai ales că el versifică episoadele biblice fără să
tălmăcească învăţăturile creştine ori să tăgăduiască Divinitatea, asemenea
lui Tudor Arghezi în Psalmi.

Lirismul obiectiv defineşte smerenia poetului faţă de Sfânta Scriptură,

mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi pronumelor la persoana a III-
a confirmând atitudinea detaşată a eului liric faţă de prezentarea în notă
autentică a temelor biblice: „lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea”, „curgeau”,
„stârnea”, „uitase”, „simţea”, „-i”, „se”, „-şi”, „-l”.

Poezia În grădina Ghetsemani face parte din volumul Pârgă din

1921, primul volum semnificativ pentru opera lui Vasile Voiculescu. Poem
iconografic, creaţia abundă în elemente ale tradiţionalismului, atât prin
izvorul de inspiraţie din scrierile religioase, cât şi prin amprenta
sămănătoristă a imaginilor poetice, confirmând faptul că ortodoxismul
constituie coordonata fundamentală a spiritualităţii româneşti.

Titlul ilustrează nu numai cadrul fizic în care Iisus se roagă Divinităţii, ci

sugerează şi spaţiul sacru al purificării spirituale, prin care Fiul lui
Dumnezeu absolvă omenirea de păcate.

Iabaculusor.ro 119
 Geneza poemului. Punctul de plecare al poeziei În grădina
Ghetsemani îl constituie Evanghelia Sfântului Luca, scena biblică
ilustrată fiind „cina cea de taină”, motivul rugăciunii lui Iisus în grădina de
la poalele muntelui măslinilor înălţată lui Dumnezeu pentru a fi izbăvit: „Şi
când a sosit în acest loc, le-a zis «Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în
ispită». Şi el s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi
îngenunchind Se ruga, zicând «Părinte, de voieşti treacă de la Mine
acest pahar.... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!» Iar un înger din
cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se
rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe
pământ. Şi ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat
adormiţi de întristare”. (Luca 22, 40-46).

Tema poeziei o reprezintă ruga lui Iisus. Fiind o poezie de inspirație

religioasă, aceasta aparține lirismului obiectiv prin absența mărcilor lexicale
ale prezenței eului liric.

O primă secvență poetică semnificativă este însăși prima

strofă care redă împotrivirea omului în fața destinului, într-o formulare
lapidară în incipit: „Iisus luptă cu soarta și nu primea paharul....”, care
reprezintă ruga către divinitate.

O a doua secvență poetică semnificativă, este reprezentată

de strofele a doua și a treia care se realizeazp în jurul
metaforei: ,,grozavă cupă”, care reprezintă ruga către divinitate.

Motivul biblic devine la Voiculescu un suport metafizic al neliniştii

omului în aspiraţia lui spre Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus are loc în
Grădina Ghetsemani, înainte de arestarea acestuia de către escorta
înarmată, condusă de Iuda, care îl trădează sărutându-l, fiind apoi
înspăimântat de apropierea martiriului şi a patimilor predestinate Fiului de
către Tatăl Ceresc, pentru a ispăşi omenirea de păcate.

Poezia este structurată în patru catrene, organizate în jurul simbolului

biblic „paharul”, precum şi a elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus,

Iabaculusor.ro 120
de om şi de Fiul lui Dumnezeu, integrându-se în formula lirismului obiectiv.

Incipitul poeziei este definit printr-un enunţ edificator, care

concentrează esenţa duală a lui Iisus, umană şi sacră: „Isus lupta cu
soarta şi nu primea paharul”.
Conştient de menirea ce-i fusese hărăzită, el se roagă Tatălui, „căzut
pe brânci în iarbă”, pentru a fi ajutat să „bea” cupa păcatelor omenirii, dar
omenescul „se-mpotrivea întruna”, primele două versuri sintetizează,
astfel, dramatismul interior al lui Iisus: „Isus lupta cu soarta şi nu primea
paharul.... / Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. / Curgeau
sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / Şi-amarnica-i strigare stârnea în
slăvi furtuna”.

Versul al treilea ilustrează natura duală a Mântuitorului, opoziţia uman-

divin, imaginile vizuale şi cromatice „sudori de sânge” exprimând
omenescul, iar „chipu-i alb ca varul” sugerând puritatea, sacrul. Efortul lui
Iisus de a lua asupra sa păcatele omenirii, metaforizate aici prin „pahar”,
este dublat de „amarnica strigare” către Dumnezeu, suferinţă care capătă
dimensiuni cosmice prin tragism: „stârnea în slăvi furtuna”.

Detaliile ilustrate în poezie sunt fidele sursei de inspiraţie, metafora

paharului şi umanizarea lui Iisus fiind preluate din
Evanghelie: „îngenunchind Se ruga, zicând «Părinte, de voieşti treacă
de la Mine acest pahar [....] Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături ele
sânge care picurau pe pământ”.

Strofa a doua debutează cu metafora „o mână nendurată”, insinuând

porunca Divină dată Fiului, „îmbiindu-l” să preia păcatele omenirii,
reiterate prin metafora „grozava cupă”: „O mână nendurată, ţinând grozava
cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură.... / Şi-o sete uriaşă sta
sufletul să-i rupă.... / Dar nu voia s-atingă infama băutură”.

Setea „uriaşă” sugerează dorinţa Iui Iisus de a se sacrifica prin

pătimire, de a-şi împlini destinul, deşi „nu voia s-atingă infama băutură”,
din cauza slăbiciunii umane pentru chinurile pe care urma să le îndure în

Iabaculusor.ro 121
scopul izbăvirii lumii de relele adunate pe pământ.

În strofa a treia, metaforele „apa ei verzuie” şi „veninul groaznic”

sugerează patimile pe care Iisus le va îndura pentru „mierea” şi
„dulceaţa” întrezărite după purificarea omenirii prin jertfa Divină, profilând
fericirea ce urma să vină după aşezarea Sa „de-a dreapta Tatălui”: „În apa
ei verzuie jucau sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea că e
dulceaţă.... / Dar fălcile-ncleştându-şi cu ultima putere / Bătându-se cu
moartea, uitase de viaţă!”

Oximoronul „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă” amplifică

lupta duală a Mântuitorului, conţinutul cupei pline de păcate fiind dublat de
beatitudinea împlinirii misiunii Divine. Cu toate acestea, teama de moarte
este greu de învins din cauza slăbiciunii umane.
Imaginea vizuală „fălcile-ncleştându-şi” accentuează împotrivirea „cu
ultima putere”, Iisus omiţând, pentru moment, pilda Divină că mântuirea
omenirii prin pătimire îl binecuvântează cu viaţa veşnică: „Luptându-se cu
moartea, uitase de viaţă”.

Strofa a patra. Suferinţele lui Iisus sunt apocaliptice, personificarea

hiperbolizată a măslinilor, „se frământau măslinii”, oferă o imagine
terifiantă a întregului Univers: „Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai
vadă.... / Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii”. Finalul poeziei,
ilustrat de ultimul vers anticipează chinurile lui Iisus, consecinţa trădării lui
Iuda, martiriul şi moartea Fiului: „Şi uliii de seară dau roate după pradă”.

Metafora uliilor care se rotesc lacomi aşteptând „prada” asupra căreia

se pregăteau să se repeadă sugerează sfârşitul dramatic, zguduitor al lui
Isus: „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii, / Păreau că vor să
fugă din loc, să nu-l mai vadă.... / Treceau bătăi de aripi prin vraiştea
grădinii / Şi uliii de seară dau roate după pradă”.

Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului

prin forţa de sugestie a figurilor semantice.

Iabaculusor.ro 122
 Metaforele construite cu epitetele superlative şi cromatice au
profunde semnificaţii ideatice şi biblice, „paharul”, „grozava cupă”, „infama
băutură”, „apa verzuie”, „veninul groaznic”, insistând asupra menirii Divine
dar şi asupra chinurilor umane ale lui Iisus pentru iertarea omenirii de
grelele păcate.

Epitetele cromatice aflate în opoziţie, „sudori de sânge” şi „chipu-i alb”

compun latura duală a lui Iisus, umană şi divină, iar oximoronul „sub
veninul groaznic simţea că e dulceaţă” reiterează lupta dintre materie şi
spirit.

Personificarea măslinilor, care „se frământau” şi voiau „să fugă”,

înspăimântaţi de suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă
dimensiuni cosmice zbuciumului Divin. Punctele de suspensie şi semnul
exclamării plasate la finalul versurilor amplifică tonul elegiac al poeziei şi
constituie un îndemn la meditaţie privind suferinţele cumplite ale
Mântuitorului în demersul Divin de a salva omenirea de la desacralizare.

Ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical, rezultă din

interpretarea semantică diferită a sintagmei „bătăi de aripi”, care surprinde
prin inedit, întrucât ea poate semnifica prezenţa îngerilor, ca mesageri
divini, aşa cum notează textul Evangheliei: „Iar un înger din cer s-a arătat
Lui şi-l întărea”. O altă interpretare semantică accentuează sugestia morţii
prin prezenţa uliilor „de seară” care „dau roate după pradă.

Registrul stilistic îmbină terminologia religioasă - „Isus”, „paharul”,

„cupa”- cu expresii populare şi regionalisme: „sterlici”, „pe brânci”, „sta
sufletul să-i rupă”, „fălcile-ncleştându-şi”, „fără tihnă”, confirmând
apartenenţa poeziei la tradiţionalism.

Prozodia conservă tehnica tradiţionalistă a versificaţiei, prin măsura

versurilor de 14 silabe, ritmul iambic şi rima încrucişată.

Se poate concluziona caracterul tradiţionalist al poeziei valorificând

câteva referiri critice - Nicolae Manolescu afirmă că „Vasile Voiculescu e
[....] în Pârgă un perfect tradiţionalist”, iar Tudor Vianu, în aceeaşi idee

Iabaculusor.ro 123
valorică, îl defineşte spiritual ca „poet religios, hrănit din substanţa
evangheliilor, cărora [...] le-a împrumutat forma alegoriilor şi a parabolelor,
dar şi aceea a Vechiului Testament, poate mai apropiat de asprimea şi
tensionarea propriului său sentiment de viaţă”

Caracterizări de personaje
Ghiță - Caracterizare - Moara cu noroc

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea

personajelor, conferită de ,,acel amestec de bine și de rău ce se află la
oamenii adevărați” (G. Călinescu)

Fiind o nuvelă realist-psihologică, în ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici

conflictul cenral este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului
principal, iar în caracterizarea și individualizarea personajelor se utilizează
tehnici de investigare psihologică. Ca trăsături realiste se remarcă:
atitudinea critică față de aspecte ale societății (dorința de înavuțire),
verosimilitatea intrigii și a personajelor, obiectivitatea perspectivei narative,
personajele sunt condiționate de mediu și epocă, tehnica detaliului în
descriere și portretizare, dialogul viu, limbajul autentic.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul
studiat;

Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici,
destinul său ilustrând consecințele nefaste ale setei de înavuțire.
Personajul este construit gradat, prin surprinderea etapelor transformărilor
psihologice, a măcinării interioare a acestuia. Ghită parcurge un traseu
sinuos al dezumanizării, cu frământări sufletești și ezitări. El ezită între
calea simbolizată de Ana (valorile familiei, iubirea) și cea simbolizată de
Lică (bogăția), arătându-se slab în fața tentației si de aceea sfârșește tragic.

Din punct de vedere social, Ghiță este un cizmar care își dorește să se
îmbogățească luând în arendă moara. Din punct de vedere moral, el este
un om onest, care trăiește în conformitate cu normele colectivități, fiind si
un soț și tată iubitor. Din punct de vedere psihologic, Ghiță este un bărbat
puternic, care își asumă responsabilitatea pentru întreaga familie, ignorând

Iabaculusor.ro 124
însă avertismentele bătrânei.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin

două episoade/citate/secvenţe comentate;

Ghiță este deschis față de Ana și față de bătrână, cu care discută

planurile, dar el ia decizia finală. Astfel, inițial, Ghiță trăiește într-un
echilibru emoțional, dragostea pentru Ana, bucuria câștigului și validarea
socială, făcându-l să depășească momentele de neliniște.

Naratorul obiectiv își lasă personajele să-si dezvăluie trăsăturile în

momente de încordare, notându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile
dinre ele (caracterizare indirectă), dar realizează și portrete sugestive
(caracterizare directă). Sunt utilizate , de asemenea, si mijloace de
investigație psihologică precum: scenele dialogite, monologul interior
adresat, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii.

Ghiță este capul familiei. El se dovedește un om de actiune, bun

gospodar, om harnic, blând si cumsecade, care dorește să agonisească
atâția bani cât să angajeze vreo zece calfe cărora să la dea de cârpit
cizmele oamenilor. Această dorința e firească și nu-i depășește puterile.

Apariția lui Lică la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar și pe

cel interior al lui Ghiță. Prin intermediul monologului interior sunt redate
gândurile și frământările personajului, realizându-se
autocaracterizarea: ,,Ei! Ce să-mi fac?....Asa m-a lăsat Dumnezeu!....Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul
nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare.” Și sub pretextul că o forță
superioară îl coordonează, Ghiță devine laș, fricos și subordonat
Sămădăului, depărtându-se din ce în ce mai mult si de Ana.

Chiar Lică îl caracterizează în mod direct pe Ghiță, dându-și seama că

acesta este om de nădejde, spunând: ,,Tu ești om, Ghiță, cu multă ură în
sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și
de dracul și de mumă-sa […]”

Iabaculusor.ro 125
 Uciderea Anei reprezintă momentul maxim al dezumanizării lui Ghită.
Cârciumarul își ucide nevasta, pentru că nu poate accepta trădarea
acesteia. Uciderea lui Ghită este un act justițiar, iar focul de la moară are
rol purificator.

Ghiță este caracterizat în mod direct de către narator prin:

-portret fizic: ,,înalt și spătos”;
-portret moral: ,,om harnic si sârguitor”; ,,era mereu așezat și pus pe
gânduri”; ,,om cu minte”.

Ghiță este caracterizat în mod direct:

-de bătrână: ,,ginere harnic”; ,,harnic și strângător”; -de Lică: ,,ești
om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de
mumă-sa[…]”
-de Ana: ,,muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.

Ghiță se autocaracterizează , asemănându-se cocoșatului nevinovat

de cocoașa pe care o duce în spate, ceea ce arată că el conștientizează
atât patima care îl domină, cât și neputința de a-si controla slăbiciunea: Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul
nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare.”

Caracterizarea indirectă se realizează prin surprinderea gradată a

etapelor degradării umane și psihologice a personajului, care poate fi
perceput drept ,,un Lică în devenire” (Magdalena Popescu)

– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de

limbaj ale nuvelei studiate, semnificative pentru construcţia
personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi
spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de
caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

Naratorul este obiectiv, narațiunea făcându-se la persoana a III-

a. Perspectiva narativă este ,,din spate”, naratorul știind mai multe decât
personajele sale, comportându-se ca un regizor, fiind omniscient si
omniprezent. Vocea obiectivă a naratorului este dublată de vocea

Iabaculusor.ro 126
auctorială a bătrânei, ce reprezintă destinul și trimite semnale prevestitoare
pentru finalul tragic.

Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea

evenimentelor. Este reprezentat de discuția dintre bătrână si Ghiță,
ginerele ei, pe tema plecării din sat și a arendării morii cu noroc. Dialogul
pune în lumină conflictul dintre generații, cea conservatoare, legată de
valorile tradiționale, și cea modernă, doritoare de a-și crea propriul drum în
viață.
Cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare,
funcționează ca avertisment legat de valorile ce ar trebui prețuite si au rol
anticipativ, anunțând cele două component ale conflictului interior al lui
Ghiță: dragostea pentru familie și dorința de îmbogățire. Răspunsul lui
Ghiță arată tăria de caracter a personajului, care își asumă
responsabilitatea pentru întraga familie.

Finalul nuvelei are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele

care au loc după deznodământul nuvelei: bătrâna se întoarce cu cei doi
copii și privește ruinele hanului. Replica sa, ,,se vede c-au lăsat ferestrele
deschise”indică efectele faptului că cei doi soti au permis intruziunea unei
persaone srăine în intimitatea relației lor, ceea ce a distrus tot ceea ce
acumulaseră.
Astfel, nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei:,,simteam eu că nu
are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”, care dezvoltă tema destinului
implacabil.
Harap-Alb - Caracterizare - Povestea lui Harap-Alb

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele textului
dramatic studiat;

Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura

română, Ion Creangă preia în ”Povestea lui Harap-Alb”( ”Convorbiri
literare”- 1877) schema populară, dar o umple de viață prin realismul
abordării și prin atmosferă.

Personajul principal, eponim, are un loc central în desfășurarea epică,

Iabaculusor.ro 127
celelalte personaje evoluând din perspectiva rolului pe care îl joacă în
formarea acestuia.

Ipostazele sociale în care este prezentat pot fi asimilate etapelor

inițierii (bildungsroman): fiu de crai, slugă, pețitor, împărat. Trecerea de la
un statut social privilegiat la unul inferior, dificil, este asociată în antiteză cu
îmbogățirea interioară, pentru ca în final valoarea celor două planuri -
material și spiritual- să coincidă ca dreaptă recompensă.

Psihologic, Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al

maturizării necesare. Deși se plânge de soarta sa, și-o asumă și
perseverează în înfruntarea acesteia. El are psihologia omului care suferă
pe nedrept, dar care încearcă să rezolve această situație cu mijloacele
cinstei, curajului și bunătății.

În demersul său este susținut de prieteni deoarece dovedește calitatea

neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat ca nu eu, ci
puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zise Sfanta
Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el reprezintă
binele, care învinge dacă este susținut neabătut.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin

două episoade/citate/secvenţe comentate;

O calitate principală a personajului este noblețea morală a acestuia.

Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii

fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să
se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint-”
un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai
cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența între
cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului…”.
Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în
relele intenții ale celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral.

Iabaculusor.ro 128
La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale
unei noi etape existențiale .

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele
inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea,
valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea mai
dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă
cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”.
Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din
înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe
lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.
Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie
față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii,
într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.

– analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj,

semnificative pentru relația între cele două personaje, din seria:
acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.

Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul inițial-

”Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea
scrisorii Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul
dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După încercările eșuate ale
fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta
Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său.
Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe
bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos.
Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va
trece proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se ferească de
omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân.
Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a salăților
din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș.
Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică,

Iabaculusor.ro 129
crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă,
Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului
Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis de Spân și este înviat de
fata Împăratului Roș, eliberat astfel de puterea jurământului. Răufăcătorul
este pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o
veselie care ține ani întregi.
Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată
de întoarcerea la discrepanța socială: ”cine se duce acolo bea și mănâncă.
Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de catre narator, de către
celelalte personaje sau prin autocaracterizare. La inceput, personajul este
cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” intrucat nu are o identitate definita,
urmand ca prin parcurgerea drumului initiatic sa-si gaseasca un nume.
Prin intermediul autocaracterizarii, fiul craiului marturisește
spânului: ,,din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata”. Batrâna care îl
ajută, i se adreseaza cu ,,luminate craisor”, fiind convinsa ca tanarul are un
destin stralucit pe care trebuie sa-l implineasca. Ea îi evidențiază calitățile
morale , dar îl și dojenește numindu-l ,,slab de inger, mai fricos decat o
femeie”.
Fetele imparatului Verde ii recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui,
are o infatosare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos”, în
opoziție cu Spânul: ”Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”

Totodata, Harap-Alb este caracterizat si in mod indirect, prin

limbajul sau, fapte si comportament , relatia cu celelalte personaje si chiar
prin intermediul numelui sau. Fiu iubitor si dornic sa obtina aprecierea
tatalui, se supara si se intristeaza cand vede rusinea acestuia, si se
hotaraste să-i obtină aprobarea: ,,nu m-oi mai intoarce, să stiu bine ca m-oi
intalni si cu moartea in cale”.
Relatia cu celelalte personaje dezvaluie caracterul nobil al lui Harap-
Alb. Ajută micile vietăți fără să aibă nimic de câștigat, își respectă cuvântul
dat în detrimentul propriilor interese. Pentru cele cinci personaje
fantastice, ”era tovaras, era partas la toate,(…) prietenos cu fiecare”.

Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia

unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în

Iabaculusor.ro 130
dezechilibru își va reface constant organicitatea, construcția personajului
principal oglindind această concepție.
Ștefan Tipătescu - Caracterizare - O scrisoare pierdută

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele textului
dramatic studiat;

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la

începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin
pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte
funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind
moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera
Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale,
iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale.

El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez,

redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai
bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe,
chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia,
după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască
cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-
am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut
n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”

Tipătescu oglindeşte, alături de ceilalţi, tema comediei, contrastul între

ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele. Excepţie de la tipologia
demagogului prost şi incult, nefiind sancţionat prin comicul de limbaj, privit
cu mai multă îngăduinţă de narator, Tipătescu este ironizat totuşi pentru
legătura extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint
oferit în cercul intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de stâlp al
puterii judeţului
Mai idealist decât Zoe, el se dovedeşte dispus să abandoneze totul şi
să fugă cu ea în lume, şi nu poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii
cu Caţavencu. Capitulează totuşi, de dragul înţelegerii cu femeia iubită: „În
sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmplă-se orice s-ar întâmpla… Domnule
Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin

Iabaculusor.ro 131
urmare şi al meu!… Poimâine eşti deputat!…”
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o
anume deziluzionare care îl va maturiza, o reacţie în faţa
“machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică, oferind posibilitatea de
câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil: “Ce
lume!…Ce lume!…” El emite o judecata critica si aspra la adresa celorlalti;
este deci si purtatorul perspectivei auctoriale (personaj-reflector), dovedind
anumite calităţi intelectuale şi afective.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin

două episoade/citate/secvenţe comentate;

Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea

reiese din actul I, când Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru
a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică a sa de amor către Zoe se află în
posesia lui Caţavencu. Bătranul îi reproduce conţinutul „docomentului” cu
exactitate. Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat,
confuz şi nervos.

Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii “canaliei”,

Trahanache singur oferind justificare pentru conţinutul scrisorii- plastografia.
Singura reacţie pe care o găseşte Tipătescu este cea violentă, ca dovadă a
drepturilor absolute pe care şi le arogă : “D. Caţavencu nu va fi deseară la
întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.”

O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla

în actul al II-lea, după ce Caţavencu este arestat şi adus în casa
prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea pierdută prin
oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar, chiar
şi o moşie din marginea oraşului. Negocierea îl identică pe prefect ca
voinţă ce are la dispoziţia sa judeţul.
Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbra ironiilor, când
Caţavencu refuză, şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte şi
devine necontrolat, ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de
voinţa Zoei, şantajat sentimental, capitulează.

Iabaculusor.ro 132
 – prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative
pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de
exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final,
constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe

parcursul celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre
cutumele politice ale marii burghezii provinciale, al cărei reprezentant de
seamă este Ştefan Tipătescu.

Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de

însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a
lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră
(ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial
atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu
semnalarea periplului scrisorii de la cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi
invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al cărei traseu va
continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic.
Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile
diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache,
intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu
de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul
serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul
declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât
Caţavencu”.
Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele
nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care
satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui
Tipătescu este de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei. Alături de Zoe, el nu
participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl
acceptă şi îl contemplă de la distanţă.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:

reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache,

Iabaculusor.ro 133
Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui
Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul
Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea
conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului
turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune
niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu.
Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema

acesteia în măsura în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa
criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor celor
implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie,
elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală.
Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui
uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei
protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi,
conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.

Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul

didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte
personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar
iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia
foncfie, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din prin gesturi,
atitudini, mimica, ton, din propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin intermediul
mediului social in care traieste; prin relatiile lui cu celelalte personaje şi prin
nume.
Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii sistemului
electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. De
fapt, până la a fi victima lui, trăieşte o voluptate a jocului politic, dovedind
abilitate în a anticipa şi contracara mişcările adversarilor. Posesor al unui
statut privilegiat, personajul se detaseaza usor de acest univers de
marionete, fiind singurul capabil de ironie, calitate a spiritului rar intalnita la
eroii comediilor lui Caragiale. Cetateanului turmentat ii raspunde: „la

Iabaculusor.ro 134
alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu simt politic nu se poate
mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasand) onorabilul d.
Catavencu!”

După părerea mea, Ştefan Tipătescu este un personaj aparte in raport

cu ceilalti indivizi printre care se misca, dar ramane un tip reprezentativ
pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de forţă care il
contureaza il fac la fel de condamnabil ca si pe ceilalti, asupra cărora are
însă avantajul pozitiei şi al unui plus de luciditate. Zoe îl atrage cu farmecul
ei si simte o reala pasiune si afectiune pentru ea, dar nu încearăa niciun fel
de remuscare si nu-şi face scrupule la ideea că aceasta este sotia celui
mai bun amic al sau, chiar daca el, e drept, are o varsta destul de înaintată.
Şi Tipătescu face parte din lumea „fără moral si fără prinţip” despre
care vorbeşte Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum
diferentiat de al celorlalti, dar, in fond, el nu face decat sa completeze
galeria indivizilor care fac din aceasta capodopera a lui Caragiale o oglinda
a modului in care se desfasurau alegerile intr-un sistem politic corupt, reper
al temei realiste a textului .
Vitoria Lipan - Caracterizare - Baltagul

Sadoveanu este un scriitor realist cu viziune romantică , un povestitor

creator de arhetipuri, mai degrabă un mare rapsod, un poet epic al
literaturii noastre, decât un prozator propriu-zis. Romanul ”Baltagul”(1930),
apărut în etapa deplinei maturități artistice a autorului, este considerat
roman tradiționalist din punctul de vedere al invenției narative, caracterizat
de obiectivitate, concizie și armonie compozițională.

Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă

un semn al izbândei inteligenței, spiritului de dreptate și adevăr. Ea este
personaj exponențial, purtătoare a trăsăturilor sufletului aspru și tenace al
muntenilor. Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul
dintre cele mai bine conturate personaje feminine din literatura noastră.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele textului
narativ studiat;

Iabaculusor.ro 135
 Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să
conducă gospodăria în lipsa soțului. Dintr-o familie cu dare de mână, are
piei de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește
argatul și pe cei care îi oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari. De
asemenea, își asumă statutul de văduvă cu demnitate și hotărâre.

Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se

manifestă într-o anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor.
Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece luciditate, inteligență,
spirit întreprinzător și practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a tradițiilor-” Îți
arăt eu coc, valț și bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- ,
acceptă pragmatic să vorbească la telefon, lasă pe Gheorghiță să
călătorească cu trenul. În relația cu ceilalți, este mamă puternică, soție
iubitoare, respectă regulile comunității, propriile reguli precum și legile
ancestrale, scrise în semnele vremii.

Gheorghiță este un personaj în formare. Social, el trece de la

statutul de fecior interesat de hore și șezători, protejat de părinți, la acela
de cap al familiei, înlocuitor al tatălui ucis. De la început se bucură de
încrederea părinților, având responsabilități clare în familie, dar are îndoieli
cu privire la asumarea altora noi, care îi depășesc vârsta. Ca bărbat, el are
posibilitatea de a pleca și a cunoaște lumea, Minodora trebuie să rămână
lângă casă.

Psihologic și moral, Gheorghiță parcurge un drum al inițierii, învățând

să cunoască oamenii și să găsescă puterea de a acționa conform dreptății.
Îndoiala și teama fac loc treptat hotărârii. Dacă la început este dependent
de voința mamei și se simte inferior acesteia, în final acționează
independent, săvârșind actul justițiar.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin

două episoade/citate/secvenţe comentate

Observația incisivă este o trăsătură definitorie a personajului pe care

Gheorghiță o scoate în evidență : ”Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare:
cunoaște gândul oamenilor… ”

Iabaculusor.ro 136
 Un episod ilustrativ pentru această trăsătură/ relația între personaje/
este incipitul romanului. Vitoria este portetizată ca o femeie încă frumosă,
ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de
tendințele cosmopolite ale fetei Minodora. Bună cunoscătoare a naturii
umane, îi spune lui Gheorghiță: ” Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu
carte.”; ”toate pe lumea asta arată ceva”.

În finalul scenei, leagă întârzierea lui Nechifor de constatarea cu

înfrigurare a semnelor rău- prevestitoare: visul cu Nechifor întors către
apus, peste o revărsare de ape, cântatul cocoșului o singură dată, a
plecare, întunecarea neașteptată a cerului, înrăutățirea vremii.

O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care

Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape
ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică,
stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică
psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea
răufăcătorilor.
Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și
povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu el. În
punctul culminant, repovestește crima și împinge pe Gheorghiță la
săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin
imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se
poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

– prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative

pentru personaj ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si
spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale
compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );

În ceea ce privește modurile de expunere prezente, narațiunea este

preponderentă, pasajele descriptive fixează diferite aspect ale cadrului
sau elemente de portret fizic, individual ( portretele Vitoriei și al lui
Gheorghiță), și colectiv ( muntenii ,,locuitorii de sub brad”). Narațiunea

Iabaculusor.ro 137
este nuanțată de secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este
laitmotivul rostit de femeie în căutarea sotului, la fiecare popas: ,,Nu s-a
oprit cumva…astă-toamnă un om cu un cal negru țintat în frunte? Mie să-
mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în
frunte și-n cap cu căciulă brumărie.”

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, întâmplările petrecându-se

din toamnă până în primavară, ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,În Postul Mare”.
Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistritei, dar
si cea de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru
veridicitate, traseul urmat de Vitoria si Gheorghiță conține toponime
existente pe hartă. Romanul este de asemenea o scriere ficțională cu
valențe mitice, astfel romancierul imaginează satul Lipanilor și alte
toponime simbolice: satul Doi Meri, râul Neagra.

Romanul este structurat in șaisprezece capitole, cu acțiune

desfășurată cronologic, urmărind momentele acțiunii.
Prima parte, capitolele I-VI, prezintă frământările Vitoriei în
așteptarea soțului și pregătirile de drum, incluzând expozitiunea
(prezentarea satului Măgra Tarcăului, portretul fixic al Vitoriei care își
așteaptă soțul) și intriga (frământările femeii și pregătirile de drum).
Partea a doua, capitolele VII-XIII, conține desfăsurarea acțiunii și
prezintă drumul parcurs de cei doi în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei
întâlnesc un botez si o nuntă, elemente ce prevestesc îmnormântarea din
final.
Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului,
ancheta poliției, îmnormântarea, parastasul, pedepsirea ucigașilor. Punctul
culminant este reprezentat de reconstituirea fidelă a scenei crimei făcută
de Vitoria, care-I surprinde chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat
Bogza. Deznodământul îl surprinde pe Bogza cerându-i iertare ,,femeii
mortului” si faptul că viața merge înainte, Vitoria plănuind ce se va întâmpla
de acum încolo în familie.

Vitoria Lipan este un veritabil ”Hamlet feminin”, personaj complex,

din categoria ”oamenilor tari”(Constantin Ciopraga). Ea este exponentul
omului de la munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități

Iabaculusor.ro 138
ancestrale.
Costache Giurgiuveanu - Caracterizare - Enigma Otiliei

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul
studiat;

Costache Girgiuveanu e personajul central al romanului Enigma

Otiliei, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite:
Otilia îl iubeşte, Felix îl simpatizează pentru că îl iubeşte Otilia şi are
compasiune faţă de el, Pascalopol îl ocroteşte pentru că e tutorele Otiliei,
clanul Tulea şi Stănică Raţiu îi vânează averea. Conflictul moştenirii îl are
ca protagonist, atitudinea personajului temătoare şi oscilantă potenţând
anvergura acestui conflict.

Statutul social al bătrânului este unul ascuns cu străşnicie în spatele

aparenţei de nevolnicie şi umilinţă. Deţinător al unui număr de imobile şi
proprietăţi, moştenitor al averii mamei Otiliei şi administrator al celei a lui
Felix, în jurul dimensiunilor averii sale circulă zvonuri şi fabulaţii, confirmate
atunci când îi arată lui Pascalopol suma ce doreşte să i-o lase Otiliei. Frate
al Auricăi, tată vitreg al Otiliei, unchi al lui Felix, el este „ruda bogată” cu
bizarerii de comportament a tuturor.

Psihologic, Giurgiuveanu este tipul clasic al avarului, umanizat de

sinceritatea sentimentelor faţă de fiica sa vitergă, Otilia Mărculescu, şi de
vaga afecţiune sau simpatie ce o poartă celorlalţi. Având ca modele pe
Hagi Tudose, în literatura română, sau pe bătrânul Grandet, în opera lui
Balzac, Costache Giurgiuveanu este, comparativ cu aceştia, un personaj
mai complex, capabil de iubire dezinteresată, cu insinctul de conservare
intact, dar fără a putea să-şi depăşească mania. „Să munceşti, să strângi.
Asta-i toată filizofia.”-formulează personajul crezul său în viaţă.

Moral, Călinescu zugrăveşte un avar simpatic, un bătrânel lamentabil şi

meschin, un frate circumspect şi un tată-copil, care trăieşte cu teama de a
nu fi jefuit, dar şi cu dorinţa de a fi un ocrotitor. Din perspectiva Otiliei, lui
Felix sau a lui Pascalopol, Giurgiuveanu este, în fond, un om bun, dar cu
„ciudăţeniile sale”.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin

Iabaculusor.ro 139
două episoade/citate/secvenţe comentate;

Trăsătura primordială a personajului este avariţia. Ea este

prefigurată de aspectul exterior şi interior al casei de pe Strada Antim în
care locuieşte. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral.
Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate în materiale
precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura,
snobismul, zgârcenia şi delăsarea-” zidăria era crăpată şi scorojită”,
„crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de
ruină şi răceală”.

Corelată cu aceste detalii ale spaţiului, ţinuta bătrânului ilustrează

mania sa de a reduce orice cheltuială: poartă ghete de gumilastic, ciorapi
plini de găuri, nădragi prinşi cu sfoară. Avariţia personajului e o obişnuinţă,
o natură, dovedită de primele replici din debutul romanului, ambele negaţii
defensive: „Nu-nu-nu ştiu…nu stă nimeni aici…nu cunosc”; „N-n-n-n-am!”

Un alt episod care subliniază avariţia personajului se află în capitolul

XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este
imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul
naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale,
plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale
lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul
negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost
cu care să-i facă injecţie.

Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i

lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt.
Imaginea cea mai revelatoare a destinului personajului este aceea în care
bătrânul este surprins, noaptea, de Stănică, „stând foarte grav pe un vas
de noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheile într-altă mână”,
sugerând mecanica de neclintit a sufletului său.

– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de

limbaj ale nuvelei studiate, semnificative pentru construcţia
personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi

Iabaculusor.ro 140
spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de
caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

Există două planuri narative principale: un plan ce urmăreste lupta

clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache Giurgiuveanu; un alt
plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la București
pentru a studia medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i tutore. Celelalte
planuri, secundare, susțin imaginea amplă a societății citadine a vremii.

Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la

persoana a III-a, un narator obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe
mai multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le controlează ca un
regizor.

Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă

a narațiunii, succesiunea secvențelor narative fiind redată prin
înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea
spațiilor și a vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis),
prin observatie și notarea detaliului semnificativ, descrierea devine mijloc
de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o

seară de la începutul lui iulie 1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a
arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă personajele
principale și sugerează conflictul.

Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este

părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate face o situație, Felix o pierde pe
Otilia) și este urmat de un epilog . Simetria incipit – final se realizează prin
descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, care
este un intrus în familie, în momente diferite ale existenței sale: în
adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ,,după război”.

Prin Costache Giurgiuveanu autorul reușește să creeze un personaj

convingător, care depășește schematismul tiparului său.

Iabaculusor.ro 141
 Ilie Moromete - Caracterizare - Moromeții

Romanul ”Moromeții” a fost publicat în două volume (1955, 1967)

care reconstituie imaginea unui univers aflat la răscruce. În al doilea volum,
diferit ca problematică și ca modalitate de primul , autorul reia personajele
principale din primul volum și le adaugă altele noi. Viața satului Siliștea-
Gumești trece prin reforma agrară din 1945 și prin transformarea socialistă
a agriculturii după 1949.

Tema confuntării omului cu Timpul este surprinsă în volumul II prin

lupta între mentalitatea tradițională a țăranului și noua mentalitate
colectivistă impusă.

Prin ”Moromeții” Marin Preda propune un univers sătesc autonom,

fără ecouri din Slavici, Sadoveanu sau Rebreanu. El impune un alt tip de
țăran-țăranul-filozof, singurul de acest fel din literatura română, și dă prozei
țărănești o dimensiune psihologică profundă.

Personajul central Ilie Moromete, în volumul al II-lea, intră într-o zonă

de umbră. Ideea pe care, în ciuda unei lumi în declin, rezistența sa morală
o transmite, rămâne un element esențial al mesajului acestui volum.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul
studiat;

Social, Moromete este țăranul mijlocaș confruntat cu noi realități,

cărora trebuie să li se adapteze. Volumul II debutează cu o întrebare
retorică: ” În bine sau în rău se schimbase Moromete?” Inițial, se apucă de
negoț și prosperă, cumpără pământurile familiei înapoi, dar îl retrage pe
Niculae de la școală.
Catrina îl părăsește când află că a fost să convingă băieții să vină de la
București acasă. După război, sub colectivizare, își pierde prestigiul de
altădată, dar îl regăsim puternic în polemică în discuțiile cu Niculae, cu
bătrânii liberali sau cu autoritățile pentru susținerea candidaturii lui
Țugurlan. Moartea sa este moartea unei clase, dar mentalitatea sa se
transmite pregnant prin ecourile în psihologia lui Niculae.

Moral, Moromete susține cu intransigență poziția sa în fața istoriei . Nu

Iabaculusor.ro 142
acceptă renunțarea la identitatea sa dialogică: ” Să nu mai pot eu să
vorbesc ce vreau?”-îl întreabă pe Țugurlan. Spre deosebire de cei care se
adaptează fără să pună în discuție semnificațiile schimbării sociale,
Moromete își păstrează verticalitatea concepției asupra rostului țăranului
român.

Psihologic, Moromete dovedește încredere în ceea ce știe că este

bine. Deși trece printr-o serie de încercări- moartea lui Nilă, refuzul băieților
de a se întoarce, separarea de Catrina, opoziția lui Niculae, colectivizarea,
acestea nu îi schimbă esențial structura. Psihologia lui Moromete este
afectată , eroul pierde respectul de care se bucura altădată din partea
celorlalți, dar el este suficient de puternic pentru a găsi o cale de a le
depăși.

Niculae este inițial un antimoromețian ca filozofie a existenței, urmând

ca treptat să își schimbe poziția și să accepte superioritatea înțelegerii
tatălui său. Social, este surprins pe drumul sinuos al găsirii unei stabilități.
Se înscrie la o școală pentru activiștii de partid și se întoarce în sat cu
sarcină de la ”județeană”. Prins în intrigi și neacceptând abuzul, este
destituit, dar își continuă studiile și se întoarce abia după moartea lui
Moromete ca inginer horticol.

Psihologic și moral, Niculae este un personaj în formare. ” Eu îmi caut

eul meu” îi mărturisește personajul tatălui său. Crede cu naivitate în
ideologia socialistă ca nouă religie a binelui și a răului, dar, când un sătean
moare înecat în apele râului de la marginea satului, este deziluzionat. Prin
întoarcerea târzie în sat și reconcilierea cu tatăl său în vis, Niculae pare că
și-a găsit identitatea în acceptarea moștenirii sale spiritual-filozofice.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin

două episoade/citate/secvenţe comentate;

O trăsătură reprezentativă a lui Ilie Moromete este spiritul filozofic.

O secvență reprezentativă pentru trăsătura personajului/ relația între

Iabaculusor.ro 143
personaje/ este monologul adresat al lui Moromete în care este implicat un
personaj imaginar, Bâznae, identificat contextual cu Niculae. Pe o ploaie
rapidă de vară, bătrânul Moromete iese în grădină în încercarea de a săpa
un șanț în jurul șirei de paie, în timp ce în altă parte a satului se pun la cale
schimbări hotărâtoare pentru destinul țărănimii.
Intuind perfect șubrezimea utopiei comuniste, Moromete combate
neînduplecat o orânduire în care vechiul țăran nu mai are loc- ” că vii tu și-
mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem”.
Personajului își conștientizează condiția și o apără în contextul tulbure al
adoptării noilor idei: ” Până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul
lui”.
Superioritatea față de oponentul său imaginar vine din înțelepciune,
din susținerea valorilor reale , spre deosebire de vorbele lipsite de fapte ce
nu vor trece proba timpului: ” Or să-și șteargă picioarele pe tine, că n-ai
știut să faci din ei oameni…” Lupta cu forțele stihiale ale naturii, fără sorți
de izbândă, dar dusă până la capăt, este o metaforă a atitudinii asumate a
țăranului patriarhal.

O altă secvență este aceea a întâlnirii imaginare dintre Niculae și tatăl

său prin intermediul visului. Revenit de la București ca inginer horticol,
Niculae s-a căsătorit în sat cu Mărioara, asistentă medicală la un cămin de
copii. După înmormântarea lui Moromete, la parastasul de un an, cuprins
de remușcări, Niculae îl visează și se împacă cu el.
I se justifică și încearcă să-l asigure de bunul mers al lucrurilor: ” Și eu
vreau să spun ca și tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că
trebuie să-l facem pentru toți…” Înțelege abia acum măreția bătrânului
țăran, frumusețea gândirii sale, și îl întreabă înduioșat: ” Unde te duci tu
acum, încotro o s-o iei după ce deschizi poarta și o să ieși iar la drum?”.
Este metafora întrebării retorice cu privire la o clasă socială care
urmează să își găsească o cale de a supraviețui sub tăvălugul istoriei.

– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de

limbaj ale nuvelei studiate, semnificative pentru construcţia
personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi
spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de
caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

Iabaculusor.ro 144
 Incipitul romanului prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete
împreună cu cei trei fii mai mari, naratorul având și el nesfârșită răbdare,
stăruind asupra detaliilor și construind o scenă monumentală, aceea a cinei.
Opera se încheie zece ani mai târziu, Niculae devenit inginer horticol si
căsătorit cu o fată din sat, Mărioara lui Adam Fântână, află de la Ilinca de
faptul că Ilie Moromete s-a stins încet, fără a fi suferit de vreo boală. În
finalul romanului, tatăl si fiul se împacă în visul băiatului.

Planurile narative sunt paralele, destinele familiilor țărănești nu se

intersectează. Există planul familiei Moromete și un plan al celorlalte familii
din sat. Personajele sunt numeroase, puternic individualizate, intrând în
conflicte puternice, fie între ele, fie cu orânduirea socială.

În roman există mai multe conflicte, care duc la destrămarea familiei

Moromete. Conflictul dintre Moromete și fiii săi, Paraschiv, Nilă și Achim,
izvorât din mentalitatea diferită, din modul de a înțelege lumea și valorile
(pamântul-banii). Conflictul dintre Moromete și soția lui, Catrina, pornește
tot de la pământ - un lot al Catrinei, pe care Ilie Moromete îl vinde, dar pe
care nici nu îl cumpără înapoi, nici nu pune casa pe numele Catrinei, așa
cum a promis. Conflictul dintre Catrina si fiii lui Moromete din prima
căsătorie, pe care aceasta i-a crescut de mici, dar acum sunt înveninați de
mătușa lor, Maria Moromete.
Conflictul dintre Ilie Moromete și sora sa, Maria Moromete, poreclită
Guica, supărată că fratele său s-a recăsătorit. Conflictul dintre Ilie
Moromete si fiul său din a doua căsătorie, Niculae, care își dorește să
meargă la școală, fiind ironizat de tatăl său: ,,altă treabă n-avem noi acuma!
Ne apucăm să studiem…” , cei doi fiind reprezentanții a două mentalități,
două conceptii diferite despre țăran
Ion - Caracterizare - Ion

Romanul "Ion" de Liviu Rebreanu, cel care deschide în 1920 seria

marilor romane ale literaturii interbelice, are în centru figura emblematică a
personajului eponim, Ion Pop al Glanetaşului.

Personajul principal Ion este exponent al ţăranului român şi al iubirii

sale pentru pământul "care ne-a modelat trupul şi sufletul"( Liviu Rebreanu-

Iabaculusor.ro 145
Laudă ţăranului român).

El este un personaj rotund, cu însuşiri contradictorii, oscilând şi

evoluând între cele două mari pasiuni ale sale.

–prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul
studiat;

Social, Ion este ilustrativ pentru clasa ţăranului sărac însetat de

pământ : " Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”(George Călinescu). Tipic
prin legătura cu pământul, Ion este, în schimb, atipic prin mijloacele folosite
pentru a-l obţine. Realizat prin tehnica basoreliefului, personjul îşi dezvăluie
trăsăturile tridimensional, surprins în diferite unghiuri şi în diferite lumini,
convingând prin impresia de zugrăvire completă, veridică.

Psihologia lui Ion se organizează în jurul unei trăsături dominante-

instinctul posesiunii.
Procesele sale interioare sunt ușor de urmărit și se oglindesc în acte
concrete. Inteligent, harnic, brutal, impulsiv, cinic, considerat de unii critici
erou stendhalian, cu voinţă puternică ( Eugen Lovinescu), de alţii o brută,
"căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune" ( George Călinescu),
personajul poate avea, în final, statutul moral formulat de criticul Nicolae
Manolescu: "Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el
e aşa zicând bruta ingenuă", care acţionează sub impulsul necesităţii ca
acoperire morală.

De asemenea, având în vedere voinţa de a-şi subordona destinul

propriilor ambiţii, supraaprecierea în lupta cu forţe mai mari decât ale sale,
Ion este, în acelaşi timp, un personaj tragic, justificând prin finalul său
definiţia romanului realist ca "istorie a unui eşec".

–evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două

episoade/citate/secvenţe comentate;

O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul

care l-a născut, perceput simultan ca terra mater ("de mic i-a fost mai drag

Iabaculusor.ro 146
decât o mamă") şi ca proprietate ce garantează succesul social, într-un
amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv.

O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul

romanului. Pagină de monografie, descrierea horei este, de asemenea,
ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În această ierarhie,
Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită
calităţilor și autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele
folosite de Vasile Baciu ( sărăntoc, hoţ şi tâlhar) care scot la iveală latura
sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia.
Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului
ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe obscure
ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios,
Ion cade într-o demenţă a deziluziei.
Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o
scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire
planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii
acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor mai mult
sau mai puţin disimulate folosite de personaj.

O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru

pământul dobândit cu greu apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă
memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului cu
pământul său.
Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge
prima oară să le vadă, pentru că "dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei." Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă "anima".
În mijlocul delniţei, Ion îl sărută "cu voluptate"; "şi-n sărutarea aceasta
grăbită simţi un fior rece, ameţitor". Împlinit, îşi vede puterile hiperbolizate:
"Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme", iar personajul
htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.

–ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de

limbaj ale romanului studiat, semnificative pentru construcţia
personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi

Iabaculusor.ro 147
spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de
caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

Structura romanului "Ion" este simetrică si circulară, fiind dată de:

cele două părți ale romanului intitulate sugestiv "Glasul
pământului" și "Glasul iubirii", ce fac referire la cele două instincte de
care este dominat, pe rând, eroul: iubirea pentru pământ și dragostea
pentru Florica.
Cele 13 capitole ale romanului sunt repartizate simetric, șase, în prima
parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și ultimului capitol:
"Începutul", "Sfârșitul"; imaginile inițiale și finale din roman ce au în centru
drumul spre Pripas; simetria realizată prin cele două planuri ale acțiunii:
lumea țăranilor și cea a intelectualilor; hora cu care se deschide și apoi
închide romanul, la care participă toate personajele, care sugerează roata
timpului; reluarea, în plan tematic, a altor structuri narativ: căsătoria din
interes, moartea, sinuciderea prin spânzurare.

Există două planuri narative ale romanului: primul plan

narativ urmărește destinul lui Ion, fiul lui Alexandru Glanetașu, care a risipit
zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin
pământ. Harnic si mândru, Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă,
la fel ca el, își calcă pe suflet și o seduce, lăsând-o insărcinată pe Ana, fiica
lui Vasile Baciu.
Tatăl acceptă până la urmă căsătoria celor doi și Ion intră în posesia
pământului mult râvnit. Ana își da seama curând de cursa în care a fost
prinsă și , după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se sinucide. Dupa
moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă să o recucerească pe Florica,
acum căsătorită cu George Bulbuc.
Va fi ucis de aceste când încearcă să pătrundă în casa lui, știind-o pe
Florica singură acasă. Pământul lui Ion ajunge în proprietatea bisericii, în
curtea căreia va fi îmormzntat protagonistul romanului.
Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei Herdelea: învățătorul
Herdelea, doamna Herdelea, fiicele – Laura și Ghighi, fiul – Titu.

În roman există mai multe conflicte. Conflicte interioare: cel trăit de

Ion, care oscilează inițial între alegea Anei sau a Floricăi; conflictul

Iabaculusor.ro 148
Laurei care încearcă să-și aleagă mirele, între viitorul medic Ungureanu și
preotul Pintea; conflictul învățătorului Herdelea care trebuie să
hotărască între a vota cu avocatul Grofșoru, reprezentant al românilor, sau
cu cel al autorităților austro-ungare. Conflictele exterioare apar, în general,
între țăranii înstăriți și cei săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George
Bulbuc; Ion – Simion Lungu; Ana - Florica), între intelectuali (familia
Herdelea – preotul Belciug), reprezentanții comunității române și autoritățile
austro-ungare.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul

narativ. Descrierea inițială are atât rol de fixare a coordonatelor spațio-
temporale, cât și un rol simbolic, de anticipare a evenimentelor. Narațiunea
obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența
mărcilor subiectivității. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.

Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de

orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate
susţine psihologic și moral.
Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale
directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în
întuneric. Luând forma destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul
lasă posibilitatea unei continuări, căci Florica este însărcinată, iar unii cred
că ar fi copilul lui Ion.
Conform concluziei finale a naratorului: “Câţiva oameni au murit, alţii le-au
luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă formă, destinul personajului
principal al romanului, în curgerea ei ciclică.

Ion rămâne astfel un personaj de referinţă prin semnificaţiile ce se pot

atribui imaginii sale.
Iona - Caracterizare - Iona

Marin Sorescu a fost considerat un dramaturg ”excepțional” ( Nicolae

Manolescu) . În contextul literaturii postbelice, teatrul lui Sorescu realizează
sincronizarea cu dramaturgia universală, piesele sale fiind asociate cu
antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul parabolic. Ca specie a teatrului
modern, ”Iona” utilizează inovații formale și un limbaj poetic, metaforizat.

Iabaculusor.ro 149
 Iona, personajul central al piesei cu același nume, este de asemenea
un personaj modern, diferit de caracterele teatrului tradițional. El este o
proiecție de viață interioară, reprezentant al conștiinței omului modern aflat
în căutarea sinelui sub nesfârșite determinări exterioare.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al

personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul
studiat;

Eroul sorescian are statutul social de pescar și de urmaș onomastic al

unui profet. În teatrul parabolic, fiecare aspect este o metaforă. Iona este
pescar de experiențe ale cunoașterii și de idealuri: ” De mult pândesc eu
peștele ăsta. L-am și visat.” Când visează o fâță, exclamă: ”Asta se mai
poate numi vis?” Efortul căutării este extenuant și poate consuma întraga
viață. Prădătorul poate deveni pradă: ” Apa asta e plină de nade.
Tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele atât de
repede, încât părem gălăgioși.” Ca profet în legătură cu Iona biblic,
personajul are datoria de a purta ” tot greul peștilor”, lăsând concesiv pe
ceilalți să viseze marea fără pești. Psihologic și moral, Iona este, așa cum
arată prima indicație scenică, în primul rând un om singur: ”Ca orice om
foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”.
Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona nu
stabilește legături de comunicare reale cu aceștia. El este omul scizionat
de lupta singulară a înțelegerii propriei identități și, prin acest lucru, a
identității umanității: ” omenirea întreagă e Iona, dacă-mi permite” ( Marin
Sorescu).
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin
două episoade/citate/secvenţe comentate;

Trăsătura principală a personajului este condiția tragică a acestuia.

Încă de la început, în tabloul I, Iona este prezentat sub amenințare.

Protagonistul se află cu spatele la gura unui pește uriaș, ignorând pericolul,
trăind iluzia vieții după cutume . Pentru că în marea desenată cu creta nu
are succes, va pescui dintr-un acvariu o pseudo-pradă.
Obsesia sa este prinderea unui pește- peștele cel mare. Replicile

Iabaculusor.ro 150
personajului sunt reflecții fragmentate pe tema fericirii și a căutării
absolutului: ” Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva
frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa.” La
sfârșitul tabloului Iona este înghițit și strigă după ajutor, fără a-i răspunde
însă nimeni-nici măcar ecoul.

De asemenea, tabloul IV este relevant pentru condiția tragică a

personajului. El este construit simetric cu primul în ceea ce privește
ambiguitatea spațiu exterior-interior. Iona a îmbătrânit și crede că a ajuns la
lumină.
Descoperă însă că universul este un șir nesfârșit de burți. Își
amintește propria identitate, uitată în timpul luptelor cu burțile peștilor. Dacă
precedentul biblic a fost salvat, el înțelege că s-a poticnit tocmai în punctul
culminant: la înviere. Și oamenii, aproape distrați de atâta credință, îl
așteaptă.
Salvarea este însă în el însuși, și Iona nu mai sapă ferestre în afară, ci
în interior, spintecându-și propria burtă: ”Răzbim noi cumva la lumină”.

Un element de structură relevant pentru construcția personajului este

titlul piesei. ”Io” din numele personajului, așa cum mărturisește autorul,
înseamnă ” eu”. Iona modern are un mesaj diferit de cel biblic. Primul
trebuie să ducă un mesaj de avertizare sângerosului oraș Ninive, și, pentru
că refuză, este înghițit de un pește uriaș. Căindu-se, este lăsat pe țărm
după trei zile, și se achită de însărcinare.
Niniviții reacționează și cetatea este salvată. Iona biblic îl anticipează
pe Isus, înviat după trei zile. Iona lui Sorescu se găsește în burta peștelui
fără a ști de ce : ”Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce
te-ai născut…Toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi cum putem înăuntru”.
Mesajul său ține de conștientizarea determinismului exterior care
încorsetează și duce la pierderea identității specifică condiției umane.
Oamenii așteaptă de la el ” un exemplu de înviere”, un exemplu luminos de
ieșire din limita exterioară, dar încercările repetate ale personajului
eșuează: ”Ce prooroc ai mai fost și tu!”. Singura soluție este spargerea
limitelor interioare, între sacrificiu de sine și iluminare.

Un alt element de compoziție relevant pentru ideea discontinuității

Iabaculusor.ro 151
interioare a omului modern, aflat în plină criză a absurdului, este structura
piesei ce oglindește lipsă de coerență.
Piesa aparține teatrului postmodern prin hibridizarea speciei- tragedie,
dramă și comedie în același timp, renunțarea la acte și scene, decorul
minimalist-un acvariu, o moară de vânt, scoici, pietre, lemne-”ceva ca o
plajă”, indicațiile scenice care ambiguizează textul prin introducerea de noi
simboluri: ” se dedublează și se strânge după cerințele vieții lui
interioare”; ”iluminat”.
Intertextualitatea se realizează prin trimiteri la limbajul biblic, la
limbajul poetic sorescian, parodieri ale limbajului de lemn comunist sau ale
limbajului clasic regizoral.

Deși de dimensiuni reduse, drama Iona a câștigat larga apreciere nu

doar a criticii române, ci și a celei universale. Personajul său a devenit un
simbol. Acest fapt confirmă actualitatea temei căutării adevărului despre
sine într-o lume a înstrăinării, precum și talentul ce l-a consacrat pe autor .

Iabaculusor.ro 152