,,O scrisoare pierdută”- I.L.

Caragiale – comedia
- Text dramatic -

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale este a treia
dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic.
Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care provoacă râsul prin
surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final
fericit şi, deseori, un rol moralizator.
Opera literară „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate
aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Prin satirizarea unor defecte omeneşti piesa reprezintă aspecte din viaţa politică -lupta pentru putere
în contextual alegerilor pentru Cameră- şi de familie -relaţia dintre Tipătescu şi Zoe- a unor
reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din 9, 14, 7 şi 14 scene, fiind
construit cu ajutorul dialogului, care are la bază schimbul de replici între personaje.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, pretinsa luptă pentru
puterea politică se realizează de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului
politic ,,o scrisoare pierdută” pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” din titlu indică
atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce
priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată
„În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în
perioada campaniei electorale, în interval de trei zile.
Conflictul dramatic principal este reprezentat de confruntarea pentru puterea politică a
două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere - Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului,
Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului, Zoe, soţia acestuia- şi gruparea
independentă condusă de Nae Caţavencu, un avocat ambiţios, proprietarul ziarului ,,Răcnetul
Carpaţilor’’. Acest conflict are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară
personajele, între esenţă şi aparenţă.
Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime,
compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la putere şi găsirea ei de către
adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Acest fapt ridicol stârneşte o agitaţie
nejustificată şi se rezolvă printr-o împăcare generală şi neaşteptată în final.
Scena iniţială din Actul I, expoziţiunea, prezintă personajele: Ştefan Tipătescu, prefectul
judeţului, şi Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, care citesc ziarul lui Caţavencu „Răcnetul
Carpaţilor”. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic,
declanşează conflictul dramatic principal şi constituie intriga comediei. Convingerea soţului
înşelat că scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia că Zoe ar putea afla de
„machiaverlâcul” lui Caţavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea, aparentă sau reală, a lui
Zaharia Trahanache şi calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipătescu şi Zoe
Trahanache, care acţionează impulsiv şi contradictoriu pentru a smulge scrisoarea şantajistului.
Desfăşurarea acţiunii îi prezintă pe Tipătescu „turbat” de mânie şi pe Zoe disperată de
consecinţele publicării scrisorii de amor de către Caţavencu, chiar dacă soţul ei crede că este un fals.
Ea are o întâlnire cu Caţavencu la redacţia ziarului său, care îi promite că îi dă scrisoarea dacă va fi
ales deputat. Pristanda este trimis la Caţavencu să aducă scrisoarea cu orice preţ şi se întoarce cu
răspunsul: „o mie de poli” sau mandatul de deputat.
Actul II prezintă în prima scenă o altă numărare a voturilor, dar cu o zi înainte alegerilor. Se
declanşeaza conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi - Brânzovenescu, care se tem de
trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu, Zoe,
dimpotrivă, ordonă eliberarea lui şi îl determină pe Tipătescu să susţină candidatura lui Nae
Caţavencu care se află în opoziţie, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul
politic, Zoe îi promite lui Caţavencu sprijinul său. Depeşa primită de la Centru solicită însă alegerea
altui candidat pentru colegiul al II-lea.
În actul III, punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc
discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu în cadrul întrunirii electorale. Între timp,
Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru
contra-şantaj. Apoi anunţă în sedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă
Dandanache. Încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează din cauza
scandalului iscat în sală de Pristanda. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită
pentru a doua oara de Cetăţeanul Turmentat.
Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului inţial, pentru că scrisoarea ajunge
la Zoe, adusă de Cetăţeanu turmentat, iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Intervine un alt
personaj, Dandanache, care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali. Propulsarea
lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el găsise o scrisoare de amor
compromiţătoare. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de
Caţavencu, unde adversarii politici se împacă.
Personajele aparţinând aceleiaşi categorii se disting prin modul de a reacţiona la împrejurări,
fiind astfel orientate către comicul de caracter. Tipătescu şi Trahanache reprezintă tipul
politicianului demagog, dar în timp ce Trahanache îşi păstrează calmul imperturbabil în faţa
ameninţării lui Caţavencu şi caută „cu diplomaţie” o armă de contra-şantaj, „altă plastografie”,
Tipătescu reacţionează impulsiv şi violent, ordonă arestarea fără mandat a lui Caţavencu, iar în
confruntarea direct îl ameninţă că îl ucide cu bastonul, această scenă fiind relevantă pentru comicul
de situaţie.
Un alt mijloc de caracterizare indirectă este numele personajelor, care sugerează
trăsăturile lor dominante. Trahanache sugerează ramoleala, deoarece cuvântul „trahana” este o
cocă moale, uşor de modelat; Caţavencu este demagogul lătrator, Dandanache provoacă
dandanaua, încurcătura, Farfuridi şi Brânzovenescu fac aluzie culinară, Pristanda vine de la un joc
moldovenesc în care se bate pasul pe loc.
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor, iar prin comicul de
limbaj se realizează caracaterizarea indirectă. De exemplu, Trahanache îşi tradează originea
grecească stâlcind neologismele: „soţietate”, „prinţip”, „docoment”. Ticul său verbal „ai puţintică
răbdare” reflectă viclenia, iar sub masca bătrâneţii caută să câştige timp pentru a găsi o soluţie.
Fraza care îi rezumă principiul în viaţă explică falsa naivitate este: „într-o soţietate fară moral şi
fără prinţip… trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!”.
Pretinsa erudiţie a lui Caţavencu este trădată de formularea principiilor sale: „scopul scuză
mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta”, dar în realitate aceste vorbe le-a spus Machiavelli).
Incultura se reflectă în folosirea incorectă a neologismelor în etimologia populară: „faliţi”
(oameni de fală), capitalişti (locuitori ai capitalei) sau confuzia opiniei lui Farfuridi care este
exprimată printr-un nonsens: „trebuie să ai curaj, ca mine! trebuie s-o iscăleşti, o dăm anonimă!”
sau „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”.
Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenţia autorului de a satiriza defectele omeneşti
puse în evidenţă pe fundalul campaniei electorale: comicul de moravuri, comicul de intenţie,
comicul de situaţie, comicul de caracter, comicul de nume şi comicul de limbaj.
Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în acelaşi timp, atrage atenţia cititorilor şi
spectatorilor în mod critic, lumea lui Caragiale fiind alcătuită dintr-o galerie de arivişti care
urmăresc menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice sau a unui statut social.