Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu

Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu este un volum care însumează nouă povestiri, legate prin
atmosfera deosebită creată în cadrul unui spaţiu izolat parcă de întreaga lume, unde poposesc oameni
de diferite profesii, dornici însă de comunicare.
Tema volumului este reprezentată de povestea însăşi – se porneşte de la ideea că povestea salvează
omul de sub teroarea istoriei, de la moarte, transformându-l în personaj. În spaţiul securizat al hanului
Ancuţei, povestirea devine un „modus vivendi” (un mod de viaţă), „o necesitate psihologică, o
delectare, o artă a petrecerii timpului”.
Ciclul cuprinde suita de nouă nuclee narative autonome aşezate convergent, încadrate de o ramă,
discursul narativ generic al naratorului principal. Tehnica uzitată este aceea a „poveştii în poveste” sau
a „povestirii în ramă”. Rama – „într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei…” –
validează naratorul generic spune povestea poveştilor auzite la hanul Ancuţei, prezintă personajele care
vor deveni naratori şi descrie atmosfera. El este cel care inaugurează ciclul narativ, creând modelul,
adoptat ulterior de toţi ceilalţi naratori. Comisul menţine interesul ascultătorilor pentru relatare,
deoarece promite constant „o povestire mai grozavă şi mai înfricoşată” decât a naratorului anterior.
Fântâna dintre plopi este a patra povestire din volum. Naratorul, Neculai Isac, se trage din ţinutul
Tutovei şi are o faimă de aventurier: „acest mazâl… care se uită acum liniştit la noi şi grăieşte aşezat a
fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi
dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii.”. Vechi prieten al comisului Ioniţă, căpitanul Isac
o fascinează pe Ancuţa cea tânără, incapabilă să reziste farmecului discret, sporit de legendele puse pe
seama lui.
Hanul se deschide pentru prima oară pentru a-l primi pe căpitanul de mazâli, care nu a fost prezent
de la început în cercul povestitorilor. Sosirea lui, în lumina amurgului, dobândeşte o aură mitică. Ca
majoritatea celor prezenţi la han, Neculai Isac a ajuns la o vârstă care presupune o bogată experienţă de
viaţă: „Era un om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal”. „Obrazu-i… arăta încă
frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu.”. Îi place să bea vin
cu tovarăşii, cerând numai pentru dragoste dreptul singurătăţii. Deşi vârstnic, nu-şi refuză nici acum
dreptul de a se bucura la vederea unei femei frumoase; felul în care o alintă şi o ţine de mână pe
Ancuţa, care „clipea domol ca o mâţă dezmierdată” este edificator.
Pretextul povestirii lui Neculai Isac este observaţia comisului Ioniţă referitoare la faptul că, de când
nu s-au mai văzut, „căpitanul „a pierdut o lumină”. Om vrednic şi negustor priceput de vinuri, căpitanul
avea obiceiul de a-i plăcea „ochii negri”, pentru care călca multe hotare, cum îşi amintea comisul
Ioniţă, care avea aceeaşi patimă. Într-o toamnă, pe când ducea vinuri la ţinutul Sucevei, întâlneşte un
sălaş de ţigani. O tânără ţigancă, de optsprezece ani, tocmai trecea un râu, lăsând să se vadă un trup de
o frumuseţe tulburătoare, care îl obsedează pe Neculai Isac. Căpitanul îi dă bani pentru cizmuliţe roşii.
După încheierea negoţului, Neculai Isac se întoarce la hanul Ancuţei şi îi dă Margăi întâlnire la
„fântâna dintre plopi”. Hasanache află şi vrea să-l omoare, să-i ia banii, aşa cum făcuse şi cu alţii, căci
Marga era numai o momeală. Fata îl iubeşte însă pe tânărul negustor şi îi divulgă planul lui Hasanache.
Neculai Isac îi înfruntă pe ţigani, îl omoară pe unul dintre ei, dar se alege cu o lovitură de sabie la
ochiul drept, pe care-l pierde pentru totdeauna. Dându-şi seama de trădare, ţiganii o omoară pe Marga.
După ce termină povestea, naratorul „sta împovărat în locul lui, neclintit, cu capul plecat. Obrazul
drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pentru totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel
viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos, în neagra fântână a trecutului.”.
Neculai Isac este narator autodiegetic (lui i s-a întâmplat ceea ce povesteşte), iar povestirea sa
adoptă un tipar narativ auctorial (prezintă ceea ce a trăit ca erou când era tânăr). Naraţiunea are caracter
homodiegetic, focalizarea fiind zero. Ca modalităţi ale narării, în povestire pot să apară prezentarea
(povestirea evenimentelor) şi reprezentarea (punerea în scenă a evenimentelor prin dialogul
1
personajelor). Specifică prozei narative este prezentarea, dar în povestirea Fântâna dintre plopi apar ca
modalităţi ale narării atât prezentarea, cât şi reprezentarea. Întrucât naratorul participă la acţiunea pe
care o relatează, apar mărci ale prezenţei acestuia în text: persoana I a verbelor, pauzele discursive,
selectarea evenimentelor importante pentru ordinea memoriei.
Aşadar, povestirea lui Neculai Isac are caracter tragic; titlul sugerează finalul dramatic, prin
asocierea a două simboluri ale singurătăţii. „Evocarea iubirii tragice se amestecă cu regretul nostalgic
pentru lucrurile care au fost şi nu mai pot fi.”. La nivelul istoriei, fântâna apare ca simbol al iubirii şi al
morţii, iar la nivelul discursului este fântâna dispărută, a amintirii. Profund marcat de cele relatate,
Neculai Isac se închide, ca şi călugărul, într-o muţenie anevoie de părăsit; el a trăit, ca şi alte personaje
sadoveniene, o iubire fulgerătoare şi dramatică; destinat nefericirii, căpitanul Isac nu-şi va mai reveni
niciodată după experienţa tulburătoare pe care a trăit-o.