Iapa lui Vodă, de Mihail Sadoveanu (comentariu

literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul epic, specia literară povestirea în ramă

Povestirea în ramă (povestirea în povestire sau povestire cu cadru) este o specie a genului
epic, în care se narează întâmplări neobişnuite. Timpul narativ se situează într-un plan al
trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea. Spaţiul desfăşurării acţiunii
este unul privilegiat şi ocrotitor (un topos), în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări
pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit şi desfăşurând o artă a discursului
memorabil.

În volumul Hanu Ancuţei, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în
poveste sau povestire în ramă, sau naraţiune în naraţiune, deoarece în cadrul firului epic al
volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de alt oaspete, adică un alt narator, venit la
hanul Ancuţei, acesta particularizându-se printr-un stil propriu în arta povestirii.

Personajele-naratori sunt fie participanţi direct, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu

plăcere şi cu ambiţia că povestirea fiecăruia va fi mai impresionantă decât cele anterioare.

Iapa lui Vodă este o snoavă şi se află în deschiderea volumului de nouă povestiri, Hanu
Ancuţei, scris de Mihail Sadoveanu.

Primul plan narativ

Un prim plan narativ plasează întâmplările în vremuri străvechi, în timp mitic românesc, un
timp trecut neprecizat al obiceiurilor şi credinţelor strămoşeşti, în care naratorul, un alter ego
al autorului, povesteşte fapte memorabile, ce se înscriu în tradiţia spirituală ancestrală
(străveche)a ţăranului sadovenian.

Povestirea începe prin descrierea de către narator (vocea auctorială) a împrejurărilor, prin care
se fixează timpul, „într-o toamnă aurie” şi locul, „la Hanul Ancuţei”, unde a auzit multe
poveşti. Naratorul precizează că întâmplările ce urmează a fi povestite s-au petrecut „într-o
îndepărtată vreme, demult”, într-un trecut neprecizat, începutul fiind de basm, pe când
oamenii au văzut „un balaur negru în nouri” şi nişte păsări mari, venite „din ostroavele de la
marginea lumii”, care vesteau război şi belşug la viţa de vie.

• Mihail Sadoveanu

Atâta vin se făcuse în Ţara-de-Jos, că nu mai aveau oamenii „unde să puie mustul” şi-au
pornit s-aducă vin spre munte, „ş-atuncea a fost la hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a
poveştilor”. Naratorul remarcă, de asemenea, faptul că Ancuţa cea tânără este „tot ca mă-sa de
sprâncenată şi de vicleană […] rumenă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânicile suflecate:
împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune”.

Naratorul poposise la hanul Ancuţei, care „nu era han, era cetate”, cu ziduri groase, unde
veneau să se adăpostească peste noapte oameni, vite şi căruţe, în drumul lor către ori dinspre
Roman.

Al doilea plan narativ

Al doilea plan narativ cuprinde istorisirea comisului Ioniţă, care este narator-personaj în
povestire. El narează în timpul prezent o întâmplare din trecut, ce avusese loc tot aici, la hanul
Ancuţei şi la care el participase în mod direct pe când era tânăr. Naratorul îi face un portret
fizic sugestiv pentru firea aprigă a comisului: „un om înalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc
brăzdată” şi cu o mustaţă „tuşinată” (tunsă scurt).

Moş Leonte, un alt oaspete al hanului, este uimit că Ioniţă comisul venise călare „pe un cal
vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi
ciolanele […] cal roib, pintenog de trei picioare”. Însă calul acesta este demn de respect,
pentru că se trage „dintr-o viţă aleasă”. Această primă povestire a volumului este integrată în
cadrul descrierii precedente, de aceea este o povestire în ramă, având un alt narator şi un
subiect de sine stătător, diferit de celelalte nouă povestiri.

Istorisirea ce urmează a fi relatată are legătură cu iapa din care se trăgea calul ce stârnise
uimirea lui moş Leonte. Întâmplarea se petrecuse pe vremea domnitorului Mihai Vodă Sturza
şi-l are ca protagonist (personaj principal) pe comisul Ioniţă, care povesteşte la persoana I,
perspectiva narativă fiind aceea de narator-personaj. Pe vremea când era tânăr şi când hangiţă
era „Ancuţa cealaltă, mama acesteia”, poposise la han.

După ce se odihnise, tocmai când era gata de plecare, comisul Ioniţă închină oala cu vin şi
urează sănătate unui boier care tocmai se oprise la han şi care îl întreabă de unde este şi
încotro se duce. Ioniţă îi relatează că este răzeş din Drăgăneşti, de lângă Suceava şi are de
gând să meargă la vodă, ca să-i rezolve un necaz moştenit de generaţii, încă din timpul
domniei lui Vodă Calimah.

Procesul pe care-l avea de mulţi ani cu un „corb mare boieresc” era pricinuit de faptul că acest
vrăjmaş lacom îi luase o bucată din pământul moştenit din moşi-strămoşi, iar acum mergea la
Vodă să-i facă dreptate, ducând cu el toate documentele doveditoare. Iar dacă nici Vodă nu-i
va face dreptate, „atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!…”. Ancuţa
cea tânără s-a ruşinat de vorbele comisului şi ş-a prefăcut că se uită cu atenţie în lungul
drumului, gestul ei fiind aidoma cu al celeilalte Ancuţe, de atunci, când el spusese aceste
vorbe fără înconjur. Boierul care ascultase pricina a început să râdă, apoi s-a suit în droşca lui
cu arcuri şi a plecat în treburile lui.

Ajuns la Curtea Domnească, Ioniţă constată că boierul cu care vorbise la hanul Ancuţei era
însuşi Vodă. Acesta cercetează actele comisului, îi face dreptate şi-l întreabă ce s-ar fi
întâmplat dacă nu i-ar fi rezolvat necazul. Atunci, comisul Ioniţă îi răspunde râzând: „Eu
vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!”. De aceea, susţine Ioniţă acum, toţi trebuie să se
uite „ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare”, pentru că el se trage
din iapa lui Vodă. Terminând de spus întâmplarea, comisul Ioniţă mai cere vin în ulcele şi se
pregăteşte să spună o altă poveste, mai interesantă şi mai incitantă decât cea precedentă.
Limbajul artistic

Naraţiunea la persoana I este principala modalitate epică de relatare a faptelor şi întâmplărilor,

iar povestitorul este participant direct la acţiune. Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu
constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma
George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se
împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea
poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei
acelor vremuri vechi.

Arhaismele şi regionalismele

Arhaismele şi regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor

pentru a contura atmosfera vremurilor de demult şi a ilustra dulcele grai românesc: „chimir”,
„vrăjmaş”, „odinioară”, „răzăş”, „droşcă”, „grumaz”.

Oralitatea stilului

De remarcat în mod deosebit este oralitatea stilului, dată de cuvinte şi expresii populare
specifice limbii vorbite: „mi-a năvălit sângele în ochi”, „să găsesc eu milă”, „am băgat de
seamă”. Comparaţia – „însetat după dreptate ca cerbul după apa de izvor” este asemănătoare
unui proverb popular. Sadoveanu rămâne fidel declaraţiei sale din discursul rostit la
Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de
tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Astfel, despre
mustăţile comisului Ioniţă, Sadoveanu spune că sunt „tuşinate”, epitet care revine de câteva
ori pentru a reliefa preocuparea personajului pentru această podoabă de care este foarte
mândru.

De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu Ancuţei este muzicalitatea frazelor, prin care
Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele personajelor.

„Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii
şi morţii.” (Nicolae Manolescu – Imaginarul sadovenian)