Incadrate in prima perioada a creatiei shakespeariene, cele 154 de sonete, structurate ca forma in trei catrene si un distih, se constituie in cea

mai profunda opera lirica a Renasterii, concurand in eternitatea autorului cu marile sale tragedii. Prietenia si iubirea, moartea si viata, timpul si arta sunt temele literare pe care se articuleaza lirica lui Shakespeare. Cat priveste specia, cultivata de marii autori ai secolului al XVI-lea cu eleganta si rafinament, ea ii ofera poetului englez forma in care a intles sa topeasca un intreg univers liric. Inchinate prieteniei pentru un barbat blond, in care istoria literara l-a identificat pe nobilul protector al lui Shakespeare, Southampton, si iubirii pentru o misterioasa doamna bruna, the dark lady, sonetel acumuleaza idei poetice, motive si imagini, in care traditia renascentista se decanteaza prin receptarea geniului shakespearian. Imaginea naturii in grandioasa viziune a epocii elisabetane se configureaza in sonete, de la inaltimile astrale la varianta lume vegetala, in succesiunea istorica a maririlor si decaderilor. In mijlocul acestui dcor, omul este expresia Universului, zamislit ca si acesta din elementele primordiale si stapanit de pasiuni: O, dar ca nu-s gand imi spune gandul, N-am cum sa sar peste noian de leghe, Imi locuiesc pamant si apa trupul, Mi-e dat s-astept, mi-e data numai veghe (Sonetul XLIV) Fiinta, in toata frumusetea alcatuirii ei, resimte tragic timpul, ca pe un amestec de viata si moarte, dar fara spiama, cu inalta intelepciune a ireversibilitatilor fenomenelor. Chiar daca timpul transforma vara in hidoasa iarna, duhul frumusetii ramane nepieritor: Dar florile ce iernii-i infrang casna Doar chipu-si pierd. Ramane-le mireasma. (Sonetul V) Desi traieste drama trecerii, poetul nu doreste insa oprirea timpului, caci gaseste modalitati de a depasi efectele lui devastatoare. Si una dintre ele ar fi convertirea trecutului si a prezentului in viitor, prin perepetuare bilogica: Nu-i pavaza cand timpu-si suna coasa Doar daca puuii-ti lumineaza casa (Sonetul XII) sau Atunci fara de margini frumustei Robite tie n-ar fi marginite Cand iarasi sub lumini ai sa-ti rasfeti Intr-un trup nou icoanele amurgite.

(Sonetul XIII) Contemplnd de-a lungul istoriei efectele devastatoare ale curgerii vremii care sfarma bogatul pret al varstelor tocite, poetul resimte dureros necontenita lupta a bronzului cu rugina, a oceanului cu regatul tarmurilor, a vietii cu moartea, dar gaseste principalul remediu in imaginea grndioasa a naturii, unde ofilirea este urmata de o noua inflorire si prabusirea de o noua inaltare: Natura, doamna peste sparte arce, Inaintezi, ea indarat te intoarce, Ea are mestesuguri felurime, Sa stinga timpul, ora s-o suprime. (Sonetul CXXVI) Transferand in propria existenta modelul exemplar al naturii, omul poate invinge timpul prin iubire,caci: O struna-sot si o struna-soata, iata Cum se-nteleg si fara grai si-a parca Brbat, copil or mama ingrijata Si-un singur cantec sa inalte-ncearca: Vorbe intreite incercand s-anime: 'Esti singur? De ce esti singur nu esti nime...'. (Sonetul VIII) Poetul insusi avand constiinta inalta a geniului sau, se ridica deasupra timpului prin arta. Conditia efemera a omului, nefericirea in viata si in iubire, umila conditie in societate sunt atenuate de conditia superioara a poetului care poate, prin stihuri, sa sfideze Timpul: Tot ce-i vigoare Timpul incovoaie, Fruntea ti-o taie cu incretituri Cu-averi se-ndoapa, viata o despoaie, Iar coasa lunga n-ai cum sa i-o furi Doar versul meu prin vremi se mai aude Slavinsu-se in ciuda mainii crude. (Sonetul LX)

Frumosul, Adevarul si Iubirea scapa de amenintarea timpului. Iubirea, care nu-i al vremii mascarici, devine la Shakespeare o cale catre etrenitate, cai poetul ii constientizeaza adevaratele intelesuri: Nu-s altele virtutile iubirii: Ignora pulberea, nedreptul gand, Si nu se lasa prada risipirii Si din trecut isi face paj pe rand. Asa-i si-ntaia iubire Intreaga pururi peste naruire. (Sonetul CVIII) Chiar daca in trairea clipei iubita poate dezamagi sau rani, iubirea, pura si sttornica, sta mai presus de slabiciunile omenesti, hranind cu frumusetea si adevarul ei etern sufletul intristat al geniului. Pentru traducatorii poetului, endecasilabul iambic si rima tiranica a originalelor constituie o piatra de incercare, la care se adauga si complexitatea textului pe care orice traducere, inevitabil, o tradeaza.