Oedip rege

Oedip rege este considerată o capodoperă a dramaturgiei greceşti. Până la subiectul pro-
priu-zis al tragediei este absolut necesar să cunoaştem o seamă de antecedente, consemnate în
legendele care prezintă nenorocirile abătute asupra Labdachizilor, urmaşii lui Labdacos, regele Tebei.
Laios, căruia oracolul îi prezisese că va li ucis de fiul său şi că acesta se va căsători cu propria lui
mamă, Iocasta, hotărăşte să-şi ucidă fiul, pentru a împiedica astfel împlinirea teribilului blestem.
Servitorii cărora le poruncise să-1 arunce în prăpastie, din milă pentru copil, îl încredinţează pe micuţ
unor păstori pentru a i se pierde urma. Aceştia l-au dus la curtea lui Polibos, regele Corintului.
Aici copilul va creşte ca fiu al regelui, sub numele de Oedip. Consultând oracolul din Delfi,
Oedip află că este predestinat să-şi ucidă părinţii. Pentru a evita nenorocirea, Oedip îşi părăseşte
părinţii săi adoptivi, convins că aceştia îi sunt părinţii adevăraţi.
La o răscruce de drumuri, într-o ceartă cu mai mulţi drumeţi, Oedip îi omoară pe câţiva dintre ei,
printre care se afla şi Laios, tatăl său natural. Plecând mai departe, reuşeşte să răspundă corect la
întrebările Sfinxului, scăpând astfel Teba de teroarea în care monstrul o ţinea de multă vreme. Drept
recunoştinţă, i se oferă tronul Tebei.

Devenit rege, Oedip se căsătoreşte cu Iocasta, văduva lui Laios, deci mama sa. Toate
străduinţele lui Oedip pentru a evita împlinirea prezicerilor oracolului au dat greş; sub semnul
destinului, prorocirile acestuia s-au împlinit. Aici debutează acţiunea propriu-zisă a tragediei Oedip
rege. În Teba izbucneşte o năprasnică epidemie de ciumă. Oedip îl trimite pe Creon, cumnatul său, la
oracolul din Delfi, ca să afle motivul cumplitei nenorociri ce se abătuse asupra oamenilor, în vreme ce
Oedip vorbeşte poporului său deznădăjduit, soseşte şi Creon aducând cu el răspunsul lui Apolon: pe
vremuri, regele Laios al Tebei fusese omorât, iar ucigaşul lui se află între zidurile cetăţii. Până când
vinovatul nu va fi prins şi dat morţii sau exilat, ciuma va continua să facă victime în rândul locuitorilor
oraşului.
Oedip face tot posibilul pentru a da de urma făptaşului, fără a bănui, nici măcar pentru o
clipă, înspăimântătorul adevăr. Trimite după prorocul Tiresias, care, deşi îl cunoşte pe făptaş, refuză
cu îndârjire sâ-i dezvăluie numele. Furios, Oedip îl acuză pe Tiresias de a-1 fi ucis pe Laios. Revoltat
de o asemenea învinuire, Tiresias sfârşeşte prin a rosti numele adevăratului ucigaş: Oedip Când află
adevărul, Iocasta, mama şi soţia lui Oedip, se omoară.
Oedip, copleşit , îşi smulge ochii, pentru a nu-i mai vedea pe martorii crimelor sale.

Tragedia dezvoltă o idee deosebit de răspândită la acea epocă în gândirea grecilor: nimeni nu poate
scăpa de încleştarea în care destinul îl ţine strâns. Voinţa zeilor, deşi este foarte puternică, nu
reuşeşte însă să o strivească şi să o anihileze cu totul pe cea omenească. Omul îşi înfruntă destinul; el
nu abdică de la demnitatea sa, se luptă cu dârzenie până la ultima suflare.
Această atitudine face din Oedip un erou tragic şi un model de conduită omenească.
 Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri,
reprezentând personaje puternice, angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu
ordinea existentă a lumii ori cu propriile sentimente, acest conflict
soluționându-se cu moartea eroului.

Pincipalul text de natură teoretică despre tragedie al Antichității este

Poetica lui Aristotel .
Aristotel definea tragedia drept "imitația unei actiuni alese și întregi, de o oarecare
întindere, în grai ornat cu tot soiul de podoabe, deosebit ca forma, potrivit diferitelor părti
ale tragediei, imitație făcută de personaje în acțiune, iar nu printr-o povestire, și care,
stârnind mila și frica, săvârșesc purificarea specifică unor asemenea emotii."

Aristotel consideră producțiile literare ca poezia tragică, epopeea, și

comedia drept mijloace de imitație – mimesis. Tragedia reprezintă imitația
unei acțiuni, este o creație cu o anumită întindere („în limitele unei singure
rotiri a soarelui”, cu limbaj ales – „grai cu ritm, armonie și cânt”, cu personaje
ale căror acțiuni stârnesc mila și groaza spectatorilior – catharisis-ul).
Trăsături
- Unitatea subiectului
- Acțiune gravă și deznodământ tragic
- personaje puternice, angajate în lupta cu destinul
- Din punct de vedere structural, tragedia este alcătuită din șase părți:
subiectul sau intriga (mythos), personajele (ethos), judecata (dianoia)
cu rol oratoric, limba (lexis), spectacolul (opsis) și muzica (melos).
- Verosimilitatea (ceva care pare real,posibil,plauzibil)
- Intriga trebuie să înfioare și să înduioșeze , acțiunile stârnesc mila(fața
de erou) și frică
- Prezența corului
Principalul mijloc de realizare a tragediei este tragicul, ce reprezintă o
categorie estetică prin care se construiește un conflict amplificat de
împrejurări vitrege și al cărui deznodământ este înfrangerea sau moartea
unor personaje virtuoase, a unor idealuri, sau a unor categorii sociale de
valoare.
 Numit omul "Secolului de Aur" al Atenei, Sofocle redimensionează tragedia greacă.
El are meritul de a fi introdus cel de-al treilea personaj; tragedia lui Sofocle nu mai urmărește
elanul și grandoarea (spre deosebire de Eschil), ci pune accent pe gândire și sentimentele
înălțătoare ale cetateanului Atenei. "Oedip Rege" fiind prin excelență o tragedie a destinului
implacabil.
Ca specie, tragedia aparține genului dramatic, în versuri sau în proză, în care personajele sunt
puternic angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existenta a lumii ori cu propriile
lor sentimente, conflictul solutionandu-se cu înfrangerea sau moartea eroului.
Principalul mijloc de realizare a tragediei este tragicul, ce reprezintă o categorie estetică prin
care se construiește un conflict amplificat de imprejurări vitrege și al căui deznodamant este
înfrangerea sau moartea unor personaje virtuoase, a unor idealuri, sau a unor categorii sociale
de valoare.
În opera noastră tragicul este asociat cu dionisiacul (atitudine de extaz, de zbucium)
și cu apolinicul (starea lui Oedip de la inceputul operei; atitudine marcata de calm, liniste).
Structura operei relevă o altă trăsătură a tragediei: respectarea regulii celor trei unităti - de
timp, de actiune si spatiu. Astfel, piesa nu este împărțită în acte și scene, toata acțiunea
petrecându-se într-o singura zi, în acelasi loc ( la Teba, "in fata palatului Labdacizilor") și
într-un ritm alert care are menirea crearii unei tensiuni dramatice în continuă creștere.
Titlul evidențiază personajul principal și statutul său: conducator al Tebei. El
concentreaza o situție provocată de destinul atotputernic iar încercarea sa de soluționare
declanșează tragedia, dar totodată reliefează caracterul sau nobil și demn. Singurul fir al
acțiunii este dezlegarea enigmei ce plutea asupra mortii lui Laios și împlinirea destinului
implacabil de catre personajul principal.
Din descoperire în descoperire, Oedip se prăbușește în "prăpastia crudului adevăr":
necunoscutul pe care cu mulți ani în urmă îl omorâse era chiar tatăl său, Laios; iar Iocasta,
regina vaduvă cu care s-a casatorit, este chiar mama sa. Un slujitor aduce vestea că sotia sa s-
a spanzurat, înnebunită de păcatul săvârșit. Acelasi slujitor înștiinteaza ca, gasind-o moartă,
Oedip și-a scos ochii cu un ac pentru a-și ispăși îngrozitoarea crima, el nealegand moartea
pentru că nu suporta gândul să-și întâlnească părinții pe lumea cealaltă.

Rolul principal este detinut de Oedip, un erou tragic care, prin demnitatea sa, noblețea
și stăruința cu care a dorit să afle adevarul, devine un model de conduită omenească.
Personajul are profunzime sufletească și oricâte intenții bune ar avea pentru poporul său,
adună în jurul său tot răul posibil. Prin lovitura destinului necruțător, care se implinește
indiferent de dorințele omului și a acțiunilor sale, putem vorbi de o tragedie a demnității
umane și o tragedie a cunoasterii. Sofocle ilustrează prin aceasta ideea ca omul este prins fără
a putea scapa în mrejele destinului decis de zei.

Ca elemente specifice tragediei, întâlnim conceptul de datorie al personajului

principal; voința sa de fier de a afla adevărul și de a-și ajuta poporul:î; prezența corului, care
simbolizează vocea celor adunați și sprijinul și compasiunea pentru cel care odată i-a izbăvit.
Corul exprima, cutremurat, sensul profund al tragediei: "Nu-i om mai urgisit decât esti tu!/
Mai grele-amaruri și urgii/ Nicicând schimbat-au viața vreounui om".

Tragedia "Oedip rege" reflectă fidel epoca în care a fost scrisă, atmosfera sumbră a
piesei recompunând autenticitatea acelor vremuri. Dar, ".atentia lui Sofocle se îndreaptă spre
realizarea unei personalitati umane cât mai complexe. De aici derivă bogația de aspecte și
situații psihologice; de aici irupe, de asemenea, și lirismul specific sofoclean izvorât din
sufletul personajelor."