POVESTIREA 

Ancuței  
 Hanu Ancuței 
de Mihail Sadoveanu

1. Definiția povestirii 
2. Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu 
3. Tema și viziunea asupra lumii
4. Raportul dintre instanțele narative  
5. Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul” 

1. Definiția povestirii 
Povestirea este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni asemănătoare cu cele ale nuvelei
(mai mari decât ale schiței și mai mici decât ale romanului). În timp ce nuvela pune acent pe
complexitatea personajelor, povestirea insistă asupra acțiunii. În povestire, naratorul este și
 personaj, participant sau, cel puțin, martor la acțiun
acțiunea
ea relatată. 
Relația lui cu cititorii / ascultătorii este directă și implică strategii specifice ale discursului
narativ. Acțiunea este plasată într -un trecut care, deși nu este totdeauna foarte îndepărtat, totuși dă
impresia de timp fabulos, în care devin credibile și întâmplări la limita fabulosului. 

2. Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu 

Structura
„Hanu Ancuței” este una dintre capodoperele sadoveniene din perioada interbelică, alături
de „Baltagul”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. 
Volumul este construit după tehnica povestirii în ramă: într -un-un cadru dat se întâlnesc  –  cu
 cu un
anumit pretext –  mai mulți naratori, creându-se astfel o modalitate de a reuni povestiri autonome.
Această tehnică este utilizată și în literatura universală, de exemplu în „O mie și una de nopți”,
„Decameronul” de G.Boccaccio sau „Povestiri din Canterbury” de G.Chaucer. 
În volumul lui Sadoveanu, cadrul îl reprezintă Hanul Ancuței, la care poposesc cărăușii ce
transportă vin, precum și alți drumeți.  
Momentul întâlnirii acestora la han este într-o „toamnă aurie”, rodnică, dintr -un-un trecut evocat
 precum în basme, deși anumite indicii istorice ne perpermit
mit să plasăm acțiunea pe la mijlocul
secolului al XIX-lea.
Hanul este prezentat, prin hiperbolizare, ca un spațiu fabulos, ca o cetate, un spațiu ocrotitor, care
îi pune, pe călători, la adăpost de pericole, creând un loc favorabil spunerii poveștilor. 
Volumul este alcătuit din nouă povestiri cu caracter diferit: comic, dramatic, fantastic, istoric etc.  

3. Tema și viziunea asupra lumii 

Deși temele povestirilor diferă între ele (erotică, socială, de aventuri, călătorii), volumul are o
unitate conferită, în principal, de tema comună a timpului. Este sugerată veșnica schimbare a tot
ce există, dar, dincolo de această perpetuă transformare, persistă o permanență care învinge
timpul. Această viziune asupra lumii este evidentă aproape în fiecare povestire. De exemplu, la
sfârșitul povestirii „Fântâna dintre plopi”, la întrebarea dacă fântâna mai există, Moș Leonte
răspunde: „S-a dărâmat ca toate ale lumii.”
este prezent în întregul volum.
Acest motiv, „fortuna labilis” (soarta schimbătoare)

1/3
 

De asemenea, apar permanent cele două Ancuțe: cea tânără, contemporană cu momentul
 povestirii, și mama ei, „Acuța
„Acuța cea de demult”, evocată în majoritatea povestirilor. Prin înfățișare,
 prin gesturi, prin reacțiile dintr -o anumită situație, Ancuța cea tânără amintește perfect de mama
ei.

Deci, în ciuda schimbărilor provocate de succesiunea generațiilor, există o permanență.  

4. Raportul dintre instanțele narative 

Instanțele narative sunt, în toate operele epice, autorul, naratorul, personajele și cititorii sau
ascultătorii. 
În povestirile din volumul „Hanu Ancuței”, naratorul care prezintă întregul cadru al narațiunii și
care îi introduce pe naratorii povestirilor autonome are o identitate
i dentitate clar diferită de a autorului
Mihail Sadoveanu. Acest narator este un personaj delegat de autor să descrie hanul și să
 povestească evenimentele
evenimentele care se petrec acolo. Statutul său social reiese dintr-o autoreferire
făcută în povestirea „Fântâna dintre plopi”: „noi, răzășii și cărăușii din Țara de Sus”.
 Naratorul fiecărei povestiri
povestiri în parte este și el personaj: participant
participant sau martor la acțiune. Ei au
 profesii și ocupații diferite: răzeși, călugăr, zodier, coropcar (neg
(negustor
ustor ambulant de mărun
mărunțișuri),
țișuri),
negustor lipscan, cioban, cerșetor, fântânar. Toți aparțin însă universului satelor și târgurilor
moldovenești. Între naratori, personaje și cititori sau ascultători există o strânsă legătură, un
contact direct,cuiar
ceremonios, naratorul
formule se străduiește
precum: „frații și să atragămei”,
stăpânii atenția ascultătorilor
„domnilor și li se „iubiților
și fraților”, adresează
 prieteni”. 

5. Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul” 

Ultima povestire din volum, „Istorisirea Zahariei fântânarul”, este singura care are doi naratori:
 pe Zaharia și pe lița Salomia.
Salomia. 
Ca și în cazul celorlalte narațiuni, incipitul
i ncipitul acesteia face legătura cu povestirea precedentă.
Salomia este invidioasă pe succesul de care s -a bucurat povestirea orbului sărac și îl indică pe
Zaharia fântânarul ca pe un om care știe o poveste și mai minunată.  
„Istorisirea Zahariei fântânarul” oferă, prin dialogul dintre naratori și ascultători, toate elementele
esențiale ale unei narațiuni. Lița Salomia, stârnind interesul ascultătorilor față de o nouă povestire
ce avea să urmeze, îi face să pună întrebările de bază la care trebuie să răspundă orice narațiune:
Ce ? Cine ? Unde ? Când ? Cum ?
Zaharia fântânarul, care a trăit întâmplarea povestită, răspunde la primele patru întrebări, dar nu
răspunde la întrebarea „Cum ?”, pentru că nu este un bun povestitor, nu reușește să evoce
amănuntele care dau culoare narațiunii și care îi permit cititorului sau ascultătorului să -și
re prezinte cu claritate situația. 
Talent de povestitor are, în schimb, lița Salomia și de aceea femeia preia de la Zaharia rolul
acestei instanțe narative. Relatarea ei este atât de captivantă, încât însuși fântânarul o ascultă ca și
cum nu ar mai fi auzit-o niciodată. 
Tema povestirii o constituie iubirea, care se confruntă cu obstacolele impuse de diferențele
sociale dintre îndrăgostiți. Deznodământul este fericit, datorită unui personaj ingenios (însuși
Zaharia), care găsește o soluție pentru ca dragostea să triumfe. 
Aglăița, fiica boierului Dimache Mârza, era îndrăgostită de Ilieș Ursachi, dar boierul interzice
această relație, întrucât tânărul nu era decât răzeș, deci se afla pe o treaptă socială inferioară
i nferioară
familiei boierești. La amenințarea fetei disperate că se va arunca în fântână, dacă nu va fi lăsată să
se mărite cu Ilieș, Zaharia găsește soluția, introducându -i pe cei doi tineri în coliba în care urma

2/3
 

să se odihnească Vodă, venit la vânătoare. Prefăcându-se a urma cumpăna fermecată cu care

găsea apă, fântânarul îl conuduce pe domnitor spre colibă, unde cei doi tineri, îngenuncheați, îi
cer binecuvântarea. Domnul le-o dă și hotărăște să -i cunune chiar el. În drum spre Iași, alaiul
nuntașilor se oprește să joace și la
l a Hanul Ancuței, acest edificiu având un rol în fiecare povestire
din volum.
După sfârșitul narațiunii, ascultătorii se înfiorează, la ceas de seară, simțind trecerea unui demon
nevăzut, iar volumul se încheie cu lăsarea liniștii și cu somnul tuturor. Adoarme și comisul Ioniță,
care, încămai
istorisire de când spusese
minunată, darprima povestire
în final își uită din volum,  „Iapa lui Vodă”, promisese că va spune o
făgăduiala.
Motivul povestirii amânate în mod repetat este o tehnică narativă ce are rolul de a păstra trează
atenția cititorilor .

3/3