FÂNTÂNA DINTRE PLOPI

de Mihail Sadoveanu

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată,

relatarea este făcută din perspectiva naratorului care poate fi protagonist, martor sau
mesager al întâmplării, acţiunea este simplă, urmărind un singur fir narativ. Ca
dimensiune, povestirea este mai mare decât schiţa, dar mai mică decât nuvela.,
accentul căzând pe epic, nu pe personaje.
Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul „Hanu-Ancuţei” de Mihail
Sadoveanu, apărut în anul 1928, constituie un moment de răscruce al creației
sadoveniene. Volumul cuprinde un număr de nouă povestiri („Iapa lui Vodă”,
„Haralambie”, „Balaurul”, „Fântâna dintre plopi”, „Cealaltă Ancuță”, „Județ al sărmanilor”,
„Negustor lipsan”, „Orb sărac” și „Istorisirea Zahariei Fântânarul”), aparent
independente prin tematica pe care o dezvoltă, unitatea compozițională este asigurată
de prezența simbolică a hanului și a unui narator care asigură legătura dintre cele nouă
povestiri.
Timpul faptelor relatate este unul trecut: „într-o toamnă aurie...într-o depărtată
vreme, demult”, la hanul Ancuței care „nu era han, era cetate”. Astfel se creează un
spațiu privilegiat, propice ritualului povestirii. Toate „ale depărtării” se șterg și începe
vremea petrecerilor și a poveștilor. Ceremonialul spunerii poveştilor urmăreşte trezirea
interesului ascultătorilor şi menţinerea acestui interes, precum şi implicarea
ascultătorilor în evenimentele relatate.
Structural, volumul respectă tehnica povestirii în ramă, cele nouă povestiri fiind
spuse de naratori diferiți, drumeți moldoveni, întruchipând categorii umane și sociale
diferite, în aceeași împrejurare și în același cadru. Elementul comun tuturor povestirilor
este nostalgia vremurilor de odinioară, superioare prezentului.
Narațiunea este subiectivizată, povestirea se limitează la relatarea unui singur
fapt epic, interesul concentrându-se nu în jurul personajului, ci al situației.
„Fântâna dintre plopi’ este cea de-a patra povestire din volumul „Hanu-Ancuței”
(1928) și prima dintre cele cu caracter erotic, alături de „Cealaltă Ancuță” și „Istorisirea
Zahariei Fântânarul”. Povestirea are ca temă iubirea tragică reflectată în evocarea unui
singur fapt epic, trista poveste de iubire a tânărului Neculai Isac care se inițiază în
tainele vieții. Această iubire tragic este surprinsă în mai multe ipostaze. Una dintre el
ear fi dragostea la prima vedere. Urmează întâlnirile pe ascuns, iubirea cu obstacole,
imposibilă, trăită intens în singurătate și cea tragic, finalizată cu moartea fetei,
sacrificată în numele iubirii sincere și dezinteresate. Între cei doi existau obstacole
precum diferențe de ordin social, de etnie și religie.
Titlul povestirii face trimitere la locul blestemat unde Marga își găsește sfârșitul,
pentru că îndrăznise să încalce hotărârea clanului țigănesc.

1
 Este o povestire în ramă, deoarece începe prin prezentarea locului, a peisajului
mirific, singuratic în care se află Hanul Ancuței, unde gospodarii și cărăușii se pregătesc
să asculte o nouă istorisire. În acest cadru își face apariția „un călăreț învăluit în lumină
și în pulberi”, care, pe calul său, părea că vine „de demult, de pe depărtate tărâmuri”.
Încadrarea în ramă se realizează și prin portretul călărețului care sosește la han,
acesta fiind recunoscut de comisul Ioniță de la Drăgănești: bărbatul nu era altcineva
decât Neculai Isac, căpitan de mazâli, prietenul său din tinerețe.
Urmează ceremonialul prin care cel venit de curând este încadrat în colectivitate.
Cei prezenți dau detalii asupra noului tovarăș, cu care comisul Ioniță fusese prieten și
de care auzise Ancuța cea tânără în poveștile mamei sale. După ce își adăpostește
calul, Neculai Isac se alătură celorlalți, fiind primit cu bunăvoință și poftit la o ulcică de
vin. Ceremonialul continuă cu gestul de acceptare a interlocutorului, cu o nouă ulcică de
vin, pui fripți în țiglă și pregătirea afectivă a ascultătorilor, prin intermediul cântecului
lăutarilor pe care căpitanul îl îngână și el, apucând-o de mână pe hangiță. Incipitul se
termină cu această secvență, după care urmează istorisirea căpitanului Neculai Isac.
Acțiunea este liniară, dar nu lipsită de mister. Întâmplările relatate s-au petrecut
cu douăzeci și cinci de ani în urmă, când căpitanul poposise tot aici, la han, în drumul
său spre Suceava, unde ducea vin din Țara de Jos. Plimbându-se călare pe malul râului
Moldova, întâlnește un grup de țigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un
bătrân cerșetor, care o alungă pe Marga, o țigăncușă foarte frumoasă de optsprezece
ani, din calea tânărului. Tulburat de frumusețea fetei, acesta le dă celor doi câte un
bănuț de argint. A doua zi, fata îl caută la han pentru a-i arăta pantofii cumpărați cu
banul primit și, după ce petrec o noapte de dragoste la fântâna dintre plopi, își promit o
nouă întâlnire la întoarcerea lui Neculai Isac de la Pașcani, unde trebuia să-și vândă
marfa.
La întoarcerea tânărului, dragostea fetei o determină să-i dezvăluie acestuia
planul pus la cale de țigani. Hasanache o trimisese la han să-l seducă, pentru ca țiganii
să-l omoare și să-i ia banii. Avertizat, acesta fuge călare, scapă cu viață, dar fără un
ochi, scos de o prăjină aruncată de urmăritori. Însoțit de cărăușii de la han, revine apoi
la fântână, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră al acesteia îl face să-și dea
seama că Marga a fost ucisă cu cruzime de țigani și aruncată în fântână, ca urmare a
faptului că l-a prevenit asupra planului celor din propria șatră.
Conflictul este interior, dar și exterior. Cel interior are loc între datoria față de
neam a Margăi și sentimentele ei pentru Isac, iar cel exterior are loc între Neculai Isac
și banda lui Hasanache. Conflictul nu este unul puternic, ci unul raportat la împrejurări și
care își va lăsa amprenta asupra personajului, marcat pe viață de tristețea pe care o
poartă de atunci în suflet și defectul fizic dobândit în confruntarea cu banda de țigani.
Istorisirea lasă o puternică impresie în sufletul ascultătorilor, care rămân „tăcuți și
mâhniți”, naratorul fiind copleșit de aceste amintiri, privind în jos „în neagra fântână a
trecutului”, fântâna nu mai există, se distrusese ca toate ale lumii, sugerând faptul că
până și întâmplările cele mai dramatice își pierd, odată cu trecerea timpului, din
profunzime.
În povestirea-cadru este introdus cititorul într-o lume magică, spațiul propice
povestirii. Descrierea hanului și a împrejurimilor insistă pe simbolul luminii, simbol al
cunoașterii, sugerând ideea că actul povestirii este „un parcurs inițiatic”. Prezentarea

2
hanului „nu era han-era cetate, cu niște ziduri groase de ici până colo” evocă o incintă
circulară, simbol al absolutului și sugerând siguranța, izolarea de spațiul exterior real,
care ar putea pune în pericol farmecul povestirilor. Timpul este unul relativ, nefiind
raportat la un timp istoric, ci la experiența personală. Povestirea se situează într-un plan
al trecutului, al nedeterminării temporale, principala sa caracteristică fiind evocarea.
Timpul relatării și timpul povestit nu coincid, aparținând, pe rând, prezentului și
trecutului. Finalul este construit riguros prin prisma suspansului care se acumulează
treptat.
Notele de subiectivitate constituie o altă trăsătură a povestirii. Se remarcă
admirația comisului Ioniță față de căpitan, cu care el fusese prieten în tinerețe, sau
înfiorarea cu care Ancuța își amintește de poveștile spuse de mama sa despre Neculai
Isac. Neculai Isac își manifestă tristețea amintindu-și de cele petrecute și reușește, prin
darul său de povestitor, dar și prin dramatismul întâmplărilor relatate, să-i impresioneze
pe ascultători.
În povestire, accentul cade asupra întâmplărilor, și nu asupra personajelor, ca în
nuvelă. Numărul personajelor este redus. Personajele sunt prezentate direct, prin
intermediul altor personaje și al naratorului, dar și indirect, prin faptele și felul lor de a
vorbi. Unul dintre personaje este Neculai Isac, văzut în planul prezentului, dar și al
trecutului. În planul prezentului, cel care-l descrie este naratorul inițial, apoi comisul:
„Era un om ajuns la cărunție, se ținea drept...”, iar în planul trecutului, personajul se
autocaracterizează. Personajele secundare sunt schematice, reduse la câteva trăsături,
sau descrise unidimensional. Marga este tânără, frumoasă și cu suflet bun, fără a-i lipsi
misterul și viclenia.
Ca specie, povestirea în ramă se individualizează în cadrul epicului în primul
rând prin specificul relațiilor dintre instanțele comunicării narative. În discursul inițial al
naratorului sunt incluse discursurile personajelor, care devin la rândul lor povestitori,
atunci când își spun propria poveste și receptori, când alții vorbesc.
Naratorul inițial are rolul de a prezenta personajele-povestitor, de a fixa cadrul
povestirilor, de a surprinde reacția ascultătorilor, devenind el însuși receptor când alții
povestesc. Un alt aspect particular al speciei este prezența naratorului, care, deși inițial
se materializează în persoana cititorului, odată cu asumarea rolului de povestitor, de
către unul din drumeții de la han, naratorul devine unul colectiv, cititorului alăturându-i-
se celelalte personaje din povestirea-cadru.
În opinia mea, arta narativă a lui Sadoveanu este monumentală, dând glas unor
eroi „care nu povestesc pentru a-și descărca sufletul, ci pentru a se sustrage vieții și
morții”. (Nicolae Manolescu)
Originalitatea stilului derivă din farmecul narării, din prezența elementelor de
limbaj popular. Expresia este tipic populară, care atrage atenția prin oralitate și
impresionează prin sursa folclorică. Arhaismele prezente (arnăut, scurteică) sunt
numeroase, folosite cu naturalețe. Limbajul țiganilor contrastează cu limbajul comisului,
indicând diferența socială și culturală. Expresivitatea limbajului este dată de frumusețea
metaforei, de epitetul caracterizator: „nări largi, și ochii iuți”, comparația sugestivă „am
simțit în mine ceva fierbinte; parcă-aș fi înghițit o băutură tare”.

3
 Povestirea „Fântâna dintre plopi” de Mihai Sadoveanu ilustrează modul în care
tehnica povestirii în povestire reușește să capteze atenția cititorului, evidențiind în
același timp și talentul de povestitor al cititorului.

CARACTERIZAREA LUI NECULAI ISAC

Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul „Hanu-Ancuţei” de Mihail

Sadoveanu, apărut în anul 1928, constituie un moment de răscruce al creației
sadoveniene. Timpul faptelor relatate este unul trecut: „într-o toamnă aurie...într-o
depărtată vreme, demult”, la hanul Ancuței care „nu era han, era cetate”. Astfel se
creează un spațiu privilegiat, propice ritualului povestirii. Toate „ale depărtării” se șterg
și începe vremea petrecerilor și a poveștilor. Ceremonialul spunerii poveştilor urmăreşte
trezirea interesului ascultătorilor şi menţinerea acestui interes, precum şi implicarea
ascultătorilor în evenimentele relatate.
Narațiunea este subiectivizată, povestirea se limitează la relatarea unui singur
fapt epic, interesul concentrându-se nu în jurul personajului, ci al situației.
„Fântâna dintre plopi’ este cea de-a patra povestire din volumul „Hanu-Ancuței”
(1928) și prima dintre cele cu caracter erotic, alături de „Cealaltă Ancuță” și „Istorisirea
Zahariei Fântânarul”. Povestirea are ca temă iubirea tragică reflectată în evocarea unui
singur fapt epic, trista poveste de iubire a tânărului Neculai Isac care se inițiază în
tainele vieții. Această iubire tragic este surprinsă în mai multe ipostaze. Una dintre el
ear fi dragostea la prima vedere. Urmează întâlnirile pe ascuns, iubirea cu obstacole,
imposibilă, trăită intens în singurătate și cea tragic, finalizată cu moartea fetei,
sacrificată în numele iubirii sincere și dezinteresate. Între cei doi existau obstacole
precum diferențe de ordin social, de etnie și religie.
Este o povestire în ramă, deoarece începe prin prezentarea locului, a peisajului
mirific, singuratic în care se află Hanul Ancuței, unde gospodarii și cărăușii se pregătesc
să asculte o nouă istorisire. În acest cadru își face apariția „un călăreț învăluit în lumină
și în pulberi”, care, pe calul său, părea că vine „de demult, de pe depărtate tărâmuri”.
Încadrarea în ramă se realizează și prin portretul călărețului care sosește la han,
acesta fiind recunoscut de comisul Ioniță de la Drăgănești: bărbatul nu era altcineva
decât Neculai Isac, căpitan de mazâli, prietenul său din tinerețe.
Neculai Isac, căpitanul „de mazâli” este personajul-narator, un om „ajuns la
cărunteță, dar se ținea drept și sprinten pe cal...arată însă frumuseță și bărbăție, deși
ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”.
Cititorului îi este prezentat personajul prin intermediul caracterizării făcute de
comisul Ioniță, care se adresează Ancuței: „...a fost un om cum nu era mulți în țara
Moldovei. Voinic și frumos și rău”. Neculai Isac era un aventurier, aflat în permanentă
căutare de noi tentații. Absența lui de acasă („cu săptămânile”) îi îngrijora pe părinți,
mama fiind așa de disperată, încât îl bocea în fiecare duminică și se ruga la biserică să
se liniștească și să se însoare.

4
 Obișnuit cu aventurile, căpitanul suferă cumplit atunci când dragostea lui „se
desfrunzise ca vara” și își găsește refugiul în iubirea pentru Marga. Este un suflet
romantic, pentru el dragostea fiind un sentiment puternic, copleșitor, care apare ca
urmare a unei iubiri pierdute. În momentul in care o vede pe țigăncușă, simte în el „ceva
fierbinte”, parcă ar fi înghițit „o băutură rece”.
În concluzie, atât personajul, cât și povestirea sa dobândesc semnificații de
legendă, deoarece eroul devine o prezență inedită, venită parcă din trecutul îndepărtat
al hanului, iar întâmplările relatate au intrat în conștiința colectivității. Dramatismul
întâmplărilor accentuează legenda, în timp ce natura vibrează, fiind în acord cu
sentimentele personajului, cadrul fiind unul romantic plin de mister.

CARARTERIZAREA MARGĂI

Țigăncușa Marga „era o fetișcană de optsprezece ani”, „cu trupul curat și frumos
rotunjit”. „Obrazul îi era copilăresc” și o înfățișare „neliniștită de căpriță neagră”. Ea, ca
și căpitanul Neculai Isac, se îndrăgostește sincer și crea să-și depășească condiția de
țigancă prin demnitatea pe care i-o dă iubirea adevărată.
Ea nu are conștiința propriei condiții, „o biată fată de șatră”, „o roabă și-o
nemernică”, dar, în momentul în care se îndrăgostește, își asumă responsabilitatea
propriilor fapte în numele iubirii și acceptă și sacrificiul, gestul de a trăda intențiile
clanului său fiindu-i fatal.
Prin prezentarea destinului celor două personaje, scriitorul prezintă o viață
curată, o trăire intensă și sinceră a sentimentelor.