Homer

- idealul eroic în viziune homerică evidențiat prin mijloacele epopeii clasice -

 În Europa, cea mai veche dintre civilizațiile antice este cea grecească, a cărei
naștere poate fi plasată pe la începutul mileniului al II-lea î. H., când o serie de
triburi (ahei, ionieni, eolieni), venind dinspre nord, supun populațiile locale.
Numele lui Homer este asociat celei mai vechi epoci culturale a lumii
grecești: epoca homerică, cuprinsă între secolele al XII-lea și al VIII-lea î.H.
Există puține informații despre Homer: se spune că ar fi trăit în secolul al IX-
lea î.H. și că era aed (poet cântăreț) și, potrivit legendei, orb. Acesta,
acompaniindu-se de kithara (instrument antic asemănător cu lira), colinda
Grecia recitându-și lungile poeme narative care dezvoltau teme legendare sau
mitice. Este considerat a fi autorul celor mai vechi creații literare europene,
epopeile Iliada și Odiseea.
Epopeea
Platon și Aristotel au stabilit o clasificare a operelor beletristice acceptată în linii mari și azi:
poezie dramatică, poezie epică și poezie lirică, termenul „poezie” denumind în Antichitate arta
cuvântului în general.
Având ca punct de plecare conceptul de mimesis (imitație), Platon separă creațiile în care
imitația este totală (tragedia și comedia), de cele în care poetul vorbește doar despre sine
(ditirambul – poem cu caracter elogios care celebra cultul zeului Dionysos) și de cele mixte
(epopeea).
Aristotel (în Poetica) definește genurile tot în funcție de modul specific al imitației: în poezia
lirică „vorbește” însuși poetul, în cea epică poetul vorbește fie în numele său, fie ca narator care
obligă personajele să se exprime în mod direct, iar în poezia dramatică poetul dispare, locul său
fiind luat de personajele create de el. Țelul artistului este să surprindă o realitate posibilă,
verosimilă – lucruri putând să se întâmple. Tocmai de aceea, eroul tragic apare cum ar trebui să
fie omul și nu cum este în realitate, pentru că tragedia și epopeea sunt imitații ale unor acțiuni
alese.
Tragedie - epopee
Epopeea, afirmă Aristotel, spre deosebire de tragedie, datorită
faptului că este o povestire, poate trata mai multe părți simultane ale
acțiunii și acestea sporesc bogăția poemului.
Trăsăturile epopeii
În ceea ce privește conținutul, epopeea se caracterizează prin:
- prezența miraculosului;
- complexitatea acțiunii;
- elementul spectaculos care presupune răsturnări neașteptate de
situații;
- „gânduri alese”;
- „exprimare frumoasă”.
Compozițional, textul debutează cu o invocație către muză, urmată de
expozițiune, dezvoltarea acțiunii și deznodământ.
Incipitul în Iliada
Invocația muzelor („Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”),
caracteristică a incipitului epopeii clasice, pune de la început o distanță
respectuoasă între artist și inspiratoarele sale și indică maniera solemnă
în care vor fi înfățișate peripețiile eroilor.
Epopeea lui Homer - trăsături
- Intervenția directă a naratorului în desfășurarea firului epic, pentru a comenta,
anticipând astfel, desfășurarea faptelor; el se implică afectiv în „poveste”, cel mai
adesea pentru a sublinia orgoliul nemotivat al eroilor care cred că se pot împotrivi
destinului;
- alternanța planurilor narative;
- prezența repetată a comparațiilor dezvoltate; comparațiile, grupate în serii vaste, apar
mai cu seamă în scenele dinamice;
- prezența frecventă a digresiunilor care întrerup firul narativ, oferind cititorului o
minuțioasă țesătură a detaliilor prin care este „desenat” universul uman;
- Epitetele sunt de obicei concrete, adeseori antepuse, uneori dublate de comparații:
Ahile este cel iute ca șoimul, cel arătos ca un zeu, Hector, încoifatul, Apolo, arcașul
slăvit, Hera, zeița cu brațele albe, Zeus este vijeliosul, cel negru de nouri, nouraticul.
Eroul homeric
Protagonistul epopeii clasice este eroul. Însușirile sale sfidează măsura obișnuită. Se remarcă, de
asemenea, originea sa excepțională (Ahile este fiul zeiței Tetis și al regelui mirmidonilor, Peleus).
Eroul homeric este viteaz, orgolios, impetuos, exaltat, dar își acceptă destinul. Recompensa sa
este gloria, celebritatea, care râmân peste veacuri și se transmit generațiilor următoare.
Eroii sunt conștienți că în lupta cu destinul singura răsplată este faima care le va permite să
înfrunte timpul. Umanitatea homerică este una orgolioasă, preocupată de imaginea sa postumă (în
timp, modelul livresc va contamina chiar viața reală: Alexandru cel Mare îl invidia pe Ahile nu pentru
vitejie, pe care nu o credea a fi mai presus decât a sa, ci pentru că avusese un Homer capabil a-i face
nemuritoare faptele, în timp ce el nu putea avea parte de o asemenea șansă.
Din punct de vedere compozițional, eroul este asociat cu un dublu antitetic (Ahile – Patrocle).
În Iliada există o tetradă a valorilor: glorie, putere, bogăție, demnitate, la care se adaugă valorile
lui „nu se cade”.
Relația zei - muritori
În directă legătură cu miraculosul se află intervenția zeilor în
disputele dintre eroi.
Zeii au sentimente asemenea oamenilor, sunt orgolioși, le place să
petreacă, acceptă ierarhiile. Comportamentul lor este cât se poate de
omenesc (Hera, deși zeiță, este bănuitoare și furioasă, o invidiază pe
Tetis pentru că a fost tolerată de Zeus să-i stea singură alături).
Zeii pot orice. Pot oferi eroului glorie sau îi pot aduce nenorociri, îl
pot ridica pe culmile fericirii sau îi pot curma firul vieții.
Zeii pot schimba destinul muritorilor?
Când par a ceda rugăminților, zeii știu că totul e în zadar și soarta nu
poate fi schimbată. Pot lua doar cunoștință cu tristețe de voința
Moirelor, precum Tetis, care îi cere lui Zeus, cinstire pentru fiul ei, Ahile
care e scris e să moară, sărmanul, mai timpuriu decât alții, dar nu și o
viață mai lungă. Moira se află deasupra tuturor (Moirele sunt cele trei
zeițe ale destinului, care veghează asupra firului vieții umane tors din
caierul veșniciei. Klotho - nașterea - îl toarce, Lahesis - zilele vieții - îl
deapănă, iar Atropos – moartea - îl taie).