Ilustrează conceptul operaţional: personaj narator, folosind ca suport un text

narativ studiat

„Hanul Ancuţei „ a apărut în 1928, este un volum de nouă povestiri, unde

Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită „povestirea în ramă”
(ancadrament), deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate
de fiecare dată de către unul dintre oaspeţii ce poposeau la han pentru odihnă şi
petrecere. Povestitorii sunt ei însişi participanţi direcţi sau martori ai evenimentelor
relatate, şi mai rar doar mesageri ai întâmplărilor relatate.
Timpul narativ este amplasat într-un plan al trecutului, faptele se petrec în
vreme veche, în timp mitic românesc.
Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a
povestitorilor la întâmplările relatate, având deci un grad de subiectivism, iar spaţiul
acţiunii e un topos: hanul Ancuţei sau împrejurimile lui. Mircea Eliade consideră
hanul un centru a lumii „axis mundi” şi o imagine a lumii „imago mundi”.
Fântâna dintre plopi face parte din volumul „Hanul Ancuţei” de M. Sadoveanu
şi este o povestire în ramă, deoarece evocă întâmplări petrecute demult, tot pe aceste
meleaguri, pe vremea celeilalte Ancuţe.
Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, iar spaţiul narativ este un
topos, relatarea îmbrăcând forma evocării.
La Hanul Ancuţei, moş Leonte reuşise să-i impresioneze pe oaspeţii hanului cu
povestea lui despre balauri. După aceasta, în han îşi face apariţia Niculai Isac, un
vechi prieten de-al Comisului Ioniţă (personaj comun tuturor povestirilor din volum).
Ritualul ce se desfăşoară la Hanul Ancuţei este acelaşi în cele nouă povestiri:
Ancuţa îi aduce oaspetelui „un cofei plin” şi o „ulcică nouă”, lăutarii veniseră mai
aproape „sunând din strune”, iar comisul ioniţă îl invită „să cinstim cu domnia ta o
ulcică de vin nou” şi-l roagă să le povestească „întâmplarea de demult” . Perspectiva
narativă este aceea de narator-persoanj, deoarece el se află în centrul evenimentelor.
Acţiunea scoate în evidenţă nu atât personajul, ci mai ales situaţia şi
întâmplările narate la persoana I. Povestirea „Căpitanul de mazâli” este o idilă, dar
întâmplările avuseseră loc, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în Moldova.
Perspectiva temporală este întoarcerea în trecut, iar împrejurimile hanului ca
topos compun perspectiva spaţială.
Întâmplarea a avut loc, într-o toamnă, pe vremea celeilalte Ancuţe, pe când
ducea antale cu vinuri la Suceava.
Într-o seară Niculai mergea către Suceava, când vede pe malul unei gârle o
ceată de ţigani, iar în mijlocul ei „o fetişcană” cu o fustă roşie, pe nume Marga. Isac le
dă fiecăruia câte un bănuţ şi pleacă la han. A doua zi Marga îl aşteaptă la fântâna
dintre plopi să-i mulţumească pentru bănuţul de argint cu care-şi cumpărase nişte

1
ciuboţele. În noaptea când i-a adus o scurtă de vulpe, fata îi destăinuie, că unchiul ei
Hasanache, împreună cu Dimanchi şi Turcu vor să-i fure banii şi calul, sfătuindu-l să-l
fugă. Lupei, câinele lui Niculai sări la un ţigan, tânărul căzu de pe cal simţind o
lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept, trage cu pistolul, nimerindu-l pe un
ţigan între ochi; zăreşte lumina hanului şi începe să strige cu disperare.
Cei aflaţi la han au ieşit cu făclii şi au pornit spre fântână.
Pe colacul fântânii „lucea sânge proaspăt”, semn că ţiganii omorâseră fata şi o
aruncaseră în fântână.
Ascultătorii rămaseră „tăcuţi şi mâhniţi” , fântâna nu mai exista. Abia pe
înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul iar a prins pe Ancuţa de mână şi a
cerut pentru toţi oaspeţii „vin nou în oale nouă”.

2
„Hanul Ancuţei”
de Mihail Sadoveanu

Povestirea este specia genului epic, în versuri sau în proză. În povestire,

accentul cade pe situaţia narată şi mai puţin pe personaje, de aceea subiectul este mai
puţin riguros decât în cazul schiţei.
„Hanul Ancuţei” operă de maturitate, a apărut în anul 1928, este un volum de
nouă povestiri.
Povestirile sunt relatate într-un singur loc, la Hanul Ancuţei de către ţăranii
moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere, fiind ei însişi participanţi
direcţi sau martori ai evenimentelor narate. Întâmplările se petrec în vremea veche, în
timp mitic românesc, posibile oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor
străvechi şi nu numai într-o anumită epocă socială.
Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a
povestirilor la întâmplările, relatate, iar locul de desfăşurare a acţiunii este hanul
Ancuţei sau împrejurimile lui.
Unitatea volumului Hanul Ancuţei de M. Sadoveanu constă în câteva elemente
comune celor nouă povestiri.
1. locul de popas şi de petrecere este Hanul Ancuţei, iunde se şi întâmplă
majoritatea faptelor narate în povestiri;
2. personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu
voluptate întâmplările şi evenimentele respective;
3. hangiţa tânără cât şi „cealaltă Ancuţă” reprezintă simbolul acestor locuri de
legendă;
4. există un ritual: lăutarii cântă între două povestiri, iar înaintea fiecărei
povestire creează un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi emoţie; se
aduc pui şi fripturi pe ţiglă, se bea vin în căni mari, după ce se spărgeau cele
vechi;
5. personaje comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului
volum sunt comisul Ioniţă şi hangiţa Ancuţa;
6. fiecare povestitor doreşte să relateze o povestire mai interesantă şi mai
fascinantă decât cea spusă înainte-
Diversitatea celor nouă povestiri constă în câteva elemente de care le
individualizează:
1. cele nouă povestiri sunt de sine stătătoare, subiectul fiecăreia nu are nici o
legătură cu al alteia şi fiecare dintre ele are un titlu de sine stătător;
2. fiecare povestire este o specie literara: snoava(Iapa lui Vodă); idila (Fântâna
dintre plopi ); aventură (Ancuţa), legendă (Judeţ al Sărmanilor); reportaj
(Negustor lipscan); portret prin naraţiune (orb sărac);

3
 3. fiecare povestitor are modul său specific de a relata întâmplarea şi de a
stârni interesul ascultătorilor;
Povestire în ramă- o categorie a genului epic, în care interesul se centrează
asupra situaţiei neobişnuite povestite şi nu în jurul personajelor. Timpul narativ se
situează într-un plan al trecutului, iar modalitatea de expunere esre evocarea.
În volumul „Hanul Ancuţei”, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară
numită „povestire în ramă”, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin
istorisiri reluate de fiecare dată de alt oaspete de la hanul Ancuţei, această
particularizându-se printr-un stil propriu. Personaje-povestitori sunt fie participanţi
direcţi, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu plăcere şi cu ambiţia că povestirea lui
va fi mai impresionantă decât cele anterioare, deoarece „cine le spune mai frumos,
acela are laudă mai mare”, susţine comisul Ioniţă.

4
„Hanul Ancuţei”
de Mihail Sadoveanu

„Hanul Ancuţei” este capodopera „idilicului jovial şi a subtilităţii barbare”

(George Călinescu). Aşa se explică faptul că în viziunea lui M. Sadoveanu spaţiul şi
timpul relatării sunt substituite cu altele imaginare, ideale în care omul este mereu
fericit.
Ca anotimpuri Sadoveanu preferă toamna, iar ca moment al zilei seara,
deoarece acestea simbolizează reveria, fantezia şi melancolia.
„Hanul Ancuţei” a apărut în 1928, este un volum de nouă povestiri unde M.
Sadoveanu recurge la tehnica literară numită „povestirea în ramă” (ancadrament),
deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată
de către unul dintre oaspeţii ce poposeau la han pentru odihnă şi petrecere.
Povestitorii sunt ei înşişi participanţi direcţi sau martori ai evenimentelor relatate şi
mai rar doar mesageri ai întâmplărilor povestite.
Timpul narativ este amplasat într-un plan al trecutului, faptele se petrec în
vreme veche, în timp mitic românesc.
Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a
povestirilor la întâmplările relatate, având deci un grad de subiectivism, iar spaţiul
acţiunii este un topos: hanul Ancuţei sau împrejurimile lui. Mircea Eliade consideră
hanul centru al lumii „axis mudi” şi o imagine a lumii „imago mundi”.

5
Haralambie

de Mihail Sadoveanu

„Haralambie” este o povestire în ramă şi face parte din volumul „Hanul

Ancuţei” de M. Sadoveanu.
Întâmplarea este relatată de un narator-martor, călugărul Gherman, care este
oaspete la Hanul Ancuţei şi totodată personaj pentru volumul de povestiri. El coborâse
pentru prima oară de la schitul din munte şi se ducea la Iaşi.
Rama povestirii este ilustrată de muşterii aflaţi la han, care se uitau cu uimire
cum s-a ridicat „părintele Gherman din barba sa”, de întâmplările evocate care se
petrecuseră pe vremea celeilalte Ancuţe, „într-o îndepărtată vreme de mult”.
Se degajă o atmosferă plină de emoţie şi de fiori creată de înfăţişarea
călugărului, care se ambiţiona să spună o poveste înfricoşătoare pentru a impresiona
auditorul, deoarece asistase la cele întâmplate, aşadar perspectiva narativă este aceea
de narator-martor, iar naraţiunea este la persoana a III-a.
Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului; spaţiul narativ este un
topos, iar relatarea îmbracă forma evocării.
Acţiunea povestirii scoate în evidenţă interesul pentru ce se manifestă nu atât
faţă de personaje, cât mai ales faţă de situaţia narată. Gherman se născuse în satul
Bozieni şi nu-şi cunoscuse tatăl; fusese crescut doar de mama lui, iar când aceasta
murise, fusese trimis la mânăstirea Durăului ca „să răscumpăr păcatele trecute”.
Gherman se duce acum la biserica Sfântul Haralambie din Iaşi, ca să se roage pentru
iertarea păcatelor părinţilor.
Haralambie fusese „un arnăut domnesc” care se făcuse haiduc şi „mulţi boieri
şi negustori şi norod” avuseseră de suferit din cauza cruzimilor lui. Vădă Ipsilant a
dat poruncă să fie prins. Atunci când domnitorul a văzut că Haralambie mereu scăpa,
a dat poruncă să-l trimită pe Gheroghie Leondari; fratele haiducului; care era tefecci-
başa, singurul care ar putea să-l prindă, pentru că îi cunoştea obiceiurile şi sălaşurile.
După o hărţuire de opt zile, Haralambie s-a refugiat acasă la Gherman, care era copil
şi-l cunoştea, pentru că venea deseori la ei şi-l mângâia pe creştet. Abia acum şi-a dat
seama copilul că acesta era tatăl lui.
Casa era înconjurată de oamenii lui Vodă, conduşi de Gheorghie, care, după ce
şi-a somat fratele să se dea prins, „l-a pălit cu hangerul şi l-a doborât”.
Gheorghie s-a înfăţişat la Divan şi a pus capul fratelui său „pe năframă roşă”, la
picioarele lui Vodă, apoi a cerut să fie eliberat din armata domnească şi lăsat să se
retragă pe „pământurile lui”. A construit apoi o biserică la Iaşi, cu hramul Sfântul
Haralambie, la care se ducea călugărul Gherman să se închine pentru iertarea
păcatelor părinţilor săi.

6
 După ce îşi revine din tulburătoarea poveste a monarhului comisul Ioniţă,
personaj comun tuturor povestirilor (personaj care exprimă adesea punctul de vedere
al autorului), le spune oaspeţilor că o sp le povestească ceva „” cu mult mai minunat
şi mai înfricoşător.
Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se
povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o
naraţiune mai amplă („Hanul-Ancuţei”) şi la care participă personaje puţine, palid
conturate, opera „Haralambie” de M. Sadoveanu este o povestire în ramă.

7
„Fântâna dintre plopi”
de Mihail Sadoveanu

„Fântâna dintre plopi” face parte din volumul „Hanul Ancuţei” de M.

Sadoveanu şi este o povestire în ramă, deoarece evocă întâmplări petrecut de mult, tot
pe aceste meleaguri, pe vremea celeilalte Ancuţe.
Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, iar spaţiul narativ este un
topos, relatarea îmbrăcând forma evocării.
Atmosfera plină de emoţie pluteşte printre oaspeţii hanului deoarece moş
Leonte reuşise să-i impresioneze puternic cu povestea balaurului. În „lumina soarelui
auriu” care strălucea, oaspeţii de la hanul Ancuţei zăresc pe drumul pustiu un călăreţ
care poposise şi el la han. Cu „obrazul smead, cu mustăcioara tunsă şi barba
rotunjită”. Bărbatul avea o înfăţişare stranie mai ales din cauza ochiului drept care
stătea „strâns şi închis”. Comisul Ioniţă, personaj comun tuturor povestirilor din
volum, îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe Niculai Isac,
„căpitan de mazâli”. Ancuţa o auzise pe mama sa vorbind despre acest căpitan, pe
care „erau să-l omoare nişte ţigani”.
Ritualul se desfăşoară la hanul Ancuţei fiind acelaşi în cele nouă povestiri:
Ancuţa îi duce oaspetelui „un cofei plin” şi o „ulcică nouă”, lăutarii veniseră mai
aproape, „sunând din strune”, iar comisul Ioniţă îl invită „să cinstim cu domnia ta o
ulcică de vin nou” şi-l roagă să le povestească „întâmplarea de demult”.
Perspectiva narativă este aceea de narator-personaj, deoarece el se află în
centrul evenimentelor.
Acţiunea scoate în evidenţă nu atât personajul, ci mai ales situaţia şi
întâmplările narate la persoana I-a.
Povestirea căpitanului Isca este o idilă, iar întâmplările avuseseră loc în
tinereţe, cu douăzeci şi cinci de ani înainte, când flăcăului îi plăcea să cutreiere
Moldova.
Perspectiva temporală este întoarcerea în trecut, iar împrejurările hanului ca
topos compun perspectiva spaţială. Într-o toamnă, tot pe vremea celeilalte Ancuţe, pe
când ducea antale de vinuri la Suceava, poposise la han şi era „bezmetic şi singur
cuc” pentru că îl părăsise iubita.
Într-o sâmbătă Niculai mergea îngândurat către Suceava, când pe malul unei
gârle vede, în mijlocul unei cete de ţigani. „o fetişcană” cu o fustă roşie, ce îi tulbură
gândurile. Ţigăncuşa, Marga, este certată de un ţigan mai bătrân pentru că prea se uită
ţintă la boier.
Neculai le aruncă fiecăruia câte un bănuţ de argint şi apoi pleacă la han.

8
 A doua zi, Neculai o întâlneşte pe Marga la „fântâna dintre plopi”, care-l
aşteaptă să-i mulţumească pentru bănuţul de argint, de care-şi cumpărase nişte
ciboţele.
După ce şi-a terminat treburile, în miez de noapte s-a îndreptat spre hanul
Ancuţei şi ocolind s-a dus la fântână, unde a găsit-o pe Marga. Neculai îi promite fetei
că-i va aduce „scurteică de vulpe” de la Pacşani; Neculai se întoarce cu chimirul plin
spre han.
Cadrul este romantic, prezentarea peisajului marchează o pauză descriptivă în
şirul naraţiunii. Marga îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să-l atragă în locul
acesta pustiu, pentru ca el, împreună cu Dimachi şi Turcu (fraţii mai mici), să-i fure
calul şi banii. Marga îl îndeamnă să fugă, dându-şi seama că ţiganii auziseră că-l
prevenise Lupei s-a năpustit asupra unui ţigan, tânărul căzu de pe cal simţind „o
lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”, trage cu pistolul nimerindu-l pe un
ţigan între ochi, zăreşte lumina hanului şi începe să strige cu disperare. Cei aflaţi la
han au ieşit cu făclii şi au pornit cu toţii spre fântână. Pe colacul fântânii „lucea sânge
proaspăt”, semn că ţiganii omorâseră fata şi o aruncaseră în fântână.
Ascultătorii rămăseseră „tăcuţi şi mâhniţi”, fântâna nu mai exista. Abia pe
înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins pe Ancuţa de mână şi a
cerut pentru toţi oaspeţii „vin nou în oale nouă”.
Particularităţile limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu constă în
îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniului său poetic.
Arhaismele (tefecci-başa, arnăut) şi regionalismele (testemel, tipsie, scurteică)
sunt folosite cu naturaleţe de către persoanjele povestirilor, creând o limbă literară
uşor accesibilă, scriitorul rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit academic,
aceea că „ţărnul român a fost principalul meu erou” .
Proză tradiţională cu autor omniscient şi omiprezent.
Stilul nu este puternic metaforizat.
Figurile de stil creează stilului sobrietate. Metafora lipseşte de tot, iar epitetele
au rol caracterizator particularizând trăsături ale personajelor.
Prin enfonie, muzicalitatea frazelor şi oralitatea exprimării, Sadoveanu creează
trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.
Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se
povesteşte, cu subiectivism o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o
naraţiune mai amplă („Arap Alb”) şi la care participă personaje palid conturate, opera
„Fântâna dintre plopi” este o povestire în ramă.

9
Exemplifică, apelând la o povestire studiată, două dintre particularităţile limbajului
prozei narative (la alegere) din următoarele: modalităţi ale narării, mărci ale
prezenţei naratorului, lumbajul personajelor, registre stilistice

„Hanul Ancuţei” a apărut în 1928, este un volum de nouă povestiri unde M.

Sadoveanu recurge la tehnica literară numită „povestirea în ramă” (ancadrament),
deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată
de către unul dinre oaspeţii ce poposeau la han pentru odihnă şi petrecere. Povestitorii
sunt ei înşişi participanţi direcţi sau martori ai evenimentelor relatate şi mai rar doar
mesageri ai întâmplărilor povestite.
Timpul narativ este amplasat într-un plan al trecutului, faptele se petrec în
vremuri vechi, în timp mitic românesc.
Povestirile au o strucutră epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a
povestirilor la întâmplările relatate, având topos: hanul Ancuţei sau împrejurimile lui.
Mircea Eliade consideră hanul un centru al lumii „axius mundi” şi o imagine a lumii
„imago mundi”.

10