Nae Caţavencu – caracterizare

I.Introducere

Epoca marilor clasici, prin reprezentantii ei importanti, Eminescu, Caragiale,

Creangă si Slavici, impune literaturii un spirit critic accentuat, particularitate care
individualizează spiritul junimist.
Caragiale preia tiparele comediei clasice, diminuând intentia moralizatoare, care
rămâne prezentă doar în subsididar şi, construiește în manieră realistă situaţii tipice,
aducînd în scenă personaje tipice. În aces context, Caragiale este considerat un geniu
clasic și realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, așa după cum
Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric (M. Zaciu).

Reprezentată în 1884, comedia O scrisoare pierdută , structurată în patru acte,

este o satiră profundă la adresa clasei politice aflate în scenă la sfârşitul secolului al XIX-
lea.
Personajele sunt reprezentative pentru societatea timpului respectiv, având însă și
valoare de generalitate prin defectele omenești care devin ținta satirei. În conturarea lor
sunt folosite toate tipurile de comic: de sitație, de caracter, de nume, de limbaj. Eroii săi
sunt de factură realistă. Călinescu observă „tipizarea extremă” a eroilor, faptul că
structura tipologică este „un schelet susţinător”.
Nae Caţavencu este unul dintre personajele importante ale comediei, personaj
antrenat în conflictul principal al piesei, a cărui intenţei de şantaj declanşează o
adevărată furtună pe scena politică a micii urbe în care se întâmplă acţiunea piesei .
Conflictul evidențiază tema operei și viziunea comico-satirică. Cațavencu își dorește
mandatul de deputat cu orice preț, fiind gata să forțeze sprijinul opozanților săi politici
printr-un gest nedemn: publicarea scrisorii de amor care ar dezvălui triunghiul conjugal,
deci imoralitatea celor de la putere. De fapt, conflictul principal , devoalează variate
forme ale imoralității întregii clase politice : Catavencu este capabil de santaj,
Dandanache îl pune în aplicare cu succes, Tipătescu este un fals prieten, Zoe este numai
în aparenţă o soţie model, Farfuridi si Brânzovenescu sunt niste laşi, iar Trahanache
falsifică voturile în aşa fel, încât trimisul de la centru să aibă unanimitate. Alegerile
devin în felul acesta o simplă farsă, iar sintagma folosită de Pristanda în final are sensul
unei metafore ironice: curat constituţional. Urmărind evoluția lui Cațavencu de-a lungul
conflictului , se observă că el ilustrează tipul clasic al păcălitorului păcălit, surprins în
situații comice prin răsturnări bruște , neașteptate de situații.

Relevant pentru caracterul personajului rămâne obiectul șantajului, o scrisoare intimă

ce urmează a fi folosită ca argumentț în planul vieții publice. Titlul operei pune în prim-
plan obiectul aparent banal, a cărui pierdere devine pretextul demascării unei lumi
inferioare intelectual și moral. Traseul scrisorii ordonează acțiunea și polarizează
personajele în funcție de interesul de moment. Ea devine instrumentul șantajului politic ,
dar și dovada unei vieți de familie aflate sub semnul falsității. Ea conferă posesorului
(Cațavencu, Dandanache) puterea în viața politică, iar pierderea ei este echivalentă cu
ieșirea din prim-planul vieții politice a acestuia. Asfel incât, un obiect aparent
nesemnificativ (nu întâmplător substantivul din titlu este articulat cu articol nehotărât)
hotărăște rezultatul alegerilor politice. Articolul nehotărât semnalează și generalizarea
practicii politice a șantajului, idee consolidată de relatarea din final a lui Dandanache care
povestește că a obținut mandatul politic în același mod. Scrisoarea este metafora unei
lumi construite pe jocul aparentă-esentă, in care nimic nu este ceea ce pare sau se
pretinde a fi.
În pagina de prezentare a eroilor, dramaturgul fixează statutul social al lui
Caţavencu. Acesta este avocat, director şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”
Statutul de avocat şi ziarist sugerează demagogia eroului, ca şi numele pompos al
ziarului. El este totodată “prezident- fondator al Societăţii Enciclopedice Cooperative
Aurora Economică Română”. Asocierea unor tremeni incompatibili ca sens, dar şi sigla
SECAER sugerează forma fără fond, pretenţiile nejustificate de cultură ale celui care
patronează această societate. Alăturarea celor două profesii arată predispoziţia
personajului spre situaţii conflictuale, jocuri de culise , demagogie etc.
Apariţia în scenă a lui Caţavencu este pregătită prin replicile celorlalţi, care
alcătuiesc o modalitate directă de caracterizare. Trahanache îl numeşte cu ironie
“onorabilul”, i se adresează cu “stimabile”, dar în discuţia cu prefectul foloseşte
apelativul “mişelul”. Pentru Tipătescu, Caţavencu este “mizerabilul”, “infamul”,
“canalia”. Zoe gândeşte că “Nae Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare
altul”, iar Ghiţă Pristanda spune cu admiraţie. “Mare pişicher! Straşnic prefect ar fi ăsta!”
Caţavencu este tipul ”demagogului latrans”. El e politicianul fără scrupule,
arivistul capabil de orice pentru a-şi atinge scopul, şantajistul care umblă cu
“machiaverlâcuri” şi are ca moto afirmaţia “Scopul scuză mijloacele”. De aceea nu se dă
înapoi de la şantaj şi declară în mod solemn și involuntar comic ce scop are: “Vreau ce
mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani
unde eu sunt cel dintâi…între fruntaşii politici. Vreau mandatul de deputat!”
În această pe dos în care travestiul este element obligatoriu, iar masca, fie ea de
carnaval sau socială, un accesoriu indispensabil, unicul reper stabil rămâne interesul
imediat, palpabil care determină abdicarea de la orice principii morale. Urmărindu-şi
propriul interes personajele intră într-un carusel, urmând un traseu previzibil, care nu
permite abatere. Evoluţia lui Caţavencu sugerează aceeaşi impresie de joc mecanic,
circular: om politic din opoziţie îşi doreşte prim- planul şi încearcă „arderea etapelor”
prin şataj. Trebuie să se mulţumească însă să-şi aştepte rândul, după cum îi sugerează
Zoe: „Lasă Nae, mai sunt Camere.” De fapt Caţavencu ilustrază o psihologie de serie, o
sensibilitate standardizată , intrând în categoria generică aomului politic alături de
Trahanache, mai versat, mai viclean, de Tipătescu, mai lipsit de diplomaţie, de Farfuridi,
mai obtuz sau de Dandanache, mai ramolit. În raport cu aceştia, Caţavencu se defineşte
printr-o mai mare mobilitate a spiritului, printr-o capacitate de adaptare surprinzătoare la
orice situaţie, prin tupeu şi aroganţă care îl salvează din orice situaţie delicată. Ziarist şi
avocat, ins de extracţie inferioară (apelativul familiar Nae poate fi considerat o sugestie a
lichelismului său, a unui populism ieftin), el poate fi încadrat în categoria maioresciană a
„limbuţilor”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele sale care denotă lipsă de
moralitate, dar şi prin intermediul numelui, veritabilă „formulă rezumativă „ a
personajului, care, în cazul lui Caţavencu subliniază duplicitatea . Numele său poate
proveni de la “caţă”, femeie rea sau de la “caţaveică”, regionalism care denumeşte o
haină cu două feţe. Prenumele Nae devine în cazul lui sinonim cu lichea, arătând
superficialitatea personajului.
O trăsătură fundamentală a lui Caţavencu este ipocrizia. El este teatral, plin de
sine şi dovedeşte un tupeu ieşit din comun. Cât timp este stăpân pe situaţie se dovedeşte
orgolios, agresiv, refuzând orice propunere a lui Tipătescu şi încercând să-şi impună
pretenţiile. Când situaţia se schimbă şi îi este nefavorabilă el devine umil şi acceptă toate
condiţiile impuse de Zoe, inclusiv să conducă manifestaţia în cinstea rivalului său.
O secvență relevantă care evidentiază tema luptei pentru putere, dar si tipologia
personajelor este scena IX din actul II, care prezintă intalnirea dintre Tipătescu și
Catavencu, in care prefectul județului negociază cu opozantul sau scrisoarea de
amor, implicit rezultatul alegerilor politice. Este de fapt o confruntare între un june-
prim dornic sa salveze onoarea femeii iubite si un santajist ordinar, interesat de
ascensiunea politică. Miscarea scenică, replicile, dar mai ales notatiile autorului scot
în evidență comicul scenei. Astfel, Tipătescu este de la început încordat, fapt
semnalat prin didascalii: aerul încruntat, pumnii încleștați, bate din călcâi cu
impaciență, coboară încet cu dinții strânsi. În antiteză cu aceste stari interioare este
surprins limbajul sau, incercarea de a ramane amabil în fața dușmanului politic:
Iubite și stimabil domnule Catavencu.. Inițial, Tipătescu pare stâpân pe situație. Nae
Catavencu venise crezând că este chemat de Zoe, de aceea este la început jenat,
mimează naivitate. Inițial, acesta pare dominat de prefect, fapt semnalat de notațiile
scenice: Tipătescu șade aproape de el, Cațavencu se cam retrage. Tipătescu se
îndeasă spre el. Cațavencu acelaș joc iar si iar. Treptat insă, raportul de putere se
schimbă, fiindcă prefectul își pierde cumpătul , iar Catavencu rămâne intransigent pe
pozitie, si refuză zâmbind cu bonomie, pe rând, un loc în Comitetul permanent, postul
de avocat al statului, locul de primar si chiar o mosie la marginea orasului, dar susține
cu insinuare caldă și crescândă: Alege-mă! Negocierea evidentiază lipsa de scrupule
a politicienilor. Catavencu iși sustine dorinta de a obtine candidatura si sprijinul lui
Tipătescu apelând la o retorică demagogică: Un om politic trebuie, este dator, mai
ales în împrejurări ca acelea prin care trece patria noastră.. In finalul scenei,
prefectul izbucnește necontrolat, insultându-și adversarul (Mizerabil!, Canalie
nerușinată!) . Laș , înnebunit de spaimă, Cațavencu strigă , tremurând: Mă omoară
vampirul! Prefectul asasin!
Ipocrizia și demagogia personajului sunt reflectate în secventa discursului din
actul III . Catavencu foloseşte fraze lungi, sforăitoare şi se adresează auditoriului ca un
actor, încercând să-l impresioneze plângând, , apoi stăpânindu-se şi plângând din nou în
hohote. El rosteşte vorbe mari, gândindu-se la “ţărişoara mea”, “România mea”, la
“fericirea ei”, la “progresul ei”, dar nefiind interesat de fapt decât de propriul bine. El
citează fără discernământ şi în necunoştinţă de cauză, stâlceşte cuvintele, foloseşte
construcţii lipsite de sens. Replicile sale rămân memorabile pentru stupizenia lor:
“Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire” Întrebările
retorice sunt şi ele comice: “Până când să nu avem şi noi faliţii noştri?”. Orgolios , dar
fără să cunoască sensul tuturor termenilor ,el se autocaracterizează drept: “candidatul
grupului tânăr, inteligent şi independent…ultra-progresist, liber-schimbist.”, vorbeşte
despre locuitorii capitalei numindu-i „capitalişti” . Este evident că discursul său e
patriotard, iar sentimentul naţional este mimat: „”Scopul soţieăţii este ca România să fie
bine şi tot românul să prospere.” Deşi se autodefineşte ca având „tăria opiniunilor sale”,
el trece în final de partea duşmanilor politici, păstrându-şi însă poza de ins integru şi
stilul : „După lupte seculare care au durat apropae 30 de ani...”
De-a lungul piesei eroul trece prin atitudini extreme, iar la final regăsim un
Caţavencu umilit, dar nu învins, sperând la următoarele alegeri.
Eşecul final al acţiunilpor sale este trăit cu mai puţin dramatism decât s-ar fi
aşteptat cititorul, întrucât nu înseamnă o capitulare definitivă, ci doar o amânare a unei
noi tentative de a parveni.

Conchizând, opera lui Caragiale realizează prin personajele sale o adevărată

comedie umană, un document al moravurilor unei epoci, scriitorul putând fi considerat
un Moliere al nostru.

Dacă lupta pentru putere are un sâmbure demențial și naște tirani sângeroși, așa
cum ilustrase magistral Costache Negruzzi în nuvela Alexandru Lăpușneanul, ea mai are
o fațetă, cea hilară, din care se conturează ființe caricaturale, grotești, așa cum se
întâmplă în cazul personajului Nae Cațavencu. Acesta întregeste profilul politicianului
imoral , făcând parte din marea “comedie a minciunii”, după cum numea M. Eminescu
scena politică.