Particularități ale unui text narativ aparținând lui M.

Sadoveanu
Hanu Ancuței
de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este creatorul romanului românesc istoric, dar este preocupat și de
salvarea de la uitare a unei civilizații arhaice a unei Moldove pe cale de dispariție prin
volumul de povestiri „Hanu Ancuței”, care este publicat în 1928, în perioada interbelică.
Volumul cuprinde nouă narațiuni, care se încadrează în specia povestirii, specie a
genului epic, de mică întindere, cu un singur fir narativ, un număr redus de personaje și în
care naratorul relatează la persoana I dintr-un unghi subiectiv, în calitate de martor sau de
personaj. Mai importantă decât acțiunea este modalitatea în care se relatează, talentul
povestitorului, care utilizează tehnici narative: tehnica povestirii în ramă și tehnica amânării
și a amăgirii cititorului.
Povestirile se încadrează în realism prin precizia cronotopilor, acțiunea petrecându-
se în Țara de Jos a Moldovei, la un han, loc de trecere și de popas, într-o toamnă aurie.
Viziunea despre lume încadrează volumul realismului mitic prin impresia de fabulos
produsă de actul narării, de plasarea întâmplărilor într-un trecut neprecizat, trecerea spre
ficțional fiind aproape imperceptibilă, prin apariția, în cadrul ramei, a expresiei „depărtată
vreme” și prin veridicitatea aspectelor sociale înfățișate. Se creează impresia de
verosimilitate prin amintirea unui eveniment real: anul 1853, când începe războiul Crimeii.
Personajele sunt tipice pentru o civilizație pe cale de dispariție, reprezentanți ai vremurilor
de altădată. Întâmplările povestite s-au petrecut cam cu un sfert de veac înainte față de
timpul povestirii, în tinerețea naratorilor.
Titlul volumului denumește un topos, un han din Țara de Jos a Moldovei, care mai
păstrează între zidurile sale rămășițe ale civilizației arhaice ce urmează să dispară. Aici se
mai mănâncă mielul fript tâlhărește, vinul se bea numai după un anumit ritual: după fiecare
închinare, oalele noi de lut se sparg.
Acțiunea se petrece în Moldova, într-un han care este un loc de trecere, personajele
se opresc pentru că au drum lung de străbătut. Acestea mănâncă, beau și povestesc. Hanul
are ziduri groase ca de cetate, oferind protecție călătorilor, care povestesc la un pahar de vin,
dar are și valoare simbolică, delimitând lumea reală de lumea povestirilor. Continuitatea
spațiului este dată de numele hangiței, pe care o cheamă la fel ca și pe mama sa, care are
propria povestire în volum. Timpul nu este bine precizat, călătorii povestesc „într-o toamnă
aurie”, beau vin nou în oale noi de lut. Este un nivel temporal prezent al povestirii și un
nivel trecut care aparține întâmplărilor povestite, cam cu un sfert de veac în urmă, în
tinerețea povestitorilor.
 Volumul este alcătuit după tehnica povestirii în ramă, atmosfera de la han fiind doar
un pretext pentru cele nouă povestiri, care au rolul de a păstra elemente ale civilizației
moldovenești de demult. Rama apare la începutul volumului, la finalul acestuia și între cele
nouă povestiri.
Naratorii nu au roluri fixe : după fiecare narațiune, apare un nou narator, fie prezent
la han, fie unul care apare, cum este Neculai Isac. Sunt nouă naratori, la care se adaugă
naratorul din rama textului, care nu spune nicio întâmplare, are rol de regizor, pune
întrebări, ascultă și anunță că va scrie ulterior cele auzite la han. El poate fi un dublu al
autorului. Zaharia Fântânarul din ultima povestire este un narator ratat, care nu e în stare să
povestească o întâmplare din trecutul lui fântânar, rolul lui fiind preluat de lelița Salomia.
Temele volumului sunt trecutul, civilizația arhaică, iubirea, care este o supratemă a
povestirilor.
FÂNTÂNA DINTRE PLOPI este cea de-a patra povestire a volumului. Tema
povestirii este reprezentată de iubirea tragică dintre căpitanul Neculai Isac și o țigăncușă,
Marga.
O secvență reprezentativă temei este scena în care Neculai Isac se întâlnește cu Marga
la fântâna dintre plopi unde cei doi își petrec toata noaptea, apoi la ivirea zorilor, căpitanul
se desparte de iubita sa cu promisiunea de a se revedea în același loc. Marga, îi răspunde
plângând că îl va aștepta și că avea să moară chiar acolo dacă el nu se mai întoarce. Autorul
relevă faptul că cel mai profund sentiment uman, iubirea, nu cunoaște bariere de ordin social
și implică ideea de sacrificiu.
O altă scenă semnificativă temei iubirii tragice este a doua întâlnire la fântâna dintre
plopi a celor doi, cea în care Marga vine să îl avertizeze pe căpitan și să îi spună printre
lacrimi cum țiganul cel bătrân, Hasanache, a trimis-o să îi intre la suflet și plănuia ca, alături
de Dimache și Turcu, cei doi frați mai mici ai lui, să-i fure calul si banii. Pricepând
primejdia, căpitanul Neculai pornește călare cu țiganii pe urmele lui, în încăierare își pierde
„o lumina”, adică un ochi, dar reușește să scape cu viață, ajungând la Hanul Ancuței și să
ceară ajutor. Scăpând cu viață, se întoarce la fântâna dintre plopi, unde spera să o mai
găsească pe Marga, dar află doar o urmă de sânge proaspăt, semn că țiganii au omorât-o și i-
au aruncat trupul în fântână. Din această secvență reiese dragostea țigăncușei pentru căpitan,
ea fiind capabilă să se sacrifice pentru ca el să scape cu viață.
Un prim element de structura semnificativ pentru tema povestirii este titlul operei, el
desemnează locul de întâlnire al celor doi protagoniști, dar și al sacrificiului fetei din iubire.
Prin raportare la timpul evocării, fântâna devine simbol al iubirii și al morții, pe când
conexiunea cu discursul prezentului, îi conferă simbolul amintirii, iar plopul, este
considerat, în multe culturi indo-europene, arborele singurătății, iar, în credințele creștine,
este socotit un copac blestemat.
 Un alt element relevant este conflictul, acesta este de natură exterioară, dar și
interioară, cel exterior constă în încercarea lui Hasanache și a fraților lui de a-l atrage pe
tânărul Neculai într-o cursă, cu ajutorul fetei, spre a-l ucide și a-l jefui, dar tânărul este
salvat de iubirea fetei. Conflictul nu este unul complex, însa urmările sale sunt puternice,
ilustrate prin urmele fizice lăsate de pierderea „unei lumini” și de sentimentul vinovăției pe
care Neculai îl are pentru că nu a putut să o salveze pe Marga, astfel dând naștere unui
puternic conflict interior.
Povestirea „Fântâna dintre plopi” este o creație aparte a lui Mihail Sadoveanu, în
primul rând prin tema si viziunea asupra lumii rurale, valorificate prin ilustrarea unor
personaje speciale și a unui stil de narare si de limbaj aparte.
În concluzie, volumul „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu demonstrează talentul de
povestitor al autorului, având meritul de a conserva, între paginile sale, civilizația arhaică a
unei Moldove care astăzi nu mai există.