c






Omul, de-a lungul timpului, a crezut că destinul îi este hotărât de divinitate. Spre a se feri de anumite
evenimente prezise de oracoli, aceştia încercau să fugă de destin sau chiar să se lupte cu acesta pentru
a încerca să-l schimbe. Însă oricât de mult s-ar strădui să se eschiveze, să fugă de ceea ce i-a fost sortit,
omul găseşte întotdeauna o altă cale la care nu s-a gândit spre a duce la îndeplinire destinul. Această
luptă împotriva destinului a fost transpusă în literatură încă din cele mai vechi timpuri.
Cultura mesopotamiană a început să se afirme încă de la începutul mileniului al III-lea î. Hr., fiind o
cultură originală i prezentând interes multiplu inclusiv pentru filosofi. Un important monument al culturii
sumeriene este ciclul de legende despre eroul Ghilgameş. Acest ciclu poartă numele de ÄEpopeea lui
Ghilgameş´, epopee scrisă pe tăbliţa de cronică şi care conţinea inţial 3600 de versuri. Ghilgameş este
rege al oraşului Uruk, astăzi numit Warka. Legenda îl consideră ca fiu nemuritor al zeiţei Ninsen. Opera
este incompletă, dar are o substanţă deosebită rar întâlnită în literatura antichităţii. Epopeea este
străbătută de un adevărat patos al cunoaşterii pentru Ghilgameş.
A cunoaşte înseamnă să străbaţi valul necunoscutului. Atingerea acestui ţel reclamă sacrificii dureroase,
pierderi care trebuie înlăturate. După moartea celui mai bun prieten, Enkidu, pleacă îndurerat de
suferinţele oamenilor, dar şi de dorinţa ca el însuşi să fie nemuritor. În căutarea nemuririi, drumul lung pe
care îl străbate îl pune în situaţia de a lupta cu forţe potrivnice. Această luptă are semnificaţie simbolică,
punând în evidenţă tragismul credinţei umane în faţa finetitudinii, dar şi încercările morale la care este
supusă fiinţa umană în aspiraţia ei spre cunoaştere. Trăirea fundamentală a acestui erou este anxietatea,
care e o stare existenţială izvorâtă din setea de cunoaştere şi care înseamnă stare de nelinişte, de
frământare.
Cu privire la sentimentul tragicului, se spune că sumerobabilonienii erau atât de însetaţi de nemurire,
încât unul din cele mai înalte sentimente, sentimentul tragicului, apare la ei pentru prima oară, dar în
legătură strânsă cu viaţa terestră. În epopee este redat sentimentul tragicului prin faptul că omul trebuie
să înfrunte zeii, să le smulgă principala lor însuşire, nemurirea. În concepţia timpului respectiv, zeii erau
fericiţi pentru că erau nemuritori.
Ghilgameş porneşte în căutarea nemuririi spre gura râurilor, un loc anevoie de străbătut. Drumul e
îngrozitor, şi mai ales apele morţii te opresc să te apropii. Este ajutat de un corăbier să ajungă la o plantă
care ar avea proprietatea de a da nemurirea. Reuşeşte să smulgă această plantă, dar în drum spre Uruk,
obosit, se scaldă şi la rădăcina unui arbore adoarme, şi-i este furată planta de un şarpe. Ghilgameş,
deznădăjduit, se întoarce în Uruk printre ai săi, pentru a trăi şi a muri ca ei. El n-a obţinut nemurirea,
suferă o înfrângere şi trebuie să accepte resemnat destinul. Trebuie să se supună acestui destin, dar,
dominându-l prin înţelegere, cunoaştere şi crea ie. De fapt, el s-a intors la oameni mai om decât era
înainte, deoarece călătoria făcută nu este un eşec, ci doar una de descoperire. ÄEl a văzut totul până la
marginea pământului. Ceea ce-i ascuns el a descoperit.´ După întoarcere, pune să scrie tot chinul îndurat
în drumul cel lung şi pentru ca alte generaţii să ia cunoştinţă, pune să se construiască zidul Urukului,
altare, monumente, înfrumuseţează Urukul cu statui, în felul acesta dobândind nemurirea, cea a
creatorului.
Nemurirea pe care voia s-o smulgă de la zei nu era numai pentru el, ci şi pentru a o da oamenilor ca să
fie fericiţi ca şi zeii. Aici străbate universul. De fapt, Ghilgameş aduce un dar preţios oamenilor, şi anume
conştiinţa de sine, arată oamenilor că se pot valorifica prin acte omeneşti. În epopee se găsesc rezonanţe
prometeice. Ca şi Prometeu, din legendele grecesti, Ghilgameş va înfrunta destinul, zeii, forţele
potrivnice, afirmând capacitatea potrivnică a omului. Prin creaţie, omul devine nemuritor, dar şi prin ideea
prieteniei, care-l socializează pe om.
ÄIliada´ povesteşte războiul dus de aheii conduşi de Agamemnon şi Menelau pentru cucerirea cetăţii Troia
sau Ilion pentru a pedepsi răpirea Elenei, soţia lui Menelau, de către Paris, fiul lui Priam. Asediul la care
au participat cei mai de seamă eroi legendari ai Greciei, a durat zece ani.
Supărat pe nedreptatea produsă de Agamemnon, care, abuzând de calitatea lui de comandant, îi luase o
sclavă, Ahile refuză să mai participe la lupte, fapt ce favorizează succesele troienilor. Eroul troian Hector
îl ucide pe Patrocle, prietenul lui Ahile, ceea ce îl determină pe acesta din urmă să reintre în bătălie,
animat de răzbunare. Răspândind groază în rândurile troienilor, Ahile ajunge să se confrunte direct cu
Hector, pe care îl ucide, târându-i trupul în urma carului lui de luptă. După ce refuzase mai întâi să dea
troienilor corpul neînsufleţit al eroului lor, Hector, Ahile cedează rugăminţilor lui Priam şi epopeea cu
funeraliile lui Hector.
Dezvoltând acest subiect, ÄIliada´ prezintă, în peste 15000 de vesuri, bătălii sângeroase, dar i gesturi de
omenie şi sensibilitate, legende pline de poezie şi nenumărate aspecte din viaţa de toate zilele a
oamenilor acelor vremuri.
Ahile, personajul în jurul căruia este contruită întreaga epopee, apare în toată înfrico ătoarea lui
splendoare: Äparcă e zeul războiului´; doar prividu-l, viteazul Hector începe să tremure, iar zeiţa Atena i
se adresează cu sintagma Ämăreţule-Ahile´. Eroul este viteaz, dar şi crud, neîndurător, refuzând familiei
duşmanului până şi consolarea de a-i preda corpul acestuia. Însă trăsături care reies din alte pasaje ale
epopeei îl umanizează. Să amintim tragismul personajului, deşi i se prezisese că războiul troian îi va
aduce sfârşitul, Ahile preferă moartea glorioasă unei vieţi tihnite, dar anonime. Viteazul nu cunoaşte
teama decât atunci când râul Scamandos sau Xantos, dezlănţuit, ameninţă să-l înece, dar ceea ce-l
înspăimântă nu e moartea, ci lipsa gloriei:
Ädar eu acum am să mor de o moarte de plâns, ruşinoasă,
Prins şi luat de puhoi ca un băie an care paşte
Porcii şi trece pe-o vale când vine năprasnicul puhoi.´
( ÄIliada´, XXI, 280-282)
Pe Ahile îl umanizează, în primul rând, prietenia cu Patrocle, sentiment profund, care îl îndeamnă să se
întoarcă la luptă şi să-şi răzbune tovarăşul, chiar cu preţul vieţii, ştiind că moartea lui Hector va preceda
cu puţin propriul lui sfârşit.
Ahile întruchipează, aşadar, virtuţile eroului războinic. El e eroul nestăpânit, înflăcărat, ce nu cunoaşte
măsură nici în violenţă, dar nici în prietenie.
În epopee, alături de eroi intervin şi zeii, dând operei un caracter miraculos. Atena îl ajută pe Ahile, Zeus,
părintele zeilor se supune destinului, care coboară talerul cu soarta lui Hector. De obicei, zeii apar
pământenilor sub formă de muritori; în cazul acestora, Atena ia chipul lui Deifos, fratele lui Hector.
Arareori li se revelează oamenilor sub adevărata lor înfăţişare.
Zeii homerici se deosebesc de pământeni doar prin calitatea nemuririi, prin statura şi forţele lor
excepţionale. Prin comportarea lor, ei sunt însă asemenea oamenilor. Zeus se ceartă cu soţia sa, Hera.
Ares, zeul războiului urlă de durere când e rănit de Diomede şi fuge să se adăpostească în Olimp.
Capodoperă a literaturii antice şi universale, ÄOedip rege´ este o tragedie reprezentativă pentru
confruntarea dintre om şi destin. Această temă, caracteristică tragediei greceşti, constituie, în acelaşi
timp, un aspect al condiţiei umane, o problemă a omului din toate timpurile.
Spre deosebire de Eschil, la care destinul se manifestă prin intervenţia zeilor, Sofocle scade importanţa
elementului divin, punându-l pe om în contact mai direct cu destinul său. Poetul tragic este astfel în acord
cu tendinţa epocii sale de a-l aşeza pe om în centrul universului, concepţie sintetizată de filosoful
Protagoras în cuvintele : ÄOmul este măsura tuturor lucrurilor«´
ÄOedip rege´ este o tragedie a cunoaşterii, eroul său fiind stăpânit de patosul adevărului, pe care îl va afla
cu preţul propriei sale prăbuşiri.
Structura dramatică a tragediei urmăreşte într-o admirabilă gradaţie înaintarea lui Oedip spre adevărul ce
îi va fi fatal, marcând, totodată, loviturile pe care i le dă destinul la fiecare revelaţie, cu precizia unui
mecanism infernal.
Trăsăturile dominante ale lui Oedip sunt sentimentul datoriei şi voinţei de fier, izvorâte din setea pentru
adevăr şi din datoria de a face numai bine poporului său.
Ca să scape Teba de blestemul zeilor care trimiseseră ciuma drept pedeapsă pentru locuitorii care
adăposteau între zidurile cetăţii un criminal, Oedip începe iscodirile ca să-l găsească pe ucigaşul lui Laios
şi să afle adevărul cu orice preţ. Toate întâmplările declanşate de strădaniile lui Oedip de a descoperi
tâlharul duc numai la el însuşi. Astfel, dorind să ştie cine este tatăl său adevărat, Oedip află că este
Laios, iar mama sa îi era soţie. Oricâte intenţii bune ar avea, Oedip adună asupra lui tot răul posibil,
manifestările lui de libertate nu fac decât să fie prinse într-o plasă de iţe, ce se strânge din ce în ce mai
mult în jurul lui. Toate razele de speranţă create în anumite momente ale piesei se întorc împotriva sa,
dragostea şi recunoştinţa poporului său, pe care îl salvase de Sfinx, devin cu totul neputinciose privind
salvarea regelui lor. Toate întâmplările ce converg către nenorocire demonstrează o idee esenţială pe
care Sofocle o ilustrează în tragedia sa: omul e prins fără putinţă de scăpare în mrejele destinului hotărât
de zei. Oedip se luptă cu înverşunare cu soarta implacabilă din devotament pentru poporul său şi din
dragoste pentru adevăr.
Piesa ÄOedip rege´ e tragedia unui destin crud, din care omul nu are nicio şansă să scape, dar e totodată
drama tipică a demnităţii omeneşti, a strădaniei de a încerca măcar ±să iasă din nenorocirea ce s-a
abătut asupra lui. Oedip nu se resemnează, ci se luptă cu îndârjire, apelând la explicaţiile logice ale
naşterii sale într-o familie regală de pe alte meleaguri, ale intenţiilor sale de a-şi ocoli destinul prevestit de
oracol, plecând de lângă părinţii pe care-i credea adevăraţi, ca nu cumva împrejurările nefaste să-l
determine să-şi ucidă tatăl sau să se însoare cu mama sa. Toţi cei care ştiu secretul naşterii lui sau care
descoperă mai devreme destinul tragic se străduiesc să-l determine să renunţe la aflarea adevărului şi-l
avertizează asupra grozăviei care-l pândeşte. Oedip se dovedeşte neînduplecat, insistând cu demnitate
în dezlegarea enigmei până la capăt. El îşi împlineşte astfel datoria de conducător al Tebei, de
binefăcător al poporului său, salvându-l de la pierire.
Odată aflat ucigaşul, Oedip îşi asumă toate consecinţele pe care tot el le hotărâse. Cuprins de o suferinţă
sfâşietoare, Oedip conştientizează grozăvia păcatului săvârşit, faptul că răul se află în el însuşi. Cu o
impresionantă putere interioară, tipică personajelor tragice, Oedip se autopedepseşte, scoţându-şi ochii
cu acul poftalelor de la veşmântul Iocastei.
Sentimentul datoriei se manifestă şi în ceea ce priveşte statutul de tată, îngrijorat pentru destinul copiilor
lui, deşi aceştia erau rodul incestului, adică făcuţi de Oedip cu propria mamă, care-i devenise soţie. El se
gândeşte la fiicele lui, Antigona i Ismena, care sunt tinere şi au rămas orfane. Disperarea care-l
cuprinde pe Oedip pentru soarta fiicelor lui este cu atât mai impresionantă cu cât, la vremea aceea, era
lucru de ocară ca tinerele fete să fie excluse de la sărbătorile ateniene sau, mai grav, de a rămâne
Änenun ite´.
Oedip, eroul tipic de tragedie prin faptul că e strvit de destinul hotărât de zei, este în acelaşi timp un
model de conduită umană. Este cu totul nouă pentru un personaj tragic încercarea omului de a se
împotrivi acestui destin, prin demnitate şi dragoste de adevăr, virtuţi morale asupra cărora zeii nu au nicio
putere de a le înăbuşi.
ÄNimeni, în sufletul şi-n conştiinţa lui, n-a fost mai nevinovat ca Oedip. Şi totuşi, el s-a pedepsit singur
când a văzut ce-a făcut.´ (Mihail Kundera)
În ÄMedeea´, Euripide uită pentru moment că e în război cu zeii. Această tragedie, cea mai puternică
dintre cele ajunse până la noi, are ca obiect povestea argonauţilor. Când Iason soseşte la Colhida,
Medeea ± prinţesă regală ± se îndrăgosteşte de el, îl ajută să obţină lâna de aur şi, pentru a-l proteja, îşi
înşeală tatăl şi-şi ucide fratele. Iason îi jură dragoste eternă şi o ia cu el în Iolcos. Acolo, ea începe prin a-
l otrăvi pe regele Pelios în mod sălbatic, pentru că nu-şi ţinuse cuvântul de a-i da tronul eroului care avea
să aducă lâna de aur. Deoarece legea din Tesalia îi interzicea să se căsătorească cu o străină, Iason
trăieşte în concubinaj cu Medeea, care îi va naşte doi copii. Dar, cu timpul, se plictiseşte de o tovarăşă
aşa de crudă şi-i cere mâna fiicei lui Creon, regele Corintului. Creon este de acord şi o trimite în surghiun
pe Medeea. Furioasă, ea îşi va scoate ghearele.
Acesta este unul din cele mai remarcante pasaje în care Euripide pledează pentru cauza femeii:
Ädin tot ce creşte şi suferă pe pământ,
Fiinţa cea mai năpăstuită este femeia. Trebuie să dăm
Toată rezerva noastră de aur, adunată pentru această zi,
În care se cumpără dragostea unui bărbat şi pentru ce? Ea are din acel moment
Un stăpân absolut al cărnii sale. Atunci vine muşcătura
Întregii ruşini. Apoi pericolul:
Cine va învinge? Spre bine sau spre rău?«
Nicoodată nu i se spune deschis cum să conducă mai bine
Spre pace fiinţa care-i doarme-alături.
Iar cea care, în urma unor lungi suferinţe, ar găsi mijlocul,
De a fi alături de domnul său de a nu se răni
Prea tare în jug, fericită este suflarea
Acestei femei! Dacă nu, să-şi roage moartea!
Stăpânul său, dacă s-a săturat s-o mai vadă
În casă, o alungă; orice dovadă de dragoste,
Îi va bucura inima; iar ea, ea rămâne
Fidelă visului său, unui singur suflet.
Şi se spune că bărbaţii sunt cei care merg
La război, în timp ce noi stăm liniştite, la adăpost
De orice pericol! Bătaie de joc, minciună! Aş prefera
De trei ori, să particip la bătăliile lor, cu scutul în mână,
Decât să nasc un singur copil!´
Din acel moment începe teribila răzbunare. Simulând o împăcare, Medeea îi trimite rivalei sale un cadou
frumos ± nişte rochii scumpe. Prinţesa corintiană, îmbrăcându-se cu una, e cuprinsă de flăcări. Creon
vrea s-o ajute, dar e cuprins şi el de flăcări şi moare. Medeea, în turbarea sa, îşi ucide şi copiii şi se duce
să-i arate lui Iason micuţele lor cadavre. Corul intonează o concluzie filosofică:
ÄZeus are în ceruri săli pline de comori,
De unde le dă oamenilor stranii destine,
Speranţa trecătoare sau groaza.
Iar în cele din urmă, oamenii caută să scape,
Însă undeva, se găseşte o cale la care nimeni nu s-a gândit.
Iată ce s-a petrecut aici.´