Particularitățile unui text narativ-,,Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu

Publicat în anul 1928, în perioada interbelică, volumul ,,Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu
reprezintă o capodoperă a scriitorului, ,,un fel de Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun
anecdote” (G. Călinescu). Volumul ,,Hanu Ancuței” este reprezentativ pentru ilustrarea
particularităților textului narativ sadovenian. Volumul conține nouă povestiri, aparent independente
diegetic căci prezintă întâmplări diferite, au titluri și naratori diferiți, dar ele formează în fond un tot
unitar, dând aproape caracter de roman volumului, fiind închegate de prezența unui unic narator
central, ipostază imaginară chiar a autorului, care apare și el ca drumeț poposit la Hanu Ancuței printre
ceilalți călători. El asistă la relatarea tuturor celor nouă întâmplări de demult, se inițiază prin aceste
povestiri și le transmite mai departe cititorului. Pe de altă parte, locul și timpul în care se relatează
toate cele nouă întâmplări nemaiauzite sunt aceleași, la hanul Ancuței, ,,într-o toamnă aurie, într-o
depărtată vreme, demult”, într-o atmosferă cu conotații mitice, fabuloase, atmosferă specifică actului
inițiatic. Unitatea volumului este asigurată și de circulația unor personaje prin mai multe povestiri,
precum și de utilizarea aceluiași stil narativ. Holomorfismul este trăsătura principală a volumului,
opera păstrându-și coerența chiar dacă e desfăcută în fragmente care pot fi analizate independent, cele
nouă nuclee ilustrând un turnir narativ al cărui maestru de ceremonii este comisul Ioniță. Opera
conține povestiri care sunt narate la persoana I și au naratori subiectivi și non-omniscienți, procedeul
folosit de Sadoveanu fiind tehnica povestirii în ramă. Temele abordate sunt diverse, de la iubire la
probleme sociale. Volumul ,,Hanu Ancuței” este reprezentativ pentru ilustrarea particularităților
textului narativ sadovenian.
Una dintre cele mai frumoase povestiri rostite la han, ,,Fântâna dintre plopi”, îi aparține
căpitanului Niculai Isac, prietenul din tinerețe al comisului Ioniță, ,,maestrul de ceremonii” de la han,
fiind cea de-a patra povestire a volumului. Organizata clasic, urmarind momentele subiectului,
povestirea capitanului Neculai Isac are menirea sa impresioneze si sa dea o lectie despre iubire si
trecerea neinduratoare a timpului celor prezenti. Statutul de narator-personaj îi dă căpitanului prilejul
de a recrea prin cuvânt lumea dispărută a tinereții sale aventuroase. Talentul de povestitor este exersat
în compania tovarășilor, oameni cu aceleași valori spirituale- ,,un om cum ne place nouă”, iar istoria
relatatată, deși cu un grad de subiectivitate, dă impresia de autenticitate. Introducerea în scenă a
personajului, învăluit într-o aură de mister, dă impresia unui erou excepțional, legendar, care poate
călători peste timp, care vine dintr-un trecut îndepărtat ca să aducă în prezent adevăruri uitate și istorii
fabuloase- ,,se vedea venind un călăreț învăluit în lumină și-n pulberi (...) călărețul pe cal parcă venea
spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”.
Povestirea e o specie a genului epic în proză, în care se relatează fapte din punctul de vedere al
unui narator, care este martor sau participant la evenimentul povestit. Povestirea este de întindere
mică, relatează un singur fapt, are personaje puține, iar interesul cititorului se concentrează asupra
situației narate. În ,,Fântâna dintre plopi”, se narează un singur fir epic, acordându-se interes situațiilor
povestite și nu construcției personajelor. Acestea sunt caracterizate succint- ,,trupul curat și
rotunjit”, ,,obrazul îi era copilăresc”, ,,Era un om ajuns la cărunțeală, dar se ținea drept și sprinten pe
cal”. Sadoveanu este un maestru al portretului, pe un spațiu minim, scriitorul reușește să indivualizeze
un personaj surprinzând în tușe simple, dar sigure, particularități fizionomice și vestimentare dintre
cele mai sugestive, însă accentul e pus pe acțiune. Neculai Isac povestește că, în tinerețe, se
îndrăgostește de Marga, ,,o țigăncușă oacheșă”, ,,o fetișcană de vreo optsprezece ani”, căreia îi
cumpără o blană de vulpe. Fata îl avertizează cu privire la Hasanache, șeful șatrei, care plăuiește să-l
omoare și să-i fure marfa. În bătaia cu țiganii, el pierde un ochi, iar Marga e omorâtă, fiind aruncată în
fântână de restul șatrei. O a doua trăsătură a povestirii este implicarea povestitorului, Neculai Isac de
la Bălăbănești, ca personaj al întâmplării, discursul narativ având caracter subiectiv. Naratorul, căpitan
de mazâli, este autodiegetic, povestind la persoana I. Discursul e homodiegetic, iar narațiunea e
puternic subiectivizată.
Tema povestirii ,,Fântâna dintre plopi” este iubirea tragică dintre Neculai și Marga. Aceasta
iubire tragica este surprinsa in mai multe ipostaze. Una dintre ele ar fi indragostirea la prima vedere.
Urmeaza intalnirile pe ascuns, iubirea cu obstacole, imposibila si cea tragica. intre cei doi existau
obstacole precum diferenta de rang social, de etnie si religie, ce faceau acea iubire imposibila.
 O primă scenă relevantă pentru tema operei este momentul în care o cunoaște pe Marga. Pe
parcursul povestirii sale, dragostea căpitanului se trădează mai ales în exactitatea cu care acesta
rememorează detalii adânc întipărite în memoria sa. Tigăncușa îi apare la început ca ,,o fetișcană cu
fustă roșă”, care își scutura capul gol ,,și-și steclea dinții” privindu-l uimită. Fata îl tulbură
profound: ,,ochii iuți mă tulburară deodată”. Chipul Margăi îl farmecă, îl obsedează ,,și eu mă
gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam pe țigăncușa cu fustă roșă”. Eroul continuă să
trăiască o stare de vrajă, de încântare, din care lumea înconjurătoare nu reușește să-l scoată: ,,nu v-aș
putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut, căci aveam în mine chipuri și
vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea”. Naivitatea sa este plătită cu ,,lumina” unui ochi, un
handicap cu care își duce mai departe existența, dar care îl va face să se inițieze în tainele vieții,
păstrând în minte amintirea vie a acelei întâmplări.

O altă scenă, care demonstrează curajul personajului, relevantă pentru tema operei, este
confruntarea cu țiganii. Descrierea cinematografică reușește să sugereze dramatismul situației în care
se află personajul (,,și deodată ieșiră pe laturi înainte…Unul dintre ei rămase pe pământ și facu pieziș
din dreapta către mine. Celălalt îmi căzu și el în stâng …Ridicai pistolul și fulgerai la un pas, între
ochi, pe cel ce mă înclăia”) cât și stăpânirea de sine a acestuia, deși este conștient de pericolul în care
se află .Se asistă la înfruntarea oarbă dintre curajul născut din conștiința pericolului și din experiența
unor întâmplări asemănătoare ,,Însă eram desprins cu de-astea” și setea crimei pentru jefuire de care
sunt stăpâniți urmăritorii (,,Au mai făcut ei fapte de-astea și nu se tem de nimica”). Fluxul narativ
devine precipitat, rupt, alert, iar sintaxa comunicării este caracterizată prin propoziții scurte,
principale, prin utilizarea unor forme infinitivale (,,a răcni”, ,,a gâfâi”, ,,a răspunde”).

Un prim element de structură și compoziție este conflictul. Conflictul exterior este unul social,
preexistent relației dintre personaje: conflictul dintre boieri și grupul marginalizat al țiganilor. A doua
întâlnire a îndrăgostiților marchează izbucnirea acestui conflict, care culminează cu sfârșitul brutal al
Margăi. Conflictul interior derivă din cel exterior, este de natura psihologică și are loc în sufletul
Margăi. Asemenea unei eroine din tragedia greacă, aceasta oscilează între iubirea pentru căpitan și
îndatoririle față de grupul social din care face parte. Drama ei constă în imposibilitatea de a face o
alegere clară între alternativele pe care le are. Punctele vulnerabile exploatate de semenii săi sunt
autominimalizarea si neîncrederea în iubirea lui Neculai Isac. Sacrificiul ei în numele acestei iubiri
denotă o personalitate complexă a unei eroine romantice, evoluând în împrejurări excepționale.

Cel de-al doilea element de structură și de compoziție este reprezentat de reperele spațio-
temporale. Spaţiul este fixat la începutul volumului, la Hanu-Ancutei, ,,care nu era han, era cetate”.
Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de petrecere, ocotitor ca o cetate şi cunoscut
călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui
centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din diverse straturi
sociale. Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea
povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui personaj ce rezonează
la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora prelung". Timpul este mitic, astfel,
naratorul plasează poveștile ,,cândva demult”, ,,într-o toamnă aurie “, ,,în anul când au fost ploi
năprasnice de Sânt-Ilie și spuneau oamnii ca au văzut balaur negru deasupra Moldovei”. Indicii
fabuloși prezenți au rolul de a introduce lectorul în atmosfera de poveste, ruptă de contingent , departe
de timpul profan al prezentului.

Astfel, naratorul reconstituie atmosfera povestirii pe care Niculai Isac o spune, prezentând
tema iubirii tragice. De asemenea, titlul operei este sugestiv pentru acțiune și temă, deci textul poate fi
încadrat în categoria textelor narative.