Mihail Sadoveanu – „Hanu Ancuţei”

(Particularităţi ale discursului narativ în povestire)

Povestirea este specie a genului epic de mică întindere, în care se narează un singur fapt,
interesul naratorului concentrându-se asupra acţiunii, nu asupra personajelor, relatarea făcându-se
subiectiv, la persoana I, din punctul de vedere al naratorului, care este martor sau participant direct la
întâmplare.
Culegerea de povestiri „Hanu Ancuţei” construieşte un univers mitic şi fabulos, fiind structurată
după principiul „Decameronului” de G. Boccaccio., valorificand tehnica povestirii în ramă. Este
admirabil surprinsă aici o lume care nu poate fi determinată temporal, fiind situată într-un segment al
timpului apropiat de origini, în care se nasc legendele.
„Hanu Ancuţei” începe cu proiectarea în mit a unei lumi reale, deschisă către orizonturi
atemporale, deoarece acţiunea se petrece la un han – cetate, „într-o toamnă aurie”. Situate in illo
tempore ( într-o vreme îndepărtată), faptele narate sunt neobişnuite, amintind de un timp fabulos, din
poveşti. Timpul real al întâmplărilor este nederminat, putând fi identificat în text în anul 1853, când
începe Războiul Crimeii, fiind menţionat „împăratul alb” al Rusiei, care începe război împotriva
„limbilor păgâne”. Mai important este timpul mitic, accentuat de semne ciudate, de faptul că „au căzut
de Sânt Ilie ploi năpraznice” şi de apariţia unui „balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”.
Este un timp primordial, când pe cer apar fiinţe fantastice, iar pe pământ iniţiaţii în zodii, cum este moş
Leonte, tălmăcesc semne neobişnuite.
Timpul mitic se contopeşte, în naraţiune, cu timpul real, terestru, iar în această unire se creează
un spaţiu narativ de mare fascinaţie, încât se declanşează „la Hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a
poveştilor”.
Acum, în hanul-cetate, devenit motiv fundamental al operei sadoveniene, discursul narativ este
preluat, pe rând, de personaje diferite. Hanul însuşi este la hotarul dintre mitic şi real, fiind chiar
suprapersonaj prin valorile simbolice dobândite, având „ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi
ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele.” Povestitorii, care îşi spuneau povestea vieţii şi se retrăgeau
parcă în timpurile din care veniseră, apar, pe rând, în acest cadru creat de un narator principal,
abstract, cu o prezenţă extrem de discretă în discurs: Ioniţă comisul, narator-personaj, istoriseşte o
întâmplare cu „iapa lui Vodă”, călugărul Gherman, narator-martor, spune povestea cu un vestit tâlhar,
Haralambie; moş Leonte, narator-martor, necreditabil vorbeşte despre un balaur groaznic; căpitanul
Isac, narator-personaj, evocă în „Fântâna dintre plopi”, o poveste nefericită de dragoste, din tinereţe;
măş Ienache coropcarul, narator-martor, vorbeşte despre „cealaltă Ancuţă”; Constandin Moţoc, un
cioban, evocă un „judeţ al sărmanilor”, fiind chiar el eroul povestirii; jupân Dămian, negustor lipscan,
spune, în calitate de narator-personaj, despre călătoriile sale prin Europa; un orb sărac, personaj-
narator, relatează legenda mărgăritarului şi o călătorie iniţiatică prin ţările răsăritului; a noua povestire
complică planurile narative, având doi naratori, Zaharia Fântânarul şi Liţa Salomia, situaţi în două
planuri temporale, în timpul fabulei şi în timpul discursului.
„Fântâna dintre plopi” conţine o istorie impresionantă a căpitanului Neculai Isac, îndrăgostit de
„o biată fată din şatră”, omorâtă de ai săi în momentul în care îl avertizează pe tânărul aventurier de un
jaf ce urma să aibă loc asupra lui. Naraţiunea se înfiripă conform ceremonialului ştiut, în atmosfera
primitoare a hanului cu ziduri de cetate, fiind spusă de „un om ajuns la cărunteţă, dar care se ţinea drept
şi sprinten pe cal.” Naratorul este un om trecut prin multe experienţe, care şi-a pierdut un ochi iureşul
întâmplărilor vieţii. Don Juan al acelor vremuri, căpitanul este încă mândru şi are o distincţie aparte a
chipului. Naratorul principal, care supraveghează întreg scenariul narativ, anunţă că noul sosit este
Neculai Isac şi-i face un portret fizic de om trecut prin multe întâmplări în viaţă: „Obrazu-i smad cu
mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vuturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţe şi
1
bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu.” El este şi povestitor, şi personaj
al întâmplării pe care o narează.
Pregătindu-şi povestea, căpitanul se aşază lângă foc, , alături de nelipsitele-i pistoale, în timp ce
Ancuţa, ştiindu-i obiceiul, îi aduce o ulcică de vin. Moş Leonte Zodierul, maestru de ceremonii, îl
îndeamnă pe noul venit să-şi spună povestea. Povestitorul se adresează potrivit atmosferei locului, cu
apelativul „Domnilor şi fraţilor”, care include o mai mare apropiere a acestuia faţă de ascultători.
Structura povestirii urmează o linie simplă, comparabilă însă cu multe întâmplări ale lumii, rămase
necunoscute de-a lungul vremurilor. Distanţa dintre timpul fabulei şi timpul mitic este de douăzeci şi
cinci de ani, tonul naratorului fiind nostagic: „De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci.
Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac şi ticălos.”
Motivul dominant al povestirii, topos erotic, este al fântânii mărginite de plopi, simbol al altei
lumi, ce poate juca rolul unei premoniţii, anticipând moartea personajului feminin. Fata fusese hărăzită
de judele ţiganilor, Hasanache, să-i atragă pe călătorii bogaţi de la han în capcane erotice, cu scopul de
a-i jefui. În această calitate, tânăra trebuia să-l atragă într-o cursă pe căpitanul Isac, după ce acesta
dobândise o mare cantitate de bani în urma vânzării unor poloboace cu vin.
Întâlnirea dintre Marga şi tânăr este minuţios şi incitant pregătită de Hasanache. Aceasta se
petrece sub bolta înstelată, lângă fântâna dintre plopi, personajele sadoveniene trăind din plin mirajul
dragostei. Cadrul este romantic, incluzând nemişcarea selenară, bolţile înstelate, aspiraţia spre înalt:
„Stele se aprinseră în cerul curat ... şi câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină.” Pentru a răsplăti
frumuseţea fetei, căpitanul îi aduce o „scurteică de piele de la Paşcani”. Femeia, deşi e o „roabă şi o
nemernică”, după cum se autocaracterizează, acceptă să se sacrifice pentru tânărul Neculai Isac, fiind
omorâtă de ţiganii care aplică legea talionului. Căpitanul pierde în confruntarea cu ţiganii un ochi,
devenind apoi un rătăcitor.
Fântâna, loc al pierzaniei, încadrată de plopi, va dispărea şi ea, semnificând deriziunea,
perisabilitatea inevitabilă a lumii: fântâna dintre plopi nu mai este, „s-a dărâmat ca toate ale lumii”.
Ochiul reconstituie acest imens abis temporal, „în neagra fântână a trecutului” căpitanul intuind încă
imaginea vie a Margăi.
Eroii sadovenieni se individualizează printr-o proiecţie în timpul mitic, prin ascultarea de poveşti
„din vremea veche, care astăzi nu se mai văd”. Spaţiul povestirii este miraculos, iar frumuseţea poveştii
este o condiţie esenţială: „Cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare”.