Particularitățile unei comedii studiate

O scrisoare pierdută
– I. L. Caragiale

Scriitorul si dramaturgul Ion Luca Caragiale face parte din Epoca Marilor Clasici, fiind
considerat cel mai mare dramaturg român. Prin comediile sale, Ion Luca Caragiale satirizează
defecte umane ale societății burgheze românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, înfierând
corupția, minciuna, adulterul, setea de putere, bârfa, snobismul.
Opera literară „O scrisoare pierdută” este a treia piesă dintre cele patru scrise de autor
și este considerată o capodoperă a genului dramatic. Comedia se inspiră din evenimentele
politice ale anului 1883, este jucată pe scena Teatrului Național din București în 1884 și
publicată în 1885. Opera aparține genului literar dramatic și este o comedie de moravuri de
tip clasic, deoarece prezintă, cu scop moralizator, obiceiuri ale clasei politice a vremii,
înfățișând tipuri reprezentative: arivistul, demagogul, amorezul, soțul încornorat, cocheta
adulterină.
Comedia „O scrisoare pierdută” se încadrează în realism prin construcția personajelor
pe tipologii umane, prezentarea veridică și detaliată a clasei politice românești de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, satirizarea defectelor societății, personajele sunt produse ale mediului în
care trăiesc, iar acțiunea este plasată în timp și spațiu. Țin de clasicism echilibrul
compozițional, sursele comicului și generalitatea situațiilor și a caracterelor.
O trăsătură a realismului, prezentă în această piesă, este impresia de veridicitate pe
care o creează, înfățișând aspecte ale societății românești a timpului cu un acut spirit de
observație, precum și plasarea acțiunii într-un timp și spațiu limitat: „în capitala unui județ de
munte, în zilele noastre”, și anume, în timpul alegerilor parlamentare din 1883. Lipsa
cronotopului bine determinat sugerează faptul că moravurile criticate se pot petrece oriunde
în țară.
O altă trăsătură a realismului este prezența tipologiilor umane, ce ilustrează
contrastul dintre aparență și esență: Zaharia Trahanache întruchipează tipul încornoratului,
Ștefan Tipătescu este „junele prim”, Zoe este adulterina, dar și femeia cochetă, Pristanda este
tipul slugarnic, Farfuridi, „prostul fudul”, iar Dandanache „prostul ticălos”.
Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni
corupți și dornici de parvenire din societatea burgheză de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal Zoe
Trahanache - Tipătescu). Tematica piesei acoperă o largă arie: corupția, adulterul, șantajul
politic, demagogia politicienilor, scandalul, lupta politică de culise, pe care autorul le
sancționează prin râs.
 O scenă reprezentativă este cea în care Zaharia Trahanache sosește cu vestea deținerii
scrisorii de amor de către adversarul politic, Nae Cațavencu, fapt ce declanșează conflictul
dramatic principal. Convingerea soțului înșelat că scrisoarea este o plastografie (fals) și teama
acestuia că Zoe ar putea afla de „machiaverlâcul” lui Cațavencu sunt de un comic savuros.
Naivitatea aparentă a lui Zaharia Trahanache și calmul său contrastează cu zbuciumul
amorezilor Tipătescu și Zoe Trahanache, care acționează impulsiv și contradictoriu pentru a
smulge scrisoarea șantajistului. Trahanache se preface că nu crede că scrisoarea este reală, ci
un fals, dar îi reproduce conținutul pe de rost, rămânând calm, în timp ce Tipătescu,
deconspirat, amenință, se agită. Scena este o demonstrație a comicului de situație, deoarece
personajele reacționează disproporționat.
O altă scenă reprezentativă este adunarea electorală din actul al III-lea din sala mare
a Primăriei unde au loc discursurile candidaților Farfuridi si Cațavencu. Intre timp,
Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care intenționează s-o folosească
pentru contrașantaj, apoi anunță în ședință numele candidatului trimis de la centru: Agamiță
Dandanache. Încercarea lui Cațavencu de a vorbi în public despre scrisoare eșuează din cauza
scandalului iscat în sală de polițaiul Pristanda. În încăierare, Cațavencu pierde pălăria cu
scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetățeanul turmentat, care o duce destinatarei, adică
Zoei Trahanache.
Un element de compoziție este titlul, care pune în evidență contrastul comic dintre
aparență si esență. Pretinsa lupta pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de
culise, având ca instrument al șantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al
comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei,
șantajul politic nefiind un act izolat. Este vorba, de fapt, despre două scrisori de amor, care
vor fi utilizate pentru a șantaja cu scopul obținerii funcției de deputat. Prima este trimisă de
Ștefan Tipătescu amantei sale, Zoe Trahanache, ce ajunge la Cetățeanul turmentat, apoi la
Nae Cațavencu, iar a doua este găsită de Agamiță Dandanache în buzunarul pardesiului unui
tânăr, pe care îl uitase la el și care avea o relație extraconjugală cu o doamnă măritată din
înalta societate a vremii. Dandanache este construit special de către autor „mai prost ca
Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, deoarece acesta, după ce este ales deputat,
păstrează „scrisorica de amor” pentru a mai șantaja și cu altă ocazie.
Comedia este structurată în patru acte, în care conflictul dramatic se construiește
prin tehnica „bulgărelui de zăpadă” ce constă în amplificarea treptată a conflictului, deoarece
conflictului principal i se adaugă alte conflicte secundare.
Un alt element de compoziție este conflictul comediei. Conflictul principal constă
în înfruntarea pentru putere politică a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la
putere (prefectul Ștefan Tipătescu, președintele grupării locale a partidului și soția acestuia,
Zoe) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și
proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul comic dintre
aparență și esență, adică între ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele. Conflictul
secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului. Există, totodată, conflicte minore, precum cel dintre Cațavencu și Tipătescu, în
confruntarea din salonul prefectului, în care Cațavencu refuză toate funcțiile propuse de
Tipătescu în locul celei de deputat sau intrările repetate ale Cetățeanului turmentat.
De asemenea, un element specific îl reprezintă sursele comicului, care sunt variate:
comicul de moravuri vizează imoralitatea triunghiului conjugal, șantajul, corupția; comicul
de situație apare prin întâmplările neprevăzute, care susțin tensiunea dramatică (pierderea și
găsirea scrisorii, coincidența, confuzia); comicul de intenție redă atitudinea dramaturgului
față de personaje, reflectată prin comicul de limbaj (pronunțarea greșită: „bampir”,
„famelie”, „andrisant”); comicul de nume, care evidențiază trăsătura dominantă de caracter
(Zaharia trimite la „zaharisit”, adică e ramolit, Trahanache la „trahana”, cocă moale, fiind
ușor de manipulat, Cațavencu provine de la „cațaveică”, haină cu două fețe, adică e ipocrit).
În concluzie, „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale este o comedie de
moravuri, care satirizează defecte umane prin râs, personajele rămân însă plate, adică nu
evoluează, deoarece arată că, deși au trecut prin momente tensionate, vor fi gata să o ia de la
început la următoarele alegeri cu lupta din culise pentru puterea politică.