O scrisoare pierduta

de Ion Luca Caragiale

-eseu-
Literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se detașează prin promovarea unei
literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond” , context în care se remarcă scrierile
celor patru mari clasici: M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici și I. L. Caragiale. Cel din urmă,
dramaturg și prozator excepțional, este considerat cel mai de seamă reprezentant al
dramaturgiei noastre, fiind numit “un Molière al romanilor”. Opera sa se contureză în două
universuri artistice distincte, unul comic și satiric, în manieră realistă, identificat în schițe și cele
patru comedii ("O noapte furtunoasă", "Conul Leonida față cu reacțiunea", "O scrisoare
pierdută", "D-ale carnavalului"), dar și unul grav, cu accente tragice, reliefat în nuvele și în drama
”Năpasta”.

Ion Luca Caragiale, se evidențiază în literatura autohtonă drept un spirit critic faţă de
societatea vremurilor, Pompiliu Constantinescu observând în lucrările sale "cea mai lucidă
inteligenţă satirică românească". Opera “O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă în
anul 1884 şi este o comedie, specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea
unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit. Aparţinând
realismului clasic, se regăsesc în cadrul său trăsături precum satirizarea unor aspecte sociale,
spiritul de observaţie acut, veridicitatea redată de tehnica detaliului semnificativ, echilibrul
compoziţional şi tipologiile prezente. Criticul literar Edgar Papu afirma faptul că "O scrisoare
pierdută" este o comedie ce "atinge amploarea unei epopei eroi-comice".

Caracterul realist al operei rezidă în principala sursă de inspiraţie, respectiv evenimentele de pe

scena politică a anului 1883, marcat de problema revizuirii Constituţiei ce a divizat partidul
liberal în două grupări: cea moderată, condusă de I. C. Brătianu, şi cea radicală, condusă de C. A.
Rosetti.

Tema ilustrează degradarea vieţii politice, sociale şi private, concretizată prin surprinderea unui
episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat pentru viitoarele alegeri
parlamentare. Viziunea autorului este una realistă, Caragiale încercând să redea cu acurateţe
detalii ale societăţii în care a trăit, utilizând comedia pentru a masca tragedii existente în
realitatea imediată, dat fiind faptul că "fondul comediilor lui Caragiale este rece şi cinic"(Mihail
Dragomirescu), scrierea sa având funcţie moral-terapeutică.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv articulat nehotărât, marcând
generalitatea evenimentului şi faptul că acesta se poate repeta în orice context (aspect
accentuat şi de pierderile repetate ale aceleiaşi scrisori), şi un adjectiv care înglobează intriga
textului literar. Acesta pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, numind
instrumentul şantajului politic ("o scrisoare pierdută"), documentele intime folosite în acest
scop reprezentând un morav des întâlnit în epocă.

Indicaţiile scenice sau didascaliile, singurele intervenţii în text ale autorului, elemente de
metatext, sunt o modalitate de explicare suplimentară din partea acestuia, care ajută la
interpretarea scenică şi la regia spectacolului teatral. În opera de faţă, acestea punctează
gesturile, atitudinea şi trăirile personajelor "(gustă din paharul cu apă)" "(impunător)", "(naiv)",
"(aparte)", reprezentând de asemenea o metodă de caracterizare directă a personajelor, de
către autor, dar şi descriu ambientul- "anticameră bine mobilată".

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea comediei se desfăşoară "în capitala

unui judeţ de munte, în zilele noastre". Reperul spaţial vag, fără a numi cu exactitate elemente
toponimice, are efect de generalizare, indicând faptul că evenimentele se pot produce oriunde
în ţară. Timpul precizat este sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, în
interval de trei zile, condiţionat de scopul operei dramatice de a fi pusă în scenă. Relaţiile
temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, cu excepţia unor situaţii în care perspectiva
temporală este discontinuă, remarcându-se alternanţa temporala a întâmplarilor, prin flashback.

Se remarcă un singur tip de conflict în operă, respectiv cel exterior, cel principal constând în
înfruntarea pentru putere politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere
(prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache şi soţia sa, Zoe) şi gruparea independentă
consituită în jurul lui Nae Caţavencu, avocat şi proprietar al ziarului "Răcnetul Carpaților".
Conflictul are la bază contrastul dintre aparenţa personajelor, ceea ce îşi doresc să pară, şi
esenţa lor, ceea ce sunt de fapt. Conflictul secundar este redat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu, ce se teme de trădarea prefectului. Există totodată conflicte minore între
personaje, analizabile în diferite scene, precum cel dintre Caţavencu şi Tipătescu, în
confruntarea din salonul prefectului, în care Caţavencu refuză toate funcţiile propuse de
Tipătescu în locul celei de deputat. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin înlănţuirea
evenimentelor care conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei, şi prin tehnica
"bulgărelui de zăpadă" ce constă în amplificarea treptată a conflictului.

Ca structură, comedia este împărțită în patru acte şi 44 de scene. Înaintea operei se află o listă
cu personajele, cărora autorul le atribuie anumite însuşiri. Textul este conceput ca o succesiune
dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Coerenţa textului dramatic
este asigurată de relaţiile de simetrie şi opoziţie. Simetria este conferită de existenţa celor două
scrisori de amor, folosite drept şantaj politic, subliniind astfel imoralitatea omniprezentă. De
asemenea, aceasta se remarcă şi prin opoziţia dintr incipit şi final. Dacă acţiunea începe prin
lupta celor două partide politice, ea se încheie cu împăcarea tuturor.
 Acţiunea operei dramatice este structurată pe momentele subiectului, întâmplările prezentate
derulându-se concentric în jurul pretextului. Astfel, în primul act, expoziţiunea îi înfăţişează în
salonul prefectului Ştefan Tipătescu, pe acesta şi pe poliţistul oraşului, Ghiţă Pristanda,
discutând articolul semnat de Nae Caţavencu în ziarul "Răcnetul Carpaţilor", iar ulterior despre
spionarea adversarilor politici din seara precedentă, precum şi despre numărarea steagurilor
puse de poliţist. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii unei scrisori de amor de către
adversarul lor politic declanşează conflictul dramatic principal, reprezentând totodată intriga,
pierderea scrisorii de amor producându-se înaintea începerii comediei.

Actul al doilea cuprinde desfăşurarea acţiunii ce începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea

alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-Brânzovenescu de
trădarea prefectului. Este evidenţiată o discrepanţă între atitudinile abordate de cei doi actanţi
în povestea scrisorii de amor, Tipatescu cerându-i lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi
percheziţia locuinţei, în vreme ce Zoe se foloseşte de capacităţile sale de convingere specifice
principiului feminin pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din
opoziţie, în schimbul returnării scrisorii. Prefectul nu acceptă acest compromis politic, Zoe fiind
singura care îi promite sprijinul lui Caţavencu. Totuşi, de la centru este primită o depeşă care
solicită alegerea unui alt candidat pentru colegiul al II-lea.

În actul III, în sala mare a primărie Farfuridi şi Caţavencu îşi susţin discursurile în cadrul
întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găsește o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care
intenţionează s-o folosească pentru contraşantaj. Punctul culminant este atins în momentul în
care Trahanache anunţă numele candidatului susţinut de comitet, şi anume Agamiţă
Dandanache. În sală are loc o încăierare între politicieni, în care Caţavencu pierde pălăria cu
scrisoarea, găsită a pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat.

Actul IV aduce rezolvarea conflictului iniţial deoarece scrisoarea ajunge la Zoe, iar Nae se
supune condiţiilor sale. Apare în scenă candidatul susţinut, Agamiţă Dandanache, care îşi
relatează istoria, foarte asemănătoare cu cea petrecută în acest context, el găsind la rându-i o
scrisoare compromiţătoare pe care o folosise pentru şantaj.

În concluzie, opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură realistă şi

clasică, în cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu ajutorul acestui
instrument societatea cu tarele ei, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice, punând în
evidenţă defecte ale unor personaje conturate prin numeroase modalităţi originale.