Fanica

- personaj principal de nuvela fantastica - personaj-narator "La hanul lui Manjoala",

de Ion Luca Caragiale
- nuvela fantastica -

"La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale (1852-1912) este o nuvela fantastica si a aparut mai intai
in "Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri".
Fantasticul nuvelel este construit din doua elemente care se imbina armonios, real si fabulos. Actiunea
nuvelei se desfasoara, totodata, si in doua planuri temporale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in
prezentul realitatii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.
Nuvela "La hanul lui Manjoala" ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe tineri si-i
intoarce din cale tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata iesiti din cercul
magiei diavolesti, isi reiau fagasul normal al vietii. Esenta ideatica a operei exprima un adevar mitic ancestral
si anume ca acela care foloseste practici vrajitores,ti este pedepsit daca nu reuseste sa iasa de sub influenza
farmecelor, asa cum este sanctionata cocoana Marghioala, in pragul batranetii, fiind mistuita de incendiul care a
ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei dupa moarte.
Naratorul, in ipostaza calatorului, situeaza inceputul nuvelei in planul real, printr-un monolog, aceasta
nuvela fiind printre putinele creatii ale lui Caragiale scrise la persoana I. Personajul-narator se indreapta catre
Popestii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde urma sa aiba loc logodna lui cu fata "a mai mare" a acestuia.
Calaretul intentioneaza sa se opreasca la hanul lui Manjoala pentru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului
graunte. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor necesare pana la destinatie, in formularea concluziei
ca a "cam intarziat...trebuia sa plec mai devreme..." si a sperantei ca polcovnicul il va astepta totusi, dau
monologului o discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu expresiile din limba vorbita, creeaza stilului o
oralitate sugestiva.
'
Calatorul zareste "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala si isi aminteste - in timp
subiectiv - ca barbatul murise in urma cu vreo cinci ani, lasand afacerile pline de datorii. Nevasta-sa,
Manjoloaia, o femeie zdravana, a platit obligatiile, a reparat hanul si acareturile, a mai construit inca "un grajd
de piatra" si oamenii spun ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit
vreo comoara de a reusit sa scape de datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga. Rememorarea intamplarilor
scapa logicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati se dusesera intr-o noapte sa
prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintre ei, "al mai voinic,.om cat un taur", cand a ridicat toporul sa
sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insoteau l-au pus pe mort "in
spinarea frate-sau", cu gandul sa-l ingroape undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a

deschis fereastra si a inceput sa strige "hotii!". In mod cu totul surprinzator, in aceeasi clipa, le-a aparut in fata
"zapciul (subprefect - n.n.) cu mai multi insi si cu patru dorobanti calari". Speriati de moarte, hotii au luat-o la
fuga, lasand acolo "mutul cu frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul vorbeste" si cand a inceput
interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana 1-au smintit ca sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au
putut afla nimic nici despre cele intamplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai intamplat "s-o
calce talharii" pe Manjoloaia. Naratorul isi aminteste povestea miraculoasa si-i face placere sa se gandeasca la
aceste minuni ce se petrecusera la han, in timp ce calatorea singur si numai gandurile ii tineau de urat.
Revenind in plan real, naratorul observa in detaliu agitatia de la han, da calul in grija unui argat, apoi intra
in carciuma unde faceau "refenea (petrecere in comun, chef- n.n.) oameni multi" si cantau olteneste "doi tigani
somnorosi". Cocoana Marghioala era la bucatarie, de unde un "abur de pane calda" il ademeneste pe calator, iar
femeia il intampina cu bucurie, ca pe un client "de omenie": "- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura
data cand se specifica numele personajului. Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie.
Cunoscand-o inca de cand era copil, pe cand trecea cu tatal lui spre targ, calatorul stia despre cocoana
Marghioala ca era femeie "frumoasa, voinica si ochioasa", dar parca niciodata nu-i placuse atat de mult ca
acum. Personajul-narator tsi face un portret succint prin autocaracterizare ironica: "curatel si obraznic, mai
mult obraznic decat curatel" si, pentru a-si confirma calitatile, indrazneste s-o ciupeasca pe hangita si sa-i spuna
ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatici la care este supus omul de catre fortele maleflce,
deoarece fortele necuratului l-au impins la acest gest necugetat: "ajungand cu mana la bratul ei drept, tare ca
piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc". Spre mirarea tanarului, cocoana Marghioala stia ca el se ducea la
pocovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare si-l mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu
viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- la nu ma-ncanta".
Tanarul este cucerit tncetul cu incetul, conform unei strategii tainice, numai de Marghioala stiute. Mai Mai
il incanta odaia curata si cocheta, in care totul este "alb ca laptele", "cald ca sub o aripa de closca" si miroase a
mere si gutui. Asezandu-se la masii, tanarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe peretele de la
rasarit nu se afla nicio icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la nimie: "- Da-le focului de
icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn...". Cand tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste
"un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa". Cocoana se
repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun
ca pisica neagra este una dintre infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii deschide usa
insinueaza un prim element al vrajitoriei. In intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute pe hangita
-"Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lasa"-, pana cand ii
intrerupe jupaneasa, care aducea "tava cu demancare si cu o lumanare".
Planul real alterneaza cu cel fabulos, construind astfel o scena fantastica emotionanta. Urmatoarea tentatie
catre placere este mancarea, foarte gustoasa - descrisa cu minutiozitate de narator - si impreuna cu vinul bun ii
dau tanarului "un fel de amorteala pe la incheieturi", dar cand afla ca afara a inceput viscolul, se dezmeticeste
brusc, intra in realitate si constata ca ceasul era "zece si aproape trei sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri
si jumatate". Argatii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vreme vajnica", iar
in vazduh, "urla vantul nebun". Desi cocoana Marghioala incearca sa-l convinga sa nu plece pe asa un "vifor
mare", tanarul se duce singur la grajd, trezeste un argat ca sa-i inseueze calul, apoi, intorcandu-se in odaie sa-si
ia ramas bun, o gaseste pe femeie "cu caciula mea in mana", pe care "o tot invartea s-o rasucea". Intreband de
plata, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi privind la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de
ciudat", ca are sa achite atunci cand va trece inapoi, sugerand noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele

malefice si farmecele pe care aceasta le face calatorului care voia sa-si urmeze drumul. Marghioala ii vrajise
caciula, pentru a-l obliga sa se intoarca la han.
In plan real, tanarul incaleca si pleaca de la han, iar ca sa-i treaca de urat fluiera "un cantec de lume ca pentru
mine singur". Cand isi face cruce pentru drum, caiaretul aude usa hanului trantindu-se si "un vaet de cotoi", dar
se gandeste ca Marghioala il apucase pe pisoi cu usa. Viscolul se dezlantuise cu putere si frigul il patrundea
nemilos, inghetandu-i mainile si picioarele.
Intampiarile care urmeaza intra intr-un cadru fabulos, caiaretul incepe sa simta "durere la cerbice (ceafa n.n.), la frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in urechi" si se gandeste ca bause prea mult. Dar starea lui se
inrautatea vertiginos, il ardea sub coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot cosul pieptului de colo pana colo" si,
cu toate ca era viscol, isi scoate caciula, care ii strangea capul "ca o menghinea". Calatorul regreta ca parasise
hanul, deoarece se gandeste ca la polcovnic toata lumea se culcase, crezand - pe buna dreptate - ca n-o fi fost
prost sa piece pe o vreme ca asta. Calul se impleticea, de parca ar fi baut si el.
Vremea se mai domoleste, "s-a luminat a ploaie" si tanarul isi pune din nou caciula pe cap, dar brusc "sangele
incepe iar sa-mi arza peretii capului". Zareste pe drum "o mogandeata mica sarind si topaind" si cand scoate
pistolul aude "un glas de caprita". Calul se sperie, se-ntoarce si porneste inapoi, spre han. Tanarul il struneste si
vede uimit o caprita neagra care "aci merge, aci se-ntoarce; arunca din copite; pe urma se ridica-n doua picioare,
se repede cu barbita in piept si cu fruntea inainte sa-mpunga, si face sarituri de necrezut si mehaie si fel-de-fel
de nebunii". Calatorul descaleca, vrand sa dea capritei tarate si vede ca este "un ied negru, foarte dragut", pe
care il ia si il pune in desaga din dreapta, peste niste haine. Se sugereaza ca diavolul luase, de data aceasta,
infatisarca atragatoare a unei caprite negre.
Secventa urmatoare imbina magistral planul real cu eel fabulos. Calatorul incaleca si calul porneste nauc,
sarind bezmetic peste gropi, peste musuroaie, fara sa mai poata fi oprit. Cu trupul inghetat, cu capul fierbinte,
caiaretul regreta inca o data ca parasise hanul ca un prost, gandindu-se ca primitoarea gazda i-ar fi dat odaia ei
pentru o noapte. In acest timp, iedul "se misca in desaga sa se aseze mai bine" si scosese afara capul, privindu-l
cuminte. Uitandu-se la cer, tanarul isi da seama ca, in loc sa mearga la deal, o luase la vale si ca se ratacise intro "porumbiste cu cocenii netaiati". Calul cade in genunchi si drumetui, speriat, isi face cruce. Imediat simte
"o zvacneala puternica langa piciorul drept", se gandeste ca o fi strivit iedul si, cand baga mana in desaga,
constata ca il pierduse probabil, pentru ca acesta nu mai era acolo. Calul se ridica buimac in doua picioare, se
smuceste si, dupa ce-si tranteste stapanul la pamant, o ia la goana peste camp ca apucat de streche, disparand in
intuneric.
De la Gheorghe Natrut, care era paznic la coceni, afla cu stupoare ca era in Haculesti, deci foarte aproape de
hanul lui Manjoala, desi mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumina la odaia cocoanii
Marghioala si se teme ca ea sa nu aiba "alt drumet mai intelept" pe care sa-l fi gazduit in patul curat, iar el sa fie
nevoit sa doarma pe "vreo lavita langa cuptor". Cand sa intre, tanarul se impiedica in prag de ied, "tot ala", care
se duse sa se culce cuminte sub pat. Bucuros ca patul era nedesfacut si obosit de drum, calatorul duce mana la
frunte sa se inchine si sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca scapase cu bine, dar cocoana i-a apucat repede
mana si 1-a imbratisat strans. El se simte din nou incantat de odaia alba si nu mai stie cat ar fi ramas ca vrajit la
hanul Manjoloaii daca n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care 1-a scos de acolo cu scandal si mare taraboi.
De trei ori a fugit tanarul inainte de logodna si s-a intors la han, dar viitorul socru, hotarat "sa ma ginereasca",
a pus oameni de 1-au prins si l-au dus "legat cobza la un schit in munte", unde a tinut post, a batut matanii si i

s-au facut molitve timp de patruzeci de zile, dupa care s-a pocait si s-a insurat cu fata lui Iordache.
Numai credinta in Dumnezeu si pocainta pot salva sufletul omului de la capcanele pe care i le intinde Satana
prin tentatii amagitoare, atractive, deturnandu-1 de la calea cea dreapta, de la fagasul firesc al vietii.
Dupa o vreme de la aceasta intamplare, "intr-o noapte limpede de iarna", cand tanarul sedea la taifas cu socrul
sau, aflara ca hanul lui Manjoala "arsese pana in pamant", ingropand "pe biata cocoana Marghioala, acu
harbuita, subt un morman urias de jaratic". Bucuros ca "a bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca", Iordache il
pune pe ginere-sau sa-i povesteasca "pentru a nu stiu catea oara" intamplarea ciudata prin care trecuse la hanul
lui Manjoala. Socrul crede ca in fundul caciulii pusese cocoana Marghioala farmecele, iar iedul si cotoiul erau
tot una cu dracul.
Finalul nuvelei se manifesta in planul real si este aluziv, personajul-narator concluzioneaza ca, daca iedul si
cotoiul erau diavolul, atunci inseamna ca si "dracul te duce, se vede si la bune", facand trimitere la perioada de
placed petrecuta de el la han cu Marghioala. Socrul sau, pocovnicul Iordache, devine moralizator, sustinand ca
mai intai raul te tenteaza, ca sa prinzi gustul, apoi te spurca si "stie el unde te duce...". Intrebat de unde ar putea
el cunoaste aceste lucruri, socrul ti raspunde, mucalit, "asta-i alta caciula", lasand sa se inteleaga faptul ca si el
in tinerete avusese o astfel de experienfa amoroasa dracoasa, care-l tentase candva, dar isi venise in fire, isi
intemeiase o familie si era acum un om respectat si un bun crestin. De aceea stiuse el cum sa procedeze cu
viitorul ginere pentru ca sa-l aduca pe calea cea buna.
Autorul este acelasi cu naratorul si cu personajul principal, relatand in timp subiectiv intamplarile petrecute
candva, intr-un timp obiectiv. Planul real foloseste motivul calatoriei ca mijloc al cunoasterii miturilor si
credintelor stravechi, ca taram fascinant al fabulosului. In credintele mitice autohtone, farmecele, vrajile care
apeleaza la fortele raului au efect nefast asupra oamenilor, ii deturneaza de la esentele vietii. Tanarul este vrajit
prin farmecele pe care le facuse cocoana Marghioala caciulii sale, sugerand faptul ca el isi pierde mintile, iese
din zona logicii si a ratiunii umane, obiectul fiind propriu capului: "Caciula parca ma strangea de cap ca o
menghinea". Cand isi scoate caciula, drumetul incepe sa gandeasca logic, dandu-si seama ca nu trebuia sa piece
de la han pe viscol. Punand-o la obrancul seii, calul "se-mpletecea parca bause si el...". Cand isi pune, din nou,
caciula pe cap, simte cum "sangele incepe iar sa-mi arza peretii capului" si calareste bezmetic, nu mai stie unde
se afla, rataceste drumul.
Faptul ca vrajitoarea apeleaza la forte malefice este sugerat de amestecul Satanei in farmecele pe care le face
ea, prin racnetul si vaietul de cotoi, prin zburdalnicia nebuna a capritei negre, care-1 intruchipeaza pe diavol.
Farmecele au efect asupra omului, il zapacesc, il deturneaza de la firescul vietii. Tanarul ramane la han vrajit de
nurii cocoanii si, dupa ce viitorul socru ii sileste, energic, sa paraseasca acest loc al pacatului, el se intoarce
vrajit inapoi inca de trei ori, inainte sa-1 lege si sa-l duca la un schit ca sa-1 scape de farmece prin credinta in
Dumnezeu. Credinta strabuna pledeaza pentru ideea ca fortele diavolesti pot fi invinse numai prin rugaciuni,
matanii si molitve, prin pocainta, prin forta divina.
Ca in orice proza fantastica, in nuvela se manifesta arta echivocului, a ambiguitatii prin care "se transfera in
real un fapt de magie vrajitoreasca pana la a-l crede o intamplare banala" (Mihai Ungheanu).
Arta narativa ilustreaza aici un singur fir fabulativ, urmarind un conflict concentrat. De remarcat sunt
detaliile sugestive care compun portretele celor doua personaje, precum si cele folosite In descrierea amanuntita
a odaii, a mancarii. Detaliul este semnificativ in descrierea naturii dezlantuite, care ar infricosa pe oricine s-ar

incumeta s-o infrunte.

"Geniu bilateral, ca tehnica, I.L.Caragiale este, in acelasi timp, un geniu unitar, ca atitudine in fata vietii.
Satira lui izvoraste din strafundurile ancestrale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vietii reale,
pe care o accepta modesta si inteleapta, fixata in canoane de bun-simt si respect al traditiilor arhaice.
Povestitorul de duh oriental, mai just de nuanta balcanica, este savuros in pitorescul lui moral si de o arta
minutioasa, in felul cum stie sa remvieze, prin limbaj si viziune, o lume in care visul si realitatea se-mbina,
coordonate de o lucida ironie". (Pompiliu Constantinescu)

COMENTARIUL - La hanul lui Manjoala

Publicata in 1898, in Gazeta sateanului", si, ulterior, in volumul Nuvele, povestiri", nuvela La hanul lui
Manjoala" se incadreaza, alaturi de La conac" in proza fantastica a lui Caragiale: in ambele, un eveniment
misterios se petrece la un han, in vreme de noapte si implica prezenta diavolului.
Din aceeasi categorie mai fac parte nuvelele Calul dracului" si Kir Ianulea"; in toate, fantasticul se
infiltreaza in lumea realului si este de sorginte folclorica. q5o5614qz94uxn
Tema nuvelei o constituie ispitirea oamenilor de catre Necuratul.
Aceasta se concretizeaza in intamplarea stranie pe care o traieste un tanar (Fanica), intr-o noapte de toamna
tarzie, la un han.
Titlul este numele acelui han care se dovedeste a fi un spatiu malefic, o insula" a Iadului.
Aflat intr-un loc izolat, hanul trecuse printr-o perioada proasta, cand Manjoala voise chiar sa-1 vanda. Moartea
hangiului si preluarea hanului de catre femeia lui, adusese acest loc sub protectia Iadului.
Spatiu al focului si al ritualelor infernale, hanul are drept portar" o cotoroanta" (Talpa Iadului) si este pazit de
demoni (care iau infatisari de motan si de ied).
Stapana hanului incheiase pactul faustian si va fi daruita Iadului, impreuna cu spatiul malefic, prin focul
final.
Structura:
Din punct de vedere compozitional, lucrarea mentionata se caracterizeaza prin existenta a doua planuri
temporale: trecutul si prezentul.
Astfel, dupa cum aflam din epilog, La hanul lui Manjoala" este rememorarea unei intamplari petrecute cu ani
in urma si al carei erou fusese un barbat (Fanica), pe vremea cand era tanar (naratiune ulterioara istoriei).
Primul paragraf al nuvelei (prologul) aduce actiunea in prezent, protagonistul celor petrecute atunci fiind chiar
naratorul, intreaga relatare se face la persoana I.
Daca in basme, supranaturalul este mereu prezent, in aceasta nuvela, actiunea este plasata la limita dintre real
si straniu.
Universul operei:
Nuvela se deschide cu prezentarea gandurilor povestitorului (monolog interior), un tanar calator intarziat, care
dorea sa ajunga la un anume polcovnic Iordache (viitorul lui socru):
Un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala... de-acolea, pana-n Popestii de sus, o postie: in buiestru
potrivit, un ceas si jumatate (...). Acu sunt sapte trecute: al mai tarziu pana la zece, sunt la pocovnicu

Iordache".
in timp ce-si calcula astfel distantele, calaretul vede ca la o bataie buna de pusca" hanul lui Manjoala si se
grabeste sa ajunga acolo.
In acest punct, planul prezentului este parasit temporar, cele cateva amanunte legate de trecutul hanului
pregatind insertia elementului fantastic: proprietarul fusese un anume Manjoala (care murise), afacerea fiind
condusa acum de sotia sa. Femeie vrednica si priceputa, aceasta isi platise datoriile, reparase cladirea, ba chiar
se spunea ca ar avea si bani.
O intamplare misterioasa pregateste aparitia fantasticului: odata, cand niste talhari au atacat hanul, ca prin
minune, unul dintre ei a cazut mort (tocmai cand a tras cu sete" cu toporul in poarta), iar fratele lui a ramas
mut. Interventia unei forte
obscure, chemate parca de cineva, nu se opreste aici: cand hangita a inceput sa strige, jandarmii erau deja la
poarta, parca ar fi fost preveniti.
Revenind in prezent, naratorul descrie momentul in care ajunge la han, in curtea plina de oameni si de focuri
(ultimele sugerand, mai tarziu, un spatiu malefic, de Infern).
Hangita (Marghioala) aflata langa cuptor, cunoaste tinta drumetului (de parca ar fi instiintat-o cineva despre
aceasta), in preajma vaduvei, tanarul simte o ispita demonica (m-a impins dracul s-o ciupesc"), pregatind
astfel terenul pentru intalnirea cu Necuratul.
Camera in care este invitat calatorul il incanta: totul este alb, o caldura placuta il cuprinde, dar lipsesc icoanele.
Cand oaspetele se aseaza la masa (facandu-si cruce, ca totdeauna), se aude racnetul" unui cotoi care navaleste
pe usa, afara, lasand aerul rece sa intre si sa stinga lampa.
Mai tarziu, in timp ce naratorul era servit cu o cina imbelsugata, afara se starneste o vijelie cumplita (chemata
de Uciga-1 crucea, la porunca hangitei).
Hotarat sa ajunga la logodnica sa, Fanica se pregateste de plecare, observand prea tarziu ca hangita ii tinea
caciula in mana, uitandu-se adanc in fundul ei. Efectele vrajitoriei vor aparea destul de curand: Mergand cu
capul plecat ca sa nu ma-nece vantul, incepui sa simt durere la cerbice, la frunte si la tample fierbinteala si
bubuituri in urechi (...). Caciula parca ma strangea de cap ca o menghinea..."
inghetat pana la oase, tanarul incearca sa-si continue drumul, dar calul sforaie si se opreste pe loc ca si cum ar
vedea in fata o piedica neasteptata". Obstacolul se vadeste a fi un ied (de culoare neagra!) care zburda in fata
calului tot mai speriat. Atunci cand drumetul face imprudenta de a pune iedul intr-o desaga, pe spinarea calului,
animalul innebunit dardaie si alearga naucit, peste gropi si busteni, inapoi spre han.
Trantit jos din goana nebuna a calului, tanarul Fanica este gasit de un pandar; acum afla, stupefiat, ca ratacise
vreo patru ore in jurul hanului, retinut parca de o mana nevazuta.
Grabit sa se intoarca in spatiul malefic (in cativa pasi am ajuns la poarta"), naratorul gaseste iedul negru, pe
prag, animalul intrand in odaie si culcandu-se cuminte sub pat.
Tanarul este luat cu forta de polcovnic, dar se intoarce de trei ori si numai dupa ce se purifica, timp de patruzeci
de zile, la un schit, se-cuminteste si accepta casatoria.
Mult mai tarziu, naratorul afla ca hanul a ars, iar hangita si-a gasit sfarsitul in flacari.
Personajul narator apare in doua ipostaze:
in planul real. Fanica este un tanar obisnuit, logodit cu fata polcovnicului Iordache, al carei sot va deveni, dupa
ce se purifica, intr-o manastire, timp de patruzeci de zile.
in planul miraculos, tanarul va trai aventura intalnirii cu Necuratul si a iesirii din normalitate.
Din cuvintele hangitei (Dumneata gandesti ca, daca te-ascunzi sub caciula, nu te mai vede nimeni ce faci..."),
reiese ca Fanica isi ascunde" fata" reala, caciula fiind obiectul magic sub care se infatiseaza in spatiul
diavolesc; mai tarziu, tot caciula va fi descantata de femeie si-i va provoca tanarului inconfortul din timpul
ratacirii ( Caciula parca ma strangea de cap ca o menghinea", imi pun iar caciula... Deodata sangele incepe
iar sa-mi arza peretii capului").

Atras de luminile hanului-Iad si sensibilizat de legenda acestuia, tanarul cauta caldura bucatariei (unde hangita
veghea langa cuptor, ca si cand s-ar fi aflat la gura Infernului).
Tanar, curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" (dupa cum se autocaracterizeaza), Fanica este
impins" de dracul" sa se apropie de femeie.
Din naivitate, ignora lipsa icoanelor si-si face cruce, provocand reactia Diavolului intrupat in pisica.
Din acel moment, timpul real se modifica, iar prin stingerea lampii, Fanica intra intr-un intuneric de iad.
Mai tarziu, vremea napraznica, peisajul inspaimantator si frigul constituie cadrul in care va avea loc o noua
intalnire cu Necuratul (iedul negru). Nedumerit si inspaimantat de reactia calului sau, dezorientat pe un drum
altminteri cunoscut, Fanica se intoarce in spatiul malefic.
Desigur, autorul folosind echivocul si ambiguitatea, s-ar putea crede si ca aventura" tanarului este rezultatul
atractiei unei femei placute.
Fantasticul este o categorie estetica, in sensul ca infatiseaza o modificare posibila a frumosului. Etimologic (fr.
fantastique, lat. phantasticus, gr. phantastikos - privitor la imaginatie", phantasma - plasmuire"), termenul se
refera la ceea ce nu exista, fiind un produs al imaginatiei.
Literatura fantastica a fost definita ca intruziune brutala a misterului in cadrul vietii reale" (P.G. Castex).
Altfel spus, in lumea cunoscuta de noi, intervine un eveniment pe care nu-1 putem explica prin legile acestei
lumi.
in nuvela La hanul lui Manjoala", fantasticul apare ca o ruptura in ordinea fireasca a intamplarii si implica
prezenta diavolului (cu care hangita avea legaturi): odaia fara icoane, usa care se tranteste atunci cand drumetul
isi face cruce si incendiul final fac din han un spatiu apartinand Infernului si protejat de Satana. Tot asa, cotoiul
si iedul sunt intrupari ale diavolului si pazitori ai spatiului malefic: ultimul dispare din camp atunci cand
pandarul rosteste formula consacrata ( Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!") si se refugiaza in spatiul protector al hanului.
Autorul-narator incearca sa dea o explicatie realista fiecarei secvente, astfel incat fantasticul nu este
inspaimantator, ci se mentine in limitele viziunii populare.
. Specia literara: La hanul lui Manjoala" este o lucrare epica, de intindere mijlocie, scrisa in proza.
Actiunea, avand o intriga bine construita si un conflict marcat (intre fortele Binelui si cele ale Raului) se
desfasoara la limita dintre real si fantastic.
La hanul lui Manjoala" este o nuvela fantastica.

LA HANUL LUI MANJOALA - comentariu literar - Nuvela fantastica Semnificatii de Ion Luca CARAGIALE

Ion Luca CARAGIALE LA HANUL LUI MANJOALA

Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind un conflict unic,
concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, in functie de contributia lor la
desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte verosimile intr-un singur conflict, cu o intriga riguros construita,
accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decat pe actiune.
Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare in: nuvele istorice,
psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa curentele literare in care se inscriu ca formula
compozitionala, nuvelele sunt: renascentiste, romantice, realiste, naturaliste.
Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si inseamna "noutate, nuvela".

"La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale este o nuvela fantastica si a aparut mai intai in "Gazeta sateanului"
(1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri".
Nuvela este o proza fantastica, fiind construita pe doua planuri care se imbina aromios, real si fabulos. Actiunea
nuvelei se desfasoara, totodata, si in doua planuri temporale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in
prezentul realitatii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.
Tema nuvelei ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe tineri si-i intoarce din cale
tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata iesiti din cercul magiei diavolesti, isi
reiau fagasul normal al vietii.
Ideea operei exprima un adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste practici vrajitoresti este
pedepsit, daca nu reuseste sa iasa de sub influenta farmecelor, asa cum este pedepsita cocoana Marghioala la
batranete, fiind mistuita de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus
sufletul ei dupa moarte.

Subiectul nuvelei
inceputul nuvelei se situeaza in planul real, printr-un monolog al scriitorului, fiind printre putinele creatii ale lui
Caragiale scrise la persoana I. Autorul, in ipostaza calatorului, se indreapta catre Popesti i-de-sus, la pocovnicul
Iordache, unde socoteste ca va ajunge in jurul orei zece.
Calaretul se afla aproape de Haculesti, mai are "un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala", unde va poposi
pentru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului graunte. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor
necesare pana la destinatie, in formularea concluziei ca a "cam intarziattrebuia sa plec mai devreme" si a
sperantei ca pocovnicul il va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu
expresiile din limba vorbita, creeaza stilului o oralitate sugestiva.
Calatorul zareste "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala, dar isi aminteste (timpul
subiectiV) ca omul murise de vreo cinci ani, lasand afacerile pline de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie
zdravana, si-a platit datoriile, a reparat hanul si acareturile, a mai construit inca "un grajd de piatra" si toata
lumea vorbeste ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit vreo
comoara de a reusit sa scape de datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga.
De aici, intamplarile scapa logicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati se dusesera
intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintre ei, "al mai voinic, om cat un taur", cand a
ridicat toporul sa sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insoteau lau pus pe mort "in spinarea frate-sau", cu gandul sa-1 ingroape undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea
hanului, Manjoloaia a deschis fereastra si a inceput sa strige "hotii!". in mod cu totul surprinzator, in aceeasi
clipa, Ie-a aparut in fata "zapciul (subprefect - ..) cu mai multi insi si cu patru dorobanti calari". Speriati de
moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul cu frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul
vorbeste" si cand a inceput interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana l-au smintit ca sa-i vie
glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre cele intamplate, nici despre cei doi complici. De

atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce talharii" pe Manjoloaia.

Secventa urmatoare ilustreaza planul real, autorul descriind cu detalii aglomeratia de la han, desi era "o seara
aspra de toamna". in curtea hanului, chirigiii, avand carutele incarcate cu cherestea ori cu porumb, poposeau ca
sa se odihneasca si sa se mai incalzeasca inainte de a porni la vale sau la deal, pentru comert.
Dand calul in grija unui argat, calatorul intra in carciuma unde faceau "refenea (petrecere in comun, chef- n.n.)
oameni multi" si cantau olteneste "doi tigani somnorosi", unul cu lauta si altul cu cobza. Cocoana Marghioala
era la bucatarie, de unde un "abur de pane calda" il ademeneste pe calator, pe care femeia il intampina cu
bucurie, ca pe un client "de omenie": "- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data cand se specifica
numele personajului. Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie. Cunoscand-o inca de cand
era copil, pe cand trecea cu tatal lui spre targ, calatorul stia despre cocoana Marghioala ca era femeie "frumoasa,
voinica si ochioasa", dar parca niciodata nu-i placuse atat de mult ca acum. intre timp, el crescuse, se facuse un
tanar "curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" si indrazneste s-o ciupeasca si sa-i spuna ce ochi
frumosi are. Este si prima sugerare a tentatiei la care este supus omul de catre fortele malefice, deoarece
"ajungand cu mana la bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-npins dracul s-o ciupesc". Spre mirarea tanarului,
cocoana Marghioala stia ca el se ducea la pocovnicul lordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare si-1
mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- Ia nu ma-ncanta".

Odaia in care il duce hangita este curata si cocheta, totul este "alb ca laptele", este "cald ca sub o aripa de
closca" si miroase a mere si gutui. Asezandu-se la masa, tanarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe
peretele de la rasarit nu se afla nici o icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la nimic: "- Da-le
focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn". Cand tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei,
izbucneste "un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa".
Cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele
populare spun ca pisica neagra este una din infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii
deschide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei. in intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute pe
hangita ("Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-ncep s-o pup Cocoana mai nu prea vrea, mai se lasa"), pana gand ii
intrerupe jupaneasa, care aducea "tava cu demancare si cu o lumanare". Mancarea, foarte gustoasa - descrisa cu
minutiozitate de autor - si vinul bun ii dau tanarului "un fel de amorteala pe la incheieturi", dar cand afla ca
afara a inceput viscolul, se dezmeticeste brusc, intra in realitate si constata ca ceasul era "zece si aproape trei
sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri si jumatate". Argatii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede
cu ingrijorare ca "este o vreme vajnica", iar in vazduh, "urla vantul nebun". Desi cocoana Marghioala incearca
sa-1 convinga sa nu plece pe asa un "vifor mare", tanarul se duce singur la grajd, trezeste un argat ca sa-i
inseueze calul, apoi, intorcandu-se in odaie sa-si ia ramas bun, o gaseste pe femeie "cu caciula mea in mana", pe
care "o tot invartea s-o rasucea", intreband de plata, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi
uitandu-se la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de ciudat", ca are sa achite atunci cand va trece inapoi, sugerand
noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele malefice si farmecele pe care aceasta face calatorului care voia sasi urmeze drumul.
Tanarul incaleca si pleaca de la han "fluierand un cantec de lume ca pentru mine singur". Cand isi face cruce
pentru drum, calaretul aude usa hanului trantindu-se si "un vaet de cotoi" si se gandeste ca Marghioala il

apucase cu usa. Viscolul se dezlantuise cu putere, "nori dupa nori zburau opaciti (zapaciti - n.n.) ca de spaima
unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, altii pe deasupra la deal" si frigul il patrundea nemilos,
inghetandu-i mainile si picioarele.
intamplarile care urmeaza intra intr-un cadru fabulos, tanarul incepu sa simta "durere la cerbice (ceafa - n.N), la
frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in urechi" si se gandi ca bause prea mult. Dar starea Iui se inrautatea
vertiginos, il ardea sub coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot cosul pieptului de colo pana colo" si, cu toate ca
era viscol, isi scoate caciula, care ii strangea capul "ca o menghinea". Tanarul se mustra ca parasise hanul,
deoarece se gandeste ca la pocovnic toata lumea se culcase, crezand - pe buna dreptate - ca n-o fi fost prost sa
plece pe o vreme ca asta. Calul se impleticea, de parca ar fi baut si el.
Vremea se mai domoleste, "s-a luminat a ploaie" si tanarul isi pune din nou caciula pe cap, dar brusc "sangele
incepe iar sa-mi arza peretii capului", calul gafaia obosit, pana cand se opreste brusc, "ca si cand ar vedea in fata
o piedica neasteptata". intr-adevar, zareste pe drum "o mogandeata mica sarind si topaind" si cand scoate
pistolul aude "un glas de caprita". Calul se sperie, se-ntoarce si porneste inapOl, Cpie han. Tanarul il struneste si
vede uimit o caprita neagra care "aci merge, aci se-ntoarce; arunca din copite; pe urma se ridica-n doua picioare,
se repede cu barbita in piept si cu fruntea inainte sa-mpunga, si face sarituri de necrezut si mehaie si fel-de-fel
de nebunii". Calatorul descaleca, vrand sa dea capritei tarate si vede ca este "un ied negru, foarte dragut", pe
care il ia si ij pune in desaga din dreapta, peste niste haine. Se sugereaza ca diavolul luase, de data aceasta,
infatisarea atragatoare a unei caprite negre. Calul "sforaie nebun, da sa se smuceasca () se cutremura si dardaie
din toate incheieturile ca de frigurile mortii." Nedumerit, tanarul incaleca si calul porneste nauc, sarind bezmetic
peste gropi, peste musuroaie, fara sa mai poata fi oprit. Cu trupul inghetat, cu capul arzand, calaretul regreta
inca o data ca parasise hanul ca un prost, gandindu-se ca primitoarea gazda i-ar fi dat odaia ei pentru o nc?pte.
in acest timp, iedul "se misca in desaga sa se aseze mai bine" si scosese cuminte capul afara, privindu-1.
Uitandu-se la cer, tanarul isi da seama ca, in loc sa mearga Ia deal, o luase la vale si ca se ratacise intr-o
"porumbiste cu cocenii netaiati". Calul cade in genunchi si drumetul, speriat, isi face cruce. Imediat simte "o
zvacneala puternica langa piciorul drept", se gandeste ca o fi strivit iedul si, cand baga mana in desaga, constata
ca il pierduse probabil, pentru ca acesta nu mai era acolo. Calul se ridica buimac in doua picioare, se smuci si,
dupa ce-si tranti stapanul la pamant, o lua Ia goana peste camp ca apucat de streche, disparand in intuneric.
Atunci auzi un glas care striga: "- Tiu! Ta-ta! Ptiu! Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!" si-i veni inima la loc.
De la Gheorghe Natrut, care era paznic la coceni, afla cu stupoare ca era in Haculesti, deci foarte aproape de
hanul lui Manjoala, desi mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumina la odaia cocoanii
Marghioala si se teme ca ea sa nu aiba "alt drumet mai intelept" pe care sa-1 fi gazduit in patul curat, iar el sa fie
nevoit sa doarma pe "vreo lavita langa cuptor". Cand sa intre, tanarul se impiedica in prag de ied, " tot ala", care
se duse sa se culce cuminte sub pat. Bucuros ca patul era nedesfacut si obosit de drum, calatorul duce mana la
frunte sa se inchine si sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca scapase cu bine, dar cocoana i-a apucat repede mana
si 1-a imbratisat strans. El se simte din nou incantat de odaia alba si nu mai stie cat ar fi ramas ca vrajit la hanul
Manjoloaii daca n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care 1-a scos de acolo cu scandal si mare taraboi.
De trei ori a fugit tanarul inainte de logodna si s-a intors la han, dar batranul, hotarat "sa ma ginereasca", a pus
oameni de l-au prins si l-au dus "legat cobza la un schit in munte", unde a tinut post, a batut matanii si i s-au
facut molitve timp de patruzeci de zile, dupa care s-a pocait si s-a insurat cu fata Iui Iordache. Numai credinta in
Dumnezeu si pocainta pot salva sufletul omului de la capcanele pe care i le intinde Satana prin tentatii
amagitoare, atractive, deturnandu-l de la calea cea dreapta, de la fagasul firesc al vietii.
Dupa o vreme de la aceasta intamplare, "intr-o noapte limpede de iarna", cand tanarul sedea la taifas cu socrul

sau, aflara ca hanul lui Manjoala "arsese pana in pamant", ingropand "pe biata cocoana Marghioala, acu
harbuita, subt un morman urias de jaratic". Bucuros ca "a bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca", Iordache il
pune pe ginere-sau sa-i povesteasca "pentru a nu stiu catea oara" intamplarea ciudata prin care trecuse la hanul
lui Manjoala. Socrul credea ca in fundul caciulii pusese cocoana Marghioala farmecele, iar iedul si cotoiul erau
tot una cu dracul. Finalul nuvelei se manifesta in planul real si este aluziv, autorul concluzioneaza ca, daca iedul
si cotoiul erau diavolul, atunci inseamna ca si "dracul te duce, se vede si la bune", facand trimitere la perioada
petrecuta de el la han cu cocoana Marghioala. Socrul sau, pocovnicul Iordache, ii raspunde moralizator ca mai
intai raul te tenteaza, ca sa prinzi gustul, apoi te spurca si "stie el unde te duce". intrebat de unde ar putea el
cunoaste aceste lucruri, socrul ii raspunde, mucalit, "asta-i alta caciula", lasand sa se inteleaga faptul ca si el in
tinerete avusese o astfel de experienta amoroasa care-1 tentase candva, apoi isi venise in fire, isi intemeiase o
familie si era acum un om respectat si un bun crestin. De aceea stiuse el cum sa procedeze cu viitorul ginere
pentru ca sa-1 aduca pe calea cea buna.

Semnificatii
Autorul este acelasi cu naratorul si cu personajul principal, relatand in timp subiectiv intamplarile petrecute
candva, intr-un timp . obiectiv. Planul real foloseste motivul calatoriei ca mijloc al cunoasterii miturilor si
credintelor stravechi, ca taram fascinant al fabulosului. in credintele mitice autohtone, farmecele, vrajile care
apeleaza la fortele raului au efect nefast asupra oamenilor, ii deturneaza de la esentele vietii. Tanarul este vrajit
prin farmecele pe care le facuse cocoana Marghioala caciulii sale, sugerand faptul ca el isi pierde mintile, iese
din zona logicii si a ratiunii umane, obiectul fiind propriu capului: "Caciula parca ma strangea de cap ca o
menghinea". Cand isi scoate caciula, drumetul incepe sa gandeasca logic, dandu-si seama ca nu trebuia sa plece
de la han pe viscol. Punand-o la obrancul seii, calul "se-mpletecea parca bause si el". Cand isi pune, din nou,
caciula pe cap, simte cum "sangele incepe iar sa-mi arza peretii capului" si calareste bezmetic, nu mai stie unde
se afla, rataceste drumul.
Faptul ca vrajitoarea apeleaza la forte malefice este sugerat de amestecul Satanei in farmecele pe care le face ea,
prin racnetul si vaietul de cotoi, prin zburdalnicia nebuna a capritei negre, care-I intruchipeaza pe diavol.
Farmecele au efect asupra omului, il zapacesc, il deturneaza de la firescul vietii. Tanarul ramane la han vrajit de
nurii cocoanii si, dupa ce viitorul socru il sileste, energic, sa paraseasca acest loc al pacatului, el se intoarce
vrajit inapoi inca de trei ori, inainte sa-1 lege si sa-1 duca la un schit ca sa-1 scape de farmece prin credinta in
Dumnezeu. Fortele diavolesti pot fi invinse numai prin rugaciuni, matanii si molitve, prin pocainta, prin forta
divina.
Ca in orice proza fantastica, in nuvela se manifesta arta echivocului, a ambiguitatii prin care "se transfera in real
un fapt de magie vrajitoreasca pana la a-1 crede o intamplare banala" (Mihai UngheanU).

Stilul
Arta narativa ilustreaza aici un singur fir fabulativ, urmarind un conflict concentrat. Cele doua personaje
principale, autorul si vrajitoarea, sunt caracterizate succint, prin cateva detalii semnificative. Tanarul este
"curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel", este curtenitor si indraznet cu femeile frumoase, "am

apucat-o peste mijloc; ajungand cu mana la bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-npins dracul s-o ciupesc".
Cocoana Marghioala are niste ochi strasnici, este "frumoasa, voinica si ochioasa", trasaturile fiind tentante
pentru barbatii dornici de aventuri amoroase, care sa-i farmece si sa-i scoata din minti.
Detaliul este semnificativ pentru descrierea naturii dezlantuite, . care ar infricosa pe oricine s-ar incumete s-o
infrunte: "Viforul crestea scuturandu-ma de pe sea. in inalt, nori dupa nori zburau opaciti ca de spaima unei
pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, altii pe deasupra la deal, perdeluind in clipe largi, cand mai gros,
cand mai subtire, lumina ostenita a sfertului din urma. Frigul ud ma patrundea; simteam ca-mi ingheata pulpele
si bratele. Mergand cu capul plecat ca sa nu ma-nece vantul () s-a luminat a ploaie; lumina cetoasa; incepe sa
cearna marunt si-ntepos".
Amanuntit, pentru a construi cat mai convingator cadrul real in care urmeaza sa se manifeste fabulosul, este
descris si meniul, cinei: "paine calda, rata fripta pe varza, carnati de purcel prajiti, si niste vin! si cafea
turceasca! si ras si vorba". Ca sa sugereze atmosfera de vraja care il cuprinde pe oaspete, Caragiale descrie
detaliat odaia curata si "odihnita", care-1 fascineaza: "Ce pat! ce perdelute! ce pereti! ce tavan! toate albe ca
laptele. Si abajurul si toate cele lucrate cu iglita in fel-de-fel de fete..,, si cald ca sub o aripa de closca si un
miros de mere si de gutui".
"Geniu bilateral, ca tehnica, I.L.Caragiale este, in acelasi timp, un geniu unitar, ca atitudine in fata vietii. Satira
lui izvoraste din strafundurile ancestrale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vietii reale, pe care
o accepta modesta si inteleapta, fixata in canoane de bun-simt si respect al traditiilor arhaice, Povestitorul de
duh oriental, mai just de nuanta balcanica, este savuros in pitorescul lui moral si de o arta minutioasa, in felul
cum stie sa reinvieze, prin limbaj si viziune, o lume in care visul si realitatea se-mbina, coordonate de o lucida
ironie". (Pompiliu ConstantinescU)