Alexandru Macedonski - Noapte de mai

Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge Cind poarta cintece-ntre aripi da nastere la razvratiri, Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge Si muzele ca vor ramine amagitoare naluciri ? Vestalelor, cind in picioare altarul vostru s-afla inca, Si primavara cind se-ntoarce si astazi ca si alte dati, Si perschimbat cind nu se afla pamintul falnic intr-o stinca, De ce v-ati reurca in sfera abstractelor seninitati ? Inchisa daca va e lumea, recoboriti-vantre roze Parfumele din mai inalta reinnoiteapoteoze, Si-n noaptea blonda ce se culca pe cimpenesti virginitati Este fioru-mpreunarii dintre natura renascuta S-atotputerea Veciniciei de om abia intrevazuta. Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul enflorit; Cintati : nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit. Simtirea, ca si bunatatea, deopotriva pot sa piara Din inima imbatrinita, din omul reajuns o fiara, Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniti : privighetoarea cinta si liliacul enflorit. Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge, Cind frunza ca si mai inainte sopteste frunzei ce atinge ? Cind stea cu stea vorbeste-n culmea diamantatului abis, Izvorul cind s-argintuieste de alba luna care-l ninge,

Cind zboara freamete de aripi in fundul cerului deschis ?... Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul inca plin de stele, si cimpul inca plin de roze, Si pina astazi din natura nimica n-a imbatrinit... Iubirea, si prietenia, daca-au ajuns zadarnicie, Si daca ura si tradarea vor predomni in vecinicie... Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul enflorit. Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze; Pamint si spatiu isi urmeaza sublimele metamorfoze, Rasare cite-o noua floare, apare cite-un astru nou, Se face mai albastru adincul, si codrul mai adinc se face , Mai dulce sunetul dc fluier, mai lenes:i a neptei pace, Mai racoroasa adierea, mai viu al stincilor ecou Mucigaitul smirc al vaii cu poezie se vestminta, Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar... O mica stea e licuriciul, si steaua este un mic far, In aer e parfum de roze. -- Veniti : privighietoarea cinta. Posomorirea fara margini a noptilor de altadata, Cind sufletul pentru sarcasme sau deznadejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urma ca un vis. E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata. Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda Si stinca tot ramase stinca, si unda tot ramase unda... Se lumina intinsa noapte cu poleieli

mingiitoare, Si astazi e parfum de roze si cintec de privighietoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer. Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada S-au prins de vorbe si de glume sub licaririle din cer; Colurnbe albe bat din aripi si visurile vin gramada, Iar picaturile urmeaza pe piatra lucie sa cada... Basmesc de vremile batrine, cind zinele se coborau Din limpezimile arlbastre, si-n apa clara se scldau... Reinviaza ca prin farmec idilele patriarcale Cu feti-frumosi culcati pe iarba izbindu-se cu portocale: Pe dealuri clasice s-arata fecioare in camasi de in Ce-n miini cu amforele goale isi umplu ochii de senin, Si printre-a serii lacramare de ametiste si opalc, Anacreon re-nalta vocea, dialogheaza Theocrit... Veniti : privighetoarea cinta in aerul imbalsamit. E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea

instelata... Halucinat cind este-auzul, vederea este fer Aud ce spune firul ierbei, si vad un cer de aripi plin, M-asez privind in clarul lunei sub transparenta atmosferei Si-n aeru-mbatat de roze sfidez atingerea durerei Cu cintece nalucatoare cum sunt candorile de crin O! feeric a naturei, desfasura-te in splendoare, Regret suprem al fiecarui in tainicul minut cind moare, Fiindca tu esti pentru suflet repaos dulce si suprem. O ! feerie a istoriei, vindecatoare de nevroze, Ce ne-mbunesti fara stiinta si ne mingii fara sa vrem, Regret suprem aI fiecarui, desfasura-te in splendoare In aer cu parfum de roze si cintec de privighetoare. Veniti, privighetoarea cinta in aerumbatat de roze.

Voind sa uit ca sunt din lume, voiesc sa cred ca sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer, Si-aceasta noapte fericita la gitul ei cu salbi de astre S-a coborit pe flori roz-albe si pc padurile albastre, A-ntins subtirile-i zabranic si peste cimp si peste vai A-nseilat nemarginirea cu raze de argint si aur Si o cusu cu mii de fluturi si o brazda cu mii de cai; A revarsat pcste lot locul dumnezeiescul ei tezaur, In atmosfera stravrezie impaciurea si-a intins, Facu sa sune glas de bucium la focul stinelor aprins, Facu izvorul sa-l inghine, padurea sa se-nveseleascab, Orice durere sa-nceteze, si poezia sa vorbeasca. Pe om in leaganul ei magic il adormi -- si el uita Cu clarobscur masca uritul se sterse formele prea bruste,

Facu sa taca zLirniirea adunaturilor de muste, Si zise vailor sa cinte si dealul nu mai pregeta, Si zise vailor sa cinte, si vaile se ridicara, Cu voci de frunze si de ape, cu soapte ce s-armonizara, Si zise pasarei sa cinte, si la porunca uimitoare, Se inalta parfum de roze si cintec de privighietoare Iar cind si mie-mi zise: , , Cinta !", c-un singur semn ma desteapta, Spre inaltirni neturburate ma reurca pe-o scara sfinta... In aeru-mbatat de roze, veniti : -- privighietoarea cinta.

NOAPTEA DE MAI
Cu versul "in aeru-mbatat de roze, veniti: privighetoarea canta", se incheie "Noaptea de mai", iar invitatia poetului pare a fi doar un alt mod de a vorbi despre eterna legatura dintre om si natura, tema predilecta a poetilor romantici, excelent prezentata in opera lui Macedonski. Tudor Vianu a vorbit despre influenta lui Alfred de Musset asupra ciclului Noptilor , iar in ce priveste Noaptea de mai s-a observat euforia si exuberanta poetului care reuseste sa depaseasca momentele de disperare, prin contactul cu natura regenerata si regeneratoare a fortelor sufletesti. Refrenul "Veniti, privighetoarea canta si liliacul e- nflorit" a putut fi inteles ca o concluzie privind atitudinea de adoptat in fata vicisitudinilor existentei. Posomoratele "nopti de altadata" apar in antiteza cu fericita noapte de mai, "jalnicele nevroze" sunt antinomice fata de exaltarea stenica a poetului care se simte inca tanar. Ar mai ramane de subliniat traiectoria evaziunii in natura, a romanticului neadaptat, aflat in relatii conflictuale cu realul. Natura este terapeutica, balsamica, "vindecatoare de Urmand aceasta cale de interpretare a poemului, se pot desemna doua sfere semantice: prima - cea a "noptilor de altadata", in care se afla imagini si cuvinte-cheie, ca nara, jalnice nevroze, imbatranit, zadarnicie, ura, tradarea, mucegaitul smarc, posomorare, uratul,

zbarnairea, muste, gunoiul si a doua - aceea a "noptii fericite", in care isi gasesc locul primavara, natura, rozele, parfume, Vecinicia, frunze, steaua, privighetoarea, liliacul, tanar, lumina, stanca, unda, columbe, izvorul, flori roz-albe, astre, far, licuriciul, armonizare, cant. Poemul poate fi inteles ca vast tablou al naturii pururi renascatoare, dominat de imaginea rozelor - simbol al puritatii si frumusetii. in aceasta atmosfera de accentuat patetism, s-ar mai putea spune ca rozele sunt metafora si pentru o alta categorie estetica - sublimul. Mai greu de gasit este locul Vestalelor in poem, si explicatia ca rolul lor este sa oficieze pe altarul ce intretine cultul primaverii nu se sustine, caci cele doua versuri: "Vestalelor, cand in picioare altarul vostru s-afla inca/ Si primavara cand se-ntoarce si astazi ca si alte dati", numesc doua realitati diferite intre ele; oficiul sacru al preoteselor si regenerarea naturii prin venirea primaverii. Greu de explicat, din perspectiva intelegerii poemului ca opera romantica, este insertia unor pasaje neoclasice - a tabloului cu "naiada" si "faunul rustic" - dar, dupa cum se stie, in literatura romana nu a existat o "batalie" intre romantism si clasicism, astfel incat nici invocatia catre vestale- personaje mitologice - nu constituie o piedica in situarea Noptii de mai in categoria poemelor romantice ce canta o "feerie a naturii". Aceasta interpretare este adevarata si isi are argumentele sale. Dar o lucrare de anvergura ca aceasta, "cosmoid" irepetabil este in acelasi timp ambigua. Caci exegeza moderna ne-a deprins sa vedem dincolo de o carte, o alta care ne pandeste si ne asteapta, intr-un fel de spatiu al ironiei ce rastoarna acele interpretari sugerate de metafore si simbolurile cele mai stravezii, oferite la prima citire de catre autor. "Citirea" este cea care ne poarta spre planurile succesive, de adancime, ascunse, ale textului. Poetul liric, al carui ton exortativ pare de netagaduit, nu are in vedere colectivitatea ascultatorilor, lectorilor, desi vocea sa, vocea actoriala, are reverberatii solemne, de discurs, iar versul e amplu, ca spre a fi recitat si nu citit in gand. Cui se adreseaza atunci poetul? Oricat ar parea de bizar, inceputul poeziei este frapant tocmai prin impresia ca avem de a face cu o continuare: primul cuvant, adverbul "astfel", urmat de doua puncte, este insolit si ambiguu, referindu-se la o realitate pe care nu o cunoastem, dar pe care autorul discursului catre Vestale o are in vedere atunci cand le adreseaza indemnul de a nu se "urca in sfera abstractelor seninatati", ci de a se recobori "intre roze", in eventualitatea ca "lumea" le este inchisa. E greu de spus ca adverbul astfel pregateste terenul pentru o concluzie sau provoaca o explicatie. Vag, "Satanismul" macedonskian este suflat prin reamintirea razvratirilor, declansate de poezie. Este, in fond, vorba de binecunoscutul titanism al romanticilor, manifestat nu o data prin apelul la mitul prometeic. Ceea ce, din perspectiva moderna a psihanalizei, s-ar numi complexul prometeic, este bine reprezentat la Macedonski, atat doar ca focul furat din cer este "focul sacru", altfel spus harul poetic. inceputul poeziei trebuie inteles ca indoiala retorica: razvratire, stare de spirit satanica, ar putea oare provoca stingerea "focului sacru", genialitatea creatoare, adica si disparitia muzelor, transformarea lor in "amagitoare naluciri"? Acel "astfel" pare a fi concluzia unei precedente dezbateri interioare a poetului strafulgerat de constiinta dublei sale naturi: razvratita, prometeica, dionisiaca si, pe de alta parte, impacata, armonioasa, apolinica. "Complexul piric" (metafora foculuI) al Iui Macedonski, daca exista, ia aici o expresie figurata si imaginea Vestalelor se contopeste treptat cu cea a muzelor: "lumea" - si prin aceasta vom intelege din poezia lui Macedonski pe oameni, intre care sunt numai "jalnice nevroze", caci iubirea si prietenia "au ajuns zadarnicie". Un "du-te - vino" uimitor intre astre si roze va incepe de aici inainte in poezia lui Macedonski, in care sclipirile cerului si ale pamantului isi raspund si isi corespund, intr-o intelegere inrudita cu

aceea a lui Baudelaire1^ si Mallarm62^. Pentru Macedonski cel din Noaptea de mai, pamantul pare un text in care pot fi gasite emblemele vesniciei, ale "spatiului", in care pot fi descifrate semne, semnificatii pentru semnificati ce pot fi doar banuiti: aparitia unei flori este semnul nasterii unui nou astru, licuriciul este o stea, dupa cum lumina unei slabe stele se asemuieste cu scanteierea licuriciului cand codrul se face mai adanc, putem vorbi despre adancimea cerului, cand sunetul de fluier e mai dulce, atunci si pacea noptii este mai profunda. Care este calea pe care poetul ajunge la o atat de adanca intelegere a firii si in ce chip a ajuns la o reconciliere cu existenta? De evaziune in natura e vorba aici? Nu cumva de cu totul altceva? Forta care transfigureaza pamantul si cerul nu este alta decat Poezia. Imaginea-cheie a Noptii de mai ni se pare a fi "Mucegaitul smarc al vaiei cu poezia se vesmanta/Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar". Conceperea poeziei ca vesmant peren si superb din "purpura ce acopera realitatea hidoasa si vremelnica ("tarana cea greA) se intalneste in Epigonii lui Eminescu,, in care apare definitia romantica a misiunii poeziei si a poetului: "Ce e poezia? inger palid cu priviri curate/Voluptos joc de icoane si cu glasuri tremurate,/Strai de purpura si aur peste tarana cea grea"(s.n.). Arta poetica a lui Tudor Arghezi, exprimata in Testament, de aici porneste o estetica noua, este asa-numita estetica a uratului". "Din mucigaiuri, bube si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi" (T.ArghezI). Noaptea de mai poate fi considerata si ea ca o arta poetica aflandu-se la egala distanta de Epigonii si de Testament, dar avand puncte comune cu fiecare dintre ele. Macedonski a fost preocupat de tehnica simbolurilor si, desi un inainte-mergator al poeziei moderne, nu a fost departe de a confunda simbolismul cu practicarea alegoriei. Prin Noaptea de mai Macedonski constientizeaza, intr-un limbaj ce ramane totusi al poeziei, adica este metaforic, realitatea ca scrisul poate restabili echilibrul atunci cand sufletul pentru sarcasme si deznadejde sta deschis", Poemul acesta poate fi inteles, desigur, ca un elogiu adus naturii si primaverii ca monografia noastra (E.pl.,1968). Dar intr-o noua lectura, poemul, trebuie sa acceptam ca discursul poetului, vocea actoriala, nu ni se adreseaza direct, noua ca cititori. Din punctul de vedere al textului propriu-zis, nu putem decat sa constatam ca Noaptea de mai este o "monada fara ferestre" si ca ceea ce ni se ofera este doar posibilitatea de urmari dialogul eului social al poetului subiectiv cu alt eu, cel "genial", simbolizat de vestalele ce intretin focul sacru. imbatranit ca om, poetul reintinereste intru poezie in versul sau, inventand o noapte a creatiei ale carei delicii sunt emblematizate prin elemente ce constituie incantarea omului obisnuit. El "inventeaza" o "noapte de mai" cu ajutorul Vestalelor si aceasta este o "emblema" pentru noaptea creatiei artistice in care artistul se poate resimti tanar si fericit. Usor se observa disjunctia eului operata de Macedonski: eul "din lume" si eul "din cer", cel "lumesc" si cel "transcendent", despre care vorbea Mallarme, cel "personal" si cel "impersonal", despre care vorbea Maiorescu. Leit-motivul ce incheie poezia se incearca in final cu o importanta semnificatie: abia acum poetul se intoarce spre noi, cititorii, invitandu-ne in spatiul creat de discursul sau, acolo unde este locul creatiei si al poeziei, unde se afla altarul focului sacru intretinut de Vestale. Frumusetile naturii apar atunci drept embleme ale frumosului estetic; poezia, asa cum o intelege conducatorul Literatorului, nu este cea romantica, ci "Poezia viitorului", din studiul cu acest titlu din care citam: "poeti ce au crezut ca au idei se vor trezi ca nu mai au nici una", in care versul inseamna "muzica si imagine" sau cum spune poetul, o "betie sugestiva". Noaptea de mai este o poeziecrez literar, o arta poetica "ars poetica" si, in acelasi timp, o ilustrare a acestei "arte poetice", ceea ce este unic in istoria acestei specii literare.

Sa nu uitam ca Literatorul a fost si o scoala de prozodie, iar redactorul sau a dat lectii ilustrate de "armonie imitativa" (inmormantarea si toate sunetele clopotului, Lupta si toate sunetele eI), ca a fost urmarit de ideea de a crea o scara muzicala in sensul instrumentalismului lui Ren6 Ghil (La Trait6 du verbe (Tratat despre verB), Garnie, Paris, 1886.). Dar Macedonski a stiut sa-si depaseasca lectiile despre armonia imitativa; el este cel care a inteles ca drumul poeziei moderne duce spre ceea ce Lovinescu va numi mai tarziu "adancimea lirismului in fondul muzical al sufletului omenesc. El este primul carea persistat in a demonstra ca intre poezie si proza exista o deosebire de esenta: "Poezia este senzatiune directa. Cugetarea nu este decat un produs al ei" (vezi articolul Poezia viitorului, op.cit.,p.225.). Noaptea de mai poate fi citita, de asemenea, si ca un text ale carui valori trebuie cautate in imanenta ei, iar nu in simbolurile unei realitati transcendente. Vom considera, atunci, ca ne aflam in fata unei lucrari reprezentative pentru ceea ce Macedonski a numit "Poezia viitorului" si cu un alt cuvant "wagnerism"1^. Un text ce pare a fi partitura unei simfonii solemne, aulice si, in acelasi timp, frenetice, scanteietoare. Extazul si reculegerea se reunesc intr-o melodie unica: Macedonski izbandeste in realizarea wagnerismului in poezie. Nu s-a remarcat valoarea utilizarii cu predilectie a consoanei sonore z, in cuvinte-cheie si in rima, multe dintre ele neologisme: roze, nevroze, metamorfoze, armonizara, raze, tezaur, dialogheaza, stravezie, brazda, izvor, inceteze, frunze, zbarnairea. Acest z rasuna ca un alt leit-motiv strict fonic, risipindu-si ecolul in intreaga poezie. El este intre multe altele, desigur, si doar in acest context anume - un semn al vitalitatii, al fortei interioare a poetului, al extazului creator. Interesat ca si Rimbaud, ca si alti simbolisti, de valoarea afectiva a vocalelor, Macedonski considera ca a si o sunt sonore dar solemne. Vom remarca, fara a supralicita sugestia, efectul grav al lui o, vocala accentuata in metafore-simbol aflate, facandu-1 sa rasune ca un gong: nevroze, metamorfoze, roze. Cantecul privighetorii este cantecul pur al poetului, ce rasuna in noaptea fericita in care ne cufundam intrand pe teritoriul poeziei sale, iar aerul ce il vom respira in acest tinut al artei va fi altul decat cel de toate zilele si toate noptile frumoasei luni mai, ne va "halucina auzul" si ne va "fermeca" vederea, vindecandu-ne si facandu-ne mai buni. Atunci, de ce n-am vedea aici un alt mod de a vorbi despre katharsisul aristotelic? Dar sa nu uitam ca este un aer numai si numai al versului lui Macedonski cel vecinie "imbatate de roze", Sa fie rozele "Rondelurilor"? Sa fie rozele Poeziei? ()/a revarsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur() Facu sa taca zbarnairea adunaturilor de muste/Si zise vailor sa cante, si vaile se ridicara/Cu voci de frunze si de ape, cu soapte se- armonizeaza/Si zise paserei sa cante si la porunca uimitoare/Se inalta parfum de roze si cantec de privighetoare/lar cand si mie-mi zise: "Canta!" c-un singur semn ma desteapta/Spre inaltimi neturburate ma reurca pe-o scara sfanta/in aeru-mbatat de roze, veniti, privighetoarea canta".