Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu

Povestirea „Fântâna dintre plopi” face parte din volumul „Hanu-Ancuţei”(1928) de

Mihail Sadoveanu, scriitor interbelic tradiționalist .Volumul conţine nouă povestiri relatate într-
un singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni care poposesc aici, fiind ei înşişi
participanţi sau martori ai evenimentelor narate(“Iapa lui Vodă”, “Haralambie”, “Balaurul”,
“Fântâna dintre Plopi”, “Cealaltă Ancuță”, “Județ al sărmanilor”, “Negustor lipscan”, “Orb
sărac”, “Istorisirea Zahariei fântânarul”).Ritualul ce se desfăşoară la han este acelaşi: lăutarii
cântă între două povestiri, iar înaintea fiecăreia se creează un moment de linişte, o atmosferă de
vrajă şi suspans; Ancuţa aduce pui traşi pe ţiglă şi plăcinte; se bea vin vechi în căni noi după ce
au fost sparte cele vechi.
“Fântâna dintre plopi” este a patra povestire din volum și prezintă o iubire tragică,
materializată prin suferință și sacrificiu în numele dragostei. Este o povestire în ramă pentru că
este încadrată într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule specifice.
Povestirea este o specie a genului epic, în proză, limitată la relatarea unui singur fapt, ca
întindere, este mai amplă decât schiţa şi mai redusă decât nuvela; naratorul este implicat ca
participant sau ca martor; relatarea se face, de cele mai multe ori, la persoana I; presupune o
atmosferă propice depănării amintirilor; timpul evocat este istoric sau mitic; interesul se
manifestă mai mult pentru situaţia narată, decât pentru personaj.
Titlul este alcătuit din două substantive care arată inițial spațiul protector al iubirii celor
doi îndrăgostiți; la final, fântâna devine un simbol funest al sfârșitului eroinei. Fântâna seacă,
lipsită de izvorul regenerator, indică imposibilitatea împlinirii iubirii, refuzată în planul real și
transferată într-un ideal prin care se eternizează; e o poartă între două lumi: cea a ființei și cea a
neființei. Cei patru plopi simbolizează un cortegiu funerar, dar și ideea de solitudine a omului în
univers.
Tema povestirii este iubirea tragică și imposibilă: tragică, pentru că eroina alege să-și
sacrifice viața în numele iubirii și imposibilă deoarece personajele fac parte din categorii sociale
diferite.
O scenă semnificativă pentru instalarea iubirii în sufletul personajului e prima întâlnire
cu Marga, țigăncușa care umblă prin apă în fusta ei roșie și care îl încântă de la prima vedere.
Comparația ”am simțit în mine ceva fierbinte: parcă aș fi înghițit o băutură tare” ilustrează
iubirea naturală, irațională a personajului masculin. Marga nu e așa cum afirmă Hasanache ”o
fată proastă care n-a ieșit în lume”, ci ea se supune grupului din care face parte, devenind o
momeală pentru tânărul călător. Relația dintre cele două personaje se remarcă pe parcursul
întâlnirilor dintre ei; tânărul crede că trăiește etapele unei iubiri superficiale, dar se vede prins în
capcana țiganilor. El a fost naiv, credul, văzând relația ca pe ceva trecător, dar s-a înșelat.
O altă scenă importantă e cea din final când Marga îi dezvăluie adevărul, preferând să
se sacrifice în numele iubirii. Aflați la fântâna dintre plopi, cei doi sunt înconjurați de țigani-el
reușește să scape pentru că era tânăr, puternic și vânjos. Dacă ar fi înțeles valoarea
avertismentului fetei ( sacrificiul, profunzimea sentimentelor fetei), el ar fi trebuit să o protejeze
și să o salveze. Licărul de conștiință apare însă prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul și
autocondamnarea.
 Perspectiva narativă este subiectivă, narator prin excelență este personajul Neculai Isac,
astfel remarcăm mărci lexico-gramaticale de persoana I, forme verbale și pronominale precum:
„am pornit iar”, ”am simțit aproape de mine”. Naraţiunea implică două planuri: reprezentarea
evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi analiza faptelor din perspectiva maturităţii
(timpul naraţiunii). De asemenea, există un povestitor al naraţiunii-cadru care asistă ca martor la
seara de la han, devenind ascultător al fiecărei povestiri. Prezenţa sa este redată prin utilizarea
persoanei I în naraţiune şi conferă iluzia autenticităţii:”am auzit”. Ceilalţi naratori, personaje în
naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate de ei roluri diverse: narator-
martor, personaj –narator. Ei aparţin unor categorii sociale diferite: comisul Ioniţă , călugărul
Gherman, moş Leonte Zodierul , căpitanul de mazâli Neculai Isac , ciobanul, negustorul, orbul/
rapsod, mătuşa Salomia.
Spaţiul este fixat la începutul volumului, la Hanu-Ancuței, “care nu era han, era cetate”.
Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de petrecere, ocrotitor ca o cetate şi
cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este
aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din
diverse straturi sociale. Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea
realului şi lumea povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui
personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora prelung".
Timpul este mitic, asfel, naratorul plasează poveștile “cândva, demult”, “într-o toamnă
aurie “, “în anul când au fost ploi năprasnice de Sânt-Ilie și spuneau oamenii că au văzut balaur
negru deasupra Moldovei”. Indicii fabuloși prezenți au rolul de a introduce lectorul în atmosfera
de poveste, departe de timpul profan al prezentului.
Ca în orice povestire, apare un singur fir narativ. La început, este prezentată imaginea
hanului sub lumina aurie a soarelui la răsărit şi Ancuţa, care aprinde focul în vatra magică,
pregătind cadrul unei noi poveşti. Oamenii de la han zăresc pe drumul pustiu un călăreţ care
venea parcă din adâncul timpului trecut. Ajungând la han, drumeţul cărunt, cu mustăcioară tunsă
şi barbă rotunjită, se dovedeşte a fi căpitanul Neculai Isac, vechi prieten al comisului Ioniţă.
Îndemnat de prietenul regăsit, Neculai Isac narează o dramă petrecută în tinereţe, o aventură de
dragoste, în urma căreia a pierdut ochiul drept. Această povestire în povestire respectă toate
momentele subiectului.
Expoziţiunea povestirii fixează timpul “acum douăzeci și cinci de ani”, locul ”tot aici, la
han” și un succint portret al protagonistului “om buiac și ticălos”, “umblam și neguțam vinuri”.
Pe când ducea butoaie cu vin spre ţinutul Sucevei, într-o toamnă, tânărul a poposit la Hanu-
Ancuţei.
Intriga surprinde întâlnirea cu ţiganii care încercau să prindă peşte. O fată de
optsprezece ani, cu fustă roşie, pe nume Marga, îl tulbură peste măsură. Înconjurat de întreaga
ceată, el aruncă câte un ban de argint fetei şi unui ţigan bătrân, Hasanache, care se interesează de
drumurile boierului.
Desfăşurarea acţiunii va urmări povestea de dragoste dintre Neculai și Marga : apariţia
fetei, a doua zi de dimineață la han, întâlnirea amoroasă de la “fântâna dintre plopi”, promisiunea
lui Isac de a se întoarce de dragul fetei, a doua întâlnire a lor și destăinuirea fetei îndrăgostite că
de fapt, fusese folosită ca momeală de către rudele ei pentru a-l atrage în cursă și a-l jefui pe
negustor.
 Acțiunea atinge punctul culminant în momentul luptei dintre Neculai Isac și țigani, în
timpul căreia își pierde și un ochi. Marga îl aşteaptă neliniştită în întuneric şi, în timp ce el o
ajută să îmbrace blăniţa, fata îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să îl atragă în locul
acela pustiu. Hasanache şi doi fraţi ai săi plănuiau să îl ucidă ca să îi ia banii. Când îşi dă seama
că aceştia o auziseră, Marga îl îndeamnă să fugă, cu glasul încărcat de groază. În lupta cu
atacatorii, Neculai îşi pierde un ochi, dar reuşeşte să îl împuşte pe unul dintre ei, în timp ce
câinele său, Lupei, îl „rupea pe celălalt”.
Deznodământul surprinde momentul când Neculai îi înfrânge pe prădători, dar aceștia o
omorâseră deja pe Marga. Cu ochiul teafăr, zăreşte lumina de la han şi începe să strige cu
disperare. Oamenii de la han ies cu făclii şi pornesc cu toţii înapoi. Pe colacul fântânii lucea
sânge proaspăt, semn că ţiganii omorâseră fata pentru că îi trădase şi o aruncaseră în fântână.
Ascultătorii acestei groaznice istorisiri rămân „tăcuţi şi mâhniţi”. Fântâna nu mai exista,
se dărâmase „ca toate ale lumii”. Episodul final are ca simbol cenuşa („Focul se stinsese”)
sugerând timpul intrat în amintire şi imaginea lui Neculai Isac care „privea ţintă în jos, în neagra
fântână a trecutului”.
Personajul- narator este Neculai Isac, „om ajuns la cărunteță, dar care se ţinea drept şi
sprinten pe cal”, „cu mustăcioară tunsă şi barba rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene
întunecoase”, cu ochiul drept „stâns şi închis”. Este o figură de legendă, venind parcă din alte
timpuri, de pe depărtate tărâmuri. În vremea tinereţii apare ca un om întreprinzător, dovadă fiind
afacerile sale. Cu toate acestea, are defectele specifice vârstei: neştiinţa, lipsa experienţei de viaţă
şi nesocotinţa. Se îndrăgosteşte aproape instantaneu de ţigăncuşă, pe care o tratează ca pe o fiinţă
egală şi o respectă, vorbindu-i ales. Este răzbunător şi iscusit în luptă, reuşind să facă faţă
grupului de ţigani care încercase să îl prade.
Marga este o adolescentă de 18 ani, obligată de conducătorul şatrei să mimeze dragostea,
pe care nu o trăise niciodată, faţă de cei care îi erau impuşi ca parteneri de o clipă. Frumoasă şi
atrăgătoare, fusese destinată de Hasanache să-i atragă cu farmacele ei pe călătorii bogaţi care
poposeau la han, pentru a fi mai uşor atacaţi şi deposedaţi de bani ori de bunuri.
Deşi este o fată simplă, Marga suferă din pricina condiţiei sale de obiect erotic, folosit în
scopuri criminale sau de jaf, dar o acceptă de teamă şi îi dispreţuieşte pe cei care o vând şi pe
cupărătorii de ocazie. Totuşi, Marga se îndrăgosteşte de Neculai Isac care o respectă şi nu o
jigneşte cumpărându-i intimitatea. Pentru întâia oară, fata se revoltă împotriva condiţiei sale şi nu
mai acceptă să fie complice la acte ruşinoase. Ea simte nevoia să se devoteze omului iubit, să îl
ocrotească, avertizându-l să îşi apere viaţa, în ciuda consecinţelor de care era perfect conştientă.
Limbajul artistic se caracterizează prin oralitate. Farmecul zicerii este dat de prezenţa
cuvintelor populare ”singur cuc”, a arhaismelor ”catastih”, ”mazâli” şi regionalismelor
”buiac”,”roșă”, toate folosite cu naturaleţe. Figurile de stil apar cu moderaţie, conferind stilului
sobrietate.
În concluzie, „Fântâna dintre plopi” este povestire deoarece este o naraţiune
subiectivizată, relatarea se face din unghiul naratorului, implicat ca protagonist al întâmplării.
Este o poveste de dragoste din tinereţe care are ca scop reînvierea unei lumi apuse. Accentul este
pus pe întâmplări şi situaţii, de unde caracterul etic al povestirii.