ISTORIA PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT 2023

CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

După retragerea aureliană din anul 271 d. Hr, românii au fost lipsiți de o formă de organizare statală în fața valurilor
migratoare, dar au rezistat. Singura formă de organizare teritorială pâna aproape de anul 1000 a fost obștea sătească, care era
compusă din câteva sate, conduse de un grup de vârstnici, considerați înțelepți. Aproape de anul 1000 presiunea migratorilor a mai
scăzut, ceea ce a dat curaj românilor să se organizeze mai bine. Prin unificarea obștilor sătești au rezultat forme superioare de
organizare administrativ-teritoriale, cum ar fi, cnezatele și voievodatele. Cele mai dezvoltate au fost cele din Transilvania
atestate în jurul anului 900, trei la număr, Voievodatul lui Menumorut, în zona Bihor-Oradea, Voievodatul lui Glad, în zona
Banatului și Voievodatul lui Gelu în interiorul arcului carpatic (intracarpatic). Aceste voievodate erau conduse de voievozi locali,
dintr-un centru politico-militar, cu un sistem de justiție și cu o viață economică. Din păcate pătrunderea maghiarilor în
Transilvania a dus la cucerirea acestor voievodate și organizarea lor într-un Voievodat al Transilvaniei, condus de români dar aflat
sub controlul regatului maghiar. În linii mari în secolul XIII era încheiat procesul de organizare a Transilvaniei, primul stat
românesc dar controlat și organizat de maghiari. Voievodul Transilvaniei era numit pe tron de către regele maghiar.
Cronologic, al 2-lea stat întemeiat a fost Țara Românească, care în 1247, cunoștea 5 autonomii locale: Banatul de
Severin, Voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui Ioan și Farcaș. Din păcate, cu excepția lui Seneslau , celelalte se
aflau sub dominație maghiară.
AȘADAR, ATÂT AUTONOMIILE DIN SEC IX DIN ZONA INTRACARPATICĂ (TRANSILVANIA), CÂT ȘI CELE
DIN SEC XIII DE LA S DE CARPAȚI, ERAU SUFICIENT DE DEZVOLTATE, AJUNGÂND LA NIVELUL
VOIEVODATELOR, AVÂND CONDUCĂTORI LOCALI, CENTRE POLITICO-MILITARE, SISTEME DE JUSTIȚIE, ÎNSĂ
ȘI ÎNTR-UN CAZ ȘI ÎN CELĂLALT, AUTONOMIILE SE AFLAU SUB DOMINAȚIE MAGHIARĂ, ÎN URMA CUCERIRII
LOR.
Litovoi a încercat să se elibereze, dar a pierdut lupta cu maghiarii, astfel că lui Seneslau și urmașilor săi le revine sarcina
de a uni aceste formațiuni într-un singur stat. Tihomir, urmașul lui Seneslau va continua opera de unificare, încheiată în 1324 de
Basarab Întemeitorul.Acesta era recunoscut ca voievod al Țării Românești cu condiția de a accepta să fie supus regelui maghiar.
Ulterior regele maghiar nu se mulțumește doar cu recunoașterea sa ca superior al lui Basarab și decide declanșarea unei campanii
militare, în 1330, în vederea aducerii Țării Românești în directa sa administrare, urmărind înlocuirea lui Basarab de pe tron cu un
funcționar maghiar. Deși la început Basarab a vrut să evite lupta, ulterior acesta i-a întins o cursă regelui maghiar, Carol Robert de
Anjou, pe care l-a învins categoric la Posada. Victoria de la Posada reprezintă obținerea independenței Țării Românești, astfel că
Basarab și urmașii săi se pot concentra acum pe organizarea statului, prin legi, instituții și construirea unei mitropolii.
În cazul Moldovei apare un element nou, descălecatul, adică trecerea munților de către un voievod local cu toată familia
și supușii săi, cu scopul de a întemeia un voievodat nou. Teritoriul dintre Carpați și Nistru se afla sub autoritatea tătarilor, motiv
pentru care regalitatea maghiară l-a desemnat pe Dragoș, voievod maramureșean, să îi alunge pe tătari și să aducă acest teritoriu
sub autoritate maghiară. Timp de 10 ani, 1345-1354, Dragoș s-a luptat cu tătarii, pe care i-a biruit și a întemeiat un stat nou de-a
lungul râului Moldova, căruia i-a spus Țara Moldovei, dar aflată sub autoritatea maghiarilor. În anul 1359, un alt voievod
maramureșean, Bogdan a trecut munții, prin Pasul Prislop, pe la Cârlibaba, i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a preluat
conducerea Moldovei, fiind susținut de locuitori, pentru că nu mai doreau autoritatea maghiară asupra țării lor. În ciuda eforturilor
militare ale maghiarilor, Moldova n-a putut fi recuperată și astfel în 1365, regalitatea maghiară recunoștea independența
Moldovei, permițându-i lui Bogdan și urmașilor săi să se ocupe de organizarea și funcționarea noului stat, după modelul celui
muntean.
ORGANIZAREA INSTITUȚIONALĂ A STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

După obținerea independenței, unde rolul principal l-a avut domnitorul, domnia devine cea mai importantă instituție.
Urmașii lui Basarab, în Țara Românească ( Nicolae Alexandru 1352-1364; Vladislav Vlaicu 1364-1377 ) și ai lui Bogdan, în
Moldova ( Petru Mușat 1375-1391 ) vor înființa și organiza instituții: Sfatul domnesc, Adunarea Țării, vor da legi, vor deveni mari
judecători, vor încheia tratate de alianță, vor duce războaie de apărare a independenței acestor state, vor bate primele monede și
vor ridica primele Mitropolii. Astfel DOMNITORII acumulează întreaga putere în stat, tronul în primele două secole de existență
a Țărilor Române sec XIV-XV, se transmite prin formula ,,os domnesc”, pe linie masculină, de la tată la fiu, ereditar( DOMNIA
ARE CARACTER EREDITAR ), dar și altei rude bărbătești a domnitorului; în următoarele două secole XVI-XVII, lucrurile se
schimbă, în sensul că, domnitorii au pierdut independența statelor în fața turcilor, cărora li se plătește tribut, astfel că el nu mai
poate transmite tronul în familie, noua modalitate fiind, alegerea domnitorului din rândul boierilor ( DOMNIA DEVINE
ELECTIVĂ ), care trebuie acceptat și de sultan , care este suzeran; în cazul Transilvaniei lucrurile stau un pic diferit, dacă de la
apariția Voievodatului în sec XIII, voievodul era numit de regele Ungariei, având aproximativ aceleași atribuții ca cei din
Moldova și Țara Românească, în 1541, când turcii transformă Ungaria în pașalâc, Transilvania trece de sub dominație/suzeranitate
maghiară, sub suzeranitate otomană, iar forma de stat se schimbă, din Voievodat, în Principat, principele este ales de nobilii din
Dietă și confirmat de sultan, care era suzeran , la fel ca domnitorii de la Iași și București.
Mai târziu, în secolul al XVIII-lea pentru a scoate Principatele de sub dominație otomană, sultanul a decis să înlocuiască
domnitorii noștri, pământeni cu alții, străini, greci bogați din cartierul Fanar, din Istanbul, care vor prelua tronul Moldovei în 1711
și cel al Munteniei din 1716, situație care se va menține până în anul 1822 ( DOMNIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ARE
CARACTER STRĂIN/FANARIOT).
Evident că în vederea unei bune și echilibrate domnii, era necesară colaborarea dintre domnie și celelalte instituții: Sfatul
Domnesc, Adunarea Țării/Dietă ( în Transilvania ), Biserică și Armată.
LUPTA ANTIOTOMANĂ A VOIEVOZILOR ROMÂNI

Conflictul dintre domnitorii români și turci va fi de lungă durată, cel puțin 300 de ani și de la bun început el a fost inegal,
în ceea ce privește puterea militară implicată. Din acest motiv, domnitorii români au încercat să echilibreze balanța de forțe prin
aplicarea unei tactici militare, numită, tactica pământului pârjolit, constând în : atacuri surpriză, prin alegerea locului bătăliei, prin
prezența unor aliați creștini, prin apelarea la serviciile unor mercenari, astfel ca la primul semn al luptei, turcii să fie speriați,
înfometați, însetați și să nu poată da lupta în câmp deschis, unde sigur nu aveau rivali.
Primul mare voievod care a fost implicat în lupta cu turcii a fost Mircea ce Bătrân, domn al Țării Românești între anii
1386-1418. Turcii au reușit în doar 100 de ani să cucerească Peninsula Balcanică, ceea ce inevitabil i-a adus până la Dunăre.
Conștient de forța turcilor, Mircea a căutat o alianță care să-i asigure securitatea statală, cu interese comune antiotomane. Alianța
cu Ungaria se va dovedi una de tradiție. Astfel la 7 martie 1395 la Brașov se va încheia alianța dintre Mircea și Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei. În luna mai, turcii trec Dunărea, lupta cu Mircea având loc la Rovine, o zonă mlăștinoasă, unde ai
noștri au reușit o mare victorie. În anul următor, 1396, Mircea se alătură unei coaliții de forțe militare creștine, sub conducerea lui
Sigismund și participă la o cruciadă târzie, pe teritoriul bulgar , însă forțele creștine au luptat în câmp deschis și au fost înfrânte la
Nicopole de sultanul Baiazid, pe care Mircea îl învinsese cu un an mai devreme.
Al doilea mare voievod care s-a luptat în chip strălucit cu turcii a fost Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între
anii 1441-1456. A fost supus/vasal regelui maghiar, alături de care trebuia să participe la războaie. A obținut prima victorie
împotriva turcilor în 1442, apoi a participat alături de regele maghiar, Vladislav la campania cea lungă 1443, pe teritoriul bulgar/
în inima Balcanilor , unde și-a pus amprenta pe victoria creștinilor. Din păcate tânărul rege a crezut că turcii pot fi din nou învinși
și în anul următor 1444 a declanșat o nouă cruciadă, dar în aceasta și-a găsit și sfârșitul la Varna. Va primi funcția de comandant al
trupelor militare maghiare, calitate în care va obține cea mai mare victorie a sa în fața turcilor, cea în care a salvat Belgradul de
sub asediul lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în anul 1456. La două săptămâni de la victorie s-a stins din viață
bolnav de ciumă.
Cel mai controversat domnitor a fost cu siguranță Vlad Țepeș, domn al Țării Românești între 1456-1462, nepotul lui
Mircea cel Bătrân. Va rămâne în istorie datorită pedepsei sale favorite, tragerea în țeapă, procedeu ce a dus la moartea a zeci de
mii de oameni în scurta sa domnie. Chiar dacă a urcat pe tron cu acordul turcilor, fiind ajutat și de Iancu de Hunedoara, a trecut
repede în tabăra antiotomană , aliindu-se cu regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, în anul 1460. Refuzul
plății tributului, raidurile sale la sud de Dunăre asupra turcilor și alianța cu regele maghiar, au reprezentat motive suficiente pentru
sultanul Mehemed al II-lea pentru a veni cu război împotriva sa. Turcii au trecut Dunărea și și-au stabilit tabăra la Târgoviște. Aici
Vlad a lansat, atacul din noapte 16-17 iunie 1462, când el și ostașii munteni, deghizați în ieniceri au pătruns în tabăra otomană, cu
scopul de a-l ucide pe sultan. Deși planul nu a ieșit, au provocat mari pierderi turcilor, fiind considerată o victorie. Sultanul a
reușit să-l pună pe tron pe fratele lui Vlad, Radu cel Frumos, supus turcilor, determinându-l pe Vlad, care nu se mai bucura de
susținerea boierilor, să se refugieze în Transilvania unde ,din motivele sale, Matei Corvin în loc să-l ajute, l-a întemnițat timp de
14 ani.
Contemporan cu el a fost voievodul nostru, campion în luptele cu turcii: Ștefan cel Mare, domn al Moldovei între anii
1457-1504. A urcat pe tron cu ajutor militar de la vărul său, Vlad Țepeș. După ce și-a consolidat domnia, s-a pregătit pentru
confruntarea cu turcii. Până acolo însă, s-a luptat cu maghiarii, motivul reprezentându-l dorința sa de a stăpâni cetatea Chilia,
aflată în custodia regelui maghiar. Regele Matei Corvin a dorit să-i dea lui Ștefan o lecție și în 1467 a pătruns cu oastea în
Moldova, dar a fost înfrânt categoric de Ștefan și doar trădarea unor boieri l-a scăpat pe rege cu viață. Turcii vor avea și ei motive
suficiente să declanșeze războiul cu Ștefan ( refuzul plății tributului ). În fața lor, la Podu Înalt ( Vaslui ) la 10 ianuarie 1475,
Ștefan obține cea mai strălucită victorie. În anul următor în frunte turcilor va veni însuși sultanul, Mehmed al II-lea, care
folosindu-se de atacul tătarilor îl determină pe Ștefan să-și divizeze forțele. În condițiile înaintării turcilor spre Suceava, Ștefan îi
înfruntă la Războieni ( Valea Albă ), unde cu forțe puține este înfrânt. Dar cum înaintarea turcilor nu are efect, cetățile Moldovei
rezistând, Ștefan va reuși să-i alunge pe turci din țară. Cel mai greu moment pentru Ștefan va fi anul 1484, când turcii vor reuși să
cucerească două cetăți moldave: Cetatea Albă și Chilia, plasate strategic pe graniță. Pentru că securitatea țării a fost compromisă,
Ștefan este nevoită să se deplaseze în Polonia și să depună jurământ personal de credință regelui polon, Cazimir al IV-lea la
Colomeea în 1485, în schimbul unui ajutor militar polon. Ajutorul primit va fi insuficient pentru recuperarea cetăților, ceea ce îl
va determina pe Ștefan să reia plata tributului către turci. Noul rege al Poloniei Albert, a luat în calcul înlocuirea lui Ștefan de pe
tron cu un frate de-al său. În acest sens, el va întreprinde o campanie militară în Moldova dar va fi surprins de oastea lui Ștefan la
Codrii Cosminului în 1497 și înfrânt. Ștefan încheia o domnie lungă de 47 de ani, în care a făcut din Moldova o țară cunoscută în
întreaga Europă.
Ultimul mare domnitor care s-a luptat cu turcii a fost Mihai Viteazul, domnitorul Țării Românești între anii 1593-1601. A
urcat pe tron cu acordul turcilor, dar la scurt timp s-a întors împotriva turcilor și a devenit membru al unei alianțe creștine
antiotomane apărută în acei ani în această parte a continentului. La 20 mai 1595 trimișii săi, semnau la Alba Iulia aderarea țării
sale la Liga Sfântă. Din acest motiv turcii, au decis să-l înlocuiască de pe tronul Țării Românești, însă Mihai a dat dovadă de
stăpânire a unei strategii militare, care în două rânduri l-au ajutat să fie victorios în fața turcilor. Mai întâi l-a învins pe Sinan Pașa
la Călugăreni 13 aug 1595 și la scurtă vreme din nou victorios la Giurgiu, alungându-i pe turci din țară. Conștient că vor mai urma
și alte confruntări, va ajunge la o înțelegere cu turcii, prin reluarea plății tributului.

EPOCA MODERNĂ
PROIECTE POLITICE DIN SECOLELE XVIII-XIX PRIVIND CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

Primul proiect politic important aparține unei grupări boierești numită : partida națională, care pe fondul războaielor
Austriei și Rusiei cu turcii, au început să redacteze memorii/plângeri către acestea, cum ar fi: Memoriul de la Focșani din 1772,
prin care cereau Austriei și Rusiei, Unirea Principatelor într-un stat care să intre sub protecția acestora; situația se va repeta și în
1791, cu un alt memoriu asemănător, cel de la Șiștov redactat de boierii munteni.
Și în Transilvania, intelectualii români din Școala Ardeleană, vor realiza în 1791 un proiect/memoriu intitulat Supplex
Libellus Valachorum , trimis la Viena, în care se cerea recunoașterea națiunii române din Transilvania ca egală în drepturi cu
celelalte națiuni conlocuitoare: maghiar, sași și secui.
 Din fericire, domnitorii români, reinstalați la cârma Principatelor, începând cu anul 1822 au înțeles și încurajat, nu însă
în măsura în care ar fi fost nevoie, procesul de modernizare. Ca dovadă că ritmul de modernizare era lent, este declanșarea unei
noi revoluții, de această dată generalizată în întreg spațiul românesc, revoluția de la 1848. Este pentru prima dată când un
eveniment derulat pe plan european are loc și în spațiul românesc în același timp. Tot ca o premieră este faptul că liderii revoluției
din Moldova, Muntenia și Transilvania colaborează între ei, ceea ce va avea ca efect realizarea unui proiect cu deziderate comune
care va sta la baza proiectării viitorului stat românesc. Cei mai bine organizați au fost revoluționarii munteni, conduși de Nicolae
Bălcescu, care au reușit pentru două luni să se afle la guvernarea țării, unde au încercat să pună în aplicare prevederile
programului/proiectului: Proclamația de la Islaz. Și cei din Moldova, dar abia după ce s-au refugiat la Brașov și Cernăuți au
realizat proiecte ambițioase: Prințipiile noastre pentru reformarea patriei și Dorințele Partidei Naționale din Moldova, prin care
au cerut : constituție, împroprietărirea țăranilor, desființarea rangurilor boierești și a privilegiilor acestora, dar cel mai important,
Unirea Principatelor. Intervenția Rusiei în Moldova, a turcilor în Țara Românească și a austriecilor în Transilvania a pus capăt
revoluției.
Un lucru rămâne însă cert, proiectul pașoptist a devenit prioritatea românilor în următorii ani pentru că, în conținutul său
găsim dorința de unire a Principatelor, de a se organiza un stat românesc, ale cărui baze să fie puse de o constituție, care să aibă
grijă de dorințele și nevoile românilor de a-și dezvolta patria.
UNIREA PRINCIPATELOR. ORGANIZAREA STATULUI ROMÂN MODERN.

Va fi nevoie de un eveniment extern pentru a începe punerea în practică a proiectului pașoptist. Declanșarea războiului
Crimeii 1853-1856 de către Rusia împotriva Imperiului Otoman, va redesena strategia Marilor Puteri, care pentru a nu pune
echilibru de forțe de pe continent în pericol, vor trece de partea turcilor, astfel că Rusia va pierde acest conflict. Congresul de Pace
se va desfășura la Paris în 1856, unde printre altele se va discuta și problema românească, în încercarea de a se găsi o soluție
politică care să-i mulțumească pe toți. Era clar pentru toți diplomații prezenți că prin crearea unui stat românesc aflat între Rusia și
Imperiul Otoman, minimalizează redeschiderea unui nou conflict între cele două puteri. Cu toate acestea trei dintre puteri s-au
opus planului propus de francezi. Imperiul Otoman ar fi riscat apoi obținerea independenței noului stat, Austria nu ar mai fi putut
menține mult timp autoritatea asupra Transilvaniei și Bucovinei, și prin urmare au respins planul. Speranța s-a menținut, prin
decizia Marilor Puteri de a-i consulta pe români în privința viitorului lor. Această misiune a revenit ADUNĂRILOR AD-HOC
DIN 1857, de la Iași și București, care au stabilit fără dubii că cea mai mare dorință a românilor era de a uni Principatele. Prin
urmare, membrii adunărilor au transmis Marilor Puteri doleanțele românilor, așteptând un răspuns de la acestea, care s-au reunit la
Paris în 1858, în cadrul unei Convenții. Au decis doar o unire de nume, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, în rest
urma să avem domni, guverne și parlamente diferite, câte unul la Iași și la București. Conform deciziei luate de Marile Puteri s-a
trecut la alegerea celor doi domni, cu mandat pe viață. La 5 ianuarie 1859, la Iași a fost ales în unanimitate ca domn, colonelul
Alexandru Ioan Cuza. Acum a fost momentul în care românii s-au decis să-și stabilească propriul destin, prin alegerea lui Al. I.
Cuza și în funcția de domnitor al Munteniei la 24 ian 1859, punând Marile Puteri în fața faptului împlinit, printr-o dublă alegere.
A fost nevoie de o muncă titanică pe tărâmul diplomației pentru recunoașterea dublei alegeri de către toate Marile Puteri, realizată
până în septembrie 1859. Așa a început Unirea Principatelor/CONSTITUIREA ROMÂNIEI, printr-o dublă alegere, continuată în
perioada 1859-1861 de contopirea tuturor instituțiilor, ceea ce a dus la recunoașterea de către turci a Unirii depline a Principatelor
într-un singur stat, în decembrie 1861: ROMÂNIA. URMEAZĂ CONSOLIDAREA ROMÂNIEI: La 24 ian 1862 își începeau
lucrările guvernul și parlamentul României, în capitala București, sub supravegherea domnitorului Al. I. Cuza. Pentru prima dată,
după mult timp, românii erau stăpâni pe destinul și pe țara lor. Tocmai din acest motiv, fără să mai aștepte alte ocazii, domnitorul
a cerut guvernului său să elaboreze reforme care să modernizeze România. Cuza a colaborat foarte bine cu guvernul condus de
Mihail Kogălniceanu. Parteneriatul dintre cei doi va fi un factor de succes, deoarece în același an, 1864 vor fi aplicate legea rurală
sau agrară prin care 1.8 milioane de ha vor fi împărțite la 460 000 de familii de țărani, în medie 4-5 ha de familie. În sfârșit un
domnitor s-a gândit și la țărani și ia împroprietărit. A urmat legea învățământului, prin care clasele primare deveneau obligatorii și
gratuite pentru toți românii, un război declarat analfabetismului. A fost elaborat un cod civil și unul penal, după modelele cele mai
de succes din Occident, a fost demarat procesul înființării sistemului de învățământ universitar, mai întâi la Iași, 1860 și mai apoi
la București, 1864. În ciuda reformelor pe care le-a realizat, clasa politică nu l-a iertat pe Cuza, acuzându-l de autoritarism, motiv
pentru care nu se vor lăsa până când la 11 feb 1866 nu-l vor obliga să abdice și să părăsească țara.
Acum se deschide o nouă pagină în istoria neamului românesc, pagina monarhiei, CARE CONTINUĂ CONSILIDAREA
Conform uneia din dorințele românilor, exprimată prin intermediul Adunărilor ad-hoc, românii au solicitat să fie guvernați de un
prinț străin, pentru a se pune capăt disputelor politice interne între principalele familii boierești românești. Oferta făcută de români
lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen a fost acceptată și la 10 mai 1866 acesta pășea pe pământ românesc, devenind domnitorul
românilor ( nu putea fi regele românilor, pentru că România nu era încă stat independent, ne aflam încă sub suzeranitatea
otomană). La fel ca și Cuza, și Carol Hopânțol, cum îi spuneau românii, fiind german și cu nume greu de pronunțat, avea misiunea
de a continua modernizarea României și de a-i obține independența. Prima sarcina a fost rezolvată încă din 1866, prin
promulgarea primei constituții românești, prin care se legitima forma de guvernare a monarhiei constituționale, iar prin principiile
pe care le promova, făcea din România unul din cele mai moderne state, o Belgie a Orientului.

OBȚINEREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI

A doua sarcină s-a dovedit mai dificilă, dar era clar și pentru Carol și pentru români, că independența va fi obținută doar
pe cale militară. Timpul i-a dat dreptate, când în 1877 rușii vor declanșa un nou război împotriva turcilor, însă de această dată vor
fi nevoiți să apeleze la statul român pentru a obține o trecere prin teritoriul nostru până la Dunăre, pentru că lupta urma să se dea
pe teritoriul bulgar. Acordul părții române pentru această traversare de trupe ne-a adus în conflict cu turcii. În aceste condiții la 9
mai 1877 Mihai Kogălniceanu, ministrul de externe a declarat independența României, confirmată prin proclamațiile votate de
cele două camere ale Parlamentului. Desfășurarea războiului nu a fost în sensul dorit de ruși, care au suferit mari pierderi, motiv
pentru care prin intermediul unei telegrame comandantul armatei ruse, prințul Nicolae, îi cere ajutor militar domnitorului Carol.
Fără a exista un acord scris de alianță, Carol acceptă participarea armatei române la conflict, care pentru noi devenea război de
independență. Armata română a dat lupte la Grivița, Rahova, dar cea mai importantă luptă a fost cea de la Plevna, unde generalul
turc Osman Pașa rezista eroic. Eroii au fost și românii care l-au învins pe Osman Pașa în noiembrie 1877 și au determinat
înfrângerea turcilor în acest război. Congresul de Pace s-a semnat la Berlin în iul-aug 1878, unde era recunoscută independența
României. Abia acum, românii au putut să-i ofere lui Carol o coroană și un regat. La 14 martie 1881, România devenea regat, iar
la 10 mai 1881, Carol și Elisabeta erau încoronați ca regi ai României, coroana regelui fiind făcută dintr-un tun capturat la Plevna.

ÎNFĂPTUIREA ROMÂNIEI MARI

După obținerea independenței România era liberă să-și aleagă calea de urmat atât pe plan intern, cât și pe plan extern. În
baza acestui drept, câștigat pe câmpul de luptă, din motive de securitatea, regele Carol a ales alianța cu Puterile Centrale, care se
va materializa în 1883, prin încheierea unui tratat cu această alianță, pe considerentul că va fi o alianță cu caracter defensiv. Așa a
și fost până în 1890, când Germania va impune caracterul ofensiv în acțiunile alianței, motiv pentru care România nu își va mai
regăsi locul în cadrul acestui tratat. Plasarea României în această alianță vine ca urmare a unei atitudini de ostilitate a Rusiei față
de noi. Existența a două mari alianțe la începutul secolului al XX-lea va apropia lumea tot mai mult spre Marele Război, care mai
avea nevoie doar de o scânteie, oferită de asasinatul de la Sarajevo, a cărei victimă a fost Franz Ferdinand, nepotul împăratului
Franz Iosef. Așadar în urma ultimatumului dat de Austro-Ungaria Serbiei, s-a declanșat Primul Război Mondial, la 28 iulie 1914.
După doi ani de neutralitate, asupra României au crescut presiunile din ambele părți, ceea ce ne-a determinat să renunțăm
la neutralitate și la 4 august 1916 am semnat un tratat militar și unul politic cu Franța, Anglia, Rusia și Italia ( ANTANTA ),
urmând ca în noaptea de 14/15 august să intrăm în război cu Austro-Ungaria pentru eliberarea Bucovinei și Transilvaniei.
Răsărea din nou soarele pe strada noastră, pentru că războiul a fost câștigat de alianța din care a făcut parte și România,
doar că întâmpinam dificultăți din partea Antantei, în vederea participării noastre în calitate de aliat la Congresul de Pace care
urma să se desfășoare la Paris, deoarece am ieșit mai devreme din conflict, printr-o pace separată.
Motivul principal pentru care România a intrat în acest război a fost dezideratul ei de a se uni cu Bucovina și cu
Transilvania, ceea ce nu a reușit, dar grație victorie Antantei și a noilor principii, propuse de americani, în vederea organizării
lumii după război, aceste provincii se vor uni cu România în baza principiului autodeterminării popoarelor, care permitea celor
care au aparținut de alte imperii, să-și hotărască singuri soarta. În baza acestui drept acordat de învingători, basarabenii,
bucovinenii și transilvănenii vor vota unirea provinciilor lor cu România. Mai întâi vor acționa basarabenii, care din octombrie
1917 s-au desprins de Rusia, urmând ca la 2 decembrie 1917 să-și proclame provincia în Republica Democrată Moldovenească, o
tânără republică, dată peste cap de soldații ruși aflați în retragere și puși pe fapte nedemne de o armată. Singura salvare putea veni
de la armata română spre care au venit apeluri din partea noii conduceri a Basarabiei. Regele Ferdinand și-a dat acordul și armata
română i-a debarcat pe derbedei dincolo de Nistru, redând soarta Republicii în mâna basarabenilor, care conștienți că în prezența
Rusiei comuniste nu va fi o viață ușoară au decis prin REPREZENTANȚII LOR ADUNAȚI ÎN SFATUL ȚĂRI, SĂ VOTEZE
LA 27 MARTIE 1918 LA CHIȘINĂU UNIREA CU ROMÂNIA. Primul pas a fost făcut, a urmat Bucovina, care în octombrie
1918 s-a desprins de Austria, găsindu-se într-o situație critică din cauza amenințării încorporării la Ucraina. Noua conducere a
Bucovinei va apela și ea la ajutorul armatei române. Și de această data, regele Ferdinand, a încuviințat și armata română, prin
simpla ei prezență în provincie, readuce liniștea bucovinenilor. Aceștia fără a mai sta pe gânduri, ORGANIZEAZĂ LA
CERNĂUȚI, UN CONGRES GENERAL AL BUCOVINEI PENTRU DATA DE 28 NOIEMBRIE, ÎN CADRUL CĂRUIA A
FOST VOTATĂ UNIREA PE VECIE A BUCOVINEI CU ROMÂNIA. Transilvania s-a desprins și ea de Ungaria în octombrie
1918 și în ciuda promisiunilor părții maghiare, ruptura a devenit definitivă. LA 1 DECEMBRIE 1918 LA ALBA IULIA A AVUT
O MARE ADUNARE UNDE 1228 DE DELEGAȚI AU VOTAT UNIREA TRANSILVANIEI ȘI BANATULUI CU
ROMÂNIA. APĂREA ROMÂNIA MARE care avea acum 295 000 km pătrați cu o populație de circa 15 milioane de locuitori,
visul de veacuri al românilor fiind împlinit. Mai era însă un hop de trecut, acordul puterilor reunite la Paris.
DEMOCRAȚIA INTERBELICĂ
Regelui, Guvernului și Parlamentului le reveneau sarcina de a integra noile provincii, care au fost sub autoritate străină, la
România și în același timp de a continua modernizarea statului, mai ales că majoritatea statelor au înlocuit regimul liberal cu unul
democratic. Diferența dintre liberalism și democrație este dată de posibilitatea pe care o oferă democrația, aceea de a participa la
viața politică a țării, fără nicio restricție, decât cea dată de vârstă, 21 de ani.
Trecerea la un nou regim a determinat și elaborarea unei noi CONSTITUȚII ÎN ANUL 1923, care să legitimeze noua
formă de guvernare a statului, care oferea românilor dreptul la vot universal, acorda și garanta drepturi și libertăți cetățenești, iar
prin persoana regelui siguranța unei guvernări cât mai transparente.
Situația s-a complicat în 1927 la moartea regelui Ferdinand, pentru că Mihai avea doar 6 ani, motiv pentru care a intrat în
funcție minoratul asigurat de trei tutori, care a funcționat doar până în 1930, când Carol Caraiman, va redeveni Carol al II-lea
suveranul românilor. A guvernat România până în 1940, însă cu două viteze. Mai întâi a contribuit decisiv la falimentul
democrației, pentru ca în perioada 1938-1940 să-și impună o guvernare de tip autoritar, legitimată prin noua constituție din 1938.
Prin noua CONSTITUȚIE regele și-a asumat puteri sporite și s-a implicat un politica externă a României, mai mult dăunând,
decât ajutând, iar consecințele le vom resimți din plin în vara anului 1940.
ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
La 6 septembrie Mihai I devenea noul rege al României, după ce Carol părăsise țara, iar primul act al regelui a fost să-și
transfere atribuțiile, în marea lor majoritate, generalului. Acesta va guverna țara prin decrete-legi într-un mod autoritar, fără
intervenția regelui, care de cele mai multe ori nu era informat de măsurile ce se luau, aflând despre ele din presă, odată cu românii.
Generalul a decis alierea României cu Germania la 23 noiembrie 1940 și mai apoi participarea armatei române la operațiunea
Barbarossa, atacul asupra URSS-ului, la 22 iunie 1941, când militarii români au primit cel mai frumos ordin de luptă: Soldați
români, vă ordon, treceți Prutul !
Îngrijorările asupra soartei țării l-a determinat pe tânărul rege să acționeze la 23 august 1944, când îl va aresta pe
mareșal, deoarece acesta nu acționa în vederea scoaterii României din război, deși rușii erau în fața Iașiului. Așa cum Antonescu
decisese singur intrarea în război, așa regele a decis în aceiași zi schimbarea taberelor militare, ducându-ne în război cu germanii,
alături de ruși, englezi și americani.
COMUNISMUL ROMÂNESC

Prezența trupelor sovietice în România a contat enorm în adoptarea comunismului, ca regim de guvernare. Evident,
armata sovietică nu a reprezentat singurul motiv pentru instaurarea comunismului la noi. Existența unui Partid Comunist, încă din
1921, chiar dacă el nu a contat în calculele politicii interbelice, a mai contat și înțelegerea secretă dintre Winston Churchill și
Stalin, din toamna anului 1944, când la Moscova, premierul englez accepta ca rușii să influențeze 90 % destinul românilor, la
schimb cu Grecia, unde aceste procente erau în dreptul Angliei. Așadar, un concurs de factori, a pus în mișcare mașina
propagandistică sovietică, care nu s-a lăsat până nu a văzut că regimul ei, va fi și regimul României în următorii ani. Instalarea
comunismului avea să se facă în etape, pentru a nu se lovi de rezistența populației. Prima acțiune în acest sens a reprezentat-o
instalarea guvernului condus de Petru Groza, la insistențele Moscovei, la 6 martie 1945. Deși, Groza nu era comunist, el devenise
o unealtă a acestora, iar guvernul său era în schimb format din miniștrii comuniști.
Al doilea pas spre preluarea puterii în România, a fost organizarea și câștigarea alegerilor, prin fraudă de către comuniști,
în noiembrie 1946. După acapararea guvernului și a Parlamentului, mai rămâneau două piedici: vechea clasă politică și regele. Cu
ajutorul noii legislații comuniștii au trimis în închisori vechea elită politică a țării, eliminându-și astfel adversarii politici. La 30
decembrie 1947, izolat comuniștii l-au obligat pe regele Mihai să abdice și să părăsească țara, în exil, cu destinația Elveția. În
aceiași zi Parlamentul s-a întrunit și a proclamat transformarea României în Republica Populară Română. Comunismul era
instalat, dar acum trebuia dezvoltat pe toate segmentele societății, nu degeaba se numea regim totalitar, trebuie să controleze
întreaga societate.
REGIMUL STALINIST AL LUI G.G. DEJ 1948-1965
România se va transforma după modelul sovietic, având un lider atotputernic, în persoana lui Gheorghe Gheorghiu Dej,
cu un partid unic, Partidul Muncitoresc Român, cu o poliție politică, numită Securitate, o țară în care domină cenzura, teama, lipsa
proprietății și a inițiativei private, a libertăților și drepturilor, cu oameni închiși, doar pentru că au o altă opinie politică. Din 1948,
până în 1952, conducerea partidului a fost colectivă, însă din 1952, s-a impus Dej, care a guvernat până la moartea sa în 1965.
Nu a existat domeniu, unde comuniștii să nu fi făcut schimbări. În cei 45 de ani de comunism, au funcționat 3
CONSTITUȚII, ÎN 1948, 1952 ȘI 1965. Industrializarea a fost prioritatea regimului, în special construirea de combinate
siderurgice, de mari dimensiuni. Prin NAȚIONALIZAREA din 1948, 1100 de întreprinderi au trecut într-o singură zi din
proprietate privată la stat, fără despăgubirea foștilor proprietari. Apoi s-a realizat COLECTIVIZAREA proprietăților țărănești,
proces întins pe mai mulți ani, 1949-1962. Astfel țăranii au cedat proprietatea statului, devenind angajați la stat în cadrul
Gospodăriilor Agricole Comune, transformate în Cooperative Agricole de Producție.
Cea mai neagră pagină a comunismului o reprezintă REPRESIUNEA asupra tuturor românilor care s-au opus regimului.
De la intelectuali, la studenți, dar chiar și țărani, care s-au opus colectivizării și muncitori, nimeni nu a scăpat de formele de
represiune: închisori, muncă silnică, deportare, domiciliul obligatoriu, bătaie, amenințare, șantaj, supraveghere și alte metode,
prin care au instaurat un regim de teroare asupra populației. Nu este de mirare că numărul membrilor de partid au crescut în 1948
la 1 milion, iar la revoluție existau 3.5 milioane de deținători de carnete roșii/PARTIDUL UNIC
Regimul lui Dej a fost catalogat că fiind unul stalinist, deoarece el a acționat precum Stalin în URSS, modelul guvernării
staliniste a fost preluat și pus în practică și menținut și după moartea liderului de la Moscova.
REGIMUL NAȚIONAL-COMUNIST AL LUI N. CEAUȘESCU 1965-1989
Spre deosebire de Dej, următorul lider comunist, Nicolae Ceaușescu, va promova un comunism de tip național, specific
realităților românești, renunțând la modelul sovietic. Pe de altă parte, Ceaușescu va promova CULTUL PERSONALITĂȚII, după
modelul liderilor comuniști asiatici, prin care cu toții trebuiau să-i elogieze calitățile umane și politice și acumularea de cât mai
multă putere în stat, practic un monopol al funcțiilor de decizie și renunțarea la specialiști, înlocuiți cu rude, prieteni sau apropiați
ai cuplului Ceaușescu. În acest fel, treptat Ceaușescu a devenit un DICTATOR al unui regim personal, care se va transforma într-
un SOCIALISM DINASTIC, de vreme ce ar fi trebuit să fie urmat la conducerea țării de fiul său, Nicu Ceaușescu. Nu toată
guvernarea sa a fost sub semnul dictaturii. În anii 1965-1971 a promovat o ușoară liberalizare, în comparație cu regimul dejist,
motiv pentru care s-a bucurat chiar de popularitate, atât în țară cât și în străinătate. A încercat să schimbe și percepția românilor
față de regim și Securitate, prin modificarea metodelor. S-a renunțat la metodele din trecut, înlocuite cu supravegherea, urmărirea,
cu domiciliul obligatoriu, cu transferarea la un alt loc de muncă, oraș, apelarea la serviciile informatorilor, diminuând foarte mult
cazurile de eliminare fizică. Turneul asiatic din 1971, va schimba mult în rău, modul de guvernare al țării, dând frâu liber
dictaturii personale.
POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI COMUNISTE 1948-1989
România va lua parte la Războiul Rece fiind în tabăra Moscovei: în 1949 devine membră a alianței economice a statelor
comuniste: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc sau CAER și mai apoi din 1955 membră în cadrul alianței militare a statelor
comuniste Pactul de la Varșovia. În 1956 cu ocazia revoluției anticomuniste de la Budapesta România a susținut înăbușirea ei de
către Moscova. După 1958, atitudinea lui Dej se schimbă, în încercarea de a scoate România de sub tutela Moscovei, atingând
punctul maxim în 1964, când a redactat Declarația de independență, față de Moscova, insistând pe dreptul la un viitor propriu în
blocul comunist. Aceiași atitudine va avea și următorul lider, Ceaușescu care prin noua Constituție din 1965 făcea un pas și mai
clar spre independența României față de Moscova. În constituție apărea un nou nume al țării: Republica Socialistă România și se
revenea la organizarea teritorială pe județe. În plus la sfârșitul anilor 60, începând cu 1967, România releagă firul legăturii cu
Occidentul, reprezentat de R.F. Germania, Franța, Anglia, SUA și Israel, state cu regim democratic și economii de piață cu care
vom avea ample schimburi comerciale, situație posibilă datorită reacției lui Ceaușescu față de revoluția anticomunistă de la Praga
unde dezaprobă înăbușirea ei de către Moscova și celelalte state comuniste.
REVENIREA LA DEMOCRAȚIE
 În anul 1989 are loc efectul dominoului în rândul statelor comuniste, care rând pe rând vor trece la democrație printr-o
revoluție de catifea, pașnică, doar în România trecerea s-a făcut într-un mod violent, printr-o revoluție, începută la Timișoara la 16
decembrie, continuată la București, 21-22 decembrie, încheiată cu judecarea și executarea Ceaușeștilor în ziua de Crăciun. Încă
din acele zile în România s-a reintrodus pluripartitismul , drepturi și libertăți cetățenești și promisiunea unor alegeri universale
libere, așa cum s-a scandat la revoluție. Într-adevăr, alegerile au avut loc în luna mai 1990 și au dat câștig de cauză unei forțe
politice, născută în zilele revoluției, Frontul Salvării Naționale, condusă de Ion Iliescu. Pentru ca democrația să aibă viitor a fost
nevoie de o nouă CONSTITUȚIE, ÎN ANUL 1991, modificată în 2003, care să stabilească forma de stat, cea de republică și tipul
de republică, republica semi-prezidențială. Noua constituție reda românilor toată gama de drepturi și libertăți cetățenești, reda
proprietățile confiscate și dreptul asupra acestora și restabilea principiul separării puterilor în stat, ca principiu esențial de
guvernare democratică. Din păcate, comunismul și-a pus amprenta asupra românilor, încât refacerea vechilor partide istorice,
Liberal și Țărănist, nu a avut succes la public și au obținut puține voturi. Silviu Brucan a spus la un moment dat, că ne vor trebui
20 de ani să ne debarasăm de comunism și se pare că a avut dreptate. Caracteristicile României postcomuniste erau: democrația,
statul de drept, în care legea există legi și ele se aplică tuturor și dezvoltarea societății civile, cu scopul de a supraveghea acțiunile
politicienilor.

Prof. Vrînceanu Ciprian