13.10.

2021

Limba si literatura romana

POVESTIREA

clasa a X-a C

Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu

Termenul este un derivat al verbului “a povesti” care provine din cuvantul slavon povesti –
“a istorisi”.

Definiţie: specie a genului epic în proză, o naraţiune subiectivizată (adică scrisă la

persoana I), făcută din punctul de vedere al povestitorului, fie participant, fie martor sau mesager
la acţiune.

In sens general, povestirea se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului

epic, ca semn distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu naraţiunea se bazează pe
identitatea de sens a verbelor “a povesti”/”a nara”.

Caracteristicile povestirii:

 ca dimensiuni, povestirea se situează între nuvelă şi schiţă;

 naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;
 accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente şi nu pe personaje;
 construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în nuvelă sau în schiţă;
 timpul faptelor relatate este în trecut;
 existenţa ceremonial al “istorisirii”, adică sistemul de convenţii, arta de a povesti,
care presupune: crearea atmosferei evocatoare, captarea atenţiei, motivarea deciziei
de a istorisi, tehnica amânării, suspansul.
Clasificarea povestirii:

1. după formă: povestire în versuri şi în proză, povestirea în ramă.

2. după conţinut: satirică, fantastică, filozofică, romantică, pentru copii.
Reprezentanţi:

1
  în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe, Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.
 în literatura română: M.Sadoveanu, V.Voiculescu.
Povestirea în ramă este o categorie a genului epic numită şi povestirea în povestire sau
povestirea cu cadru, forma de încardare a uneia sau mai multor naraţiuni într-o altă naraţiune, ce
are o lungă tradiţie, din literatura antică până la cea actuală şi fiind ilustrată de lucrări precum O
mie şi una de nopţi, Decameronul lui Boccacio, Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer,
Hanu-Ancuţei sau Divanul persian de M.Sadoveanu. Timpul narativ se situează într-un plan al
trecutului, modalitatea preferată de relatare fiind evocarea (zugrăvirea prin cuvinte imaginea
unui lucru cunoscut, dar petrecut demult). „Povestirea în ramă” beneficiază şi de un spaţiu
privilegiat şi ocrotitor (un topos), în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare,
respectând un ceremonial prestabilit si desfăşurând o artă a discursului memorabil.

Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei

Repere biografice:

Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, ca fiu al avocatului Alexandru
Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fiică de răzeşi (arh.= ţăran liber, posesor de pământ) din
Verşeni. Urmează cursurile şcolii primare în orasul natal, gimnaziul la Fălticeni, iar liceul la Iaşi.
Debutează în revista Dracu din Bucureşti cu schiţa Domnisoara M. din Falticeni (1897), sub
semnătura Mihai din Paşcani. Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu (1901), cu care are 11 copii, iar în
1904 se mută la Bucureşti, unde desfaşoara o prodigioasă (= ieşit din comun prin cantitate,
bogăţie, varietate, calitate; uluitor) activitate literară. Moare la 19 octombrie 1961, regretat de
toti literaţii vremii.

Opera

In anul 1904 are debutul editorial cu patru cărţi: Povestiri, Soimii, Dureri inăbuşite şi
Crâşma lui Moş Precu, fapt pentru care Nicolae Iorga numeste acesta perioada „anul
Sadoveanu”. Publică aproape 100 de volume, intre care: Floare ofilită (1905), Neamul
Soimăreştilor (1915), Tara de dincolo de negură (1926), Hanu-Ancuţei (1928), Zodia
Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Fraţii
Jderi (1935-1943).

2
 Hanu-Ancutei

Apariţie: volumul compus din 9 povestiri diferite, cu teme, motive si structuri autonome
apare in 1928. Cele 9 povestiri sunt relatate intr-un singur loc, la Hanul-Ancutei, de catre taranii
modoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere.

Elemente de unitate:

 locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se şi întâmplă majoritatea

faptelor relatate în povestiri – motivul hanului;
 toate întâmplările se petrec în timp mitic romanesc, un timp al credinţelor
strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate in
conştiinţa şi spiritualitatea românească – motivul romantic al întoarcerii în timp
spre trecutul văzut de toţi superior prezenttului decăzut;
 personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu voluptate
întâmplarile şi evenimentele – motivul istorisirii;
 ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele 9 povestiri: lăutarii
cântă între două povestiri, iar înaintea fiecareia se creeaza un moment de linişte, o
atmosferă de vrajă şi emoţie; se aduc pui fripţi pe ţigla, se bea vin în căni noi, dupa
ce se spărgeau cele vechi; plăcintele fierbinţi erau aduse de Ancuţa;
 personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului volum
sunt comisul Ioniţă, care incită mereu la povestire şi hangiţa Ancuţa, care ştie
dinainte toate întâmplările istorisite la han;
Diversitatea celor 9 povestiri constă în câteva elemente care le individualizează:

 subiectul fiecăreia nu are nici o legătură cu al alteia şi fiecare dintre ele are un titlu
de sine stătător;
 fiecare povestitor are modul său specific de a relata întâmplarea şi de a stârni
interesul ascultătorilor.

Structuri narative:

3
 1. Iapa lui Vodă este o snoavă (are caracter umoristic) şi are ca personaj-
narator pe comisul Ioniţă.
2. Haralambie este o povestire cu caracter social spusă de călugărul Gherman.
3. Balaurul este o povestire de dragoste având ca narator pe moş Leonte
zodierul.
4. Fântâna dintre plopi este o idilă având ca narator pe căpitanul Neculai Isac
de la Bălăbăneşti.
5. Cealaltă Ancuţă este o frumoasă poveste de dragoste având ca povestitor pe
Ienache coropcarul (Reg.= negustor ambulant).
6. Judeţ al sărmanilor este o legendă având ca narator pe Constandin Moţoc.
7. Negustor lipscan este un reportaj relatat de negustorul Dămian Cristişor.
8. Orb sărac este u portret in proză având ca narator pe orbul Constandin.
9. Istorisirea Zahariei fântânarul este o poveste de dragoste având ca narator
pe Zaharia fântânarul.
Semnificaţii:

Hanul ca nucleu al povestirii, prezentat ca o „cetate cu ziduri groase” si „porţi ferecate”,

ceea ce demonstrează că era un spaţiu securizant. Hanul mai este si un spaţiu al povestirii şi
alpetrecerii, în care hangiţa Ancuţa îşi face mereu simţită prezenţa.

Natura umanizată – in Hanul Ancuţei, natura însoţeşte omul, este „atentă” la tot ceea ce i
se întâmplă pentru că între o şi natură se stabilesc raporturi fireşti, ca de la om la om.

Izvoare folclorice şi surse de inspiraţie: iubirea, setea de dreptate, balada Mioriţa; motive
animaliere (calul, balaurul), paremiologia (=ştiinţa care studiază zicătorile, proverbele, vorbele
de duh).

Fântâna dintre plopi

Subiectul:

In lumina „soarelui auriu” care strălucea într-o „linişte ca din veacuri”, oaspeţii de la hanul
Ancuţei zăresc pe drumul pustiu un călăreţ care, nu peste mult timp, poposi şi el la han. Avea
„nas vulturesc şi sprâncene întunecoase”, iar ochiul drept stătea „stâns şi închis”, dându-i o

4
înfăţişare stranie. Comisul Ioniţă îl întâmpină cu bucurie, recunoscând in drumeţul singuratic pe
capitanul Neculai Isac. Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest, pe care „erau să-l
omoare nişte ţigani”, o „poveste înfricoşată”, pe care nu o mai ţinea minte.

Ancuţa îi aduce oaspetelui „un cofăiel plin” şi o „ulcică nouă”, lăutarii veniseră mai
aproape, „sunând din strune”, iar comisul Ioniţă îl invită „să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin
nou” şi-l roagă să le povestească „întâmplarea de demult”. Neculai Isac acceptă să bea vinul,
care este bun în tovărăşie, numai „dragostea cere singurătate”.

Căpitanul îşi începe povestea petrecută în tinereţe, cu 25 de ani înainte, când îi plăcea să
cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea leturghii la biserică pentru ca el să se
liniştească de pe drumuri şi să se însoare.

Intr-o toamnă, tot pe vremea celeilalte Ancuţe, pe când duce antale (Reg.=butoi mare de
stejar, mai ales pentru vin şi rachiu) cu vinuri la Suceava, poposise la han şi era „bezmetic şi
singur ca un cuc” pentru că îl părăsise iubita. Intr-o sâmbătă, „pe la toacă”, Neculai mergea
îngândurat pe drumul spre Suceava, când pe malul unei gârle vede o „liotă de ţigani”, care,
incercând să prindă peşte, răcneau şi ţopaiau „ca nişte diavoli”. Tânărul vede „o fetişcană de
optsprezece ani”, cu o fusta roşie, care îl tulbură peste măsură, „parc-aş fi înghiţit o băutură tare”.
Tigăncuşa, Marga, este certată de un ţigan mai bătrân, pentru că fata se uita ţintă la boier şi nu se
cădea o astfel de obrăznicie. Neculai le aruncă fiecăruia câte un bănuţ de argint şi o porni spre
han.

A doua zi, Neculai o întâlneşte pe Marga la „fântâna dintre plopi”, care-l aştepta să-i
mulţumească pentru bănuţul de argint. Neculai şi-a continuat drumul spre Paşcani, urmat de
câinele lui credincios, Lupei, dar gândurile îi erau la frumoasa ţigancă. După ce şi-a terminat
treburile, în miez de noapte a pornit „într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi” (loc. adv. într-
o întinsoare = a) întruna, fără întrerupere; b) repede, în goană) şi în goana calului s-a îndreptat
spre hanul Ancuţei. Dar ocoleşte hanul şi se duce direct la „fântâna cu patru plopi”, unde o
găseşte, aşteptându-l pe frumoasa ţigancă. Neculai promite fetei că îi va aduce o „scurteică de
vulpe” de la Paşcani, iar ea îi spune că o să-l aştepte cu nerăbdare „ş-am să mor langa fântână
dacă nu vii”. Intors la Paşcani, Neculai vinde bine „antalele de vin”, cumpără o „blăniţă cu faţa
de postav roş”, cu gândul la plăcerea pe care o va vedea în ochii ţigăncuşei şi se întoarce, cu

5
chimirul (în portul popular bărbătesc=cingătoare lată din piele, ornamentată, prevăzută cu
buzunare) plin, spre hanul Ancuţei, cu intenţia de a se opri mai întâi la fântână. Cadrul este
romantic, „stelele se aprinseseră în cerul curat”, creând o atmosferă de vrajă pentru întâlnirea
erotică. Marga îl aştepta în întuneric şi, când el o ajuta să îmbrace scurteica, fata îi dastăinuie că
unchiul Hasanache o pusese să-l atragă în locul acesta pustiu, pentru ca el şi cei doi fraţi mai
mici să-i fure calul şi banii. Ea se teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi dau seama că i-a trădat, dar
„mi-eşti drag” şi „de-acuma înainte nu-mi mai pasă”. Neculai se aruncă pe cal, în urma lui ţiganii
răcneau „ca nişte diavoli negri” şi, la un moment dat, îl ajunseră şi aruncară cu prăjini în el.
Tânărul căzu de pe cal şi, simţind „o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”, începu să
tragă cu pistolul, nimerindu-l pe un ţigan între ochi, în timp ce Lupei „rupea pe celălalt”. Ochiul
drept îi era plin de sânge, dar cu ochiul teafăr zari lumina hanului şi începu să strige cu disperare.
Cei aflaţi la han ies cu făclii şi o pornesc cu toţii înapoi, spre fântâna unde se întâlnise Neculai cu
Marga. Pe colacul fântânii, „lucea sânge proaspăt”, semn că ţiganii omorâseră fata pentru că-i
trădase şi o aruncaseră în fântâna.

Ascultătorii acestei istorisiri groaznice rămaseră „tăcuţi şi mâhniţi”, fântâna nu mai exista,
se distrusese „ca toate ale lumii”, sugerând că până şi întâmplările cele mai dramatice îşi pierd –
odată cu trecerea timpului – din profunzime.

Limbajul artistic:

Arta narativă a lui Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu

geniul său poetic. Aşa cum afirma G.Calinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă
şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă
să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrand farmecul
atmosferei acelor vremuri vechi.

Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor,

creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul ramânând fidel declaraţiei sale din discursul
rostit la Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape
de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Asfel, despre
mustaţile comisului Ioniţa, Sadoveanu spune ca sunt „tuşinate” (Reg. despre păr, barbă, mustăţi-
6
tuns scurt), epitet care revine de câteva ori pentru a reliefa preocuparea personajului pentru
această podoabă de care este foarte mândru.

De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu-Ancutei este muzicalitatea frazelor, prin

care Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.