Sunteți pe pagina 1din 2

Comparaţie între modul cum petreceau clasele sociale în „Ciocoii vechi şi

noi”, de Nicolae Filimon şi „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale

În operele lor literare, atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale prezintă aspecte
din realitatea socială a secolului al XIX-lea. „Ciocoii vechi şi noi” surprind evenimente
cuprinse între anii 1814 şi 1830, iar „Repausul dominical”, un moment de la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Capitolul XV al romanului lui Filimon şi schiţa lui Caragiale au aceeaşi temă:
modul cum petrec românii.
Textul lui Filimon are două părţi: în prima parte ni se prezintă modul cum petrec
oamenii din „clasa de mijloc”, iar în partea a doua, cum petrec „boierii şi oamenii cu
averi mari”, în anul 1817.
Oamenii din „clasa de mijloc”, adică negustorii, cojocarii, bogasierii, ibrişimgiii,
se adunau vara la „grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer”. Întindeau masa,
beau şi mâncau, apoi învârteau hora cu toţii, şi tinerii, şi bătrânii. După ce oboseau, se
aşezau iar la mâncare şi băutură, pigmentând petrecerea cu tot felul de glume: turnau, de
exemplu, vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi îşi dădeau unii altora să bea.
În tot acest timp, lăutarii nu conteneau muzica, din viori şi din gură. Alături de adulţi, se
distrau şi copiii, în felul lor. Mâncau „ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele
de porumb”, beau „şerbet roşu” şi „bragă”, iar apoi treceau la joacă. Băieţi „azvârleau cu
mingea şi cu arşicele”, iar fetele „se jucau d-a ascunselea sau d-a baba-oarba”, prindeau
fluturi ori culegeau flori.
Boierii ţineau să se deosebească de popor. În general, ei se întâlneau să petreacă
acasă la vreunul dintre ei şi doar rareori ieşeau la grădină, preferând „grădina lui Scufa,
via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de la Văcăreşti”. Pentru a ilustra
modul cum petreceau boierii, Nicolae Filimon imaginează o secvenţă petrecută în casa
unuia dintre personajele principale ale romanului, postelnicul Andronache Tuzluc. Totul
se petrece într-o seară de 30 noiembrie, cu crivăţ şi zăpadă. Ne este descris mai întâi
interiorul casei. Sunt apoi prezentaţi invitaţii, care apar pe rând: hatmanul Costache
Cărăbuş, spătarul Dimache Pingelescu, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă
Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-lungă şi baronul rus Nichita Calicevschi. Ultimul
apare însăşi beizadeaua Costache Caragea, întovărăşit de „treti-logofăt Iordache
Zlatonit”. Musafirii se aşază pe cele două paturi. Li se aduc mai întâi dulceţuri, „vutcă de
izmă”, migdale curăţite şi năut prăjit. Urmează apoi cafeaua de Arabia şi tutunul din
ciubuc. În tot acest timp, boierii discută politică. Trec apoi într-o cameră special
pregătită, unde încing jocul de cărţi, pe bani. Baronul rus îi învaţă un nou joc, stos, cu
care reuşeşte să le ia banii tuturor. Se întorc apoi în camera de mâncare, unde îi aşteaptă
„bucatele cele delicate ale grecului” şi „vinurile cele mai alese ale ţării”. Filimon nu
insistă asupra felurilor de mâncare, se mărgineşte să pomenească doar de „friptură şi
poame” şi „vinul cel tămâios de Cernăteşti”. Evident, petrecerea este acompaniată de
„cele mai frumoase şi mai patetice cântice de masă” ale lăutarilor. Boierii sfârşesc prin a
prinde „la limbă” şi a deveni „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”.
Despre felul cum petrec românii la celălalt capăt al secolului al XIX-lea, în
preajma anului 1900, aflăm din schiţa lui Caragiale „Repaus dominical”. Acţiunea se
petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu”
se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi,
plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus
dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac
un chef monstru, de cinci ore, „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde,
de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu
cognac fin”. Pe urmă, în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi
- „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se
întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.
Atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale îşi propun să ofere o descriere
verosimilă a chefului la români. Pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la aceeaşi metodă:
inserarea de elemente ale realului în ficţiune. De exemplu, numele de locuri din
Bucureştiul de altădată (grădini, străzi, localuri) sunt cât se poate de reale. Apoi, la
Filimon, apare un personaj cu corespondent în realitate, beizadeaua Costache Caragea, iar
Caragiale se plasează pe sine însuşi ca personaj principal în universul ficţional pe care îl
creează.
Comparând felul cum petreceau bucureştenii în cele două texte, constatăm că, în
ciuda distanţei temporale de aproximativ 80 de ani între momentele prezentate, liniile de
forţă ale chefului au rămas aceleaşi: mâncare, băutură, cafea şi tutun. Excesul pare a fi, de
asemenea, o trăsătură comună. Atât oamenii din „clasa de mijloc” şi boierii lui Filimon,
cât şi persoanele „de condiţie frumoasă în societate” ale lui Caragiale beau peste măsură.
Negustorii, cojocarii şi ceilalţi de la iarbă verde beau, inclusiv din işlice şi conduri, până
ajung să râdă şi să gesticuleze „ca nebunii”, boierii din casa lui Tuzluc devin „mai
zgomotoşi decât nemţii cei beţi”, în timp ce „nenea Iancu” şi cu amicul Costică, victime
ale „repausului dominical”, ajung atât de turmentaţi, încât li se împleticeşte limba în gură.
Deosebite sunt însă atitudinile celor doi scriitori faţă de personaje şi manifestările
lor. Nicolae Filimon descrie pe un ton relativ neutru petrecerea de la iarbă verde a celor
din „clasa de mijloc”. Este însă vizibil critic la adresa boierilor: hatmanul Cărăbuş este
„depravat până în măduva oaselor”,ba chiar toţi boierii sunt „foarte dedaţi la jefuire”.
Pentru a-şi disimula opţiunea, autorul inventează un personaj, Iordache Zlatonit, care, la
adăpostul protecţiei beizadelei Caragea, îşi permite să-i atace verbal, pe rând, pe toţi
boierii care-şi aruncau banii la jocul de cărţi fără să le pese.
La rândul său, Caragiale este ironic, dar nu cu răutate, faţă de „nenea Iancu” şi
amicul Costică Parigoridi, care o ţin tot într-un chef, de nu mai puţin de 24 de ore
neîntrerupte.
Zugrăvind două epoci diferite, pe tonuri şi cu atitudini diferite, Nicolae Filimon şi
I.L. Caragiale au în comun evidenţierea unei trăsături esenţiale a firii românului: bucuria
de a chefui în grup, cu mâncare şi băutură din belşug.