crucile.
Hermele erau obiectul unui cult; întîi logodită cu Oreste, dar pînă la urm 5
chiar şi azi, în Grecia, locuitorii se î n c h i n ă
în faţa icoanelor î n c h i s e în nişte s t î l p i aşezaţi
la colţul străzilor. Aşa arătau desigur şi her-
mele din centrul Atenei, pe care s-au amuzat
să le mutileze o ceată de tineri conduşi poate
chiar de Alcibiade, în ajunul expediţiei din
S i c i l i a . Din secolul al IV-lea, s-au sculptat,
mai ales în gimnazii, herme cu efigia eroilor
sau a personajelor de al căror patronaj puteau
să beneficieze efebii, în această formă ne-au
parvenit mai multe portrete de filozofi. P. D.
HERMES. Departe de a fi unul dintre
zeii cei mai importanţi din Olimp, Hermes
este totuşi una din figurile cele mai pitoreşti.
Ca adult nu are alt rol decît cel de mesager,
călăuză a sufletelor către moarte (cînd înde-
plineşte această funcţie se numeşte Psykho-
pompos) şi al călătorilor, patron al negusto-
rilor şi al hoţilor; în schimb copilăria sa a fost
plină de evenimente. Hermes e fiul lui Zeus
şi al Maiei; imediat după naştere, fuge din
leagăn şi se duce în Tesalia, unde fură boii
fratelui său Apolon. îi sileşte să meargă cu
spatele, trăgîndu-i de coadă, ca urmele copi-
telor să pară orientate în direcţia opusă, îi
ascunde într-o peşteră, apoi se întoarce acasă
şi se preface ca doarme, în timp ce Apolon si
Zeus vin să se plîngă Maiei. în această expedi-
ţie, Hermes a găsit o broască ţestoasă, a
golit-o şi a î n t i n s pe carapacea ei coarde fă-
cutedin intestinede bou: eprima liră, pecare
Apolon a adoptat-o ca sa ritmeze dansul Muze-
lor. Hermes a inventat şi flautul şi a d a t ş i alte
dovezi de ingeniozitate. Era reprezentat ca
un zeu tînăr şi vioi, încălţat cu sandale înari-
pate, ca să fugă mai repede, în mînă ţinea
caduceul, un fel de baghetă magică, pe care
se încolăceau doi şerpi, primită în dar de la
Apolon. P.D.
H E R M I O N A [H E R M l O N E]. Pen-
tru greci, Hermiona nu era eroina a cărei
puternică personalitate a fost imortalizată
de Racine. Fiica Elenei si a lui Menelau a fost
272
tatăl său a căsătorit-o cu Neoptolem, fj u |
lui Ahile. Cei vechi n-au făcut niciodată din
Hermiona o amantă pasionată şi geloasă, aşa
cum ne-o închipuim noi. P.D.
H E R M O G E N E S . Arhitect originar pro-
babil din Priene, oraş al cărui peisaj era domi-
nat de templul Atenei, executat de Piteos.
în secolul al Ill-lea, Hermogenes dă arhitec-
turii elenistice ultima sa expresie, î n a i n t e
ca ea să se integreze în noul curent ce va
î n f l o r i în epoca romană. Expresie atît practică
cit şi teoretică, fiindcă Hermogenes a s c r i s ,
ca şi predecesorii săi, un comentariu al lucră-
rilor pe care le-a construit. Tratatul s-a pier-
dut, dar operele arhitecturale ne-au rămas:
templul şi altarul zeiţei Artemis de la Mag-
nesia de pe Meandru, templul lui D i on i sos din
Teos, ambele în s t i l ionic, în construcţia lor,
Hermogenes a utilizat proporţii foarte difer i te
de cele ale epocii clasice. Modulul devine
lăţimea traveei din peristil. Este o inovaţie
curioasă, care face ca noul sistem de proporţii
să se sprijine pe un vid; concepţie nouă a
organizării spaţiului şi a esteticii arhitectu-
rale, în care structurile se subţiază şi devin
mai uşoare, ca să sublinieze decupajul spaţiu-
tui. în timp ce masa arhitecturală s e î n ă l ţ a c a
un volum unitar, elementele arhitecturale
caută acum să-l decupeze şi să pună în evi-
denţă diversele părţi componente. R.M.
HERODOT [HERODOTOS]. Isto-
ricul şi geograful Herodot (aproximativ
485—425), născut la Halicarnas, este un grec
din Asia. Familia sa, bogată şi stimată, era
în conflict cu regimul tiranului Ligdamis,
vasalul regelui Persiei şi stăpînul Halicarnas-
ului. Faptul explică de ce Herodot şi-a petre-
cut o parte din tinereţe în exil, la Samos,
împreună cu alţi exilaţi, se întoarce în patrie
şi alungă petiran. Apoi întreprinde lungi călă-
torii, şi anume în Egipt, la Cirene, în Siria, ia
Babilon, în Colhida, laOlbia, în P e o n i a ş i în
Macedonia. A locuit mult timp la Atena şi s-a
.jernies cu berbecul. Statuetă de bronz din secolul al
Vl-lea. Museum of Fine Arts, Boston,

fâcut cunoscut citind în public anumite părţi

Hin opera sa. In 443 ia parte la colonizarea
racului Turioi (noul Sybaris), iniţiativă
panelenică", hotărîtă de Pericle şi condusă
de atenieni. Devenind astfel cetăţean al ora-
şului Turioi a cunoscut şi Occidentul, după ce
făcuse atîtea călătorii în Orient.
Subiectul cărţii lui Herodot intitulată Isto-
rii este conflictul dintre greci şi barbari care
a prilejuit războaiele medice. Relatarea
începe de fapt abia în cartea a şasea, deşi
opera e împărţită destul de arbitrar — în
nouă cărţi, f i ecare purtînd numele unei Muze.
Herodot vrea să expună mai î n t î i cauzele răz-
boaielor medice, dintre care cea dinţii a fost
expansionismul persan; de aceea consacră
primele cinci cărţi formării imperiului Mare-
lui Rege. în felul acesta i se oferă prilejul să
descrie diferitele regiuni ale acestui imperiu
şi obiceiuri le locuitorilor, căci Herodot, ca şi
Hecateu [vezi numele] nu desparte geografia
de istorie, î ş i spune părerea asupra formei
pămîntului, asupra oceanelor, a revărsării
periodice a apelor Nilului, dar îl preocupă
mai mult geografia umană decît geografia
fizică. Cartea a doua e consacrată în întregi-
me Egiptului, monumentelor şi istoriei sale
şi în special moravurilor şi obiceiurilor egip-
tenilor. Dezvoltarea egiptologiei de la Cham- menţină mereu trează atenţia cititorului.
pollion încoace a făcut posibilă verificarea Limba sa, ioniana literară, păstrează multe
afirmaţi i lor lui Herodot şi ele au fost în gene_ trăsături ale dialectului homeric. Elementele
ral confirmate. frazelor lui domoale şi limpezi se î n l ă n ţ u i e
într-adevăr, el caută cu onestitate adevă- mai mult prin juxtapunere, decît prin subor-
rul. Lipsit î n s ă despirit critic, Herodot îngră- donare. Herodot este credul, mai ales cînd
mădeşte informaţie după informaţie, notează e vorba de oracole, în special cele de la Delfi.
toate poveştile auzite ici şi colo, şi informa- Ca şi Pindar sau Eschil, crede în Nemesis,
torii săi nu sînt totdeauna bine informaţi. gelozia divină, în care vede puterea cosmică
Uneori î ş i exprimă totuşi îndoielile şi lasă ce provoacă ruina imperiilor. Acesta e sensul
pe cititor să judecesingur. în relatarea eveni- celebrelor poveşti ale tiranului Policrat, a lui
mentelor, Herodot are toate calităţile unui Cresus şi a lui Xerxes.
povestitor curgător şi ingenios. Povestirea sa, Dragostea de libertate şi idealul politic
în ciuda numeroaselor digresiuni, este totdea- al grecilor s î n t expuse clar de Herodot; el nu
una clară şi uşor de urmărit. Herodot ştie să poate fi acuzat de părtinire. Acest grec din

273
Asia Mică era capabil să vorbească de perşi
fără pasiune, mai binedecît un atenian sau un
spartan. Plutarh îl va acuzi chiar că în Istorii/e
sale s-a arătat un „prieten al barbarilor".
Herodot este numit „părintele istoriei". Là
drept vorbind, metoda riguroasă a cercetării
istorice îi este străină şi ea nu va fi definită şi
aplicată decît de Tucidide. Totuşi acest exce-
lent povestitor ne încîntă şi astăzi şi, chiar
dacă nu are toate calităţile pe care le cerem
de la un adevărat istoric, se cuvine să-i recu-
noaştem măcar, unele dintre ele, care sînt
esenţiale: curiozitatea, căutarea pasionată a
adevărului, imparţialitatea, claritatea şi far-
mecul povestirii. R. F.
H E R O N D A S . Herondas sau Herodas se
pare că a trăit în secolul al Ill-lea. Un papirus
găsit în 1889 a dat la iveală doisprezece din
mimii săi [vezi cuvîntul], unii numai frag-
mentar. Mimii lui Herondas sînt scrişi în
dialectul ionian, amestecat cu dorisme şi
aticisme, şi în versuri holiambice, adică în
trimetri iambici „şchiopi" (iambul final e
înlocuit cu un spondeu). E vorba de nişte
comedioare cu două sau trei personaje, cu
dialoguri vii care sînt în acelaşi timp studii
de moravuri, pline de realism. Titlurile sînt
edificatoare pentru maniera şi tonul mimilor:
M! j tocitoarea sau Codoaşa, Negustorul de pros-
tituate, învăţătorul, Prietenele intime, Cizma-
rul, Femeile la masă, Ţesătoarele etc. Aceste
schiţe uşoare şi sprintene abundă în siluete
amuzante: personajele sînt surprinse î n viaţa
lor de toate zilele, cu grijile lor meschine şi
vulgare, cu pasiunile şi distracţiile lor şi
totdeauna cu limbajul lor savuros, din conver-
saţia cea mai f a m i l i a r ă ş i mai liberă. Herondas
nu se teme de obscenitate, cînd situaţia i-o
oferă, dar n-o caută; el reproduce în treacăt
cuvintele cele mai piperate, dar fără insis-
tenţă sau complezenţă. R. F.
H E S I O D [H E S I O D O S]. Poet din
a doua jumătate a secolului al Vlll-lea. După
Homer, Hesiod este'cel mai vechi poet grec,
274
Ca şi autorul //iade/ şi Odiseei, foloseşte
hexametrul dactilic, dar inspiraţia sa este net
deosebită: în loc să proslăvească faptele eroi
lor din războiul troian, Hesiod cîntă genera
ţiile de zei (Teogonia) si muncile de la tară
(Munci şi zile). Unii au contestat lui Hesiod
paternitatea Teogoniei. Totuşi începutul, care
îi citează numele, are un accent foarte perso-
nal: c î n t ă Muzele din Helicon şi povesteşte că
ele au fost izvorul vocaţiei poetului. Apoi Teo-
gonia schiţează începutul lumii, plecînd de la
divinităţile iniţiale (Haosul, Pămîntul s i
Dragostea), care au dat naştere la două gene-
raţii succesive de Olimpieni, generaţia lui
Cronos şi a lui Zeus. Poemul compus de
Hesiod în plină maturitate şi care rezumă
întreaga sa experienţă umană este Munci si
zile. Tot ce ştim sigur despre viaţa poetului
e cuprins aici.
Tatăl său locuia la Cime, în Eolida, pe
coasta Asiei Mici, si avea o întreprindere de
navigaţie. Ruinat, a traversat Marea Egée si
s-a stabilit în Beoţia, la Ascra, la poalele
Heliconului. Aici s-au născut Hesiod şi fratele
său Perses. Averea rămasă de la tatăl lor a
fost împărţită între cei doi fraţi, dar Perses,
nemulţumit, a intentat proces lui Hesiod.
„Regii" din Tespiai, oraşul învecinat, adică cei
care împărţeau dreptatea, i-au dat c î ş t i g de
cauză lui Perses. Hesiod, convins că el are
dreptate, a socotit că justiţia s-a lăsat coruptă
de fratele său. Din pricina leneviei Perses
ajunsese în mizerie ş'i venea la Hesiod fie im-
plorîndu-l să-l ajute, fie ameninţîndu-l cu un
nou proces. Hesiod dedică poemul său lui
Perses, ca să-i inspire dragostea de muncă şi
respectul pentru adevărata dreptate. D:n
Munci şi zile aflăm că Hesiod a călătorit o
singură dată pe mare, traversînd strîmtoarea
Eurip, care separă Beoţia de Eubeea. S-a dus
în Eubeea, la Halcis, ca să se prezinte la un
concurs de.poezie instituit de fiul lui Am-
fidamas în cinstea tatălui său care tocmai
murise. A cîştigat concursul şi a dăruit
Muzelor din Helicon trepiedul ' obţinut ca
premiu.
 lucrării Muncişi zile estedecon-
ertantă, fiindcă Hesiod nu ştie să lege ideile
hstracte şi are o logică foarte confuză. Poe-
y| e o succesiune cam dezlînată de sentinţe,
leeorii. mituri şi descrieri, în care strălu-
este o poezie aspră şi de o puternică origina-
litate. După preludiu (o invocaţie către
Muzeledin Pieria), Hesiod povesteşte alegoria
ce|0r două Eris, cea dinţii zeiţa emulaţiei
,care este bună), cealaltă zeiţa discordiei (care
este rea), apoi mitul Pandorei, femeia extra-
ordinar de frumoasă, care avea o cutie nefastă
şi a fost trimisă de Zeus oamenilor ca să le
aducă nenorocire. Urmează mitul generaţii-
lor, care schiţează în linii mari istoria omeni-
rii ca o decădere continuă începînd cu Vîrsta
de Aur: generaţiei de aur i-a urmat cea de
aigint, apoi cea de bronz, cea a eroilor (gene-
raţia lui Homer) şi în s f î r ş i t generaţia de fier,
din car e H es iod, spre m ar ea lui părere d e rău,
faceşi el parte. Acest mit conţinedouă aspecte
reale ale evoluţiei istorice: amintirea epocii
eroilor şi a trecerii de la Epoca de Bronz la
Epoca de Fier. Hesiod este profund pesimist.
Acest pesimism se explică, măcar în parte,
prin condiţiile de viaţă ale poetului, ţăran
sărac, care trebuie să smulgă cu trudă pămîn-
tului cele necesare traiului său si al familiei
sale. Experienţa lui Hesiod e amară. Ea se
rezumă în fabula Eretele şi Privighetoarea:
pasărea de pradă η-are milă pentru cîntăreaţa
melodioasă. Morala este deci identică cu cea
a cunoscutei fabule Lupul si mielul. După
aceea sînt dezvoltate cele două teme majore
ale poemului: dreptatea şi munca. Apoi
Hesiod devine didactic; dă învăţături despre
cum trebuie ţinută o gospodărie şi despre
muncile cîmpului, care trebuie făcute fiecare
în anotimpul potrivit. Descrie în detaliu
construirea unui plug şi a celorlalte unelte
agricole. C a s ă îndemne cititorul şi mai î n t î i
pe Perses să-şi ia măsurile necesare în vederea
sezonului rece, Hesiod face o descriere impre-
sionantă şi splendidă a iernii. Ultima parte
a poemului, Zilele, constituie un fel de alma-
nah rustic, un calendar minuţios al zile-
lor faste şi nefaste pentru o treabă sau
alta.
Hesiod era plasat de greci puţin mai ios
de Homer, dar foarte aproape de el, şi consi-
derat ca unul dintre marii poeţi clasici : opera
lui era studiată de copii la şcoală. R. F.
H E S T l A. Sora lui Zeus şi a Herei, Hestia
a rămas mereu o zeiţă cam abstractă. Ea per-
sonifica Căminul şi această funcţie o obligă la
o imobilitate care exclude orice aventură.
Dar rolul şi prestigiul său sînt considerabile.
Ea e adorată în toate familiile şi o vedem par-
ticipînd, încă din epoca arhaică, la cortegiile
şi adunările de zei reprezentate frecvent în
arta vremii. P.D.
H I M E R A [K H l M A l R A]. Himera era
născută din Tifon si Ehidna. Era un animal
monstruos, un fel de leu care scuipa foc, cu
un şarpe în loc de coadă şi cu un cap de capră
pe spate. Creată de imaginaţia orientală,
Himera a fost adoptată de arta arhaică greacă,
care a reprezentat-o în mult 1 opere din seco-
lul al VI I-lea şi al VI-lea. Mitjlogia a făcut din
Himeră victima lui Belerofon, trimis de
lobâtes, regele Liciei, s-o ucidă.
H I M E T [H Y M E T TO S]. Muntele Hi-
met atinge înălţimea de 1026 m şi se întinde
pe aproape 20 km. Are aspectul u n e i ' l i n i i
lungi şi abrupte, care limitează spre est, ca
u n z i d , c î m p i a î n mijlocul căreia se află Atena.
Chiar dacă Himetul era în antichitate mai
puţin arid decît astăzi, totuşi pe povîrnişurile
lui nu creşteau decît plante aromatice, care
hrăneau albinele renumite şi azi. P.D.
H l P A R H [ H I P P A R K H O S ] DIN
N l C E E A, Astronom din secolul al ll-lea.
[Vezi A s t r o n o m ia].
HIPERBOREENI [HYPERBO-
R E O l]. Grecii credeau că, într-un trecut
foarte îndepărtat, poporul misterios al hiper-
boreenilor popula ţinuturile din nordul ex-
275

trem. î n a i n t e de a se stabili la Delfi, Apolon
a locuit la ei, iar mai tîrziu le făcea din cînd
în cînd c î t e o scurtă vizită. Herodot a văzut
la Deifi mormintul Fecioarelor hiperboreene:
două tinerecare au adus din ţara lor legendară
în insula sfîntă obiectele sacre ale cultului şi
care, o dată misiunea îndeplinită, au murit
în sanctuar. Prorocul Olen, care ar fi introdus
la Delfi oracolul lui Apolon, era ş i el un hiper-
boreean ; se mai povestea că, tot la Delfi, ar
fi intervenit în mod miraculos fantomele a
doi eroi hiperboreeni, ca să alunge pe galaţi
[vezi cuvîntul] care pătrunseseră pînă
în Grecia centrală. Ţinutul locuit de acest
popor legendar era imaginat ca un fel de para-
dis terestru, unde locuitorii culegeau fără nici
un efort roadele pămîntului, în pace şi feri-
cire. P. D.
H I P E R I D E [H Y P E R l D E S]. Orator
atenian (390—322), elev al lui Isocrate şi
Platon. Hiperide a fost aliatul lui Demostene
în partidul „patriotic", care cerea grecilor să
se opună regelui Filip al Macedoniei, în 324,
276
Cvadrigă pe un h ipc-
drom. Detaliu de pe
o amforă panatenaicà.
Sfîrşitul secolului af
V-lea. British Muse-
um, foto Hirmer.
în procesul Harpalos, s-a situat î n s ă pe o
poziţie opusă lui Demostene şi a obţinut con-
damnarea marelui orator, acuzat de venali-
tate. A murit în 322, ca şi Demostene, după
ce fusese unul din instigatorii războiului
lamiac.
Pe la jumătatea secolului al XlX-lea e.n.,
papirusuri găsite în Egipt ne-au pus la dispo-
ziţie fragmente destul de importante din mai
multe discursuri ale lui Hiperide: Pentru Eu-
xenipos, Pentru Licofron, Contra lui Atenogene,
Discurs funebru. Din faimoasa pledoarie pro-
nunţată în apărarea iubitei sale, curtezana
Frine, au rămas doar cîteva fragmente: se
povesteşte că, în timpul peroraţiei, Hiperide
i-a s f î ş i a t rochia şi i-a descoperit pieptul, ca
judecătorii să fie impresionaţi la vederea fru-
museţii sale. R. F·
H I P I A S [H l P P l A S] DIN ELIS.
Sofistul Hipias, aproape contemporan cu
Socrate (469—399) este cunoscut de noi din
cele două dialoguri platonice H/ppias maior
şi Hippias minor, care îi fac un portret
caricatural. Hipias pretinde că ştie totul şi
poate discuta despre orice subiect; astrono-
mie, geometrie, aritmetică, gramatică şi
stilistică, poezie şi muzică, genealogiile
eroilor, interneierilecetăţior, despre virtute.
El susţinea că î ş i face singur îmbrăcămintea şi
încălţămintea. Elocinţa sa se pare că era su-
perficială şi complet lipsită de interes. R. F.
H I P O C R A T [K l P P O K R A T E S].
Hipocrat, cel mai renumit dintre medicii
greci, s-a născut în insula Cos, pe la 460, şi
se zice că a murit la o vîrstă foarte înaintată
în Tesalia. Existenţa sa este atestată istori-
ceşte, dar biografia sa este aproape necunos-
cută. Ne-a parvenit sub numele lui o impor-
tantă colecţie de tratate medicale, volumino-
sul Corpus hipocratic, în care sînt adunate
lucrări de inspiraţii diferite. Editată şi tradusă
în franceză de Littré, între 1839 şi 1853, aceas-
tă colecţie a fost temeinic studiată în zilele
noastre de Louis Bourgey, în teza sa publicată
în 1953. El a demonstrat că în aceste tratate se
disting trei tendinţe: prima î ş i propune să
construiască o teorie legată de concepţiile
despre natură ale filozofilor contemporani;
a doua are un caracter empiric şi derivă, după
toate probabilităţile, din şcoala medicală din
Cnid ; a treia, unind observaţia cu speculaţia,
încearcă să construiască o medicină raţională
şi un îndreptar de conduită medicală. Spiritul
hipocratic trebuie căutat în această din urmă
categorie de tratate. Aici se poate găsi o con-
cepţie asupra evoluţiei bolilor, cu paroxismul
şi recidivele lor, pînă la criză, care decide re-
zultatul ; oconcepţie a solidarităţii dintrepăr-
ţi le organismului şi oconcepţie a ordinii natu-
rale, cu care medicul trebuie să colaboreze.
Se acordă o mare importanţă prescripţiilor
de igienă şi unei deontologii bazate pe respec-
tul valorilor morale. Aşa se explică de ce pînă
azi, în multe facultăţi, tinerii medici continuă
să depună jurămîntul lui Hipocrate: „în orice
casă intru, vin să vindec pe bolnavi [...]Nu
voi da niciodată nimănui otravă, chiar dacă
mi se cere..." P.-M. S.
HIPODAMOS [HIPPODAMOS]
D l N M l L E T. E greu să precizăm ce a
fost Hipodamos din Milet. A trăit în prima
jumătate a secolului al V-lea; unii fac din el
un simplu topometru, în timp ce alţii îi atri-
buie paternitatea unui urbanism aproape
modern. El e cel care a întocmit planul Pireu-
lui şi a aplicat în această problemă de geome-
trie principiile folosite la reconstrucţia Mile-
tului, oraşul său natal, în anii care au urmat
distrugerii sale de către perşi (491). P.D.
HIPODROM [HIPPODROMOS].
Hipodromul grec este strămoşul şi prototipul
circului roman. Cu ocazia marilor jocuri orga-
nizate d e un oraş sau de un sanctuar panel en ic,
stadionul [vezi cuvîntul] era principalul loc de
desfăşurare a competiţiilor sportive; spaţiul
fiind î n s ă insuficient pentru cursele de cai
şi de care, acestea aveau loc la hipodrom, în
cîntui X X I I I al Iliadei, cînd Ahile oragani-
zează jocuri funerare în cinstea prietenului
său Patrocle, cîmpia troiană serveşte drept
hipodrom improvizat pentru cursele de care.
întrecerea a început din locul unde erau adu-
naţi aheii şi s-a terminat în acelaşi punct,
după ocolirea unei borne înfipte în extremi-
tatea opusă. Greutatea pentru conducător era
să înconjoare cit mai aproape posibil această
bornă, fără s-o lovească sau să sfărîme o roată
a carului. Hipodromurile din epoca clasică
nu s-au păstrat, dar e probabil că aveau aceeaşi
formă, aproximativ eliptică, ca şi circurile ro-
mane şi că gradenele de lemn destinate spec-
tatorilor se aflau mai ales în apropierea liniei
de plecare, marcată, c a ş i pe stadioane, prin-
tr-un rînd de coloane mici.
în timpul lui Pindar, pe hipodrom se desfă-
şurau cursa de cvadrige trase de cai sau de ca-
tîri şi cursa d e cai încălecaţi de călăreţi. Aces-
tea erau considerate cele mai nobile probe,
fiindcă erau accesibile numai bogătaşilor pro-
prietari de grajduri. Tocmai de aceea odele
pindarice consacrate victoriilor repurtate la
aceste întreceri au fost puse la începutul fie-
căreia din cele patru cărţi: Olimpice, Pythice,
277
Istmice şi Nemeene. Minunata statuie delfică
a „Vizitiului" (Auriga) păstrează amintirea
unui astfel de conducător de cvadrigă. Ea se
înălţa pe un car votiv de bronz, consacrat în
478 sau 474 de un tiran sicilian, pentru a co-
memora o victorie repurtată pe hipodromul
pythie. R. F.
H I P O L I T [H l P P O L Y T O S]. Dato-
rită Fedrei lui Racine, piesă inspirată din
Euripide, Hipolit e astăzi o figură mai fami-
liară publicului decît era pentru vechii greci.'
Hipolit, fiul lui Tezeu şi a l u n e i Amazoane,
adorator entuziast al Artennidei, trăia departe
de oameni şi se dedica cu totul vînătorii. Le-
genda cunoştea episodul Fedrei şi faptul că
tînărul nus-a lăsat sedus d e nou a soţi e a tată Iu i
său, dar numai un poet misogin ca Euripide a
putut face ca această figură mitologică— la ori-
gine poate un zeu — s ă dobîndească persona-
litatea pe care tradiţia populară nu i-o confe-
rise. Moartea lui Hipolit, blestemat de Tezeu
şi victimă a lui Poseidon, corespunde întoc-
mai spiritului miturilor celor mai arhaice re-
feritoare la luptele care au adus victoria celor
ce vor rămîne s t ă p î n i i Olimpului asupra divi-
nităţilor locale. P. D.
H I P O R H E M Ă [H Y P O R K H E M A].
Cor liric, cu ritm iute şi violent [vezi P o e -
zia lirică],
H O M E R [H O M E R O S], Cel mai vechi
şi cel mai mare dintre poeţii greci se pare că
a trăit în prima jumătate a secolului al
Vlll-lea. Despre viaţa lui nu ştim nimic sigur.
Şapte oraşe î ş i disputau cinstea d e a fi fost
patria sa. Se pare că s-a născut la Chios şi că
a trăit mai ales la Smirna (sau invers). Smirna
şi Chios sînt amîndouă în punctul unde lonia
se învecinează cu Eolida; ori limba din ///oda
şi din Odiseea, ioniană în esenţă, conţine şi
multe eolisme. După tradiţie, Homer ar fi
fost orb, dar dacă nu vedea cum a pututdescrie
atît de bine pămîntul, marea şi cerul? Cei
vechi atribuiau celor lipsiţi de vedere o
278
putere supranaturală: orbulvede lumea nevă-
zută şi cunoaşte viitorul. Herodot scrie către
450: „Cred că Hesiod şi Homer au trăit
cu 400 de ani înaintea mea, nu mai de-
vreme". Totuşi această dată, anul 850, pare
mult prea îndepărtată, în special pentru
Hesiod.
Majoritatea celor vechi îl considerau pe
Homer autorul l Hâdei ş i Odiseei, precum şi al
altor opere, ca Imnurile numite „homerice"
şi Batrakhomyomakhia („Lupta şoarecilor cu
broaştele"), care desigur nu-i aparţin. Filolo-
gii din epoca alexandrină au depistat în textul
Iliadei şi al Odiseei unele interpolări poste-
rioare lui Homer: de exemplu, Odiseea auten-
tică se termina desigur cu versul 296 al cîntu-
iui XXIII. Alţi critici, din aceeaşi vreme,
merg pînă acolo încît îi contestă paternitatea
Odiseei: aceştia au fost numiţi khonzontes
(„cei ce despart, separatiştii"). Odiseea pare
mai recentă decît Iliada, dar nimic nu ne îm-
piedică să admitem că Homer ar fi compus
primul poem la maturitate, iar pe cel de al
doilea la bătrîneţe. Procedeele de compoziţie
sînt aproape aceleaşi. Modernii au complicat
mult problema, de la memorabila carte a lui
François Hédelin, abate d'Aubignac, Conjec-
turi academice sau Dizertaţie asupra Iliadei,
scrisă în 1666 şi publicată numai după moar-
tea autorului (în 1715), şi mai ales de la
lucrarea germanului F.A. Wolf Prolegomena
ad Homerum, apărută în 1795. Deşi mai
timidă, mai puţin radicală decît cea a abatelui
d'Aubignac, lucrarea lui Wolf a dezlănţuit o
mare dispută între filologi, care η-a încetat
încă. Pentru romanticii pasionaţi dupăOssian,
Iliada şi Odiseea reprezintă poezia primitivă,
creaţia spontană a geniului popular. Cele
două poeme sînt rezultatul aglutinării unor
poeme epice (rapsodii) la început separate,
în care, pringlasul aezilor anonimi se exprimă
însuşi sufletul poporului grec. Teoriile „ana-
liştilor", adică ale celor care îl disecă pe
Homer, sînt numeroase şi contradictorii.
Dintre „analişti" unii s-au întors la „unita-
rism" (opinia cea mai larg răspîndită în anti-
t, «ier. Copie romană după un portret imaginar. Seco-
lul al Il-Iea. Muzeul Louvre.

rhitate), stîrnind mare vîlvă. E mai înţelept

« n e întoarcem la Aristotel, care arată în
Poetica sa că cele două poeme ale lui Homer,
spre deosebire de toate celelalte lucrări din
ciclul epic", se disting prin unitatea şi limi-
tarea acţiunii. O scurtă analiză a Iliadei şi a
Odiseei va pune în evidenţă acest punct esen-
ţial.
iliada nu povesteşte întreg războiul troian,
care, după legendă, a durat zece ani, ci numai
o perioadă de criză, surprinsă în mai puţin
de două luni: subiectul, aşa cum îl indică
primul vers al poemului, estemînia lui Abile.
E adevărat că poetul leagă cu abilitate, prin
numeroase aluzii risipite ici şi colo, eveni-
mentele pe care le povesteşte acum de cele
ce le-au precedat, şi anunţă altele, care vor
urma, dar- limitînd acţiunea obţine o mare
concentrare dramatică. Cearta dintre Aga-
memnon şi Ahile, provocată de faptul că
Agamemnon îi răpise acestuia din urmă pe
sclava sa Briseis, e urmată de intervenţia Versurile 390—404 din cîntul XV, consacrate
mamei lui Ahile, Tetis, pe lîngă Zeus. Stă- lui Patrocle, fac tranziţia de la cîntul XI la
pînul Olimpului promite să-i protejeze pe cîntul XVI: aici Ahile, văzînd că Hector dă
troieni pînă cînd i se va da satisfacţie lui Ahile foc unei corăbii, se hotărăşte să-l trimită la
pentru jignirea primită (cîntul I). După enu- luptă pe prietenul său Patrocle, dîndu-i armu-
merarea trupelor greceşti şi troiene (cîntul ra şi armele sale, dar Patrocle este ucis de
II, denumit şi „Catalogul") şi după duelul Hector. Atunci durerea şi setea de răzbunare
dintre Menelau şi Paris (cîntul III), care for- înving resentimentele din inima lui Ahile
mează un fel de preludiu, începe prima zi de După ce Hefaistos îi făureşte arme noi (cîntul
bătălie (cînturile IV—Vil).. Ziua a doua e XVIII), se avîntă în luptă, căutîndu-l pe
povestită în cîntul VIII: situaţia aheilor după Hector, ca să-l omoare. Cea de a patra şi
promisiunea făcută de Zeus lui Tetis este ultima zi a bătăliei începe în cîrvtul XX şi se
atît de gravă, încît Agamemnon trimite noap- termină cu moartea lui Hector, în cîntul
tea soli la Ahile, dar în zadar (cîntui IX). XXII. După aceasta, în cîntul XXIV Priam va
Cîntul X narează alt episod nocturn: expedi- obţine de la Ahile cadavrul fiului său. Acţi-
ţia de recunoaştere a lui Ulise şi Diomede în unea diodei este deci unitară, ca aceea a unei
tabăra troiană. Istorisirea întîmplărilor din tragedii clasice, şi ea depinde, de la un capăt
ziua a treia se întinde de la cîntul XI pînă la la altul, de sentimentele „protagonistului"
cîntul XVIII. Episodul trimiterii lui Patrocle Ahile. Cîntul l descrie începutul mîniei sale,
în luptă este pregătit cu grijă în cîntul XI, iar ultimile ei p î l p î i r i sînt zugrăvite în admi-
versurile 596—848. Troienii trec zidul aheean rabila povestire a întrevederii cu Priam din
în cîntul XII şi atacă co/ăbiiie în cîntul XIII. cîntul XXIV.
279
 Pitagora şi un tratat intitulat Theologumena
arithmetika. Se cunosc de asemnea unele tit-
luri, şi cîteva fragmente din lucrările sale des-
pre teologia caldeeană, despre zei, despre
suflet etc. în plus, critica confirmă tradiţia
care îi atribuie un Tratat despre Mistere, valo-
ros pentru istoria religiei greceşti din ultima
perioadă. Considerat în evoluţia neoplatonis-
mului, lamblihos pare să disocieze cele două
momente, logic şi mistic, pe care Plotin căuta
să le unifice. Totuşi, de dragul continuităţii,
el înmulţeşte legăturile dintre Sensibil şi
Inteligibil, şi mai ales îndreaptă filozofia —
mult mai conştient decît o făcuse profesorul
său Porfirios — către magie şi teosofie. Nu e
de mirare că le-a amestecat într-un roman de
dragoste, al cărui plan amănunţit figurează în
Biblioteca lui Fotios.
Fragmentele din lucrarea sa majoră, citată
rnai sus, ni-l arată preocupat de a pune întreaga
filozofie greacă în serviciul propagandei neo-
pitagoriciene. în acest scop recurge la o exe-
geză foarte personală, sistematică şi filolo-
gică, a cărei cercetare a făcut să reînvie intere-
sul erudiţilor moderni pentru opera lui lam-
blihos. După ce a fost studiat ca reprezentant
al neoplatonismului elenistic, care a influen-
ţat pe filozofii bizantini (loannes Filoponos,
Psellos, 'loannes Italos, Gemmistos, Plethon),
unii cercetători au ajuns să caute în textele
sale ecouri ale operelor pierdute ale pitagori-
cienilor şi chiar a l e g î n d i r i i lui Aristotel din
epoca de tinereţe.
I A S O N . Erou tesalian. Legenda, bogată
în peripeţii, datează din timpurile străvechi
cînd patria sa, lolcos — un orăşel modest în
epoca istorică — putea fi reşedinţa unui rege.
Cînd se întoarce la lolcos, după o copilărie
petrecută în masivul muntos Pelion, sub supra-
vegherea centaurului Chiron, lason găseşte
tronul tatălui său ocupat de un uzurpator,
de unchiul său Pelias. Acesta îi cere să aducă
,,Lîna de aur", fiind convins că-l trimite la o
moarte sigură. Pentru relatarea acestei expe-
diţii, care l-a purtat pe erou în toată lumea şi
282
1-a făcut cunoscut pretutindeni [vezi A r g o -
n a u ţ i i ] , lason s-a întors din Asia cu o
străină, vrăjitoarea Medeea, p£ care a luat-o
de soţie din recunoştinţă; ea îl ajutase
să pună mîna pe berbecul miraculos cu
„Lîna de aur", apoi, omorîndu-şi, propriul
frate, i-a înlesnit eroului fuga.
De aici înainte Medeea va juca rolul princi-
pal. Ca să-l pedepsească pe Pelias, a sfătuit pe
fetele acestuia să-l fiarbă într-un cazan, spu-
nîndu-lecă îşi va redobîndi în felul acesta tine-
reţea.
lason şi Medeea au trebuit apoi să-şi caute
refugiu la Creon, regele Corintului. Cînd
lason, plictisitde Medeea, a vruts-o repudieze
şi să se căsătorească cu Creusa, fiica lui
Creon, Medeea a trimis rivalei sale o tunică
care a omorît-o. Ultima ei răzbunare a fost
uciderea copiilor pe care îi avusese cu lason.
După expediţia Argonauţilor, lason apare ca
un personaj secundar, a cărui personalitate
s e estompează î n faţa teribilei vrăjitoare.
P. D.
I B I C O S [l B Y K O S]. Poet liric din
secolul al Vl-lea, născut la Rhegion, în Italia
de sud. A locuit mult timp la Samos, apoi a
revenit în oraşul său natal, unde a murit.
Imnurile şi poeziile de dragoste ale lui Ibicos
— din care ne-au rămas doar fragmente
infime — sînt puternic influenţate de Stesi-
horos şi Safo. R. F,
l C A R [l K A R O S ] . Icar, fiul lui Dedal,
a fost întemniţat de Minos împreună cu tatăl
său, fiindcă acesta din urmă ajutase pe Ariad-
na şi Tezeu să învingă Minotaurul. Prizonierii
au evadat în zbor, graţie aripilor construite
de Dedal şi fixate de umeri cu ceară. Nesoco-
tind sfaturi le date de tatăl său, Icar s-a înălţat
prea sus, prea aproape de căldura soarelui,
care a topit ceara şi astfel s-a prăbuşit în mare.
Această legendă a devenit populară abia
într-o epocă tîrzie, cînd a căpătat o valoare
simbolică, şi a rămas populară pînă în timpu-
rile moderne. P. D.
 ι C T l N O S. Ictinos şi-a legat numele de
partenon, la care a lucrat, între 448 şi 437,
ub conducerea marelui Fidias. El a ştiut să
conceapă şi să realizeze Partenonul într-o
forma originală, oferind lui Fidias un cadru
minunat pentru amplasarea decorului sculp-
tat.
E regretabil că nu cunoaştem mai bine
tinereţea acestui mare arhitect. S-a născut
poate în Peloponez şi s-a format pe lîngă
Libon, arhitectul templului lui Zeus din
Olimpia. El a dovedit că are un spirit destul
de suplu, dîndu-ne prin acest măreţ templu
de pe Acropole o expresie atică a arhitecturii
doriene. Ictinos a fost obligat să se supună
unor necesităţi topografice şi economice, —
fiindcă Partenonul trebuia construit ca o
continuare a unor proiecte mai vechi pe o
terasă şi pe fundaţii pregătite anterior, —
precum şi exigenţelor estetice impuse de
gustul personal al lui Fidias. în acest cadru
Ictinos a reuşit să creeze, din materialul
splendid al marmorii de Pentelic, o operă
unică prin armonie, eleganţă şi forţă. Pentru
prima oară în Grecia propriu-zisă, se asociau
în arhitectura unui templu fineţea şi valoarea
decorativă a ordinului ionian cu severitatea
ordinului doric.
Dovada că temperamentul original al lui
Ictinos constă în arta de a distribui volumele
o găsim în alt edificiu, mai puţin celebru,
dar foarte sugestiv: marea s a l ă a misterelor
de la Eleusis. Şi aici Ictinos se vede obligat
să adapteze un proiect anterior: vasta sală era
un pătrat cu latura de 52 m, împărţită de
şapte rînduri a cîte şapte coloane. Ictinos
respectă proporţiile, dar măreşte culoarele
şi spaţiile libere necesare, suprimînd mai
mult de jumătate dih coloane. Coloanele
interioare sînt grupate într-un dublu plan
dreptunghiular concentric, cu patru rînduri
a cite cinci coloane.
Această pricepere de a amenaja spaţiile
interioare justifică probabil de ce Pericle i-a
încredinţat construcţia Odeonului, din care
n-au rămas decît fundaţiile. Oare tot el a
construit şi templul lui Apolon de la Bassae?
Lucrul e controversat. R. M.
I D I L A [E l D Y L L l O N], Scurt poem
care descrie o scenă de epopee sau de viaţă
familială, rustică sau citadină, pastorală sau
din mediile mai înstărite.
I F I G E N I A [l P H l G E N E l A]. Ştim
cu toţii că, la porunca prorocului Calhas,
Agamemnon s-a resemnat s-o sacrifice pe
propria sa fiică Ifigenia, ca să obţină de la
zeiţa Artemis un vînt favorabil pentru flota
condusă de el şi că numai astfel expediţia a
putut pleca spre Troia. Chemată din Argos,
Clitemnestra vine cu Ifigenia la Aulis, locul
de concentrare al flotei greceşti. Ifigenia
credea că tatăl ei vrea s'-o m ar i te cu Ah i le. în
zadar s-a opus Clitemnestra deciziei soţului
său, în zadar I-a implorat Ifigenia pe tatăl ei
s-o cruţe; deşi îndurerat, Agamemnon nu se
înduplecă. Euripide ne arată, într-o scenă
patetică, pe plăpînda Ifigenia acceptînd în
c ele d in urmă să contribuie prin moartea sa la
victoria grecilor. Teribilul sacrificiu a avut
într-adevăr loc.
Această legendă îmbină tradiţii multiple
şi complexe. Se credea, de'pildă, că, în mo-
mentul în care Calhas era gata să taie gîtul
Ifigeniei, o căprioară a înlocuit în mod mira-
culos pe tînăra fată. Intervenise însăşi Arte-
mis, smulgînd victima de pe altar, ca să şi-o
facă preoteasă. Dusă de zeiţă în Taurida,
adică în Crimeea, Ifigenia va celebra de acum
înainte un cult barbar, omorînd pe aţtarul
protectoarei sale pe străinii care debarcau
în acest ţinut, într-o zi ajunge acolo propriul
ei frate Oreste, însoţit de prietenul său
Pilade. Ifigenia îl recunoaşte în ultima clipă,
fuge cu Oreste şi cu Pilade si ia cu sine ima-
ginea sacră a Artemidei, imagine adorată
încă multe secole mai tîrziu, în sanctuarul
de la Brauron, în Atica. E probabil că această
Ifigenie umanizată, poetizată de literatură,
a fost o zeiţă în religia primitivă, zeiţă ase-
mănătoare Artemidei cu care era intim aso^
283

ciată si cu care, înainte de a ajunge preoteasa
ei, se confunda. P. D.
l L l S O S [l L l S S O S]. Ca şi alte rîuri
cu nume poetice, Ilisos a avut în realitate o
soartă foarte tristă. Acest p î r î i a ş din Atica,
care izvora din muntele Himet, se umfla
probabil după aversele puternice, dar altfel
η-a avut niciodată prea multă apă (nici atunci
c î n d Socrate se plimba desculţ pe malurile
lui), în zilele noastre, albia lui secată, care
devenise un fel de canal, a fost acoperită cu
un tunel din motive de igienă. P. D.
I M P O Z I T E , în cetăţile greceşti, în care
cetăţenii puteau fi chemaţi în orice moment
să-şi apere patria, exista principiul scutirii
de orice contribuţie financiară. La Atena, în
afară de c î t e v a taxe, de exemplu cea aplicată
la adjudecarea întreprinderilor publice, nu
se percepea nici un impozit direct. Impozite
directe existau, dar nu afectau decît pe meteci,
284
flpenor, Ulise ş
Hermes În in-
fern. Detaliu de
pe o pei/tre atică,
a pictorului lui
Elpenor. Circa
440. Museum of
Fine Arts, Bos-
ton.
străinii domiciliaţi în cetate, şi erau destul
de modeste (12 drahme pe an de bărbat, 6 de
femeie). Era un fel de taxă de rezidenţă.
în împrejurări excepţionale se făcea totuşi
apel la contribuţia cetăţenilor, în caz de
război, de exemplu, Adunarea poporului fixa
suma globală de care era nevoie; din această
sumă o sesime plăteau metecii, iar restul cetă-
ţenii. Acest impozit de circa 2 pînă la 3% era
aplicat oricărui locuitor cu o avere de peste
1000 de drahme. Nu ştim cînd a fost instituită
această contribuţie numită eisphoro — pro-
babil la începutul războiului peloponeziac.
Ea a fost cerută de mai multe ori şi organi-
zarea ei a fost reînnoită în 378 şi 362. Atunci
contribuabilii au fost împărţiţi în grupuri,
s/mon/'/e: fiecare deţinea o parte aproximativ
egală din averea publică şi plătea în conse-
cinţă aceeaşi sumă. in interiorul fiecăruia din
aceste grupuri, contribuabilii vărsau o sumă
proporţională cu veniturile lor: natural, se
făceau mereu contestaţii privind valoarea
 ^aron. Detaliu de pe un lecit cu fond alb. Circa 440
Muzeul din Karlsruhe.

bunurilor şi contribuţia impusă. Ca să facă

fată anumitor cheltuieli, statul impunea în
plus cetăţenilor celor mai bogaţi leiturg/oi
[vezi cuvîntul]. Fiind prea împovărătoare,
ele dădeau naştere la procese şi la propuneri
pentru schimb de avere. Fireşte că numai un
stat minuscul î ş i poate permite un asemenea
sistem, a cărui simplitate şi economie con-
trastează puternic cu organizarea savantă a
finanţelor noastre moderne. P. D.

I N F E R N U L . Ştim foarte puţin despre

imaginea pe care şi-o făceau grecii despre
moarte şi soarta oamenilor dincolo de mor-
mînt. Era poate la fel de neclară ca şi pentru
noi. Lipsa dogmelor lăsa loc pentru tot felul
de credinţe, destul de variate în funcţie de
epocă, regiune şi mediu social. Documentele
pe care ne bazăm sînt ciudat de sărace, pentru
că desigur nu vom admite că Pindar şi Platon
au avut asupra acestui subiect aceleaşi concep-
ţii ca şi oamenii de rînd. Ceea ce aflăm din
texte e părerea spiritelor de elită, eliberate
de superstiţiile populare, asupra cărora ne
informează numai săpăturile arheologice,
înfăţişarea mormintelor şi natura ofrandelor
depuse, date pe care însă riscăm să le inter-
pretăm greşit. Se poate presupune că, în seco-
lele anterioare epocii istorice, morţilor li se
atribuia încă un rest de viaţă, înainte de a
aiungeînstadiuldeschelet. De aceea se pu n eau
alături de corpul defunctului armele, obiecte-
lesale familiare şi ceva hrană, în schimb, dacă
se deschidea mormîntul pentru a fi îngropat
altcineva, cadourile erau luate de acolo fără
nici o ezitare şi oasele erau aruncate într-un
colţ, fără urmă de respect. Nici în Creta,
nici în lumea miceniană nu găsim mărturii
sigure ale unui cult funerar. Nici celebrul
sarcofag găsit la Haghia Triada, datînd din
minoicul recent (secolul al XV-lea), η-a adus
dovezi în acest sens: ceremoniile reprezentate
pe pereţii lui nu sînt neapărat în onoarea
defunctului şi semnificaţia lor ne scapă.
„Cercul de morminte" de la Micene e tot
atît de puţin concludent.
Din cel răposat nu mai rămînea nimic ? Sau,
dimpotrivă, sufletul său supravieţuia într-un
ţinut depărtat de al nostru ? Cea de-a doua
credinţă datează probabil din timpul lui
Homer, în unul dintrecelemai celebre cînturi
ale Odiseei, îl vedem pe Ulise chemînd mor-
ţii în faţa unei gropi săpate de el în pămînt
şi aducînd jertfe al căror sînge atrăgea umbre-
le celor pe care îi cunoscuse cîndva. în această
epocă, grecii credeau că, după moarte, oame-
nii duc sub pămînt o existenţă redusă. Tru-
purile lor care, începînd cam din secolul al
Xl-lea, erau arse, nu mai aveau carne şi nu
erau decît nişte umbre fără putere. Absorbind
sîngele victimelor, ele primeau pentru cîteva
clipe un simulacru de viaţă. Se pare că toţi
aceşti morţi erau adunaţi într-un ţinut întu-
necat, infernul, unde domnesc Hades şi soţia
sa Persefona. îl vedem în acest regat sumbru

285
 pe Ahile, străbătînd cu paşi mari cîmpiile
pline cu crini de pădure. Fiecare continuă
să ducă aici existenţa sa de odinioară. Afară
de c î ţ i v a nelegiuiţi, care au s ă v î r ş i t crime
extrem de grave faţă de zei, nu se face nici o
deosebire între buni şi răi: nici o răsplată şi
nici o pedeapsă nu-i aştepta pe morţi în
funcţie de conduita lor din timpul vieţii. E
adevărat că legendarul Minos apare aici ca
judecător, dar numai fiindcă aceasta fusese
funcţia sa pe pămînt şi se pare că jurisdicţia
sa nu se extindea asupra faptelor comise
înainte de moarte. Această imagine homerică
a morţii era oare împărtăşită de toţi contem-
poranii poetului? Puţin timp după redactarea
Odiseei, Hesiod face aluzii la nişte insule
îndepărtate, unde zeii duceau sufletele celor
pe care i-au iubit. Insulele acestea, situate de
imaginaţia grecilor dincolo de Ocean, erau
pentru sufletele duse acolo de suflarea brizei
un tărîm al fericirii, concepută destul de
neclar pentru noi. Se pare că mai tîrziu cele
două concepţii au existat paralel în mentali-
tatea grecilor; vestigii tot mai clare ale
celei de a doua găsim începîn'd cu secolul al
V-lea, la Pindar si la alţi scriitori, precum
şi pe anumite monumente funerare, de exem-
plu pe aşa-zisul Monument al Nereidelor,
unde a fost îngropat la începutul secolului
al !V-lea un prinţ din Licia. Dar nici infernul
subpămîntean η-a fost dat uitării: Aristofan
duce acolo pe Heracles si Dionisos, Euripide
trimite pe Heracles s-o caute acolo pe Alcesta,
iar Orfeu coboară în infern ca s-o aducă pe
Euridice din nou pe pămînt.
începînd cu Homer, infernul capătă o rea-
litate topografică: fireşte, nu se ştie în ce
colţ al lumii se deschide drumul ce duce în
infern, dar se povesteşte că, pentru a ajunge
acolo, trebuie sa traversezi mai î n t î i un rîu,
Stixul, în luntrea condusă de hidosul Haron.
Este o scenă reprezentată frecvent pe lecitele
(lekythoi) funerare de la sfîrsitul secolului al
V-lea. Sînt primiţi în luntre numai cei ce au
avut parte la moarte de onorurile rituale, cei
îngropaţi sau incineraţi, conform regulilor, cei
286
care aveau în mormînt modestul obol cerut ca
taxă de lugubrul luntraş. Ceilalţi s î n t sufle
te chinuite, care nu aparţin nici unei |urT1j
şi nu ştiu încotro să se îndrepte. Stixul încon-
jură regatul morţilor, în mijlocul căruia se
înalţă palatul lui Hades şi al Persefonei. |_a
poarta palatului stă de pază necruţătorul
Cerber, o fiinţă monstruoasă (un c î i n e cu trei
capete pe care se încolăceau şerpi). Puţini
oameni vii au putut să treacă de porţile aces-
tui palat; ei au fost ocrotiţi de zei şi iniţiaţi
în anumite Mistere. Alţii, ca Piritous sau
Tezeu, veniţi cu intenţia vinovată de a răpi
pe Persefona, au fost aspru pedepsiţi: Tezeu
nu s-a mai putut ridica niciodată de,pe sca-
unul pe care suveranii infernului I-au poftit
să şadă. Vergiliu, în Eneida, precum şi mito-
grafii descriu infernul cu detalii precise care,
după cum se vede, nu se potriveau cu credin-
ţele înaintaşilor. Fără îndoială între epoca
în care a fost compusă Odiseea şi secolul al
V-lea, spiritul logic al grecilor a atribuit
sumbrului regat o consistenţă mai liniştitoare
pentru muritori, decît haosul nebulos, scos de
Ulise din neant pentru cîteva clipe. A fost
situat chiar locul unde viii şi morţii puteau
intra în legătură. Arheologii au descoperit în
Epir un sanctuar, socotit drept una din intră-
rile în infern. P. D
I N S C R I P Ţ I I . C î n d un arheolog face
săpături într-un oraş sau sanctuar grec, nu
are totdeauna norocul de a descoperi o statuie
frumoasă sau un vas păstrat intact, dar rareori
se î n t î m p l ă să nu dea măcar peste cioburi de
ceramică, monede si inscripţii fragmentare
sau complete. Chiar în afara săpăturilor, el
poate descoperi inscripţii folosite din nou
în construcţiile moderne. Studiul inscripţiilor
se numeşte epigrafie (pentru scrierea utilizată
în vechile inscripţii, vezi S c r i e r e ) .
Cei vechi afişau oficial legile sau decretele
pe tăbliţe sau pe panouri de lemn vopsite în
alb (leukoma). Cînd voiau însă să păstreze
pentru totdeauna amintirea unui text, îl
gravau pe un material durabil: uneori pe o
fl placă de bronz, în mod obişnuit pe piatră
(poros, calcar sau marmură).
Textele adunate în volumele Corpus ,'nscr/p-
tionum Graecarum sînt foarte numeroase şi
fiecare din aceste volume devine incomplet
imediat după apariţiedin cauza noilor inscrip-
ţii, care mereu se descoperă şi se publică
(adesea cu prea mare întîrziere). Varietatea
acestor texte este imensă: dedicaţii, epitafuri
(uneori în versuri), contracte comerciale, acte
particulare de vînzare-cumpărare, socoteli,
tratate politice între state, decrete de tot
felul (cele mai multe sînt decretele onorifice),
regulamente religioase, acte de eliberare a
sclavilor, scrisori ale suveranilor etc.
Epigrafia ne-a păstrat chiar texte literare,
de exemplu, la Delfi, nişte imnuri, cu notaţia
lor muzicală.
Epigrafistul trebuie să copieze textele pe
care le descoperă în cursul unei călătorii sau
al unor săpături şi să măsoare cu grijă dimen-
siunile pietrei şi ale literelor. Trebuie să facă
şi fotografii şi estampaje (mulajul inscripţiei
se realizează cu ajutorul unei hîrtii speciale,
care se aplică pe suprafaţa scrisă, curăţată în
prealabil; hîrtia se udă, apoi e lăsată să se
usuce şi devine un mulaj fidel al textului). -
Epigrafistul trebuie apoi să reconstituie pasa-
jeleştersesau mutilate, cu ajutorul unor texte
similare, ferindu-se însă să-şi prezinte ipote-
zele drept certitudini. E mai bine să nu pro-
pună de loc reconstituiri, decît să umple la
î n t î m p l a r e lacunele, numai ca să nu rămînă
goluri în text. în sfîrşit, epigrafisţul publică
inscripţia, însoţită de traducere si comenta-
riu şi, dacă e posibil, de o fotografie bună a
pietrei sau măcar de aceea a estampajului.
Epigrafia a reînnoit cunoştinţele noastre
despre Grecia în toate domeniile. Pentru
limba greacă, cu d ia leitele ei [vezi cuvîntul],
furnizează documente originale, directe, spre
deosebire de manuscrisele autorilor vechi,
totdeauna mai mult sau mai puţin alterate de
copişti, întreaga istorie politică, socială,
economică şi religioasă a Eladei este din plin
tributară epigrafiei. Istoricul de artă si cel al
literaturii ar comite o greşeală ignorînd-o.
„Epigrafia aduce istoriei vechi o prospeţime
mereu nouă; ea luptă contra uscăciunii discu-
ţiilor nesfîrşite asupra textelor mestecate de
filologi de patru secole încoace. Ea rezolvă
vechi controverse. Ea este «apa tinereţii»
pentru studiile noastre şi menţine mereu larg
deschis domeniul descoperirii, cu bucuriile
sale. Un izvor perpetuu însufleţeşte istoria
antichităţii în toată varietatea ei" (Louis
Robert). R. F.
I N S U L E L E I O N I E N E . Sub numele
de „insule ioniene" înţelegem arhipelagul care
se întinde în Adriatica pînă la gurile golfului
Corint şi spre nord de-a lungul coastei balca-
nice. Cea mai întinsă insulă este vechea Cor-
ciră, numită azi Corfu, dar se pare că în tim-
puri îndepărtate insulele din centru au jucat
un rol mai important decît ea. Descoperirile
arheologicedin Itaca, Cefalonia şi Leucada au
confirmat existenţa, atestată de poemele ho-
merice, a unui regat ahean condus de însuşi
Ulise. Itaca, reşedinţa suveranului, era insula
cea mai mică ş i , aşa cum s e s p u n e î n Odiseea:
„Nu găseşti aici nici drumuri largi, nici cîm-
pii. Impracticabilă pentru cai, bună doar pen-
tru capre." Dar Ulise stăpînea şi insulele ve-
cine, care, deşi nu erau prea bogate, ofereau
totuşi mai multe resurse, în schimb, în epoca
istorică, numai Corfu merită să fiemenţionaţ;
populat de coloni corintieni, care întemeia-
seră către 734 un or aş, insu la devine reped e o
putere maritimă, fiind aşezată la mijloc, în
punctul cel mai îngust al Adriaticei, între por-
tu r H e greceşti ş i c e l e a l e S i c i l i e i ş i l taliei me-
ridionale. Cetatea Corciră nu ezită să intre
în luptă cu Corintul, metropola sa, şi-i învinge
flota în 665. Trimite apoi oameni să înteme-
ieze colonii pe coasta Epirului (Epidamnul şi
Apolonia) şi găseşte destule mijloace mate-
riale ca să înalţe, înainte de mijlocul secolului
al Vl-lea, un templu în onoarea Artemidei,
socotit unul dintre cele mai frumoase din în-
treaga Grecie. S-a păstrat frontonul sculptat,
care reprezintă în centru o înspăimîntătoare
287
Gorgonă, din sîngele căreia se nasc Pegas şi
Hrisaor. într-unul din colţuri se vede un Gi-
gant luptînd contra zeilor.
Corciră şi celelalte insule nu se amestecă
în războaiele medice, dar din cauza unei noi
disensiuni între corintieni şi coloniştii lor va
izbucni în 433 războiul peloponeziac. P. D.
IO. Prinţesă argiană, f i i c ă sau descendentă
a zeului-fluviu Inahos, preoteasă a Herei, Io
a fost iubită de Zeus, care, ca s-o scapedege-
lozia soţiei sale, a metamorfozat-o în juncană.
Dar Hera, bănuitoare, a cerut animalul şi l-a
dat în paza lui Argus, uriaşul cu o sută deochi.
Hermès a reuşit să adoarmă şi apoi să omoare
pe Argus, dar urmărirea lui Io a fost continu-
ată de un tăun. Ca să scape de insecta înfiptă
de Hera în coasta ei, nefericita Io a străbătut
întreaga Grecie, a traversat înot strîmtoarea
Bizanţului — numita de atunci Bosfor, adică
„trecerea vacii"—, a rătăcit prin Asia şi a
ajuns în fine în Egipt, undea dat naştere fiului
zămislit de Zeus, Epafos, tatăl Danaidelor.
Atunci Io şi-a recăpătat forma omenească şi
a primit onorurile cuvenite unui zeu. După
moarte a devenit o constelaţie. P. D.
I O C A S T A [IOKASTE]. locasta, so-
ţia lui Laios, regele Tebei, a fost mama lui
Oedip. în articolul Oedip povestim cum copi-
lul abandonat îndată după naştere a fost cres-
cut de regele Corintului şi cum, fără să ştie
cine sînt adevăraţii săi părinţi, şi-a omorît
tatăl şi s-a căsătorit cu locasta. A avut cu ea
copii, care la rîndul lor au fost eroii unor tra-
gedii sumbre petrecute după moartea locas-
tei. Nefericita regină s-a sinucis după ce a
aflat de incestul comis involuntar, în legen-
dele populare, locasta nu e decît un personaj
secundar, dar a intervenit geniul lui Sofocle,
care i-a dat o personalitate tragică şi a pus în
lumină suferinţele care au împins-o să-şi
curme singură firul vieţii. P. D.
I O N * D I N C H I O S . Poet tragic şi pro-
zator din secolul al V-lea.
288
I O N I A . Ionia propriu-zisă este regiunea
de pe coasta anatoliană care se întinde de o
parte şi de alta a golfului Smirna. Dar terme-
nii ionien! şi ionism acoperă o realitate mai
vastă şi mai puţin precisă. Astăzi se crede că
ionienii formau unul din primele valuri de in-
vadatori care au pătruns pe teritoriul grec la
începutul mileniului II. Alungaţi din aceste
ţinuturi cam după zece secole, ionienii au tra-
versat Marea Egee si s-au aşezat pe un terito-
riu care le păstrează numele.
Ionienii se deosebeau de ceilalţi greci, ;n
special de dorieni (care aparţineau aceleiaşi
familii etnice ş i care îi obligaseră să emigreze)
mai ales prin dialect. Dar şi şederea lor rela-
tiv îndelungată pe malurile Mediteranei, in-
stalarea lor în ţări asiatice cu c i v i l i z a ţ i e stră-
veche, unde viaţa era mai uşoară, le-au con-
ferit anumite trăsături tipice Ei nu erau în-
zestraţi cu energia dorienilor, preferau efor-
turilor şi exerciţiilor violente plăcerea ban-
chetelor şi a conversaţiilor prelungite; fineţea
lor spirituală se asocia cu o oarecare moli-
ciune. Fiind comercianţi pricepuţi, ionienii
se dedau cu plăcere speculaţiilor, deopotrivă
băneşti şi spirituale, şi cîţiva dintre filozofii
greci cei mai subtili au fost originari din lonia.
Arătăm în articolul A r h i t e c t u r ă caracte-
risticileordinului ionic ; stilul artistic şi lite-
rar ionic e de asemenea uşor de recunoscut.
Dacă putem reproşa ionienilor o oarecare
indolenţă, pasivitatea lor dispărea totuşi ime-
diat, cînd interesul lor era în joc. Au fost din-
tre cei mai îndrăzneţi pionieri ai antichităţii ;
cetatea Milet a întemeiat zeci de colonii şi
aşezări comerciale pe coastele redutabile ale
Mării Negre. Fiind aşezată la periferia Asiei
Mici, lonia a servit ca loc de trecere între
Orient şi Grecia. La celebrul sanctuar din Efes,
consacrat unei Artemide cu trăsături cam
barbare, se aduceau ofrande şi se închinau
monumente care dovedesc fuziunea dintre
cele două c i v i l i z a ţ i i [vezi ş i I n s u l e l e
i o n i e n e], P. D.
* Se pronunţă ion (n. tr.)
Tideu omorlnd '* 1?,!
pe infidela Is-
mena, f i ' c a năs-
cută din incestu l
lui Oedip cu !o-
casta. Detaliu de
pe o amfora co-
r intiană, C irca
560-550. Muzeul
Louvre. Foto
Hirmer.

IRIS. Iris e mesagera zeilor, în special a care a făcut-o să se nască dintr-o f a m i l i e de

Herei. O ascultă cu credinţă, p î n ă în ziua în
care i se porunceşte să-i distragă atenţia, c î n d
Leto e pe punctul să-l nască pe Apolon.
P. D.
l S A l O S. Orator si retor atenian din se-
colul al IV-lea. De la Isaios ne-au rămas două-
sprezece pledoarii, care se referă la pro-
cesedesuccesiune. Cea mai interesantă poartă
titlul Despre moştenirea tuiFiloctemon. Isaios
se caracterizează, ca şi L i s i a s , printr-o limbă
pură şi un stil elegant, dar dialectica sa e mai
insistenta, mai viguroasă. Principala sa glorie
este că a fost profesorul lui Demostene.
R. F.
l S M E N A [l S M E N E]. Fiica lui Oedip
şi a locastei şi sora Antigonei, Ismena apare
la început ca nefericita eroină a unui banale
intrigi de dragoste: o pictură pe un vas din
secolul al Vl-lea ne-o arată părăsită de un iu-
bit laş şi omorîtă de crudul Tideu. Mai tîrziu,
poeţii tragici au înzestrat-o cu o personali-
tate timidă, făcînd din ea un biet copil înspăi-
mîntat, care nu ştie d e c î t să-şi deplîngă soarta
nebuni. P, D.
I SO C R Â T E [ISOKRATES]. Ora-
tor şi retor atenian (436—338). A fost elevul
lui Gorgias şi şi-a cîştigat existenţa mai î n t î i
ca logograf [vezi cuvîntul], Neputînd fi el
î n s u ş i orator, din cauză că avea o voce prea
slabă, a deschis în 393 o şcoală de oratorie,
care devine repede celebră şi începe să fie
frecventată de elevi din întreaga lume greacă.
Isocrate i-a învăţat retorica pe Isaios, Hipe-
ride, Licurg, Timoteos (fiul lui Conon), Eforos
din Cime şi Teopomp din Chios (ultimii doi
au fost istorici). In curînd a ajuns un personaj
ilustru prin mulţimea relaţiilor saie şi prin
influenţa de care dispunea: purta corespon-
denţă cu Arhidamos, regele Spartei, cu lason,
tiranul din Ferai (Tesalia), apoi cu Euagoras,
regele Ciprului şi cu F i l i p al Macedoniei, în
338, aflînd rezultatul bătăliei de la Cheroneea,
n-amai v r u t s ă s e a t i n g ă d e m î n c a r e ş i a m u rit.
Avea 98 de ani.
De la el ne-au rămas ş a s e pledoarii, redac-
tate în calitate de logograf, opt scrisori şi
patrusprezece discursuri epideict'ce, operele

289
 s a l e fundamentale. Orice profesor de retorică
trebuia să facă demonstraţia priceperii sale,
ca să atragă p u b l i c u l ş i c a s ă r e ţ i n ă ş i s ă instru-
iască pe e l e v i : în aceste discursuri epideictice
(de aparat, solemne) retorul îşi etalează
ostentativ toate resursele artei sale, spre a fi
admirat. Din pledoariile anterioare deschide-
rii s c o l i i s a l e se remarcă discursul Despre
bigă*, cuprinzînd un elogiu sofistic al lui Alci-
biade, si Contra lui Calimah; partea centrală
a acestuia din urmă cuprinde elogiul conven-
ţiilor de pace care, în 403, marchează recon-
c i l i e r e a internă a atenienilor s f î ş i a ţ i de răz-
boiul c i v i l şi de ocupaţia străină. Isocrate a
predicat mereu înţelegerea si pacea. Printre
discursurile epideictice se numără şi cîteva
elogii paradoxale, în maniera s o f i ş t i l o r :
Elogiul Elenei şi Elogiul lui Busiris. (După
cum se ştie, Elena η-a fost o femeie irepro-
şabilă, iar regele Egiptului Busiris avea repu-
taţia unui tiran crud şi sîngeros). Dar marile
opere ale lui Isocrate s î n t Panegiricul Schim-
bul (Antidosis) şi Despre serbările panatenee.
Panegiricul se numeşte astfel fiindcă a fost
rostit cu ocazia unei adunări solemne (pane-
gyris) a grecilor la locurile olimpice din 380.
Isocrate î ş i expune a i c i i d e i l e asupra desti-
nului cetăţilor greceşti şi al întregii Elade.
După Isocrate, patria sa, Atena, are toate
drepturile la hegemonie. Acest elogiu al
Atenei, „Grecia Greciei", este ecoul discursu-
lui lui Pericle reprodus de Tucidide. Isocrate
cere ca toţi grecii să se unească, sub conduce-
reaAtenei, contra inamicului ereditar, Persia.
Cu discursul Antidosis (354), Isocrate revine
la preocupările sale de retor ; î ş i expune teo-
riile sale în materie de î n v ă ţ ă m î n t şi mai ales
felul în care concepe formarea unui orator.
Aici defineşte ceea ce el numeşte „filozofia"
sa, un fel de educaţie superioară, concepută
pentru v i i t o r i i oameni de acţiune, şi orien-
tată în întregime către eficacitatea practică.
Despre serbările panatenee, publicat în 339
c î n d Isocrate avea 97 de ani, este un fel de tes-
Car tras de doi cai. (n. tr.)
290
tament politic. El nu mai are încredere, ca p,
vremea cînd a scris Panegiricul, în hegemoni·
Atenei, singura capabilă să realizeze mar e [ e
plan de uniune panelenică î m p o t r i v a Per;, ei
Acum speră în capacitatea mai multor s u v e
răni şi are în vedere în special pe Filip a i
Macedoniei, Fiul lui Filip, Alexandru cel
Mare, va înfăptui într-adevăr dorinţa retor u _
lui. Numai că, în locul unei u n i r i liber con sim-
ţite la care visa Isocrate, grecii au fost u n i ţ i
după cum se ştie, î n urma luptei de la Che-o-
neea, prin forţă.
Isocrate a fost poate „cel mai influent gîricjj.
tor politic al secolului al IV-lea" (G. Mathieu),
dar a fost mai ales un mare artist al prozei
greceşti. Aşa cum proclamă cu m î n d r i e ;n
Antidosis. operele s a l e c e l e mai izbutite sea-
mănă mai mult cu operele de artă, î n v ă l u i t e
în muzică şi ritm, decît cu limba vorbita la
tribunale. E vorba de o proză artistică, cu
lungi perioade cadenţate şi ritmate, aproape
fără n i c i un hiatus între cuvinte, cu aso-
nante si rime interioare. Această proză e
într-adevăr muzicală şi poetică. Isocrate este
desigur precursorul elocinţei ciceroniene, cu
clausulele s a l e armonioase.
R. F.
ISTORIE. Istoria Greciei antice este
cunoscută foarte inegal. Există printre scrii-
torii greci c î ţ i v a a căror operă e consacrată
povestirii unui anumit episod din istoria
ţării s a l e ; de exemplu, graţie lui Herodot,
Tucidide şi Xenofon putem urmări desfăşu-
rarea războaielor medice şi a războiului pelo·
poneziac; alţi istorici ne informează asupra
altor episoade. Dar nu numai că autorii s î n î
inegali ca valoare, dar majoritatea scrierilor
lor n-au supravieţuit. Aşadar, dacă ne-am
baza doar pe textele literare, perioade lung!
şi interesante din istoria Greciei ar r ă m î n e
pentru noi cufundate în î n t u n e r i c .
Pentru epocile în care cetăţile erau bine
închegate şi s c r i s u l era foarte răspîndit,
putem face apel la i n s c r i p ţ i i . Pe pereţii clădi-
rilor sau pe stele izolate se gravau texte des-
 tinate să fie cunoscute de toţi (legi, decrete,
tratate, prescripţii religioase, dedicaţii) în
j s u r a î n c a r e aceste texte n e-au parvenit, ele
constituie documente cu a t î t m a i preţioase cu
c;t sînt directe, sigure, fixate în scris chiar în
Domeniul redactării lor. Ele s î n t scutite de
interpretările tendenţioase ale istoricilor
care, din cauza opiniilor lor personale, defor-
mează anumite evenimente. Din nenorocire,
nricît ar fi de multe, inscripţiile păstrate nu
,-eprezintă decît o mică parte din c î t e au exis-
tat odinioară şi cea mai mare parte dintre
ele prezintă uneori lacune, care fac adesea
îndoielnică interpretarea lor.
Dar izvoarele noastre nu sînt numai scrise.
Pentru istoricii noştri, arheologia constituie
o sursă foarte bogată de informaţii, nu numai
pentru perioadele în care textele s în t ininteli-
gibile— cum e cazul, cu toată descifrarea
linearului B, pentru cea mai mare parte din
mileniul II—, ci şi pentru epocile cu texte
accesibile. Ruinele monumentelor, repre-
zentările f i g u r a t i v e — m a i ales cele de pe
vase — şi obiecte de tot felul dezgropate din
diverse straturi ale pămîntului antic ne dau
informaţii preţioase atît asupra c i v i l i z a ţ i e i
şi felului de viaţă, cît şi asupra evenimentelor
istorice. De exemplu, urmele unui incendiu
care se pot recunoaşte uşor pe un vas ceram ic
datat exact ne permit să precizăm momentul
distrugerii unei aşezări.
Bineînţeles, pentru epocile mai apropiate
de noi, istoricii Greciei antice fac apel la
mărturii care, în spiritul autorului lor, nu
aveau o valoare istorică propriu-zisă. Discur-
surile lui Demostene sau comediile lui Aris-
tofan, destinate contemporanilor, erau lucrări
de actualitate. Tocmai din acest motiv ele ne
d au o idee mult mai precisă despre societatea
ateniană sau despre problemele unei cetăţi în
ajunul cuceririi macedonene decît ar fi
putut o face o povestire istorică, C î t priveşte
viaţa economică, ea ne-ar fi rămas total necu-
noscută, dacă descoperirile arheologice nu
ne-ar permite să studiem răspîndirea interna-
ţională a cutărei sau cutărei monede sau
succesul în lumea mediteraneană al unui
anumit atelier de turnare în bronz sau de
ceramică.
Şi astfel, culegînd de ici şi de colo, putem
încerca s ă reconstituim istoria Greciei. Or i cît e
lucruri ne-ar fi î n c ă necunoscute, vom încerca
săschiţăm aici un tablou foarte sumar al v i e ţ i i
popoarelor din bazinul Mării Egée de ia origini
şi pînă în epoca romană. Grecia antică n-a
fost niciodată o entitate politică şi cvilizaţia
greacă s-a extins de-a lungul întregului bazin
mediteranean [vezi G r e c i a ş i E l e n i s m
( c o m u n i t a t e a e l e n i c ă)], dar aceas-
tă civilizaţie s-a născut pe teritoriul Greciei
de azi. S-a descoperit recent că cel puţin anu-
mite regiuni ale acestui teritoriu au fost locu-
ite încă din epoca paleolitică. în ceea ce priveş-
te vestigiile din neolitic, ele sînt numeroase
şi risipite peste tot, dar originea populaţiei
de atunci e o chestiune încă neelucidată;
se pare că nu este vorba de o populaţie
omogenă
Civilizaţia era relativ dezvoltată; ceramica
era de bună calitate şi aşezarea de la Domini
(Tesalia) ne furnizează date interesante
privind arhitectura şi practicile funerare.
Cunoaştem mai bine Epoca de Bronz, care se
întinde aproape de la mijlocul mileniului III
(η-a apărut simultan peste tot) pînă l a sf 1rs i tu l
mileniului I I , Se disting, de la origini, trei
curente paralele: Heladic pe continent, Cicla-
dic în Arhipelag, Minoic în Creta. Fiecare are
caracterul său propriu şi fiecare poate fi
împărţit în trei mari faze: veche, medie şi
recentă; faza veche se întinde pînă în jurul
anului 2000 şi e, bineînţeles, mai puţin cunos-
cută de noi.
La începutul mileniului II, populaţii venite
dinspre nord pătrund în Grecia. Invazia lor
şi cucerirea teritoriului distrug o c i v i l i z a ţ i e
care, fără să fi fost strălucită, asigura locuito -
rilor o existenţă decentă. Cuceritorii, care
s e vor adapta d estul d e reped e în ţinutul cotro-
pit, s î n t părinţii aheilor lui Homer, străbuni i
presupuşi ai ionienilor, pe scurt — primii
greci.
291
 Creta a fost cruţată, f i i n d c ă o a p ă r a v a s t u l
braţ de m a r e care o desparte de Peloponez.
A c o l o l o c u i t o r i i a u t r ă i t î n p a c e ş i a u cunoscut,
t i m p de cel p u ţ i n c i n c i secole, o perioadă de
mare prosperitate. Sub p r o b a b i l a autoritate
supremă a u n u i suveran instalat la Cnosos,
i n s u l a şi-a dezvoltat · b o g ă ţ i i l e agricole, şi-a
creat o f l o t ă care i-a p e r m i s să regleze după
b u n u l său plac r a p o r t u r i l e c u c o n t i n e n t u l ş i
să i n t r e în contact cu c i v i l i z a ţ i i l e de m u l t ă
vreme m a t u r e d i n Egipt şi Orient, în vreme ce
i n s u l e l e C i c l a d e , care ocupaseră u n loc impor-
tant în l u m e a egeeanâ î n m i l e n i u l I I I , datorită
c o m e r ţ u l u i cu obsidian^.! (o p i a t r ă dură),
devin s i m p l i s a t e l i ţ i ai Cretei, a h e i i se insta-
lează încetul cu încetul în Peloponez şi în
Grecia centrală. După o perioadă probabil
foarte tulbure, domneştedin nou pacea. Dato-
rită atît c a l i t ă ţ i l o r lor naturale, cît şi contac-
t u l u i cu Creta ( s t a b i l i t cam în s e c o l u l al
X V I I - l e a ) , a h e i i încep să a i b ă un n i v e l de
v i a ţ ă d e s t u l de r i d i c a t , care n u - l egalează î n s ă
pe cel al c r e t a n i l o r . Aceştia î ş i reconstruiesc
p a l a t e l e somptuoase, d i s t r u s e de o catastrofă
d i n s e c o l u l a l X V I I I - l e a ş i trăiesc într-un r a f i -
nament r a r a t i n s î n a n t i c h i t a t e . G r e c i i citează
cu a d m i r a ţ i e n u m e l e (poate generic) al l u i
Minos, regele Cretei, care prin înţelepciunea
sa asigură poporului pacea si prosperitatea.
Se pare că l o c u i t o r i i Cretei au trăit fără să
cunoască frica, în oraşe nefortificate, în aşe-
zări dotate cu s p a ţ i i vaste pentru rezervele
de u l e i şi de cereale, cu a t e l i e r e caregemeau
de meşteşugari şi l u c r ă t o r i , şi în care o a m e n i i
de vază d i s p u n e a u de tot c o n f o r t u l .
Această epocă de f e r i c i r e a fost c u r m a t ă în
cursul s e c o l u l u i al XV-lea, probabil de un
atac a l a h e i l o r . C i v i l i z a ţ i a cea m a i s t r ă l u c i -
toare se va dezvolta de acum î n a i n t e pe conti-
nent. Printre numeroasele oraşe de a i c i , cel
mai important era Micene. Nu ştim dacă era
capitala u n u i i m p e r i u sau n u m a i statul care a
atras asupra sa atenţia tuturor c e l o r l a l t e
cetăţi.
M o r m i n t e l e regale (cele m a i v e c h i grupate
în i n c i n t e c i r c u l a r e , cele m a i recente în s ă l i
292
enorme în formă de stup, d e n u m i t e ,,rn 0 r
m i n t e cu cupolă") dau la i v e a l ă o i m en să bo?j
ţ i e şi totodată un r a f i n a m e n t deosebit ş i u
s i m ţ a r t i s t i c extraordinar, în o p o z i ţ i e C u
lumea minoică, lumea m i c e n i a n ă se pare că
căutat să se extindă politiceşte şi t e r i t o r i a l
Ea nu se temea n i c i de război, n i c i de expedi.
ţ i i le îndepărtate; astfel î n t î l n i m aşezări m ice
n i e n e n u n u m a i î n r e g i u n i l e r e l a t i v aprop-at e
ca Rodos, ci c h i a r p î n ă în C i p r u , pînă pe coas-
tele S i r i e i ş i , î n partea opusă, p î n ă î n S i c M i a
Sosirea d o r i e n i l o r , către s f î r ş i t u l m i l e n i u l u i
I I , marchează în i s t o r i a G r e c i e i o î n t r e r u p e r e
destul de bruscă: c i v i l i z a ţ i a m i c e n i a n ă — im_
bătrînită şi d i l u a t ă ca u r m a r e a însăşi răspîn-
d i r i i ei — e distrusă de năvala masivă a u n o r
fraţi mai m i c i , proveniţi d i n aceiaşi strămoşi.
Invazia aduce cu ea o epocă de frămîntare şi
de sărăcie, n u m i t ă uneori — i m p r o p r i u —
E v u l M e d i u e l e n i c . î n t i m p u l acestei perioade,
care se î n t i n d e d i n sec. al X l - l e a p î n ă în sec.
a l V l l l - l e a , deşi u r m e l e t r e c u t u l u i n u s e
şterg — căci poemele h o m e r i c e ne poarta în
l u m e a m i c e n i a n ă — îşi face loc o n o u ă stare
de s p i r i t [vezi D o r i e n i].
D i n p u n c t d e vedere p o l i t i c , c e t ă ţ i l e , c a r e
se î n m u l ţ i s e r ă în t i m p u l epocii prospere de
mai înainte, supravieţuiesc, dar regimul
monarhic este înlocuit cu o l i g a r h i a : acum sînt
stăpîni m a r i i proprietari de pămînt şi autori-
tatea lor apasă greu asupra p o p o r u l u i . H es iod
se face ecoul necazurilor celor o p r i m a ţ i de
l ă c o m i a proprietarilor. La s u f e r i n ţ e l e provo-
cate de nedreptatea s o c i a l ă se adaugă nenoro-
c i r i l e aduse d e războaie, încă d i n acea v r e m e ,
Grecia e î m p ă r ţ i t ă într-o p u z d e r i e de state
d u ş m a n e între ele ş i a l e căror r i v a l i t ă ţ i d a u
mereu naştere la c o n f l i c t e . C o m u n i t a t e a de
r e l i g i e şi a s o c i a ţ i i l e de cult nu temperează
u r i l e locale şi dacă a n u m i t e sărbători sînt
p r i l e j de a r m i s t i ţ i u şi adună în acelaşi sanc-
t u a r c l a n u r i rivale, lipsa de securitate domneş-
te pretutindeni. De aceea în secolul al V l l l - l e a
începe o vastă m i ş c a r e de emigraţie, care
î m p i n g e afară d i n p a t r i e m i i d e grec i. Ei merg
să-si caute norocul în a l t ă parte, în ţ ă r i cu
 pâmînt mai fertil şi întemeiază colonii pe
O3 stele Mării Negre, pe malurile Siciliei
• ale Italiei meridionale. Adesea ajung încă
m ai departe. ^
Această emigrare nu vindecă totuşi cetăţile
je relele de care sufereau: în oraşele recent
•nterneiate, lupta contra indigenilor şi disen-
iunile interne, în statele vechi urmările
nedreptăţilor din trecut creează probleme
ca re s-au rezolvat abia tîrziu. Se face adesea
apel la legislatori care, veniţi din altă parte
si mai cu seamă din Creta, patria de odi-
nioară a înţeleptului Minos, se străduiesc să
legifereze tradiţiile şi să suprime arbitrarul.
Dar, în general, a fost necesară intervenţia
dictatorilor (tiranii) ca săsetranşeze— proba-
bil într-un mod brutal — diferendelece învrăj-
beau straturile sociale. Tot aşa de complicate
ca aceste lupte civile sînt conflictele dintre
cetăţi; alianţele care se încheie şi se desfac
după cum cer împrejurările şi vechile certuri
care se reaprind din or i ce pretext făcea istoria
Greciei antice să fie un hăţiş de războaie, pe
care nici cei vechi nu le mai distingeau unele
de altele. Unul dintre cele mai lungi războaie
a fost cei purtat de Sparta contra Meseniei, cu
scopul d e a punemîna pe bogatele ei teritorii.
Consecinţele invaziei doriene s-au resimţit
destul de tîrziu, pînă î n secolul al Vl-lea. Ca-
racteristicile lumii elenice se conturează abia
după ce în principalele state ale Greciei s-au
instaurat tiraniile, în a doua jumătate a aces-
tui secol, state greceşti sînt risipite în tot
bazinul mediteranean. Toate s î n t indepen-
dente, toate sau aproape toate au o clasă mij-
locie bine dezvoltată, care diminuează sau
reduce la zero rolul vechii aristrocraţii ; toate
sînt ambiţioase, mereu dornice de bogăţii
materiale şi adesea de prestigiu politic şi de o
oarecare supremaţie; în s f î r ş i t , pe toate le
uneşte mîndria de a aparţine civilizaţiei
elenice şi credinţa în aceiaşi zei.
înainte de sfîrşitul secolului al Vl-lea, toţi
tiranii dispar, cu excepţia celor din vestul
Adriaticei. Orînduirea politică va fi de acum
înainte un regim al puterii colective, cu excep-
ţia Spartei şi a unor cetăţi din Tesalia. în
funcţie de stat, puterea se află în m lin i le unei
oligarhii sau în m î i n i l e întregului popor şi se
î n t î m p l ă adesea ca, în aceeaşi cetate, guvernul
să-şi schimbe caracterul în urma unei revolu-
ţii, l negai i taţi l e soci a l e, din cauza cărora sufe-
rise atît de mult Grecia primitivă, în general
s-au atenuat considerabil. Ceea ce nu s-a
schimbat e doar spiritul individualist al cetă-
ţilor, în primii ani ai secolului al V-lea,
Grecia este ameninţată de un mare pericol:
puternicul imperiu persan vrea să-şi impună
supremaţia asupra ei. în momentele cele mai
grele se coalizează contra duşmanului comun
un mare număr de state, dar niciodată toţi
elenii n u s e a d u n ă s u b conducerea unei singure
căpetenii, ca în legendarul război troian.
Victoriile de la Maraton (490), de la Salamina
şi de la Plateea (480—479) alungă pe duşmani,
dar aceste războaie împotriva perşilor, numi-
te războaiele medice [vezi acest articol] conti-
nuă cu cîteva cetăţi numai, pînă în 44?. între
timp grecii începuseră să se s f î ş i e din nou
între e i ş i c e l e d o u ă t a b e r e c a r e î ş i v o r d i s p u t a
pe viitor supremaţia, Atena şi Sparta, gru-
pează în jurul lor aliaţi nu tocmai f i d e l i .
Cei cinsprezece ani care despart armistiţiul
internaţional din ^A6 şi începutul unui nou
război, numit „peloponeziac" (432), marchează
apogeul Atenei si constituie una din puţinele
perioade de pace din întreaga istorie a Gre-
ciei. Atena adunase sub conducerea sa cetăţile
care, în 477, îi fuseseră aliate în lupta contra
perşilor şi deveniseră pe nesimţite supuşii ei.
Aceasta este Confederaţia de la Delos, în
cadrul căreia Atena î ş i exercită autoritatea
cu brutalitate, dar graţie tributurilor ce i se
plăteau şi graţie geniului lui Pericle, ea con-
feră întreg! i lumi greceşti un prestigiu de ca re
barbarii î n ş i ş i s î n t uluiţi.
în 432, izbucneşte un război provocat de
invidia celorlalte state, în fruntea mişcării se
află Sparta; mult timp lupta e nedecisâ, dar
în 404 Sparta triumfă. Atena î ş i pierde impe-
riul si această prăbuşire marchează începutul
unei lungi perioade de nesiguranţă, în care
293
 î m b r ă c ă m i n t e cretană. Zeiţa cu şerpi. Arta minolcă.
Circa 1500. Muzeul din Heraciion, foto Hass;a.

Sparta, Atena renăscută din propria ei cenuşă

şi Teba î ş i vor disputa o hegemonie fragilă.
Discordia domneşte pretutindeni şi cetăţile
rivale fac apel la străini, mai î n t î i la perşi
(pentru ajutoare financiare), apoi la Filip,
regele Macedoniei, care intervine direct şi
pînă la urmă îngenunchează întreaga Grecie
la picioarele sale (338). Alexandru moşteneşte
această putere în 336, c î n d se urcă pe tron.
în aparenţă, soarta cetăţilor greceşti nu s-a
schimbat prea mult; ele rămîn autonome, dar
este o autonomie municipală. Ele depind de
un suveran care controlează politica lor şi
contra căruia vor încerca uneori s a s e revolte,
dar fără succes. Cucerirea macedoneană a
schimbat poziţia întregii Grecii, în cîţiva ani,
Alexandru a pus stăpînire pe toată Asia Mică,
pe S i r i a , pe Egipt.
La moartea sa, generalii î ş i împart imperiul
şi, în 323, în ziua în care dispărea marele cuce-
ritor, începe o nouă epocă, numită elenistică
[vezi cuvîntul]. Nu putem urmări în deta-
liu istoria regatelor constituite atunci, nici
d i n a s t i i l e : Lagizii în Egipt, Seleucizii în
Asia Mică, Antigonizii în Macedonia. Ceea ce
trebuie subliniat e faptul că felul de viaţă şi
spiritul civilizaţiei greceşti nu mai sînt ace-
leaşi: dacă suveranii s î n t greci, în schimb ei
adoptă integral principiile orientale privi-
toare la monarhie, se lasă consideraţi persoane lui Alexandru, e acum redus la statutul de
divine, domnesc ca stăpîni şi conducerea colec- provincie. Diferenţa de organizare politică
tivă a cetăţilor greceşti rămîne doar o amin- este totuşi poate mai mică decît cea care
tire îndepărtată. Politica lor nu mai e o poli- separa Grecia republicană din timpurile c l a -
tică a cetăţilor în luptă cu vecini i cei mai apro- sice de Grecia supusă puterii macedonene.
piaţi, ci o politică pe scară largă, interesînd Guvern u Γ centra l numai este acelaşi, guvern a-
sute de mii de supuşi, dintre care doar unii torii sînt nişte străini, dar ei nu rîvnesc ia
mai poartă titlul, golit desens, de „cetăţean", altceva d e c î t la dominaţia politică. Nu se
în 146, Roma cucereşte Grecia propriu-zisă, amestecă în domeniul cultural. Pierderea
în 133 moşteneşte regatul microasiatic al lui independenţei e un lucru înfăptuit de mult:
Atal al Ill-lea, regele Pergamului: în s f î r ş i t , greci i s-au obişnuit să asculte şi să linguşească
în anul 30, Egiptul cade si el sub dominaţia pe stăpîn şi pe reprezentanţii săi. Bogăţia şi
romană. Tot ceea ce constituia Grecia, chiar pacea pe care le aduc romani i nu vor fi pentru
în forma mărită pe care i-o dăduse cucerirea ei o compensaţie pentru independenţa uitată
294
 Tînâră îmbrăcată cu peplos. Statuetă de bronz. Mijlocu l
sec. al V-lea. Muzeul din Berlin.

. rnult, ci o binefacere recunoscută public,

fără nici o ruşine. P. D.

l T A C A [ I T H A K A ] . Nu e exagerat să
cnunem că Itaca η-a avut altă existenţă afară
<je aceea pe care i-a dat-o Homer. Dacă η-ar f i
făcut din ea patria lui U lise, cine ar fi băgat
în seamă o insuliţă, una din cele mai mici din
Marea Ionică, aşezată în faţa golfului Patras
şi a coastei acarniene? Lungă de 24 km de la
nord la sud, foarte îngustă şi sugrumată la
mijloc de un istm, formată în întregime din
stînci şi munţi, Itaca nu are, aşa cum spune
Odiseea, „nici drumuri largi, nici cîmpii",
nu e „practicabilă pentru cai", ci „bună"
numai ,.pentru capre". Deşi coastele ei oferă
pentru navigaţie multe adăposturi sigure, ea
a avut în istorie un rol neînsemnat.
Ar fi acesta un motiv ca să admitem teoria
arheologului Dorpfeld, după care Itaca de azi,
identificată de noi, ca şi de cei vechi, cu Itaca
homerică, ar fi uzurpat, în timpuri foarte
îndepărtate, meritele vecinei sale mai mari
Leucada şi că, de f apt, acolo ar f i plasat Homer
patria lui U lise? Ipoteza e hazardată şi inutilă,
fiindcă săpăturile au dat la iveală vestigii
miceniene şi fiindcă, în afară de Itaca, Ulise
avea în stăpînire încă trei insule; dintre aces-
tea, cel puţin două, Same (Cefalonia) şi Zante
(Zacintos), erau destui de prospere ca să-i cuţit. Femei le au o îmbrăcăminte mai compli-
asigure printre regii de atunci un loc pe care cată, care scoate de asemenea în evidenţă
viclenia sa ar fi fost suficientă ca să-l facă talia: o fustăf oarte evazată, de obicei în formă
preponderent. P. D. de clopot, şi o jachetă cu mîneca scurtă,
mulată pe corp, foarte decoltată şi cu un guler
Î M B R Ă C Ă M I N T E A . Nimic nu ilus- înalt la spate. Sub jachetă se poartă adesea
trează mai bine diferenţa dintre civilizaţia un fel de plastron, iar fusta are de obicei
minoică şi civilizaţia greacă propriu-zisă decît volane. Cînd era frig bărbaţii (probabil şi
îmbrăcămintea, în imaginile, destul de nu- femeile) î ş i puneau un fel de pelerină. Dife-
meroase, pe care ni le-a lăsat Creta minoică renţele de obiceiuri şi clima mai aspră din
(picturi, pietre semipreţioase gravate, figu- Grecia continentală fac ca micenienii să nu se
re), bărbaţii poartă doar un fel de şorţ, îmbrace exact la fel cu cr etani i, de care modul
înfăşurat în jurul şoldurilor şi strîns în talie lor de viaţă a fost puternic influenţat. Mice-
cu un cordon lat în care strecurau uneori un nienii au rămas totuşi credincioşi vesmîntului

295
 Călăreţ Îmbrăcat
pentru iarnă.
purtînd h l a m i d ă .
ntcnoru unei cupe
i p i c t o r u l u i Pistoxenos.
C i r c a 480-470.
Muzeul Louvre.
FOÎO Tel.

T î n â r ă purtind un fi/mot/o."
deasupra hiton-ului. Detaliu
de pe un lecit atic cu fond
alb. Al treilea pătrar al seco-
lului ai y-lea. Museum of
Fine Arts, Boston.
 ajustat pe corp şi cu talia bine marcată. Băr-
baţii purtau pantaloni mulaţi pe coapse şi o
tunică lungă pînă la jumătatea coapsei, strînsă
cu o centură. Costumul feminin se inspira mai
direct din moda cretană, dar prefera un fel
de mantie lungă.
Dorienii aduc cu ei o modă total diferită:
de acum înainte, îmbrăcămintea greacă, atît
la bărbaţi cît şi la femei, nu va mai fi ajustată,
ci drapată, cu talia marcată mult mai puţin.
Ţesăturile cu care se drapează corpul vor fi
doar în mod excepţional prinse cu nasturi
sau cusături. Se utilizau mai ales fibulele, un
fel de ace de siguranţă, în consecinţă, fiecare
va avea o mai mare libertate să-şi prindă
îmbrăcămintea mai sus sau mai jos, mai sţrîns
sau mai larg. Efectele plastice astfel obţinute
sînt mult mai variate decît la moda cu haine
ajustate, între părţile principale ale costumu-
lui feminin şi ale celui masculin deosebirile
sînţ mici. Mai întîi diferenţa de lungime a
tunicii (hiton, o piesă de stofă de formă
dreptunghiulară, prinsă de umeri şi lăsînd
298
braţele libere). La bărbaţi hitonul e destul ţj-
scurt, trecînd rareori de genunchi. Ca rnucj
rile să fie mai libere, stofa se prinde uneor'
doar pe un umăr. Cordonul care încinge ta|ja
şi care bluzează uşor tunica are numai ro|ui
de a împiedica haina să fluture în mod nepij
cut. Tunica feminină, destul de asemănătoare
cu cea masculină, era mai lungă, acoperind
de obicej picioarele pînă jos. Cu excepţia
spartanilor, grecii uneau cele două margini
ale stofei, de-a lungul unuia din flancuri
printr-o cusătură sau cu numeroase agrafe
Se pot d i stinge două tipuri de h i ton: pep lot u l
purtat în special de dorieni şi hitonul i oman
Peplosul era făcut dintr-o ţesătură mai grea,
de exemplu din lînă, şi greutatea sa îl făcea să
cadă în pliuri lungi verticale, prezentate
adesea de artiştii plastici ca un fel d e can el uri
de coloană. Fiind foarte lung, partea d e sus era
lăsată să cadăde la gît pînă mai j o s de talie,
acoperind astfel pieptul cu un al doilea rînd
de stofă, în dreptul taliei, pep! os u l s e s t r î n g e a
cu un cordon, deasupra căruia se forma un
Amazoană îmbrăcată
în tunică ş i pantalon
(anaxyrides). Detaliu
de pe o pe/ike făcută
în atelierul lui Poli-
glot. C i r c a 440-430.
Muzeu l din Siracuza.
FOÎO Hirme(.
 (,|uzeu amplu. Veşmîntul acesta lăsa să se
optureze liniile principale ale corpului,
lăţimea umerilor, forma sinilor, dar ascundea
^ totul detaliile: nu se puteau ghici nici
ţjnjirnea coapselor, nici subţirimea taliei,
nimpotrivă, hitonul Ionian era făcut din in;
mula rnai bine forma corpului şi îngăduia
ferneii nenumărate efecte de cochetărie. Mai
ţ n tîi fiindcă era plisat foarte fin, ceea ce îi
Hadea multă graţie. In al doilea rînd fiindcă,
fără să fie transparent, sugera unele detalii,
acoperite cu pudoare de peplosul auster. Cor-
donul cu care se strîngea era foarte subţire şi
se purta relativ sus. Hitonul Ionian nu avea
mîneci. dar dacă stofa era destui de lată, col-
turile de sus, care se răsfrîngeau, se prindeau
|a încheietura mîinii şi la coate, creînd astfel
efectul graţios al unui simulacru de aripi.
Hitonul şi peplosul s î n t veşminte care se
purtau direct pe corp.
Cînd plecau la plimbare, femeile puneau
deasupra hitonului sau peplosului un h/mation,
care semăna cu un sal. Se îmbrăca cu şi mai
multă fantezie decît hitonul : prins pe un umăr
sau pe amîndoi, în diagonală pe piept sau
împărţit egal pe cele două părţi ale corpului,
cu o parte din el aruncată pe spate sau alune-
cînd de-a lungul şoldului si coapsei. Uneori
femeile îl puneau pe cap ca un voal. Ţesătura
era d e obicei destul d e gr ea, dar, începînd mai
ales din secolul al IV-lea, putea fi făcut din
stofă fină, aşa încît, pus peste hiton, mula
destul de bine formele corpului.
îmbrăcămintea era în mod cu totul excep-
ţional albă. Culorile preferate erau v i i şi
variate. Pe acele lecite policrome de la s f î r ş i -
tul secolului al V-lea, ele apar negre, albastre,
roşu-violetsau galbene. Nu erau neapărat uni,
deseori aveau la margine benzi late de culori
diferite. Puteau fi şi brodate cu motivesimple
(exemplele abundă în arta statuară şi în pictu-
ra de pe vase) sau mai complicate, în cazuri
excepţionale, de exemplu pe peplosul pe care
atenienii îl ofereau zeiţei Atena din patru în
patru ani, broderia reprezenta o gigantoma-
hie. Costumele de teatru se distingeau de
cele de toate zilele prin marea lor bo-
găţie.
îmbrăcămi ntea neajustată deosebea pe greci
de barbari. C î n d era vorba să înfăţişeze luptă-
tori sciţi sau perşi, artiştii îi îmbrăcau în
pantaloni lungi şi strimţi, numiţi anaxyn'des,
şi cu tunici cu mîneci, aşa cum purtau în reali-
tate, în felul acesta greci i îi recunoşteau ime-
diat ca fiind străini. P.D.
Î N C Ă L Ţ Ă M I N T E A . Socrate n u era
singurul grec care umbla în mod obişnuit cu
picioarele goale pe străzile Atenei şi pe dru-
murile de la periferie. Picturile de pe vase re-
prezintă rareori personaje încălţate. Atenienii
şi atenienele stăteau la ei acasă de obicei des-
culţi ; numai cînd ieşeau îşi puneau — cei puţin
clasa de mijloc şi oamenii bogaţi—sandale
sau pantofi. Sandalele erau făcute din tălpi
simple de plută, lemn sau piele, prinse cu
curele legate în jurul gleznei şi al degetelor;
partea de sus a labei piciorului rămînea des-
coperită. Embos, asemănătoare cu ghetele
noastre, era o încălţăminte montantă, legată
cu şireturi în faţă şi cu partea de sus răsfrîntă ;
aceasta era încălţămintea obişnuită a călăto-
rilor. Endromis, asemănătoare ca formă cu
embosul, nu avea partea de sus răsfrîntă.
Coturnul (kothornos), de origine lidiană, avea
talpa groasă, era mai puţin ajustat d e c î t
ghetele şi de aceea putea fi purtat şi pe picio-
rul drept si pe piciorul stîng ; de aici porecla
de ,,coturn" dată oamenilor de stat care tre-
ceau cu uşurinţă de la un partid la altul. Se
pare că Eschil a transformat coturnul, adap-
tîndu-l pentru scenă, ca să înalţe statura
actorilor.
încălţămintea femei l or avea form e mu It mai
variate şi mai elegante. Numele unora dintre
ele, ca persikai („persane") sau lakonikai („la-
coniene") indicaşi originealor. Un mim al lui
Herondas aduce pe scenă un cizmar care îşi
laudă marfa; „Uitaţi-vă bine, am modele de
tot felul; sicionian, ambracian, galben des-
chis, verde papagal, espadrile, papuci înalţi
fără c ă l c î i , papuci, pantofi ionieni, pantofi
299
montanţi, tîrlici, pantofi decoltaţi, roşii ca
racul, sandale, pantofi argieni, pantofi staco-
jii pentru tineri, pentru umblat". Clienţii se
tîrguiau o mulţime, aşa cum aflăm din acelaşi
m i m, care se petrece in prăvălia cizma-
rului Cerdon:
„O clientă: Perechea din m î n a ta cu cit o
v i n z i ? Dacă ceri prea mult, să
ştii c-o întindem de aici !
Cerdon: Uită-te bine (a ei şi fă singură
preţul, numai vezi să le iasă şi
lucrătorilor de o pîine!
Clienta: Ce tot bolboroseşti acolo! Spu-
ne-mi odată preţul, c î t o fi!
Cerdon: Doamnă, această pereche costă
o mină (adică 100 de drahme, o
sumă foarte mare). Poţi să-i
întorci şi pe faţă şi pe dos. Chiar
dacă zeiţa Atena în persoană ar
dori să-i cumpere, nu i-aş lăsa
nici o para.
lâf * * * * # * * * » »
300
Clienta: Văd eu acuma de ce marfa ta 3aşa
frumoasă şi scumpa rămine ţn
prăvălie. Păştreaz-o sănătos i"
Femeile care voiau să pară mai î n a l t e
puneau între picior şi talpa pantofului un
strat de pîslă. La tocuri nu puteau recurge
căci cizmarii se pare că nu ştiau să pună
tocuri la încălţăminte. Grecii î ş i puteau face
încălţăminte pe comandă: cizmarul decupa
talpa direct în jurul piciorului, pe care cl.en-
tul îl punea pe un scăunel. (O scenă de acest
fel e pictată pe un vas.) R. p
J O C U R I . Sub numele de jocuri — termen
reluat în zilele noastre în expresia „Jocu.-ile
Olimpice" — se înţeleg ceremoniile per ioc i ce
care însoţeau anumite sărbători religioase;
în timpul desfăşurării ceremoniilor se între-
ceau în probe diferite atleţii, muzicanţi şi
recitatorii. Originea acestor jocuri este destul
de obscură. Se pare că nu se leagă direct de
sărbătorile din Creta minoică, la care, după
cîte ştim, erau la mare cinste luptele cu taurii
şi exerciţiile acrobatice. Primele atestări
apar în poemele homerice: aflăm despre nişte
întreceri sportive (dotate cu premii), organi-
zate pentru a d a m a i m u l t fast funeraliilor iji
Patrocle sau pentru a-l distra pe Duse în
timpul şederii sale la feacieni. în cele doua
împrejurări menţionate, Jocurile nu par legate
de un anumit cult. într-adevăr, nu sînt însoţite
de sacrificii şi nu s î n t celebrate într-un sanc-
tuar. Nu se precizează nicăieri că rostul ior
era (în cazul funeraliilor lui Patrocle) să îm-
pace umbra mortului. Sîntem deci îndreptă-
ţiţi (chiar în acest caz) să presupunem că Joc J-
rile n-aveau alt scop decît să satisfacă, în faţa
unui public numeros, plăcerea înnăscută a
grecilor pentru exerciţiile fizice. Situaţia se
schimbă după epoca, încă miceniană, descrisa
de Homer. E drept că uneori întrecerile spor-
tive pot fi considerate ca o manifestare spon-
tană de veselie — cum s-a întîmplat cu Cei
Femeie legîndu-şi sandala. Detaliu de pe g î t u l L
amfore de Oltos. Circa 520-510. Muzeul Louvre
pans Pyrrhic (cu arme).
Muzeul Acropolei, Atena. *j 1ţ
foto Boudot-Lomotte.
zece mii [vezi articolul], la capătul unei lungi
expediţii continentale —, dar aproape totdea-
una celebrarea jocurilor îmbracă un caracter
religios. Elesedesfăşoară ladatefixe, într-un
sanctuar, şi sînt legate de un întreg ansamblu
de ceremonii religioase. Tradiţiile legendare
pun Jocurile în legătură cu personajele cele-
bre— Heracles, Tezeu etc. — , cu eroi locali
care le-ar fi instituit sau pe al căror mormînt
ar fi fost celebrate pentru prima dată.
Fiecare cetate greacă are propriile sale
jocuri, care se desfăşoară cu ocazia unei sărbă-
tori, dar există şi Jocuri organizate în comun
de mai multe state vecine sau legate prin co-
munitatea de cult. Cele mai importante s î n t
aşa-numitele jocuri panelenice: la ele parti-
cipă, prin delegaţi oficiali, întreaga lume
elenică.
Jocurile panelenice sînt în număr de patru
ŞÎ se celebrează la Olimpia, la Delfi (jocurile
pythice), la Nemeea şi la sanctuarul Istmului,
ungă Corint. Ele sînt consacrate, respectiv,
lui Zeus, lui Apolon, lui Zeus, lui Poseidon.
Anumite jocuri s î n t anuale (de exemplu cele
ale Marilor Dionisii de la Atena), altele se
repetă la doi ani o dată, altele la trei ani şi
altele (Jocurile olimpice si pythice) din patru
în patru ani. La jocurile organizate de o sin-
gură cetate sau de un grup de state, concuren-
ţii trebuie, în principiu, să aparţină cetăţii
sau uneia din cetăţile organizatoare: la jocu-
rile pone/en ice s î n t admişi toţi grecii, fiind ex-
cluşi barbarii şi cei care au suferit o pedeapsă
infamantă. Alexandru cel Mare reducea la tă-
cere pe cei care-i contestau calitatea de grec,
amintindu-le că a concurat la Olimpia.
Jocurile constau din tot felul de exerciţii
şi cele foarte bine organizate ţineau cîteva
zile. Existau concursuri decălărie, de atletism
şi muzicale. Acestea din urmă au căpătat cu
timpul o importanţă din ce în ce mai mare;
dar originea lor e foarte îndepărtată si e posi-
bil ca la Delfi să fi fost mai vechi decît com-
petiţiile sportive. Ele nu cuprindeau numai
probe muzicale (flaut, liră, citera, muzică
vocală, poezii cu acompaniament muzical), ci
301

şi dansuri, recitări poetice, spectacole drama-
tice. Fiecare proba era apreciată separat şi
învingătorii erau răsplătiţi în mod solemn.
Dar victoriile atleţilor aduceau cea mai mare
glorie: alergări (cursă de viteză şi cursă de
fond), întreceri de care, lupte, pugilat, a-
runcarea discului şi a suliţei, pankratlon
(..pancraţiu", un fel de catch), pentatlonul
(cinci exerciţii combinate: săritură, alergare,
aruncarea discului şi a suliţei, lupte), lampa-
dedromia („alergări cu torţe"). Toate aceste
exerciţii nu erau apreciate în aceeaşi măsură,
dar unele dintre ele, în special pentatlonul,
asigurau campionilor o reputaţie cel puţin
egală cu aceea a cicliştilor de azi. Timp de
cel puţin cincizeci de ani — prima jumătate
a secolului al V-lea — cei mai mari sculptori,
ca Miron, poeţii cei mai cunoscuţi (Bahilide,
Pindar) au devenit celebri turnînd statui de
302
Pugilist. Bronz ds Apoîonios. Mijlocul secolului I
zeul Tcrmelor, Roma. Fo£o Hirmer,
bronz ce înfăţişau pe atleţii învingători, res-
pectiv compunînd ode în cinstea lor.
Dacă premiile decernate chiar la concursu-
rile panelenice erau, de cele mai multe ori
pur onorifice—la Olimpia, o coroană din
frunzedemăslin —, putem fi siguri că cetăţile
care îi delegaseră pe concurenţi şi care parti-
cipau la gloria lor se îngrijeau ca ei să obţină
şi profituri materiale. Atletismul era o cari-
eră; Teogenedin Tasos, cîştigătorul mai mul-
tor sute de victorii la Jocurile panelenice, nu
reprezenta un caz izolat de atlet care î ş i înche-
ia viaţa admirat de toată lumea şi posesor al
unei averi pe care comerţul sau agricultura nu
i-ar fi putut-o procura. Antrenamentele de
atletism nu se limitau la cele cîteva săptămîni
premergătoare Jocurilor (la Olimpia antrena-
mentul se făcea la faţa locului), ci pregătirea
începea încă din copilărie. Toţi grecii frec-
ventau palestrele; din rîndurile lor se triau
probabil foarte devreme elementele de elită,
de care cetatea se ocupa direct, în speranţa
că, într-ozi, unul din ei îi va aduce gloria.
Concursurile se desfăşurau pe un stadion,
în faţa unui public numeros şi pasionat: chiar
atunci c î n d nu era vorba de sărbători paneie-
nice, reprezentanţii altor state făceau parte
din asistenţă, cu titlul de invitaţi. La majori-
tatea jocurilor, femeile nu erau admise; la
Olimpia singura femeie primită, preoteasa
zeiţei Demeter, era instalată la locul de onoa-
re. Totuşi trebuie să adăugăm că se organizau
şi probe feminine; la cursa de care, unde se
premiau proprietarii atelajelor şi nu condu-
cătorii carelor, se putea î n t î m p l a ca victoria
să revină unei femei. Juriul era alcătuit din
personalităţi oficiale, numite hellanodikai la
Olimpia, iar în alte părţi agonothetai, athlothe-
tai sau ep/me/eto/. Ei erau însărcinaţi cu orga-
nizarea Jocurilor, trimiteau invitaţiile, se ocu-
pau de antrenamentul final al concurenţilor
şi vegheau ca totul să se petreacă conform re-
gulilor. Serbările începeau printr-unsacrificiu
 jdus divinităţii protectoare a sanctuarului,
gpoi preşedinta!e declara deschise Jocurile. De
Obicei, la început erau concursurile muzicale,
urmate de întrecerile sportive şi la sfîrşit de
probele de călărie. Apoi se anunţau palma-
j-esurile, după care învingătorii defilau în pro-
cesiune şi se duceau la banchetul ce li se ofe-
rea, întoarcerea în patrie, mai ales dacă era
vorba de o competiţie grea la un concurs
panelenic, avea adesea un caracter triumfal şi
concetăţenii le acordau onoruri nenumărate.
Jocurile nu erau pentru greci o simplă dis-
tracţie şi nu e exagerat să spunem că au jucat
un rol excepţional în istoria civilizaţiei ele-
nice. Căci în jurul lor s-au cristalizat simţul
civic ş i sentimentul naţional ; pentru locuitorii
aceleiaşi cetăţi, pentru copiii aceluiaşi neam,
risipiţi în tot bazinul mediteranean, Jocurile
reprezentau legătura care le amintea de inte-
resele lor comune, de originea lor comună.
Ele influenţau viaţa particulară şi viaţa pu-
blică, menţineau ideea că educaţia fizică tre-
buie promovată prin antrenamentul tinerilor
în palestre şi dădeau membrilor risipiţi ai a-
celeiaşi familii etnice prilejul să se recunoască
părtaşii unui ideal comun, care-i deosebea
de barbari. Rivalităţile şi ura dintre cetăţi
încetau; Jocurile pane/en/ce erau Însoţite de
armistiţii, în timpul cărora declanşarea sau
continuarea unui război ar fi însemnat un sa-
crilegiu; în sinul cetăţilor, certurile se poto-
leau ; afacerile publice lîncezeau, act i un i le ju-
diciare, execuţiiiecapitaleşi eh iar confiscarea
gajurilor erau suspendate. Aceste armistiţii
aveau caracter local pentru sărbătorile de mai
mică importanţă şi erau generale cu prilejul
Olimpiadelor, primele ca importanţă printre
ceremoniile de acest gen. (Importanţa lor re-
zultă şi din faptul că grecii şi-au început cro-
nologia cu anul 776, data primei Olimpiade.)
Gloria jocurilor nu s-a stins niciodată (edic-
tul lui Teodosiu din anul 392 e.n. care le in-
terzice marchează sfîrşitul lumii antice), to-
tuşi ele au cunoscut de-a lungul istoriei vici-
..Jocheui de ta Artermsi'un'"
Epoca elenistică. Muzeul
Naţional din Atena. Foto
Spyros Meietzis.
303
 joc de hochei. Basorelief atic. Circa 510. Muzeul Naţional din Atena. Foto Emile.

s i t u d i n i : perioada de maximă înflorire se si- chiar şi în epoca elenistică, de vreme ce se

tuează î n secolul al Vl-lea ş i în prima jumătate
a secolului al V-lea. Apoi au fost oarecum dis-
creditate de dispreţul filozofilor ş i al spirite-
lor care subordonau viaţa trupească vieţii su-
fleteşti. Au rămas totuşi destul de apreciate
răspîndesc în toată lumea cucerită de Alexan-
dru cel Mare. în capitalele noilor regate şi
în toate oraşele cu oarecare importanţă, s-au
instituit jocuri, celebrate adesea pentru a
cinsti nu numai pe zei, ci şi anumite eveni-
mente fericite, regi, generali şi în cele din
urmă pe împăraţii de la Roma şi pe membrii
familiei lor. P. D.

J U C Ă R I I Şl D l S T R A C Ţ l I. Prin-
tre jucăriile din prima perioadă a copilăriei,
Aristotel menţionează aşa-numita platage (un
fel de castaniete), inventată de filozoful şi
omul de stat Arhitas din Tarent. Copiii se
jucau cu mingea şi cu arşicele (astragaloi). Li
s e m a i dădeau cărucioare de tras, mici vase
pictate, cai pe rotiţe şi tot felul de animale
modelate din lut ars: porci, cocoşi, porumbei
etc. ; fetiţelor l i se dădeau mai ales păpuşi, din-
tre care unele erau articulate ca nişte mario-
nete (neurospasta). Dar jucăriile preferate de

J'Jcării de copii. Detaliu de pe o oenohoe a pictorului

Antester iilor. A doua jumătate a secolului al V-lea.
Muzeul Louvre.
 mede jucîndu-se cu cercul. Detaliu de pe un crater
L| pictorului ..din Berlin", C i r c a 480. Muzeul Louvre 1

lopii erau prohab i l cele fabricate de ei înşişi. In

i lui Aristofan, bătrînul Strepsiade spune
•espre fiul său: „ î n c ă de c î n d era un mucos,
nalt de o şchioapă, modela case de argilă,
culpta corăbii de lemn, făcea mici care din
tj el e, iar d in coajă d e rodii făcea nişte broaşte
Io minunăţie". Copiii se distrau şi cu animale
'vii: cîini, raţe, prepeliţe, şoareci, nevăstuici
j sau lăcuste. Se jucau cu cercul şi cu titirezul,
| jucau ţintar. Se dădeau în scrînciob, săreau
s capra şi jucau ephedr/smos, adică duceau în
• cîrcă pe unul dintre tovarăşii lor de joacă.
Foloseau nucile drept bile şi făceau exerciţii
de aruncare cu pi être s au cioburi d e cer am i căi
c î t mai aproape de o linie desenată pe jos.
Jucăria numită de noi yoyo era cunoscută şi
de greci ; poate că statuia Efebul din Anticitera
reprezenta tocmai un adolescent care juca şi el
acest joc. Copii i şi efebii făceau exerciţii de
echilibristică, de exemplu stăteau cît mai mult
timp posibil pe un burduf plin şi uns cu gră-
sime, jocul cu mingea sau cu balonul avea mai
multe variante: mingea se putea ar u nea cu aju-
torul unor bastoane încovoiate lacapăt.ca la
hocheiulmodernfkeretizontesJ.Tinerilorşi bă-
trînilor le plăcea să asiste la lupte d e animale,
adesea crude şi sîngeroase: cîini cu pisici, co-
coşi cu cocoşi. Cocoşii de luptă se plăteau une-
ori foarte scum p. Li se dădea să mănînce ustu-
roi şi ceapă, c a s ă d e v i n ă m a i războinici şi li se
puneau la picioare pinteni de bronz. Magis-
traţii din Atena organizau în fiecare an la
teatru lupte de cocoşi, la care se deschideau
pariuri, jocurile de noroc erau numeroase, de
la jocul „cu soţ sau făr'de", practicat cu mo-
nede de bronz, subdiviziuni ale obolului, cu
arşice sau boabe, pînă la diferite jocuri cu
zarul (kubosj. S-au găsit zaruri făcute din lut
ars. Cea mai bună aruncare („aruncarea Afro-
ditei") era de trei ori şase (căci se juca de

Leagăn. Detaliu de pe o amfcră atică. Al treilea pătrar

al secolului al Vl-!ea. Muzeul Louvre'

305

obicei cu trei zaruri); cea mai proastă arun-
care era de trei ori unu („aruncarea cîinelui").
Pctteio era un fel de joc de table sau de dame;
eroii lui Homer jucau cu un fel de fise. Grecii
mai cunoşteau un joc asemănător cu jeu de
/'o/e (germ Gonsesp/e/), care consta în depla-
sarea unor pioni sau a unor pietre pe un tra-
seu determinat, conform indicaţiilor date de
aruncarea zarurilor. Amintim în s f î r ş i t de
kottobos, care se juca mai ales la banchete: cu
un rest de vin de pe fundul cupei, băutorul
viza o ţintă fixă, pronunţînd în acelaşi timp nu-
mele persoanei iubite; dacă ţinta era atinsă,
era semn bun, adică dragostea sa va fi încoro-
nată de succes. Acest joc a devenit cu timpul
mai complicat: vasul care servea drept ţintă
putea fi umplut cu apă şi nişte farfurioare de
lut ars erau lăsate să plutească în lichid; ju-
cătorii încercau să ţintească aceste obiecte
minuscule si să le scufunde; premiul locului
kottabos revenea celui care scufunda cel mai
mare număr de farfurioare. Altă variantă a
jocului: un mic platou se aşeza în echi-
libru în vîrful unui beţişor lung de metal, în
poziţie verticală ; jucătorul trebuia să doboare
306
joc nuTiit c^^e-
dr-s^os, De-.a:iU
de pe o oe^c^oe
5. pictorului Jui
Shuva'ov". C i r c a
430-420. Muzeu
din Berlin. ΓΟΪΟ
H i r mer.
platoul, aruncînd în el restul de vin din
cupă. R F.
j U R Λ M i N T. jurămîntul juca în viaţa
grecilor un rol important, î i garantau divini-
tăţile în numele cărora era rostit şi un sperjur
jignea direct pe zei. într-o societate înteme-
iată pe religie, aşa cum era societatea greacă,
jurămîntul era angajamentul cel mai serios
practicat în viaţa particulară şi publică deo-
potrivă. Zeul invocat cel mai des era Zeus, iar
cu aceste prilejuri numele lui era urmat de
epitetul „protector al jurămîntului". în func-
ţie de împrejurare, loc sau epocă, grecii ce-
reau şi ocrotirea altor divinităţi sau chiar a u-
nor eroi locali. Nu se cădea ca femeile să jure
în numele unui zeu-bărbat; deobicei ele o in-
vocau pe Hera. Chiar şi nemuritorii se legau
prin jurămînt: în poemele homerice citim că
Zeus jura pe Pămînt, Cer şi Stix. Fiindcă
vedea totul, Helios (Soarele) era adeseori po-
menit în jurăminte.
jurămîntul era un act religios ; ca să fie c î t
mai solemn, trebuia rostit cu ochii înălţaţi
spre cer, cu m î i n i le întinse înainte, în picioare,
 ţ η faţa altarului dintr-un sanctuar. Atingerea
altarului sau a statuii zeului dădea jurămin-
telor si mai multă tărie, jurămîntul era înso-
ţjt de un sacrificiu. La Atena era o piatră pe
care se aşezau cei ce doreau să facă un legă-
mînt. Jurămintele se terminau cu o formulă de
blestem, ca re chema m în ia divină asupra celui
care nu-şi va ţine cuvîntul, pedeapsa urmînd
s ă treacă şi asupra urmaşilor.
Obiceiul jurămintelor era curent nu numai
în viaţa particulară, ci şi cînd erau în joc in-
terese obşteşti. Compatrioţii lui Solon s-au
legat prin jurăm în t să rămînă credincioşi insti-
tuţiilor sale; tinerii atenieni î ş i dobîndeau
drepturile cetăţeneşti numai după ce jurau
să-si apere patria şi să respecte legile. Acelaşi
obicei exista şi în alte cetăţi. Magistraţii de-
puneau jurămînt înainte de a intra în funcţia
lor politică sau judiciară, în sfîrşit, părţile
care încheiau un tratat se angajau în acelaşi
fel; textul jurămîntului şi numele celor care
l-au rostit erau adesea gravate pe o stelă aşe-
zată într-un loc sacru. P. D.
J U S T I Ţ I A . J u s t i ţ i a ateniană (singura des-
pre care sîntem bine informaţi, graţie ple-
doariilor păstrate şi Constituţiei Ateniene a lui
Aristotel) se distinge prin două trăsături ne-
obişnuite: lipsa unui acuzator publicşi numă-
rul extraordinar de mare al juraţilor (cel pu-
ţin 501 în tribunalul heliastilor).
Se î n t î m p l a foarte rar ca magistraţii cetăţii
să ia ei î n ş i ş i iniţiativa unui proces. A t î t în
procesele particulare (dikai), cit şi î n cele pu-
blice (grophoi), justiţia e aproape totdeauna
pusă în mişcare de către un simplu cetăţean,
care înainta o p l înger e, fie pentru c a s e simţea
lezat personal, fie pentru că avea impresia că
polisul — comunitatea din care făcea parte —
fusese păgubită de acuzat. Delaţiunile sico-
fonţilor [vezi cuvîntul], această plagă a
democraţiei ateniene, erau încurajate oficial :
dacă acuzatul se dovedea a fi vinovat, denun-
ţătorul primea o recompensă care putea atin-
ge jumătate din amenda aplicată vinovatului.
E adevărat î n s ă că denunţătorul trebuia să de-
pună o cauţiune ş i , dacă nu obţinea cel puţin
o cincime din voturile juraţilor, era obligai
să plătească o amendă mare (1000 de drahme).
La Atena exista un fel de poliţie, alcătuită
din arcaşi sciţi, îmbrăcaţi în tradiţionalul
lor costum exotic. Şefii lor erau „Cei unspre-
zece" ; ei puteau aresta orice hoţ sau criminal
prins în flagrant delict si, dacă acesta î ş i recu-
noştea cu l pa, să-1 execute pe loc; dacă nu recu-
noştea, îl predau unui tribunal spre judecată.
Tot ei acţionau în cazurile de denunţ şi ei
răspundeau de închisoare şi de execuţii; cupa
cu cucută i-a fost adusă lui Socrate de un ser-
vitor al ,,Celor unsprezece".
„Judecători de instrucţie" erau cei nouă
arhonţi: orhoniele-rege pentru procesele refe-
ritoare la religie şi la omoruri; orhontele
eponim pentru chestiunile de drept privat
ale cetăţenilor; po/emarhul pentru procesele
cu meteci şi cu străini ; în fine cei ş a s e tesmo-
teţi, pentru tot ce afecta interesele materiale
ale statului. Cetăţenii nu puteau fi supuşi la
torturi, cum se î n t î m p l a cu s c l a v i i audiaţi ca
martori.
Procesele de omucidere erau judecate de
mai multe tribunale: Areopagul [vezi c u v î n -
tul], Poiiadion, alcătuit din cincizeci şi unu
de epnetoi, De/phinion-ul şi în s f î r ş i t tribuna-
lul Pritaneului [vezi cuvîntul], format din
arh c n te /e- rege şi din regii triburilor. Tribu-
nalul Pritaneului judeca chiar şi animalele şi
obiectele neînsufleţite care provocaseră
moartea unui om.
In afară de cazurile unde se produsese văr-
sare de sînge, celelalte procese intrau în com-
petenţa tribunalului popular He/ία/α, emana-
ţie a atotputernicei Ekk/esio, Adunarea poli-
tică a cetăţenilor. Dealtfel Ekklesia însăşi se
putea transforma în tribunal, cum s-a întîmplat
în 406, cînd au fost judecaţi şi condamnaţi la
moarte strategii învingători în bătălia navală
de la Arginusai, sub acuzaţia de a fi provocat
prin neglijenţa lor moartea soldaţilor naufra-
giaţi într-o furtună. Orice cetăţean în vîrstă
de cel puţin treizeci de ani putea face parte
din Heliaia. Numărul total al iuraţilor (he-
307
f/'ost/sau dicasti: heliastai, dikastai) era fixat la
ş a s e mii. Anual, din lista decandidaţi stabilită
de fiecare demos, cei nouă arhonţi şi secreta-
rul lor trăgeau lasorţi c î t e ş a s e s u t e d e nume
pentru fiecare din cele zece triburi. Se luau
măsuri de precauţie extraordinare ca î m p r i c i -
naţii să nu afle componenţa t r i b u n a l u l u i care
avea să-i judece, alcătuit din minimum 501
membri (uneori 1001 sau 1501, sau chiar
2001) — ca şi cum ar fi fost posibil să corupi
sute de persoane ! în zorii zilei în care judeca
Heliaia se proceda la tragerea la sorţi a heliaş-
tilor din fiecare trib: ei erau repartizaţi
astfel în mai multe tribunale, căci funcţionau
mai multe jurii în a c e l a ş i timp. Maşinile
pentru tragerea l a s o r ţ i (kleroteria) găsite de
arheologii americani în agora ne dau posibili-
tatea să înţelegem mai bine cele trei capitole
din Constituţia Atenei de Aristotel consacrate
descrierii minuţioase a acestei operaţii.
H e l i a ş t i i intrau în s a l a tribunalului la care
erau repartizaţi şi se aşezau pe bănci de lemn,
acoperite cu rogojini de stuf. Magistratul care
prezida şedinţa lua loc pe o estradă (berna) în
fundul s ă l i i , înconjurat de un grefier, de un
crainic şi de c î ţ i v a arcaşi sciţi, care asigurau
menţinerea ordinii, în faţa lui se afla tribuna
de unde se rosteau pledoariile şi o masă
pentru numărătoarea voturilor. Publicul se
îngrămădea lîngă i n t r a r e ş i era despărţit de
juraţi printr-o barieră. Gref ierul citea dosarul
întocmit de „judecătorul de instrucţie". Apoi
preşedintele dădea cuvîntul, pe rînd, acuza-
torului si pîrîtului. Fiecare trebuia să pledeze
singur, fără avocat, dar exista posibilitatea
d e a c o m a n d a o p l e d o a r i e u n u i om de meserie,
numit logograf, pledoarie care se î n v ă ţ a pe
de rost. Multe dintre discursurile lui L i s i a s ,
Demostene şi ale altor oratori antici au fost
scrise la cererea unui client. Se mai putea
cere tribunalului permisiunea de a fi ajutat
sau chiar înlocuit de un prieten mai elocvent
(synegoros), care nu era avocat de meserie şi
nu putea fi plătit. Toţi cei care nu erau cetă-
ţeni .(femei, meteci, s c l a v i , liberţi) erau repre-
zentaţi în instanţă de tată, soţ, tutore legal,
308
stăpîn sau patron. Timpul de vorbire pentru
fiecare parte era limitat de un orologiu cu
apă, clepsidra; dezbaterile se desfăşurau fără
întrerupere şi trebuiau să se termine î n
aceeaşi zi.
Heliaştii tăceau de la începutul p î n ă |a
s f î r ş i t u l şedinţei; ei n-aveau dreptul să pună
nici o întrebare. După dezbateri erau c h e m a ţ i
să voteze, în secolul al IV-lea, votarea se făcea
cu două discuri de bronz străbătute de cîte o
tijă metalică. Una dintre tije era plină, alta
era goală. Heliaştii defilau prin faţa a doua
urne; numai conţinutul celei d i n t î i servea
la numărătoarea voturilor. Fiecare judecător
ţinea discurile în mină, ascunzînd extremiti-
ţile tijei între degetul mare şi arătător , i
depunea în prima urnă discul cu tija goa ă
dacă era pentru condamnare sau discul strl-
bătut de tija plină dacă era pentru achitare,
apoi punea în urna a doua discul celălalt,
Cînd acuzatul era declarat vinovat cu majori-
tate de voturi şi dacă pedeapsa nu era fixată
de lege, avea loc „aprecierea pedepsei": i e
dădea acuzatului cuvîntul, ca să propună l
însuşi pedeapsa. Socrate, în memorabil l
său proces din 339, a declarat că ar merii j
mai degrabă o răsplată, aceea de a fi hrăn t
pe gratis în pritaneu [vezi cuvîntul]. Urm i
al doilea votai heliaştilor, c a r e f i x a pedeapsa
o simplă amendă, confiscarea parţială sau
totală a bunurilor, alungarea temporară s a u
definitivă din cetate, privarea de drepturile
cetăţeneşti, închisoarea sau, în fine, moar-
tea, la care se adăuga uneori interzicerea
dreptului d e a fi îngropat. (Pentru executarea
pedepselor capitale, vezi P e d e p s e ) .
Heliaştii căpătau o diurnă, care îi despăgu-
bea pentru pierderea timpului. De aceea
leneşii şi incapabilii se îmbulzeau la tribu-
nale, ca să ia jetonul de prezenţă; o dată cu c î ş -
Kuros de la Anavisos. Circa 530. Muzeul Naţional din
Atena. foto 5. Me/e!zf's.
Kuros de la Voiomandra. Circa 550. Muzeul Naţional
din Atena. Foto S. Mtletzis.
tigarea existenţei, ei î ş i exercitau puterea
,,regală" de judecător care hotărăşte viaţa sau
moartea acuzaţilor. Numărul considerabil de
heliaşti dezvolta la Atena gustul pentru pro-
cese şi pentru şicane, Aristofan, în Viespile, a
criticat aspru acest sistem judiciar. R. F.
K O R E, K U R O S. Cu denum irea, de o
mprecizie voită, kuros, care înseamnă în gre-
iceste „băiat", arheologii desemnează tipul
statuar viril cel mai răspîndit în epoca arhaică.
La fel, tipul statuar feminin a primit numele
de kore, adică „fată". Aceste două tipuri,
fixate încă înainte de sec. al Vll-lea, se vor
repeta de-a lungul a peste o sută de ani şi vor
constitui teme de predilecţie ale sculptorilor
care vor î n v ă ţ a astfel, prin exerciţiu, redarea
corectă a detaliilor anatomice şi a drapajului.
Redarea anatomiei, cînd e vorba de kuros:
într-adevăr, acesta e reprezentat totdeauna
gol, cu acea nuditate de atlet în timpul antre-
namentului, care dădea zeilor prilejul să
admire corpul unor fiinţe făcute după chipul
lor. Redarea drapaiului, pe care puteau s-o
studieze cînd sculptau o kore, căci ea e tot"
deauna îmbrăcată, fie cu un pep/os dorian, fie
cu hiton şi himotion, veşminte ioniene. Fie că
era destinată unui sanctuar, fie că străjuia un
mormînt, orice statuie trebuia să prezinte
sexele sub aspectele lor cele mai caracteris-
tice: bărbatul ca pe un tînăr sportiv, femeia
ca pe o tînără cuminte.
Lăsînd la o parte această diferenţă, koroi
şi /curo/ (acastea sînt. în greceşte, formele de
plural de la kore ţi kuros. N. tr.) semănau
prin ţinuta lor plină de demnitate religioasă
şi prin atitudine. Erau înfăţişaţi, în picioare,
din faţă, cu capul sus şi de obicei, cu un
„Kore cu pepios". Circa 540- 530. Muzeul Acropolei,
Atena. Foto Hassio.
Kore. Circa 520. Muzeul Acropolei, A t e n a , Foto HosS'o,
,,Kore cu peplos", detaliu. Muzeu! Acropolei, Aten-j.
Foto Hossio.
312
picior înainte, ca să dea statuii stabilitate
şi, în acelaşi timp, pentru a sugera ideea
că personajul se poate mişca. Acest picior
e invariabil stîngul, ceea ce ar dovedi, dufă
unele ipoteze, imitarea statuilor egiptene.
Iniţial, braţele erau strîns lipite de corp,
sculptorii evitînd astfel riscul spargerii;
într-o epocă ulterioară, ele se desprind, sch.-
ţînd o mişcare ce va ram în e totdeauna timidă,
iar ko rai poartă adesea în mină o ofrandă: o
floare, un fruct sau un porumbel, A t î t koroi
cît şi /curo/ sînt înfăţişaţi adesea în mărimi
naturală, materialul utilizat fiind bronzul
sau marmura. Accesoriile (cercei, coliere
etc.) se făceau din alt material şi erau aplicate.
O policromie vie însufleţea aceste figuri sta-
tuare. Către sfîrşitul sec. al Vl-lea, introdu-
cerea unei mişcări mai vi i, renunţarea la legea
frontalităţii (care împărţea prea rigid corpul
în două jumătăţi simetrice în jurul unei axe
verticale), în sfîrşit individualizarea expre-
siilor, în trecut cam stereotipe, dau statuilor
masculine si feminine o personalitate ce nj
ne mai, permite să le clasăm în două tipuri
atît de strict determinate, cum erau cîndv.i
kuroi şi korai. P. D.
L A C O N l A. Acesta e numele regiumi
a cărei capitala era Sparta. Intre două şiruri
de munţi î lalţi (cei mai impunători s î n t Tai-
getul la vest şi Parnon la est), curge rîul Euro-
tas, care străbate o cîmpie îngustă, dar fer-
tilă. Afară de Sparta nu existau aşezări mari,
nici măcar Amiclai, care îşi datora celebritatea
sanctuarului său. în epoca miceniană, Laconia
a fost una din provinciile peloponeziene cele
mai receptive la influenţa cretană. La Vaphio
au fost descoperite unele din cele mai intere-
sante opere din această perioadă: pumnale cu
lame, pe care sînt incrustate scene de vînă-
toare, şi două ceşti de aur şi cu pereţii deco-
raţi în relief cu tauri (unii sălbatici, apărîn-
du-se de vînători, alţii domestici). P.D.
L A E R T E [ L A E R T E S ] . A rămas î n
amintirea oamenilor numai datorită faptului
 Rîu I Ëurotas şi mun-
tele Taiget, Foto
βουβοί- Î a m o t t e .
că a fost tatăl lui Ulise. în timpul absenţei
fiului său, Laerte a trăit retras pe mica sa
proprietate, departe de treburi le publice s i de
greuiăţile prin care trecea Penelopa.
L A G l Z l I. Din toată opera lui Alexandru
cel Mare, cucerirea Egiptului este poate partea
cea mai frumoasă şi cea mai durabilă. Price-
perea celor care au condus destinele acestei
ţări a făcut ca, timp de mai bine de un secol
şi jumătate, Valea Nilului şi Delta să devină
unul din polii lumii noi. La moartea marelui
cuceritor, tgiptul a revenit diadohului [vezi
D i a d o h i i] Ptolemeu, fiul lui Lagos (de
aici numele de Log/zi, dat dinastiei). Conti-
nuînd politica inaugurată de Alexandru, el a
menajat interesele şi susceptibilităţile locui-
torilor. Cînd, în 306, urmînd exemplul lui
Antigon, Ptolemeu ş i - a luat titlul de rege, s-a
proclamat moştenitor al lui Alexandru, pe
care zeii î l desemnaseră ca urmaş al faraonu-
lui. Respectînd tradiţiile religioase seculare,
a lăsat clerului toată libertatea, mulţumin-
du-se să adauge la Panteon pe Serapis, divini-
tate menită să creeze o legătură între egipteni
si greci. A avut o administraţie financiară
înţeleaptă şi bine organizată, care de altfel
nu menaja de loc averea cetăţenilor. Din
oraşul Alexandria, unde adusese corpul mare-
lui cuceritor, a făcut una din capitalele econo-
mice şi spirituale ale lumii mediteraneene.
El a acţionat cu prudenţă, e v i t î n d totdeauna
să se compromită, în intrigile dintre diadohi.
Nu s-a interesat de loc de vecinii de las ud, dar
a început cucerirea Cirenaicii, anexată în
întregime abia mai tîrziu de Ptolemeu Ever-
getul, unul din succesorii s ă i . A avut mereu
ochii îndreptaţi spre Grecia, spre insulele din
Marea Egée, mai ales spre oraşele de pe lito-
ralul microastiatic, dar şi spre Siria, care încă
din cele mai vechi timpuri ale antichităţii
aţîţase pofta faraonilor. In 312 a reuşit să,
zdrobească un atac al lui Demetrios Poliorce-
tul ş i , în 306, l-a respins pe Antigon în faţa
localităţii Pelusion. în această vreme Ptole-
meu Lagidul şi curtea sa, instalată în insula
Cos, reprezentau elenismul în toată splen-
doarea sa. în 284 a avut înţelepciunea de a
abdica şi de a lăsa tronul fiului său mai mic,
Ptolemeu al ll-lea, supranumit Filadelful.
313
 Sub domnia s a , C o i p t u l continuă să cunoască
0 perioadă de s t r ă l u c i r e . Ptolemeu Filadelful
exercită o hegemonie trecătoare în Marea
Egee, unde Cicladele s i msula Samos sint
puternic influenţate de el, iar Samotrace e
controlată de una din garnizoanele saie; în
ceie din urmă, în 271, regele i; ι extinde
puterea asupra unei părţi însemnate din
S i r i a , Cilicia ş i Pamfilia.
Duoă ce moare sora sa Arsinoe cu care
('după o b i c e i u l egiptean) se căsătorise şi care
îl s u s ţ i n u s e cu energie, Ptolemeu al l!-lea
cunoaşte o s e r i e de insuccese (în Grecia ş i
Siria), care î n s ă nu afectează s i t u a ţ i a Egiptu-
lui. O dată cu venirea la tron a succesorului
său, Ptolemeu al Ill-lea Evergetul (246—221),
dinastia Lagizilor începe să fie ameninţată.
Exoedi t i ι le temerare ş i costisitoare ale arma-
tei egiptene p î n â î n B.ictriana golesc v i s t i e r i a
si obliga administ r atia să stoarcă tot mai
mulţi bani de ia contribuabili. Nemulţumirea
oopuiară sporeşte sub domnia lui Ptolemeu al
1 V-1 ea Filopator, după strălucita victorie
d e l à Rafia (317) asupra lui Antioh al I l l - l e a :
egiptenii, conştienţi de contribuţia adusă de
ei ia acest succes, nu mai suportă să fie trataţi
ca un popor c u c e r i t ş i sa ase u Iţe de functiona-
ni recrutaţi numai dintre greci. Căci eleni-
zarea Egiptului a rămas totdeauna superfi-
c i a l a : î n t r e indigeni si greci n-au existat rela-
ţ i i efective: cele două populaţii erau vecine,
una dommînd-o net pe c e a l a l t ă . Anumite
oraşe'Alexandria, Naucratis, Ptolemais) erau
cetăţi greceşti ridicate într-o ţară străină:
la fel si m i c i l e teritorii cucerite in desert, ca
oaza de la Faium. în alte locuri, grecii formau
numai cadrele de conducere politică -i admi-
nistrativă.
Ca urmare, din secolul al ll-lea, Egiptul nu
mai ocupă locul de frunte. Posesiunile externe
s î n t abandonate una după alta, izbucnesc tul-
burări în interiorul ţ ă r i i , reprimate cu cruzi-
me de Ptolemeu al V'-iea Epifanes (203—
182; Războaiele interminabile dintre Lagizi
s i Seleucizi r â u o întorsătură nefericită, iar
romanii î n c e p sa a r a t e un interes de râu augur
314
pentru acest stat, încă prestigios si bogat. 1η
anul 34, după domnia unor regi şi regine fără
glorie, Cleopatra, nereuşind să-l seducă ^
Octavian 'cum făcuse î n a i n t e cu Antoniu ·:ί
Cezar), preferă să se sinucidă, d e c î t să parti.
cipe la alaiul triumfal al împăratului ca.- E
făcuse din Egipt o s i m p l ă provincie romană
D
.D.
L A l O S, La i os, descendent din n earn u l ;
Cadmos, a fost rege al Tebei. Cind s o ţ i a sa
locasta a născut un băiat, Laios a poruncit ,a
fie ucis imediat, fiindcă un oracol prevest,;e
că fiu! î ş i va ucide tatăl şi se va căsători cu
mama s a . Destinul e î n s ă ineluctabil. Pruncul
n-a fost ucis, ci aoandonat într-un loc pustiu
unde i-a găsit un păstor corintian. Copilul
acesta era Oedip; c î n d s-a făcut mare, :-a
omorît într-adevăr pe Laios, într-o î n c a · ^ -
rare, fără să ştie nimic de legătura dintre e;
si victimă, şi s-a căsătorit apoi cu locasta.
P. D
L A O C O O N . Povestea lui Laocoori o
cunoaştem g r a ţ i e lui Vergiliu şi unui celebru
grup statuar executat în epoca elenistică.
Cînd grecii au lăsat în faţa zidurilor Troiei
calul de lemn în care ascunseseră pe cei mai
buni dintre războinicii lor, Laocoon a făcut
tot ce i-a stat în putinţă ca să-i î m p i e d i c e pe
troieni ţa aducă în cetate acest monstru peri-
culos, in timp ce vorbea, au i e ş i t din mare doi
şerpi care au sugrumat pe cei doi f i i a t lui
Laocoon: cînd prorocul a încercat să-i salveze
din strînsoarea reptilelor, a fost si ei sufocai
si a murit în chinuri groaznice. p. D.
L A P l Ţ l l [L A P l T H A I]. Lapiţii locu-
iau î n Tesalia şi legendele le atribuiau un
trecut foarte îndepărtat. Se spunea că i-ar fi
alungat pe pelasgi din regiunea Pindului şi
din Osa, La nunta Deidamiei, f i i c a regelui
Peiritous, au fost invitaţi si centaurii. A c e ş t i a
au tulburat ospăţul, vrind să răpească s o ţ i i l e
şi băieţii gazdelor lor, dar lapiţii au încercat
să-i împiedice, în această celebră încăierare.
ilustrată adesea în operele de artă, lapilii au
apărut în ochii grecilor ca reprezentanţii
civilizaţiei în luptă cu barbaria. P. D.
L A R l S A [ L A R I S S A ] , Cetatea L a r i s a a
fost întemeiată poate chiar înainte de epoca
miceniană. î n t i m p u r i l e istorice, a fost oraşul
principal al T e s a l i e i şi reşedinţa d i n a s t i e i
Aleuazilor. A i c i au locuit un timp cîteva
personalităţi ilustre (Pindar. Hipocrat, Pla-
ton), chemate la curtea prinţilor pe jumă-
tate barbari, dar seduşi de strălucirea c i v i l i -
zaţiei elenice. p, D.
L A U R IO N. Aproape de extremitatea
Peninsulei Atica, pe coasta de est, se înalţă
muntele Laurion, unde însemnate filoane de
plumb argentifer ajungeau pînă la suprafaţă.
Exploatarea lor începuse încă din timpuri
străvechi. Dar abia în 484 a fost descoperit
un zăcămînt foarte bogat, care a constituit
pentru Atena o sursă de bani considerată de
poeţi ca un dar al zeilor. Aceste venituri
nesperate au contribuit la victoria obţinută
de atenieni asupra perşilor c î ţ i v a ani mai
tîrziu si, în timpul lui Pericle, au servit, cei
puţin parţial, la înfrumuseţarea Acropolei.
Cu toate că în imediata apropiere a minelor
s-au construit fortăreţe, ele n-au putut fi
întotdeauna apărate contra atacurilor ina-
mice, în timpul războiului peioponeziac,
spartanii au ocupat locul şi i-au îndemnat la
fugă pe sclavi i statului, gata oricînd să dezer-
teze din cauza condiţiilor foarte grele de
muncă. La începutul secolului al ll-lea, zăcă-
mintele fiind aproape epuizate — cel puţin
pentru posibilităţile tehnicii de extracţie de
atunci —, exploatarea a fost încetul cu înce-
tul abandonată.
P. D.
L E D A. Led a , f i i c a lui Nemeş is, s-a căsătorit
cu Tindar, regele Spartei. Dar Zeus a îndră-
git-o ş i , ca să se poată împreuna cu ea, a luat
înfăţişarea unei lebede. Cei patru copii ai
Ledei s-au născut din două ouă: dintr-unu!
Castor şi Polux, din celălalt Elena şi Clitem-
nestra. După altă legendă, Zeus ar fi sedus-o
pe Nemesis î n s ă ş i , Leda primind în grijă paza
ouălor. Oricum ar fi, între un amant rege al
zeilor, o mamă de origine divină, temută
pentru răzbunarea ei necruţătoare, şi patru
315
 Luptătorul numit Leonida. Artă laconiană. Circa 480,
Muz?ul Naţional din Atena, foro Emile.

copii cu vieţi atît de bogate în peripeţii,

Leda apare mai degrabă ca un personaj secun-
dar, în timpul perioadei elenistice, atît de
avide de erotism, ea a inspirat artiştilor com-
poziţii pe c î t de academice î n formă, pe atît
de îndrăzneţe prin subiect. P. D.

L E l T U R G l A. Instituţie ateniană, fără

corespondent în c i v i l i z a ţ i a noastră. Statul
aşteaptă de la cetăţenii cei mai bogaţi să-şi
asume singuri anumite cheltuieli de interes
public: organizarea sărbătorilor şi a concursu-
rilor dramatice, echiparea unei nave de răz-
boi, primirea unor oaspeţi de seamă. Desem-
narea persoanelor cărora le reveneau aseme-
nea sarcini avea caracter oficial şi era discu-
tată de arhonţi sau de strategi. Nimeni nu
putea să refuze, decît i n d i c î n d numele altui
cetăţean, pecare îl considera mai bogat; dacă
acesta din urmă se recuza şi el, pretextînd că
nu are mijloace suficiente, se propunea celor
doi interesaţi să facă schimb de avere, în
felul acesta se lămurea imediat cine era cel
mai indicat să suporte cheltuiala. şi să întreţină corabia în anul c î t dura pres-
Leiturgia era o cheltuială mare, atît de apă- taţia sa. în schimb avea comanda navei î n
sătoare, î n c î t , începînd cu secolul al IV-lea, timpul leiturgiei sale. Strategul care îl desem-
a fost repartizată la mai multe persoane. Ea na nu se interesa de competenţa sa î n ches-
consta în obligaţii supuse aprecierii unui fel tiunile navale, ci doar de avere; adevărata
de tribunal. Astfel, după reprezentaţi i le dra- responsabilitate a navei era încredinţată unui
matice, cei ce se achitaseră de o (e/turg/o erau subaltern experimentat. L a r î n d u l lor, horegii
judecaţi pentru calitatea spectacolelor mon- (khoregoi) erau însărcinaţi să recruteze, să
tate pe cheltuiala lor. Dar prestaţia aceasta întreţină şi să echipeze pe socoteala lor pe
era şi o onoare; cel care o achita era conside- coriştii care luau parte la concursurile drama-
rat un fel de magistrat, iar dacă trupa pe care tice. Ei alegeau fiecare, după o ordine fixată
şi-o alcătuise pentru o reprezentaţie era soco- prin tragere la sorţi, pe poetul care va fi jucat
tită cea mai bună, el era încoronat — recom- de trupa lor. Dacă piesa finanţată de horeg
pensă pur morală. era considerată cea mai bună, el, autorul şi
Principalele leiturgiai erau khoregia şi actorul primeau cîte o coroană. P. D.
trierarkhia. Aceasta din urmă, instituită pro-
babil cînd Temistocle a mărit flota ateniană i L E M N O S . Aşezată aproape de gurile
consta în echiparea unei nave, pentru care Helespontului, insuliţa Lemnos trecea, dato-
statul dădea carcasa, pînzele şi echipajul. rită caracterului ei vulcanic, drept reşedinţa
Trierarhul trebuiasă facă reparaţiile necesare preferată a lui Hefaistos, zeul focului. Aici

316
s,a prăbuşit el cînd Zeus l-a aruncat din înal-
tul cerului şi tot aici şi-a instalat atelierele
su bterane.
Altă legendă spunea că în acest colţişor de
părnînt, departe de căile obişnuite de naviga-
tje, greci i aflaţi î n drum spre Troia l-au aban-
donat pe Filoctet [vezi numele], a cărui rană
raspîndea un miros pestilenţial. Dar pentru
noi insula aceasta fără rol istoric prezintă
jpteres prin faptul că a păstrat, mai mult timp
decît oricare alt loc din Marea Egee, vesti-
giile unei populaţii primitive, numită în anti-
chitate pelosgi [vezi cuvîntul]. O steiă din
secolul al Vl-lea poartă î n c ă chipul sculp-
tat grosolan al unui bărbat cu profil destrăin
si o inscripţie nedescifratâ, cu caracter asemă-
nător scrisului anatolian şi etrusc. P. D.
L E O N I D A [L E O N l D A S]. Leonida
a devenit personificarea eroismului spartan,
în 480, în fruntea a trei sute de spartani, a
încercat să oprească intrarea uriaşei armate
persane în defileul îngust de la Termopile,
punct de trecere obligatoriu pentru oricine
voia să cucerească Grecia. Atacat pe la spate
de o formaţie duşmană condusă de trădătorul
Efialte, Leonida a murit împreună cu toţi
compatrioţii săi. Un bust celebru găsit la
Sparta (astăzi în Muzeul din Atena) este soco-
tit de unii savanţi portretul generalului: sub
coiful cu creastă înaltă, figura exprimă o
energie sălbatică; mişcarea umerilor e plină
de elan. P. D.
L E O N I D A [ L E O N I D A S] DIN
T A R E N T . Poet liric din secolul al 111-lea,
autor a numeroase epigrame din Antologia
greacă.
L E S B O S . Lesbos, numită astăzi şi Miti-
lene, este una dintre insulele cele mai mari
şi mai fertile din Marea Egee. Numele său, ca
şi acela al celorlalte cetăţi care au cunoscut o
deosebită înflorire economică, nu figurează
la loc decinste în manualelede istorie. Locui-
torii din Lesbos au preferat să acţioneze în
interesul şi pentru bunăstarea lor şi nu pentru
glorie; ei n-au căutat să-şi asigure o anumită
supremaţie în lumea greacă. Totuşi rolul
Lesbosului nu e atît de neînsemnat. Aşezată
foarte aproape de coasta asiatică, insula a fost
unul din centrele populaţiei „eoliene", care la
începutul Epocii de Fier s-a ins ta I at pe ţărm ui
de nord-vest al Anatoliei. în secolele al
V11-1 ea si al Vl-lea, Leş boş u l a avut o perioadă'
mai agitată, căreia i-a pus capăt înţeleptul
Pitacos; după aceea a căzut sub dominaţia
persană. Eliberată în urma războaielor medi-
ce, insula a intrat printre primele state gre-
ceşti î n Confederaţia de la Delos. Cu toate
eforturile sale de a scăpa de tutela Atenei,
care devenise prea apăsătoare, Lesbosul nu
şi-a recîştigat independenţa d e c î t la s f î r ş i t u l
războiului peloponeziac. A jucat un rol modest
în diplomaţia complicată din prima jumă-
tate a secolului al IV-lea şi a căzut în cele
din urmă sub dominaţia macedoneană.
La un moment dat, şi-a cucerit gloria în
domeniul poeziei: Alceu şi celebra Safo au
făcut din Lesbos capitala poeziei lirice în
secolul al Vl-lea. P. D.
L E T E [ L E T H E ] : Simbolul „uităm";
personaj mai mult alegoric d e c î t mitologic.
Cei vechi situau în infern un izvor numit Lete,
din care beau morţii, ca să uite amintirea
existenţei lor terestre.
Cei care consultau oracolul lui Trofonios
de la Lebadea (Beoţia) trebuiau să bea mai
întîi din apa unui izvor care provoca amnezia.
P. D.
L E TO. Nu încape nici o îndoială că Leto,
care a avut cu Zeus pe Apolon şi poate pe
Artemis, este un personaj de origine asiatică.
Ea ş i - a atras ura Herei : zeiţa s-a străduit prin
toate mijloacele s-o împiedice să nască pe
zeul luminii şi a interzis tuturor ţărilor să
primească pe nefericita Leto, care rătăcea î n
căutarea unui a z i l . O i n s u l i ţ ă numai, prea
modestă ca să se mai teamă de ceva, a acceptat
riscul de a fi pedepsită de Hera: e vorba de
317
Ortigia, care a primit de atunci numele de
De'os. Apoton şi Artemis au avut mereu g r i j ă
de Leto; ca s-o răzbune s a u s-o protejeze au
ucis pe c o p i i i Nliobei, precum si pe Tit'os,
care a vrut s-o necinstească. P.D.
L E U C A D A [ L E U K A S J . Dintre toate
insulele ioniene, L e u c a d a este cea mai apro-
piată de continent, de care odesparteun canal
îngust, Este o insulă muntoasă, locuită î n c ă
din epoca miceniană. S-a susţinut, dar fără
argumente suficiente, că ar trebui identificată
cu Itaca homerică. Mai tîrziu locul Leucadei
în viaţa şi istoria c i v i l i z a ţ i e i greceşti e cu
totul neînsemnat. O legendă povesteşte că
poeta Safo, nefericită în dragoste, s-a aruncat
în mare de pe unul din promontoriile Leu-
cadei. P.D.
LEUCTRA La Leuctra spartanii au fost
bătuţi pentru prima oară în c î m p deschis.
Evenimentul s-a petrecut în 371: atenienii
a l i a ţ i cu beoţienii au î n t î l n i t aici, la sud-vest
de Teba, armata lacedemoniană venită să
oblige pe beoţieni să dizolve Confederaţia pe
care o constituiseră. Meritul victoriei revine
în primul r î n d . l u i Pelopidas şi Epaminonda,
care au izbutit să distrugă falanga spartană,
considerată pînă atunci i n v i n c i b i l ă , folosind
o tactică nouă, dar şi graţie eroismului dove-
dit de Batalionul Socru [vezi articolul],
P. D.
L l B A N l O S. Retor şi critic literar(314—
392 e. n.). Libanios s-a născut la Antiohia, şi-a
terminat studiile la Atena, apoi a predat
retorica la Constantinopol, Niceea, Nicome-
dia şi Atena. La v î r s t a de patruzeci de a n i ,
s-a întors definitiv la Antiohia. A fost profe-
sorul s f î n t u l u i loan Gură-de-Aur şi prietenul
împăratului Iulian Apostatul. Ne-au rămas de
la el şaizeci şi c i n c i de d ' s c u r s u r i şi o cores-
pondenţă foarte bogată. R.F·
LICEUL [L Y K E l O N ]. Nume dat
adesea şcolii lui Ari.stotel din Atena, fiindcă
318
filozoful preda la g i m n a z i u l cu acest nurn e
situat în apropierea t e m p l u l u i lui Ap<-;lo
L i c i a n u l (Lykcios). Mai t î r z i u a fost nu-nit
Penpotos („plimbare") fiindcă era obirp| U i
ca d i s c u ţ i i l e să se poarte în timpul !ne ·
plimbări (de a i c i si expresia ,,Scoală p« r j
patetică"). Aici cercetările ştiinţifice s i
filozofice se efectuau în c o l e c t : v . Grupaţi
în jurul Iul Teofrast [vezi numele], ΓΙ,Γ-
a condus Ş c o a l a după Aristotel, Eude^os
redactat o Istorie a geometriei, iar Msnon
o I s t o r i e α medicinei; din ele ne-i u
rămas doar fragmente. Anstoxenos din "r;,_
rent a scris Elemente do armonie, păstrate nlnj
în z i l e l e noastre, si mai multe lucrări referi-
toare la muzică. Avem de asemenea citeva
fragmente din opera istoricului Dicearhos si
din scrierile lui Clearhos din S o l i s , partizanul
ideii existenţei separate a sufletului (con-eo-
ţie privită cu neîncredere de mulţi d i n t r e
condiscipolil săi). El era pentru o v i a ţ ă act.vă,
contrar principiului lui Teofrast, care n-·:,iţa
pentru viaţa contemplativă. Succesoru; l u i
Teofrast a fost fizicianul Straton din Lamr^ac
(288—269), care s-a apropiat de teoriile lui
Democrit [vezi numele], fără î n s ă să ajung·· la
atomism. S-a orientat spre un anumit fe : de
mecanicism, dar η-a renunţat la conceptul ce
calitate. C e i l a l ţ i scolarhi au fost mai p u ţ i n
cunoscuţi: excepţie face Critolaos care, în
156, a fost trimis de atenieni într-o ambas.idă
la Roma, împreună cu Carneade si Diogune
Stoicul. După Critolaos, bunăstarea sufletu-
lui, bunăstarea trupului si bunurile exteri-
oare s î n t toate trei necesare unei vieţi con-
forme cu natura. P.-M. S.
L l C l A [L Y K l A]. L i c i a este situata la
extremitatea de sud-vest a Asiei Mici si e
închisă între un şir de munţi î n a l ţ i si mare,
Această izolare η-a împiedicat-o să cadă sul)
d o m i n a ţ i a persană, exercitată de altfel de la o
destul de mare distanţă, ş i să sufere influenţa
c î n d a c i v i l i z a ţ i e i orientale, c î n d a celei gre-
ceşti. Aceste împrejurări au dat monumente-
lor s a l e un caracter foarte aparte. Arta sa
funerară e foarte originală; se găsesc p î n ă
astăzi, în m i j l o c u l unui p e i s a j de o frumuseţe
s ă l b a t i c ă , sarcofage izolate, cu capacul în
formă de arc frînt, asemănătoare cu casele de
lemn în care locuiau l i c i e n i i . Din s e c o l u l al
V-lea datează m o r m î n t u l straniu al unui
prinţ: constă dintr-un s t î l p î n a l t , pe care se
află un bazin cu pereţii î m p o d o b i ţ i cu relief u r i
ce ilustrează credinţele acestui popor „bar-
bar", străin culturii eienice. Influenţa sculp-
turii greceşti este totuşi c o n s i d e r a b i l ă , chiar
ţn reprezentarea Harpiilor, răpitoarele de
suflete, care au dat şi numele monumentului.
Mai c l a s i c este mormîntul Nereidelor, înălţat
cu un secol mai t î r z i u . Este tot un m o r m î n t
regal, c o n s t î n d dintr-o edicn'd î n formă de
templu, aşezată pe un soclu î n a l t de tip a s i a -
tic. Statuile feminine plasate între coloane,
frizele s o c l u l u i şi a n t a b i a m e n t u t sint toate
opera unor artişti greci. P. D.
L I C O F R O N [L Y K O P H R O N]. Poet
din epoca alexandrină, autor al unor tragedii
pierdute şi ai unui poem păstrat, Alexandra
(aproape 1500 de versuri), în versuri amfigo-
ricesi obscure sînt relatate pretinsele profe-
ţ i i ale Alexandrei (Casandra), f i i c a lui Priam.
R. F.
L I C U R G [L Y K U R G O S]. Licurg este
— ca şi Dedal, în alt domeniu — una dintre
personalităţile plăsmuite de greci ca să aibă
cui atribui i n v e n ţ i i l e sau i n s t i t u ţ i i l e pe care
nu voiau să le lase în anonimatul colectivi Lăţi i.
Textul cel mai vechi referitor la existenţa
acestui legislator a t î t de des menţionat de re-
torii vechi si moderni se găseşte în Herodot
(nu e deci anterior m i j l o c u l u i s e c o l u l u i al
V-lea). Mai î n a i n t e Pindar, care se interesa
de tot ce era dorian, pare să-i fi ignorat to-
tuşi existenţa. La fel, m u l ţ i a l ţ i autori n i c i
măcar nu citează numele acestui personaj ce-
lebru. Fără î n d o i a l ă , Licurg era cunoscut la
Sparta î n secolul al V-lea şi c h i a r către s f î r -
ş i t u l veacului anterior, dar se pare că reputa-
ţia sa nu era pe atunci a t î t de mare. C î n d au
început să se intereseze de el, grec i i n-au ştiut
să spună — ca de a l t f e l î n s ă ş i Pytr>ia de la
Delf i — dacă a fost om sau zeu. Pe seama ori-
ginii ş i v i e ţ i i s a l e c i r c u l a j p o v e ş t i l e c e l e mai
c o n t r a d i c t o r i i : povesti fără o baza prea se-
rioasă ş i fără deta ii concludente, f i indcă Plu-
tarh, la începutul biografiei lui Licurg, se
î n t r e a b ă cum o să-şi ducă la bun s f î r ş i t nara-
ţ i u n e a . Era de s î n g e r eg al, d ar la Spart a regi i
făceau parte din două f amili ι diferite si nu se
ş t i a dacă Licurg era u r m a ş u l iui Agis sau al
lui Euripon si n i c i măcar dacă a fost rege sau
numai tutorele si unchiu'l unui rege. După
unii, Pythia de la Delf i i-a încredinţat textele
pe care le-a dat s p a r t a n i l o r ca să-şi conducă
statul ; după a l ţ i i , Licurg ş i-a găsit i n s p i r a ţ i a
î n Creta ş i nu s-a dus la Delfi d e c î t ca să rati-
fice codul adus după o călătorie efectuată în
Creta, în realitate, i n s t i t u ţ i i l e c a r e ι se atri-
b u i e şi care dau Spartei o personalitate a t î t
de deosebită s î n t o s e r i e de obiceiuri, de ri-
turi, nişte acte aproape magice, existente
încă cu multe s e c o l e î n a i n t e . Datarea v i e ţ i i
lui Licurg se face cu o a p r o x i m a ţ i e de trei sute
de ani (din s e c o l u l al X i - l e a p î n ă în s e c o l u l al
Vlll-lea). Aşa incit nu e exclus ca el să fi for-
mulat s i codificat o b i c e i u r i l e contemporane.
Putem crede în existenta i s t o r i c ă a acestu
personaj, care î n s ă a căpătat c o n s i s t e n ţ ă abia
la mijlocul s e c o l u l u i al Vl-lea. După războiul
împotriva Tegeei, în momentul în care Sparta
era la un pas de distrugere d i n pricina disen-
s i u n i l o r interne, un e r or energic numit Hilon
a încercat să redea s t a t u l u i fo'ţa ş i poporului
dinamismul, r e î n v i i n d t r a d i ţ i a pe cale de
d i s p a r i ţ i e î n Sparta, c a ş i î n alte părţi. Re-
curgînd la un procedeu binecunoscut, Hilon nu
s-a î n f ă ţ i ş a t contemporanilor ca un reforma-
tor, ci a pus î n t o a r c e r e a la v e c h i l e t r a d i ţ i i la
adăpostul unui nume c a r e poate spunea ceva
s p a r t a n i l o r , dar care î ş i p i e r d u s e proba-
b i l orice c o n s i s t e n t ă î n negura g e n e r a ţ i i l o r
uitate, d i n v r e m u r i l e de demult. P. D.
L I C U R G [LYCURGOS] DIN
A T E N A . Orator s i o m d e stat ( a p r o x i m a t i v
319

390—324), descendent al unei f a m i l i i din ve-
chea nobilime ateniană, Licurg a fost, împre-
ună cu Hiperide, cel mai puternic sprijin al
lui Demostene în lupta sa contra lui Filip.
După Cheroneea (338), datorită încrederii pe
ca r e concetăţeni i săi o aveau în el, a ajuns pri-
mul administrator al statului, un fel de mi-
nistru al finanţelor şi al lucrărilor publice.
Poporul i-a făcut cinstea de a-l înmormînta îr
cimitirul Ceramic.
De la Licurg ne-a rămas un singur discurs,
Contra lui Leocrote, un rechizitoriu foarte se-
ver împotriva unui atenian care a fugit în
mod laş din cetate, cînd a devenit cunoscută
înfrîngerea de la Cheroneea. Acest discurs re-
flectă de la un capăt la altul rigiditatea şi du-
ritatea caracterului lui Licurg, înaltul său
simţ al datoriei şi intransigenţa sa absolută.
Stilul e în acord cu gîndirea: se simte efortul,
discursul e sentenţios, dispreţuieşte total gra-
ţia şi ironia, dar loveşte drept la ţintă, cu
semeţie şi vehemenţă. R. F.
L I D I A [L Y D l A]. Deşi η-are ieşire di-
rectă la mare, Lidia, cu capitala la Sardes, a
fost una din primele provincii an atol i en e care
au întreţinut raporturi cu Grecia. Faptul se
explică prin politica dinastiei Mermnazilor
(687 — aproximativ 548), reprezentată mai
ales prin Giges şi Cresus. Ei au încercat să-şi
atragă zeii din Olimp, atît din superstiţie, c î t
320
Lidia. Monedă a rege'u i Cresus: stater de aur pur. /
sul reprezintă protomele unui leu şi ale unui
561—546. Muzeul din Basel.
şi din interes, împărtăşim şi noi uimirea |uj
Herodot în faţa ofrandelor somptuoase oferite
de Cresus personal sanctuarului de la Delfj
Aceste bogăţii proveneau în mare parte din
regiunea fluviului Pactol, care căra nisipuri
aurifere. Se pa re că, din toată Asia Mică, Lia ia
a fost regatul cel mai puternic şi mai rafinat
pînă a fost cucerit de perşi (548). După unele
izvoare Lidia a fost prima ţară care a bătut
monedă. S-ar putea de asemenea ca din L i d i a
să f i pătruns în Grecia ideea tiran iei. în orice
caz, metodele întrebuinţate de Giges au fost
adoptate de majoritatea tiranilor, pentru a-si
domina concetăţeni i. P. D.
L I G I . Cu toată dragostea lor pasionată
pentru independenţă, statele greceşti erau
atît de mici, î n c î t ameninţarea unui duşman
redutabil le obliga să se unească în alianţe,
aproape totdeauna efemere. Ligile astfel con-
stituite nu trebuie confundate n i c i cu alian-
ţele provizorii d intre două sau trei cetăţi, mei
cu amficţioni ile [vezi cuvîntul], care aveau
un rol exclusiv religios (administrarea unui
sanctuar comun). Nu e de loc surprinzător,
deci, faptul că aceste l i g i s-au dezvoltat t::--
ziu, mai ales în perioada elenistică: era nece-
sar ca marilor regate ale succesorilor lui
Alexandru cel Mare să li se opună forţe mai
puternice d e c î t cele ale unor state izolate,
într-adevăr, ligile aheeană şi etoliană au fost
capabile să menţină echilibrul în conflictele
internaţionale din secolul al Ill-lea pînă lacu-
cerirea romană. Rolul ligii aheene a fost des-
tul de însemnat în pătrunderea romanilor î n
Grecia.
Dar primele ligi cunoscute de noi s î n t de
un tip cu totul diferit de cele din epoca ele-
nistică. Cel mai bun exemplu îl oferă Con-
federaţia numită „d e la Del os", în 477, după a -
lungarea barbarilor din Grecia, atenienii, care
fuseseră autorii principali ai victoriei, au pro-
 cetăţilor maritime să constituie împreună
Atena o flotă destul de puternică, ca să
nata opri o eventuală întoarcere a duşma-
nului. Participanţii aveau de ales între a fur-
niza corăbii cu echipaj sau a vărsa o sumă de
bani. Adeziunile au fpst numeroase, dar cei
mai mulţi au preferat contribuţia financiară;
rezultatul a fost crearea unei flote ateniene
cu banii strînşi de la cetăţile aliate, în conse-
cinţă, Atena s-a găsit în situaţia de a dispune
de mijloace de presiune politicăconsiderabile,
pe care s-a grăbit să le utilizeze pentru a face
din cetăţile confederate — în principiu ega-
lele ei — nişte state dependente. Liga nu era
deci decîtun instrument de hegemonie pentru
cetatea cea mai puternică.
Cînd sfîrşitul nefericitului război pelopo-
neziac a dizolvat ceea ce mai rămăsese din
această Confederaţie (căci anumiţi membri
î ş i redobîndiseră între timp independenţa),
Sparta a creat la rîndul ei, din resturile ligii
inamice, o organizaţie animată de aceleaşi
ambiţii. A doua Confederaţie alcătuită de
Atena (în 377) şi îndreptată de astă dată nu
împotriva barbarilor, ci contra Spartei, era
şi ea, în intenţia secretă a Atenei, un instru-
ment de dominare.
La mijlocul secolului al V-lea, a apărut o
ligă concepută după principii mai echitabile:
e vorba de liga constituită în 448 în Beoţia şi
îndreptată contra ameninţării ateniene. Toate
cetăţile, oricît de modeste, erau tratate pe
picior de egalitate, fiecare dispunea de un
număr de voturi proporţional cu populaţia.
Membrii ligii beoţiene erau grupaţi în
unsprezece districte şi fiecare trimitea
şaizeci de delegaţi în adunarea comună,
Puterea executivă şi comanda armatei apar-
ţineau unui colegiu de beotarhi (boio-
tarkhoi) aleşi.
Adunarea, un fel de Bule [vezi cuvîntul], lu-
cra pe secţii, dar decretele se votau numai în
şedinţă plenară. Liga îşi avea sediul la Teba,
care totuşi nu dispunea de vot preponderent.
Confederaţia înfăptuise un sistem monetar şi
ponderal comun, avea un tribunal pentru ju-
decarea diferendelor — într-un cuvînt, era
organizată ca o cetate.
Cam după aceleaşi principii s-au constituit
şi Ligile aheeană şi etoliană. Prima, care da-
tează din secolul al V-lea, a căpătat importan-
ţă numai după moartea lui Alexandru cel Mare.
Cuprindea cetăţile peloponeziene (şaizeci la
număr, într-o anumită perioadăV Era guver-
nată de două adunări, una restrînsă, cealaltă
deschisă tuturor cetăţenilor. Aceasta din urmă
alegea magistraţii; cei rnai importanţi erau
cei doi strategi, care deţineau puterea execu-
tivă, în această ligă Arătos a jucat un rol foar-
te important începînd din 245: prestigiul său
personal i-a permis să conducă mai degrabă
ca un monarh, decît ca un magistrat ales, L-a
atacat pe Antigon Gonatas şi a eliberat Co-
rintul în 432, iar în anul următor a invadat
Atica şi i-a bătut pe etolieni. Chiar şi regele
Macedoniei a fost obligat să negocieze cu el,
De altfel, mai tîrziu I-a chemat pe noul su-
veran macedonean, Antigon Doson, şi i-a în-
credinţat Peloponezul, de unde îl alungase pe
tatăl său. Altă personalitate ilustră a Ligii a
fost mai tîrziu Filopoimen. El a reuşit să dis-
trugă puterea Spartei, care se arăta ostila Con-
federaţiei, apoi a pornit contra Romei, dar a
pierit în 182 într-o ambuscadă. Moartea sa a
răpit Ligii orice speranţă de a-şi menţine in-
dependenţa în faţa puterii romane.
Liga etoliană a început să se contureze des-
tul de devreme, dar de-abia către 275 a reuşit
să aibă o organizaţie bine precizată. Consti-
tuţia sa era foarte democratică, fiindcă toţi
cetăţenii participau la adunarea supremă, care
se întrunea de două ori pe an. între sesiuni,
conducea un consiliu de o mie de delegaţi;
fiindcă numărul membrilor ligii a crescut
considerabil (către 220 cuprindea Acarnania, o
parte din Focida, Locrida occidentală, Tesalia,
insulele ieonine şi în cele din urmă şi Beoţia),
deasupra acestui consiliu s-a instituit o co-
misie formată din treizeci de membri, care
lua toate deciziile împreună cu cei doi stra-
tegi. Aşa se face că, de la o vreme, această
Ligă democratică a fost guvernată de o oligar-
321
hie. între Liga aheeană şi Liga etoliană au
iereu conflicte,
mereu conflict- dar nu ne permite să
' s p a' ţ'i u'l ~"
le enumerăm. P. D.
L I M B A G R E A C Ă , î n epoca clasică,
grecii erau împărţiţi în cetăţi numeroase, fie-
care constituind un stat independent; totuşi
se simţeau fraţi, printr-o comunitate de re-
ligie şi mai ales de limbă, care î i deosebeau
de celelalte popoare, numite „barbare" (bar-
baroi) [vezi cuvîntul].
Graţie descifrării tabletelor miceniene de
către M. Ventris în 1953 [vezi L i n e a r u l
B], putem citi acum texte prehomerice, da-
tînd din secolul al XlV-lea sau al Xlll-lea.
Istoria limbii greceşti continuă pînă în zilele
noastre, fiindcă greaca modernă, în ciuda
transformărilor suferite, derivă direct din
greaca veche. Greaca este o limbă indoeuro-
peană, ca şi sanscrita, latina, limbile germa-
nice şi majoritatea limbilor vorbite azi în
Europa. De exemplu, cuvintele care înseamnă
„tată" şi „mamă" s î n t aproape identice în
toate aceste limbi. Dar limba vorbită la Atena
nu era exact aceeaşi ca limba vorbită la Sparta
sau în oraşele greceşti din Asia Mică, în loni-
nia şi în Eolida [vezi D i a l e c t e].
P. F.
L I N E A R U L B. Este numele convenţio-
nal d at de Sir Arthur Evans sistemului de scri-
ere descoperit de el la Cnosos. Semnele spe-
cifice acestei scrieri erau gravate pe nişte ta-
blete de argilă. Primele au fost dezgropate
în 1900 ; de atunci au fost găsite circa 5000 de
tablete (multe în stare fragmentară), în spe-
cial la Cnosos, dar şi la Pilos (începînd din
1939) şi la Micene (din 1952). Inscripţii în li-
nearul B au mai fost găsite şi pe ulcioare mice-
niene, în săpăturile efectuate la Teba, Tirint,
Eleusis, Orhomenos, ceea ce dovedeşte o
destul de mare răspîndire a acestui sistem de
scriere.
Linearul B se folosea la Cnosos înainte de
1400; tabletele care ne-au parvenit au supra-
vieţuit în mod neaşteptat, graţie incendiului
322
care a distrus palatul în jurul acestei date şi
care a întărit argila. C î t priveşte tabletele din
Pilos, se pare că ele datează din secolul al
Xlll-lea, iar cele din Micene de la s f î r ş i t u l
aceluiaşi secol. Linearul B a fost deci utilizat
în timpul perioadei miceniene. Derivat din-
tr-o scriere hieroglifică, prin înlocuirea trep-
tată a semnelor-imagini cu semne foarte sim-
plificate, linearul B se citeşte, ca şi scrierea
noastră, de la stînga la dreapta şi de sus în jos
Folosea 90 de semne silabice, dintre care
doar 60 apar frecvent; fiecare semn nota cîte
o s i l a b ă , de unde rezultă un decalaj net — în
general evitat de scrierile alfabetice — între
silabisireşi pronunţare. Cuvintele (de la 2
la 8 semne) sînt despărţite prin mici bare ver-
ticale şi nu s î n t niciodată întrerupte la capă-
tul rîndului. Textele găsite prezintă un in-
teres foarte limitat, fiind toate documente de
contabilitate în legătură cu mărfuri, unelte,
instrumente etc. S-a pierdut orice speranţă
de a descoperi urmele unei literaturi mice-
niene, a cărei existenţă posibilă nu va fi
depăşit niciodată stadiul oral.
Linearul B a rămas mult timp o enigmă, sa-
vanţii neputînd depăşi etapa unor studii sta-
tistice asupra frecvenţei diferitelor semne şi
a variaţiei locului lor în interiorul cuvintelor.
Se credea că linearul B nota o limbă necunos-
cută şi exista certitudinea că era vorba de un
silabar de tip simplu. S-a reuşit totuşi să se
detecteze existenţa declinărilor, a genurilor
(descoperire uşurată de pictogramele ce repre-
zintă clar obiectele contabilizate), şi să se
stabilească înrudirea dintre semne. Cu toate
aceste descoperiri, tot meritul descifrării a
revenit tînărului arhitect englez Michael Ven-
tris (1922—1956), pasionat de problema scri-
erii miceniene. După o muncă îndelungată de
analiză, Ventris a avut ideea de a întocmi un
tabel (un „grătar", spunea el), în care semnele
ce păreau să noteze silabe cu aceeaşi con-
soană, dar cu vocale diferite, figurau pe orizon-
tală, iar semnele pentru silabele cu aceeaşi vo-
cală, dar începînd cu consoane diferite figurau
pe verticală. Aşezînd în pătratele „grătarului"
 majoritatea semnelor utilizate în mod curent,
Ventris a luat un grup de cuvinte, despre care
se credea că desemnează nume de locuri cre-
tane şi a încercat să le potrivească cu numele
de locuri cunoscute din epoca istorică. Astfel
a identificat numele Cnosos şi Amnisos, care
i-au furnizat valoarea a sase semne. Acestea,
la rîndul lor, i-au dat valoarea a trei coloane
verticale si a cinci linii orizontale din tabel.
Din valorile silabice astfel degajate au rezul-
tat elemente de vocabular asemănătoare cu
cuvinte greceşti. Cu toate că η-a crezut la în-
ceput în această soluţie, Ventris a început să
facă încercări de interpretare presupunînd că
semnele linearului B notau limba greacă, de
unde a rezultat într-adevăr un anumit număr
de cuvinte greceşti, care aveau toate un sens
plauzibil în context. Cu ajutorul lui John
Chadwick, Ventris şi-a continuat cercetările
în acest sens, încercînd să descopere valoarea
tuturor semnelor silabice uzuale. Teoria sa a
fost expusă într-un articol de mare răsunet,
publicat în Journal of Hellenic Studies (1953)
sub titlul: „Dovada întrebuinţării unui dia-
lect grecesc în arhivele miceniene" (Evidence
for Greek Dialect in the Mycenaean Archives) şi
a beneficiat puţin după aceea de o confirmare
strălucită: fiind aplicată la transcrierea unei
tablete mari descoperite recent la Pilos, ea a
permis lectura unei seri i de cuvinte greceşti
confirmate indiscutabil de pictograrnele de
pe tabletă, care reprezentau obiectele în cau-
ză. Alte tabelte au adus aceeaşi confirmare
şi majoritatea savanţilor au subscris ulterior
la teoria lui Ventris, după care limba scrisă
cu ajutorul linearului B este un dialect gre-
cesc arhaic, căruia i s-a dat numele conven-
ţional de „micenian". B. N._
L ! S A N D R U [L Y S A N D R O S]. Vic-
toria obţinută în 404 de Sparta, după lungul
război de 30 de ani cu Atena, războiul numit
„peloponeziac", se datorează în mare parte
lui Lisandru. Personalitatea sa este destul de
curioasă: mare patriot, dezinteresat, curajos
şi inteligent, dar care, pentru interesul pa-
triei sale, nu ezita să mintă, să jure strîmb şi
să corupă; fiindcă era în joc victoria Spartei,
el η-a considerat o ruşine să ceară ajutorul
material al perşilor, socotiţi îndeobşte
duşmanul ereditar al grecilor. P r i n c i p i u l
său era: ,,Să cos pielea vulpii cu pielea
leului".
Desemnat în 408 navarh (nauarkbos), adică
mare amiral, profită de banii daţi de Cirus,
fratele Marelui Rege şi guvernatorul general
al Asiei occidentale, ca să mărească solda ma-
rinarilor săi si să ademenească astfel echipa-
jele ateniene, atrase de un salariu mai mare.
E gata de ofensivă, dar nu trece la atac d e c î t
atunci cînd e sigur de victorie. Refuză să lupte
c î n d e vorba să-l aibă adversar direct pe A l c i -
biade, dar se angajează în bătălie c î n d flota
ateniană nu mai e condusă de acest mare co-
mandant. Astfel cîştigă o mare victorie î n
407, la Notion, şi alta î n c ă mai decisivă în
405, la Aigos Potamoi. Aceasta d in urmă îi per-
mite să realizeze blocada Atenei pe mare şi
s-o oblige să capituleze.
Nu se mulţumeşte cu vieţi ria, ci hotărăşte
chiar soarta învinşilor. Refu_ă aliaţilor săi sa-
tisfacţia de a distruge din t e m e l i i oraşul lui
Perlele, dar î i impune un regim oligarhic,
pregătit î n c ă de mult timp prin intrigile ţe-
sute de el. îmbătat de succese, de onorurile
fără număr acordate de cetăţile eliberate de
sub jugul atenian, Lisandru ajunge să se facă
nesuferit tuturor grecilor, cărora le promisese
„dulcele vin al libertăţii", dar nu le dăduse
apoi, după cuvintele lui Plutarh, decît ,,ρο-
şircă". Insolenţa sa pare periculoasă chiar la
Sparta şi provoacă intervenţia regelui Pausa-
nias al ll-lea. Atunci Lisandru debarcă în Asia
Mică şi jefuieşte cetăţile din Eolida. Această
acţiune aprinde m î n i a Marelui Rege, care
cere Spartei rechemarea lui Lisandru. Acesta
se lansează într-o carieră aventuroasă şi moa-
re în Focida, în momentul în care armata
comandată de el e î n v i n s ă IaHaliartos de o
coaliţie a atenienilor, corintienilor, tebanilor
şi argeenilor (395).
P. D.
323
 L I S I A S [L Y S I A S]. Orator atic (440-
circa 360). Lisias s-a născut la Atena, dar η-a
fost cetăţean atenian. Era metec, ca şi tatăl
său Cefalos, un siracuzan stabilit la Atena.
Totuşi acest metec avea să fie considerat unul
din cei mai puri scriitori atici. De la el ne-au
rămas circa 30 de discursuri, dintre care unele
incomplete. Unele sînt pledoarii epideictice,
.de exemplu Olimpicul (Olympiakos), ţinut în
388, din care ne-a rămas doar o parte din e
xordiu. Cea mai mare parte sînt pledoari
compuse de Lisias în calitate de logograf.
Cele mai remarcabile sînt discursurile Despre
asasinatul Iul Erotostene, Contra lui Simon
şi Pentru invalid.
Dintre toate discursurile judiciare ale lui
L i s i a s , unul singur a fost compus î n interesul
său personal: Despre asasinatul l u i Eratosene
(403). Eratostene, unul din cei ,,30 de tirani",
omorîse pe Polemarh, fratele lui Lisias, ca să
pună m în a pe averea sa, iar Lisias abia a scăpat
cu viaţă. Discursul este o capodoperă de elo-
cinţă gravă, măsurată, presărată adesea cu
ironii. Ca logograf, Lisias îl eclipsează pe An-
tifon şi chiar pe Isocrate. El ştie să-i facă pe
clienţi să vorbească cu simplitate şi natura-
leţe, oferindu-le argumentele cele mai indi-
cate spre a-i impresiona şi convinge pe jude-
cători. R. F.
L I S I P [L Y S l P P O S]. Personalitatea
sculptorului Lisip e relativ obscură. Aproape
contemporan cu Praxitèle, se deosebeşte de
acesta atît prin inspiraţie, c î t şi prin factură.
E originar din Siciona şi se pare că s-a format
singur. Era î n a i n t e de toate sculptor în bronz
şi idealul său era identic cu acela al predece-
sorilor săi peloponezieni, un ideal atletic care
începuse să fie abandonat de restul Greciei.
L i s i p spunea că adevăratul său profesor fu-
sese Policlet [vezi numele], deşi, bine-
înţeles, nu-l cunoscuse niciodată; îi cunoştea
î n s ă foarte bine opera, în multe privinţe a
preferat totuşi soluţii plastice opuse celor ale
marelui său înaintaş. Dacă modelele sînt ace-
leaşi (sportivi, învingători), în schimb Lisip
324
transformă forţa lor cam greoaie şi stabili-
tatea lor odihnitoare într-o supleţe nervoasă,
care suferă că e imobilizată. Proporţiile se
lungesc, faţa pare mai încordată. Corpul nu
mai este prezentat din faţă, ci pare mereu
gata să se răsucească din şolduri, trecerea de
la un plan la altul făcîndu-se pe nesimţite,
Ca să obţină efecte de fluiditate, L i s i p se
bazează pe jocul de lumină, pe reflexul
bronzului strălucitor. Imaginea nu pierde
din vigoare, iar dinamismul creşte.
Capodopera lui Lisip, Apoxyomenos, o cu-
noaştem după cîteva copii în marmură, care
fără îndoială nu izbutesc să redea vioiciunea
elanului interior al originalului: un om în
picioare, goi, î ş i freacă braţul stîng cu strigi-
lul. Deşi mişcarea nu e violentă, are o intensi-
tate remarcabilă. Poate din cauza impetuozi-
tăţii care-i caracterizează operele, Lisip era
sculptorul preferai al lui Alexandru cel Mare,
care purta întotdeauna cu el o operă a artis-
tului, statuia lui He r ac l e numită Epitrapezios.
Lisip a fost de asemenea singurul sculptor că-
ruia i s-a permis să execute imaginea marelu:
cuceritor. Ştim că a mai făcut şi alte portrete,
dar nu putem determina cu exactitate ce-
aparţine în producţia imensă a secolului a!
IV-lea. P. D.
L O C R I. Acest oraş din Magna Graecia a
fost întemeiat pe la 673 de locuitorii provinciei
Locrida, din Grecia [vezi L o c r i d a]. Cul-
tul zeiţelor de la Eleusis a cunoscut aici o
mare înflorire. Săpăturile au scos la iveală
numeroase plăcuţe din lut ars la care nu
ştii ce să apreciezi mai î n t î i : frumuseţea sau
valoarea documentară, în legătură cu credin-
ţele despre viaţa de dincolo. P. D,
L O C R I D A [L O K R l S]. Este una din
provinciile mici, situate pe malul nordic al
golfului Corint. Apropierea de Delfi η-a fost
suficientă ca să-i asigure în lumea greacă un
loc la care sărăcia sa nu-i permitea să aspire.
Locrida a gravitat în orbita cetăţilor celor mai
importante; în primul rînd, a fost puternic
i.*. -A> s^ie-isssfcil
Relief votiv de teracotă provenind de la L o c r î .
Ofrandă aduşi Persefonei. Circa 470 — 450, Muzeul din
Tarent. Foto L. von Matt.

influenţată din punct de vedere politic de

Ţeba. Localitatea principală a Locridei, Am-
fisa, controla accesul la De If i şi a fost de multe
ori în relaţii încordate cu acest oraş. P. D·

L O G O G R A F [L O G O G R A P H O S].
Cuvîntul logographos însemna mai î n t î i , în
opoziţie cu poietes (poet), „scriitor în proză"
(mai ales istoric). Apoi cuvîntul se speciali-
zează şi se aplică unui autor de discursuri
scrise pentru alţii, care trebuiau să le citească
sau să le recite în faţa judecătorilor, într-ade-
văr, la Atena, orice cetăţean implicat într-un
proces era obligat să-şi susţină singur cauza
şi nu putea să încredinţeze unui avocatsarcina
de a-l apăra. Dacă nu se simţea în stare,
comandaopledoarie unui om de meserie, nu-
mit logograf, pe care îl plătea, şi învăţa textul
pe de rost. Multe din pledoariile păstrate de la
Lisias, Isocrate, Demostene ş.a. au fost scri-
se în aceste condiţii, la cererea unui client. Un
exemplu tipic este discursul Pentru invalidât
Lisias. R. F.
LO N G l N O S. Retor din secolul al Ill-lea
e.n. l s-a atribuit pe nedrept tratatul Despre
sublim, care pare să dateze din a doua jumă-
tate a secolului I. e. n.
L O N G O S. Autor de romane (secolul al
ll-lea e.n.). A scris pastorala intitulată Dof-
nis Şi Cloe [vezi R o m a n e ] .
L U C I A N . Scriitorul Lucian (125—194
e
-n.) s-a născut la Samosata, în Commagena,
pe cursul superior al Eufratului, şi a avut ca
limbă maternă siriana. Familia sa, de condiţie
rnodestă, îl destinase meseriei de fabricant de
statuete, dar el a reuşit să-şi continue studiile
m
lonia, unde a rămas entuziasmat de cultura
greacă. Apoi a fost avocat la Antiohia, dar a
Părăsit repede baroul, de dragul profesiunii
de
sofist ambulant. A ţinut conferinţe în
··> , __« *·»·*.% •
• —.«.«·»,» - "f*·,/
Italia, mai ales la Roma, în Galia, Macedonia,
Grecia şi Asia Mică. Dar dintre toate oraşele
cel mai mult îl atrăgea Atena, unde a venit
în 165, la vîrsta de patruzeci de ani ; a rămas
aici douăzeci de ani. Din această epocă da-
tează majoritatea capodoperelor sale, pe care
le citea în faţamulţimii înainte de a le publi-
ca. Cu toate că ajunsese celebru, Lucian soco-
tea totuşi că nu cîştiga destul ; în consecinţă
a cerut o funcţie stabilă şi bine plătită în
administraţia imperiului, deşi nu avea nici un
fel de stimă pentru romani. A fost numit în
Egipt, ca ajutor de guvernator pentru trebu-
rile judiciare. A murit către sfîrşitul domniei
lui Commodus.
Colecţia operelor lui Lucian cuprinde 82 de
lucrări, dintre care nici una nu e prea lungă,
iar douăsprezece sînt fie suspecte^ fie catego-
ric apocrife. Genul său de predilecţie e dia-
logul, pe care îl concepe ca o comedie scurtă,.
în maniera mimilor lui Sofron şi Herondas:
Dialogurile morţilor, Dialogurile curtezanelor,
Dialogurile corăbierilor, Icaromenip (Ikaro-
menippos): Haron, Nekyomanteia. Toate amin-
tesc de invenţiile fantastice ale lui Aristofan

325
 Timon se inspiră din D/sco/os de Menandru.
Dintre scrierile nedialogate, cele mai remar-
cabile sînt fără îndoială Curn trebuie scrisa
adevărata istorie (se cheamă astfel fiindcă nu
conţine nimic adevărat, aşa cum ne averti-
zează autorul în prefaţă) şi Măgarul (dacă îi
atribuim lui Lucian această fabulă mi lesiană
plină de voioşie).
Toate aceste opere s î n t uşoare, vioaie, iro-
nice, caustice; ironia muşcătoare vizează mai
ales pe zei şi filozofi, dar şi pe poeţi ; uneori
Lucian nu menajează n i c i măcar pe autorii
greci pe care î i admiră cel mai mult (Homer
în primul rînd). Lucian ,,nu este duşmanul pă-
g î n i s m u l u i în mod special, ci al oricărei re-
l i g i i . E! consideră l i p s a de credinţă a epicu-
reilor adevăratul semn al culturii greceşti.
Pentru el cultura se defineşte prin două tră-
sături: este privilegiul unei minorităţi de oa-
meni culţi din Atica şi se întemeiază pe ate-
ism, îi detestă pe filozofi (cu excepţia lui
Epicur) şi pe oamenii evlavioşi". (M, Caster).
R. F.
L U X U L , în 594, Solon a promulgat o l'ege
care limita luxul la femei: „Le-a interzis să
iasă din oraş cu mai mult de trei rînduri de
îmbrăcăminte şi să ia cu ele mîncare sau bău-
tură în valoare mai mare de un obol, iar coşul
să nu fie mai înalt de un cot" (Plutarh, Solon,
21, 3). în Atena din epoca clasică, unele case
aparţinînd cetăţenilor bogaţi erau împodo-
bite destul de luxos. Alcibiade a sechestrat la
el timp de trei luni pe pictorul Agatarhos ca
să-l oblige să-i decoreze locuinţa cu fresce.
Cu toate acestea, luxul atît de lăudat din casa
lui Alcibiade ni se pare modest: catalogul bu-
nurilor sale, vîndute în conformitate cu sen-
tinţa dată în procesul hermocopizilor* şi în
cel al misterelor, menţionează următoarele:
două mantii şi mobilă; piesele cele mai re-
marcabile erau sufrageria cu patru mese şi
douăsprezece paturi de „factură milesiană";
suma totală încasată din vînzare a fost numai
326
120 de drahme, în secolul al IV-lea, casa |u|
Focion din cartierul Melite ,,era împodobită
cu plăci de bronz, dar în afară de aceasta
era simplă şi goală" (Plutarh, Focion, 18). La
Olint săpăturile au scos la iveală case din ace-
eaşi epocă, în care apartamentul bărbaţilor
(andron) şi curtea înconjurată de peristil erau
decorate cu mozaicuri.
în afară de paturi, scaune şi taburete, mo-
bilierul cuprindea mai ales cufere s i casete
unde se puneau haine şi bijuterii. Multe din
vasele pictate, semnate de artişti celebri, nu
aveau nici o utilitate c a s n i c ă , ci erau expuse
ca ornamente. Picturile de pe vase reprezintă
adesea tbymiateria (casolete de ars mirodeni i ) ;
cu ocazia recepţiilor şi sărbătorilor, grecilor
le plăcea să-şi parfumeze casele. Dar, î n epoca
clasică, lipsea adesea cel mai elementar con-
fort; băi existau numai în casele cele mai bo-
gate (majoritatea atenieni lor se spălau într-un
bazin ca un lighean). E adevărat î n s ă că puteau
merge la băile publice, care s-au înmulţit în
secolul al IV-lea şi unde existau cîteodată şi
s ă l i rezervate femeilor.
în Grecia din secolul lui Perlele, materia-
lele preţioase — marmura, aurul, argintul şi
fildeşul — erau întrebuinţate mai ales pentru
temple. Fidias este autorul a două statui hri-
selefantine (în aur şi fildeş): a lui Zeus din
Olimpia şi a zeiţei Atena din Partenonul ate-
nian. Abia după cuceririle lui Alexandru,
cînd aurul persan începe să se reverse în Gre-
cia, luxul poate lua proporţii mari, aşa cum
arată casele din Delos cu penstiluri, mozai-
curi bogate şi statui de marmură. R. F.
M A C E D O N I A . Macedonia era socotită
de greci o ţară barbară, cu toate că dinastia
care o guverna pretindea că descinde din He-
racles si, din acest motiv, se cons i de rade neam
elenic. Greu de abordat şi de pe uscat şi de
pe mare, —căci coastele ei nu sînt deloc ospi-
taliere— Macedonia se întindea de la masi-
v u l O l i m p si de la lanţul munţilor Pind, la sud
şi la vest, pînă la hotarele imprecise ale Tra-
de i la est (aproape pînă în faţa insulei Tasos) ;
Vrăjitoarea Circe întinde lui
Mjiçe băutura care trebuia
5_) metamorfozeze în porc.
Qetaliu de pe un se ifos carica-
,ural beotian. Secolul al
tV-lea. Ashmolean Museum,
Oxford.
la nord, frontierele erau marcate de munţi
înalţi, străbătuţi de rîurile Strimon si Axios
(actualmente Vardar). Aspectul regiunii se
deosebeşte mult de cel al Greciei propriu-
zise, avînd un relief mai accentuat, c î m p i i în-
tinse şi mlăştinoase, rîuri care vara nu seacă
şi păduri vaste. Populaţia se ocupa de vînă-
toare, agricultură şi creşterea vitelor. Pînă în
secolul al VM-lea, cînd, prin întemeierea nu-
meroaselor colonii, au pătruns aici influen-
ţele e l en i ce, civilizaţia a fost de tip danubian.
Nu existau oraşe în adevăratul sens al cuvîn-
tului ş i , bineînţeles, nici cetăţi.
In secolul al VM-lea s-a instalat ia Aigai
(astăzi Edesa) o dinastie regală, care a reuşit
oarecum să unifice ţara şi să supună pe micii
prinţi turbulenţi, şef i de mici triburi, în seco-
lul alV-lea,sub regii Alexandru l Filelenul şi
Arhelau, relaţiile cu Grecia s-au intensificat.
Ţasos, Atena şi Sparta au început să-şi dispute
regiunea Pangeului, bogată în lemn şi metale
preţioase, dar populaţiile locale s-au apărat
cu energie. Către mijlocul secolului al IV-lea,
Macedonia începe să joace pe plan politic un
rol neaşteptat, care va deveni apoi dominant.
Regele Fi lip al 11-lea ajunge la tron în 360, în-
vinge intrigile supuşilor săi, î ş i consolidează
autoritatea şi profită de neînţelegerile din
Grecia, ca să pătrundă acolo dinspre sud.
După victoria din 338 de la Cheroneea, devine
stăpînul oraşelor-cetăţi care-şi disputaseră
pînă atunci hegemonia. Cu toate eforturile
lui Demostene, Atena cade sub jugul macedo-
nean. Filip moare î n 336. Fiul său Alexandru
va face caaceastă ţară, mult timp anarhică şi
fără putere, să supună aproape întreaga lume
mediteraneană.
Dar această hegemonie va ţine puţin, în-
dată după moartea marelui cuceritor, în 323,
statele greceşti se revoltă, izbucnesc disen-
siuni în familia regală şi, sub conducerea suc-
cesivă a lui Demetrios Poliorcetul (291), a lui
Lisimah (285) şi a Seleucizilor, Macedonia
este un regat oarecare din lumea elenistică,
în 168 e cucerită de romani, care o vor
reduce, 20 de ani mai tîrziu, la starea de
provincie. P. D:
M A G I E . Despre raţional ismu l grec se vor-
beşte atît de mult, î n c î t uităm locul pe care
327

magia l-a avut în credinţele şi viaţa grecilor.
Magia se a f l ă la baza artei lor: pentru ei ima-
ginea era mai întîi echivalentul exact, sub-
s t i t u t u l f i i n ţ e i pe care o reprezenta, în epoca
a r h a i c ă , pentru ca protectorii d i v i n i pe care
s t a t u i l e î i î n f ă ţ i ş e a z ă s ă f i e r e ţ i n u ţ i î n cetate,
s t a t u i l e erau legate cu l a n ţ u r i . Decorul p r i -
m e l o r t e m p l e rezervă adesea l o c u r i l e cele m a i
v i z i b i l e sau cele m a i puţin rezistente ale con-
strucţiei unor f i g u r i ca Gorgonele, care se
pare că î n d e p ă r t a u d u h u r i l e rele. P î n ă la sfîr-
ş i t u l s e c o l u l u i al IV-lea, literatura abia lasă
să se întrevadă e x i s t e n ţ a m a g i e i şi a celor ce
o p r a c t i c a u . E x c e p ţ i i : Circe, în culegerea de
poveşti d i n care e f o r m a t ă Odiseea, şi Medeea,
în teatru. Teocrit dă p r i m u l la i v e a l ă , în u n a
d i n cele m a i bune Idile ale sale, practicile fo-
losite de o a m e n i i n a i v i , în speranţa de a-şi
r e a l i z a d o r i n ţ e l e în mod m i r a c u l o s . E vorba
a i c i de o tînără a b a n d o n a t ă , care vrea să-si
readucă i u b i t u l care o părăsise. In s c h i m b nu-
meroase texte p o p u l a r e , conservate pe p a p i -
r u s u r i , dovedesc că m i j l o a c e l e întrebuinţate
( f o r m u l e , i n c a n t a ţ i i , gesturi, instrumente·)
erau la fel de variate ca si dorinţele celor în-
328
Partea de vest şi c u r t e a cen-
tra f ă a p a / a t u / u i d i n Mă l ia
Foto &oudot-Lamotte.
crezători în m a g i e : i m a g i n e a de ceară sau de
plumb a d u ş m a n u l u i străpunsă cu un ac ca să-i
provoace moartea, s a c r i f i c i i nocturne aduse
d i v i n i t ă ţ i l o r răzbunătoare, evocări f u n e b r e ,
i y n x ( u n f e l d e s f î r l e a z ă ) . N i m i c · n u este m a i
curios decît aceste v r ă j i , la care apela o c l i -
entelă a l c ă t u i t ă n u n u m a i d i n p ă t u r i l e d e jos
ale societăţii. Fără îndoială că în Grecia ma-
gia a p r i m i t i m p u l s u r i d i n afară, î n s u ş i cuvîn-
tul magie e derivai de la numele preoţilor
perşi, i a r p r a c t i c i l e secrete au fost t o t d e a u n a
î n d r ă g i t e în Egipt. Tot d i n Orient au v e n i t ,
încă de la început, cele rnai celebre v r ă j i -
toare— de e x e m p l u Medeea — ş i r i t u r i l e cele
mai eficace. Slăbirea r e l i g i e i o f i c i a l e , extin-
derea c i v i l i z a ţ i e i şi l i m b i i greceşti în urma cu-
c e r i r i l o r l u i Alexandru cel Mare şi amestecul
de p o p u l a ţ i i au fost desigur cauzele determi-
nante ale succesului e x t r a o r d i n a r obţinut de
m a g i e în secolele care au precedat era creş-
tină. P. D.
M A G I S T R A T . L a greci m a g i s t r a t u r a n u
era o carieră. Ea consta atît în împărţirea
dreptăţii, cît şl în diverse funcţii politice si
 acerdotale. Orice cetăţean putea să a j u n g ă poartă semne cu o semnificaţie probabil reli-
"ntr-o z ' magistrat, într-adevăr, cu excepţia gioasă. Pictura care împodobea pe vremuri
ţaţelor cu tendinţe aristocratice, unde erau zidurile — întocmai c a ş i în celelalte palate —
•n vigoare anumite c o n d i ţ i i censitare, magis- nu s-a conservat. Nu departe de palat se
traţii erau desemnaţi fie prin alegere, fie, cel găsea o necropolă. P.D.
mai adesea, prin tragere lasorţi. Cel mai bine
cunoaştem magistraturile ateniene. Impor- MANTINEEA. Oraşul Mantineea din
tanta lor era foarte v a r i a t ă : în fiecare an s î n t Arcadia a fost întemeiat t î r z i u , în anul 500,
desemnaţi atît arhonţii si strateg/ 1 i [vezi prin gruparea a cinci orăşele mai vechi.
c u vinteie], care alcătuiesc guvernul pro- Istoria sa este legată de neînţelegerile cu
priu-zis, c'* Ş 1 ' anumiţi funcţionari municipali Sparta, care încerca mereu să-şi întindă pose-
ca agronomii, î n s ă r c i n a ţ i cu p o l i ţ i a pieţelor. s i u n i l e spre nord. Mantineea a deveni t celebră
Nu se cerea nici o calificare specială, căci prin bătălia din 362, în care s-au înfruntat a i c i
singurele condiţi-i erau: să fii cetăţean, să nu armata lacedemoniană cu cea a beoţienilor si
fi suferit nici o condamnare infamantă şi să a aliaţilor lor. Epaminonda a obţinut victoria,
onorezi zeii protectori ai cetăţii. La ieşirea dar a căzut în luptă: moartea sa i-a împiedicat
din funcţie, magistratul trebuia să prezinte pe învingători să-şi continue marşul spre
conturile. Dacă gestiunea sa părea suspectă, Laconia. P.D.
putea fi urmărit în justiţie. In mai multe state,
şi mai ales la Sparta, existau magistraţi numiţi M A R A T O N [ M A R A T H O N ] . Mara-
efori (ephoroi), adică inspectori, care dispu- tonul este un orăşel fără importanţă, situat
neau de puteri mari în ceea ce priveşte contro- cam la 30 km nord-est de Atena, în faţa
lul guvernului şi al aplicării legilor. P.D. Eubeei. Dar c î m p i a c a r e îl desparte de mare
— această c î m p i e pe care odinioară Tezeu
MAGNES. Poet comic, predecesor al lui îmblînzise un taur de temut — a fost în
Aristofan [vezi C o m e d i e ] . septembrie 490 teatrul unei b ă t ă l i i dintre
cele mai memorabile din istoria Greciei.
MAGNEZIA [MAGNESIA], Două Aici au debarcat perşii, călăuziţi de Hipias,
oraşe din Asia Mică poartă acest nume: unul tiranul detronat. Armata ateniană, fără alt
aşezat la poalele muntelui Sipi los, la nord de ajutor decît un contingent oferit de oraşul
Smirna, c e l ă l a l t pe malul r î u l u i Meandru, la Plateea, a venit să-şi întîmpine adversarul,
sud de Efes. Amîndouă au jucat un rol apre- în momentul în care duşmanul se g î n d e a
c i a b i l în istoria A s i e i elenizate. Din cel de al să-şi împartă forţele, ca să' atace simultan
doilea se păstrează o friză mare în relief, Atena pe mare şi uscat, atenienii au atacat.
care, în secolul al ll-lea, împodobea templul O manevtă fericită, sugerată fără îndoială
zeiţei Artemis, protectoarea cetăţii. P.D. de Miltiade, care a concentrat efortul luptei
pe aripi, a permis grecilor să-şi învingă
M AL l A [M A L L l A]. Malia, Faistos şi adversarii, de altfel mult superiori numeri-
Cnosos s î n t cele trei mari palate minoice. ceşte. Victoria, exploatată apoi cu î n d e m î -
Construită în Minoicul mijlociu l, Malia a nare, a îndepărtat de Atica ameninţarea in-
fost renovată în Minoicul mijlociu II şi abando- v a z i e i . Se povesteşte că, pentru a-şi linişti
nată puţin după aceea. E format din obişnuita concetăţenii, Miltiade a trimis un sol p î n ă
curte centrală, mărginită la vest de sanctuare la Atena, care a alergat a t î t de repede,
şi apartamentele oficiale, iar la est, de un î n c î t o dată ajuns în oraş a murit de epuizare.
mare portic cu coloane. Dintr-o frumoasă Răsunetul bătăliei a fost considerabil şi
sală hipostild s-au păstrat nişte stîlpi care generaţia celor care s-au luptat la Maraton

329
 ''&^&tâ%$&
Corabie. Detaliu de pe un crater protocorintian. Prima jumătate a secolului al VIIMea. Royal Ontario Museum,
Toronto.
— Maratonomahii — erau daţi ca exemplu
de posteritate pentru patriotismul şi ero-
ismul lor. P. D.
M A R I N A . Navele comerciale se numeau
„rotunde" sau „scobite", în opoziţie cu navele
de război, mai lungi, înguste şi mai puţin
adinei. Erau aproape toate corăbii cu pînze
ş i mergeau mult mai încet dec ît trireme le. Cele
mai mari vase comerciale transportau aproa-
pe 400 de tone (pentru motivul acestei limi-
tări a tonajului, vezi N a v i g a ţ i e ) , în se-
colul al V-lea, porturile Corint şi Egina, în
vechime foarte prospere, au fost eclipsate
de Pireu. Acest port a fost amenajat de Te-
rn istocle şi a ajuns centrul unei activităţi in-
tense, comerciale şi militare. Mai tîrziu Delos,
apoi Alexandria şi Rodos vor răpi Pireului
această întîietate [vezi C o m e r ţ ] .
Marina de război este şi ea opera lui Temis-
tocle. Era alcătuita din trireme (nave cu trei
rînduri de vîsle), care înlocuiesc mai vechile
pentecontore*, mînuite de 50 de vîslaşi aşezaţi
pe un singur rind (moneră). Trirema avea o
lungime de aproape 50 m şi o lăţime ceva mai
mică de 7 m. Era o corabie „lungă", rapidă,
*pemekontoroi, de ia pemekonfo — 50 (n. tr ).
330
care putea transporta circa 200 de oameni.
Bastimentul era făcut din brad, în afară de
chilă, construită din stejar (ca să reziste
remorcării pe uscat, lucru foarte des practicat
în antichitate). Prora era împodobită cu o
pereche de ochi mari, cu valoare apotropaică,
şi se termina cu o etravă prevăzută cu un
pinten destinat străpungerii navelor duşmane.
Pupa se înălţa în formă de volută sau de g î t
de lebădă şi avea la capăt aşa-numitul aph/os-
ton. Cînd nava era capturată, acesta consti-
tuia împreună cu pintenul „trofeul naval".
Trirema avea un singur catarg, cu o vergă şi o
pînză pătrată; cînd nu se folosea pînza, catar-
gul era culcat spre pupă şi aşezat pe nişte su-
porturi. Se naviga cu pînze numai cînd inami-
cul era departe ; pentru a obţine viteze mari,
corăbierii greci uneau forţa vîntului cu cea a
vîslelor, dar în luptă toate manevrele se
făceau doar cu vîslele. Două vîsle mari fixate
în exterior, de fiecare parte a pupei, ţineau
loc de cîrmă. Vîslaşii, aşezaţi în trei rînduri
suprapuse, se numeau thronitai, zeugitai şi
thalamitoi (aceştia din urmă se aflau jos în
cală, iarvîslele ieşeau prin saborduri). Trirema
ateniană avea 170 de vîslaşi: 62 de thranitoi,
54 de zeugitai şi 54 de thalamitai. V î s l e l e
erau, fireşte, de lungimi diferite: cele ale
 r aveau peste 3 m, cele ale tha/ami-
MÎ-lor 1,60 m. în afară de cei 170 de v î s l a ş i ,
trirema mai număra: zece gab ier i puşi să m înu-
'ască greementul, vela şi ispolurile, şi zece
oldaţi de infanterie marină (epibatoi), înar-
maţi ca hopliţii (ei stăteau la proră ş i , în caz
He abordaj, trebuiau să respingă pe agresorsau
sâ sară pe puntea corăbiei duşmane), în s f î r ş i t
ofiţerii: căpitanul, numit trierorh, cu statul
sju major alcătuit din pilot, ke/eustes, care
transmitea ordinele vîslaşilor şi imprima
cadenţa ajut at de un flautist (trieraules), ofiţe-
rul de la proră aşezat ρε teuga din faţă (pro-
reusj, un cambuzier şi c î ţ i v a ofiţeri suprave-
ghetori ai v î s l a ş i tor. R. F.
M A R M U R A . Pămîntul Greciei, c u toate
că are numeroase cariere de bună calitate, nu
e făcut numai din marmură, cum se crede
uneori. Se pot aminti regiuni întregi unde nu
există marmură deloc. Cele mai bogate ex-
ploatări erau în Atica ş i în Ciclade (Păros s i
Naxos, de pildă, au furnizat, încă din mile-
niul I I I , materialul din care au fost ciopliţi
idolii cicladici), precum şi în mai muite
inuturi din Anatolia. Această marmură de
Triremă ateniana. Basorelief. Muzeul Acropolei. Foîo Sp/ros Me/eizis.
provenienţă variată nu putea fi folosită în
acelaşi scop: cea din Asia Mică servea mai
ales la construct! i, iar cea extrasă din muntele
Pentelic de lingă Atena era bună pentru
sculptură. Nu trebuie să tragem de aici con-
cluzia că orice statuie sau relief era făcut
numai din marmură. Adesea era preferat
bronzul sau teracota; primul, fiindcă e r a mult
mai ductil şi permitea să se imprime figu-
rilor mişcări mai îndrăzneţe, a doua fiindcă
era mult mai ieftină, precum şi pentru că, în
decorarea monumentelor, era mai uşoară şi
apăsa mai puţin pe soclu.
Marmura se bucura î n s ă de un î n a l t presti-
giu în arhitectura si sculptura monumentală.
Către sfîrşitul epocii arhaice, era adusă cu
mari cheltuieli din regiuni destul de îndepăr-
tate. La Delfi, tezaurul sifnienilor şi cel al
atenienilor sînt de marmură de Păros; la
Selinus, figurile metopelor de pe un templu
datînd cam de la 460 au capete şi m î i n i de
marmură puse pe un corp de calcar grosolan ;
la Olimpia, zidurile din calcar cochilifer de
la sanctuarul lui Zeus au fost acoperite cu
praf de marmură. Marmura a fost adesea con-
siderată un material de lux, lucrată cu greu
331
 de artişti. Aşa se explică de ce, în timpurile
arhaice, tuful (poros) a fost preferat, chiar la
Atena, în construcţii si pentru sculptură. In
Peloponez, în Italia meridională şi în Sicilia,
pietrele locale i-au făcut o concurenţă se-
rioasă. P. D.
M A R S I A S [MARSYAS]. Silenul
Marsias, mîndru de talentul său de flautist,
s-a lăudat într-o zi că-l depăşeşte pe însuşi
Apolon. Acesta a cîntat o melodie la liră,
întrecîndu-l fără greutate. C a s ă pedepsească
impertinenţa silenului care îndrăznise să pro-
voace un zeu, Apolon a pus să fie jupuit de
viu. Ne-au rămas sculpturi din epoca elenis-
tică reprezentînd supliciul lui Marsias. P. D.
M A S A L I A [M A S S A L l A]. După cum
se ştie, Marsilia a fost întemeiată în antichi-
tate de greci si purta numele Masa l ia. Legenda
spune că, pe la 600, foceenii conduşi de Simos
şi Protis şi întovărăşiţi de preoteasa Aris-
tarhe din Efes au debarcat pe teritoriul
Marsiliei actuale, unde au fost primiţi cu
bunăvoinţă de Nan, regele ţării. Giptis, fiica
lui Nan. a întins lui Protis cupa de logodnă,
în semn că-l alege drept soţ. Căsătoria a fost
celebrată şi foceenii au primit pe malul rîului
Lacidon o· mică acropole, unde şi-au instalat
zeii; Apolon si Artemis. După moartea lui
Nan, Masalia a fost atacată de urmaşul său
Comanos. Cetatea a supravieţuit şi chiar a
putut să „roiască", formînd la rîndul său alte
colonii: Agde (Agathe), Hyères (Olbia), Anti-
bes (Antipolis) şi Nisa (Niceea, în greceşte
Nikoio).
Importanţa Marsiliei se datorează mai mult
aşezării ei, care i-a permis să-si orienteze
activitatea, în funcţie de împrejurări, fie spre
sud, peste Marea Mediterană, fie spre nord,
de-a lungul văii Ronului. Totuşi ea η-a jucat
un rol deosebit în istorie; influenţa ei a fost
destul de limitată, cu toate că, după înfrîn-
gerea de la Alalia, foceenii care nu s-au
refugiat în Italia de sud s-au instalat în
împrejurimile Masaliei. P. D.
332
M A T E M A T I C A . Grecii n-au inventat
matematica, căci noţiunile ei elementare erau
deja cunoscute de mai multe popoare din
Orient, dar au organizat-o ş i au structurat-o ca
pe o adevărată ştiinţă. După c î t e v a prime Ιη,
cercări, la fizicienii din lonia, ea a luat avînt
în secolul al V-lea în cercurile pitagoriciene si
a ajuns la apogeu în secolul al Ill-lea, prin
lucrările lui Euclid, Arhimede şi Apolonios
din Perga. A urmat o epocă de declin lent
pînă la sfîrşitul antichităţii. Avem puţine
informaţii despre activitatea matematică a
filozofilor ionieni, ca Tales din Milet (circa
625—585), căruia tradiţia î i atribuie, probabil
pe nedrept, mai multe descoperiri însemnate
în geometrie (teoremele lui Tales, printre
care: ,,într-un triunghi dreptunghi, perpen-
diculara coborîtă pe ipotenuză formează două
triunghiuri asemenea între ele şi cu triunghiul
iniţial"). Mai bine cunoscută este matematica
pitagoriciană, care are la bază un postulat
metafizic: „totul este număr; numerele sînt
modelele lucrurilor". Această concepţie a dat
naştere unei mistici a numerelor, străină gîn-
dirii ştiinţifice propriu-zise. Primii pitagori-
cieni (sfîrşitul secolului al Vl-lea — începutul
secolului al V-lea) au inventat ,,numerele
figurate" prin puncte (numerele pătrate, încă
în uz), primul efort de a gîndi numărul în
funcţie de spaţiu. Ei au discutat de asemenea
media geometrică: progresia a trei termeni în
aşa fel, încît raportul dintre primul şi al
doilea e egal cu cel dintre al doilea şi al
treilea. Tot ei au descoperit numerele iraţio-
nale— cel puţin J/2—, ceea ce contravine
preferinţei lor pentru numerele întregi,
precum şi demonstraţia geometrică a teore-
mei numite „a lui Pitagora", al cărei conţinut
era cunoscut mai de mult, în Egipt şi în Babi-
lonia. Toate acestea s î n t etape decisive în
istoria matematicilor, în timp ce aritmogeo-
meria pitagoricienilor se va perpetua în
toată antichitatea pînâ la Boethius, la peri-
feria ştiinţei, cercetarea matematică se mani-
festă prin înmulţirea ş i prin activitatea intensă
a centrelor de studii (sfîrşitul secolului al
 ι/ |ea ş i secolul al IV-lea). Aproximativ 60 de
vânt i. printre care Hipocrat din Chios,
Teodor din Cirene şi Teetet, prietenul lui
Platon, se străduiesc să reunească teoremele
"ntr-un lanţ continuu şi dezvoltă teoria nume-
relor iraţionale, pregătind astfel drumul
pentru sinteza lui Euclid. Cu ei se afirmă supe-
r joritatea geometriei, care dă şti in te i greceşti
caracterul său specific: exigenţa unei demon-
straţii logice riguroase, combinate cu con-
strucţia de figuri, care fac adevărul accesibil
ochiului.
Redactate la sfîrşitul secolului al IV-lea
sau la începutul secolului al Ill-lea, cele 13
cărţi ale Elementelor lui Euclid alcătuiesc o
„summa" genială a matematicii din timpul
său. Cărţile 1—4: geometria plană, destul de
simplă; 5—6: raporturi şi proporţii, una
din culmile gîndirii matematice, baza geome-
triei algebrice; 7—9: teoria numerelor, cel
mai perfect tratat în acest gen pînă la începu-
tul secolului al XlX-lea e.n. ; 10: studiul nu-
merelor iraţionale simple; 11—13: geometria
în spaţiu. Cele cinci postulate celebre enun-
Detaliu de pe friza mauzoleului din Haiicarnas. Amazonomah ie. Circa 355 — 330. British Museum. Foto H/rmer.
ţate la începutul cărţii î n t î i demonstrează
rigoarea matematică a unui spirit care nu
se mulţumeşte cu un bun-simţ experi-
mental.
Arhimede din Siracuza, ucis în 212, la vîrsta
de 75 de ani, a fost la fel de strălucit, atît ca
inginer cit si ca geometru. Aceasta explică
originalitatea metodei sale, mai ales c î n d
foloseşte statica — legea pîrghii lor şi studiul
centrelor de greutate — pentru descoperiri
geometrice. Lui i se datorează, între altele,
demonstraţia cvadraturii parabolei, calculul
suprafeţei sferei si a suprafeţelor laterale ale
conului şi cilindrului, cercetări care anunţă
calculul integral modern, aplicat conoidelor
şi sferoidelor, un tratat despre spirale, în
care găsim primul exemplu de calcul diferen-
ţial etc.
Din bogata opsră a lui Apolonios din Perga
(circa 300 î.e. n.) avem doar primele 7 cărţi —
din 8 — din principala sa lucrare Conicele
(1—4 în text grecesc, 5—7 în traducere
arabă); cartea a cincea este considerată o
mare capodoperă a geometriei greceşti.
333
 După această perioadă de strălucire, pro-
gresele au continuat în sectoare limitate: cer-
cetări de geometrie sferică, necesare în astro-
nomie, care au dus la crearea trigonometriei
sferice de către Menelau din Alexandria (sfîr-
şitul secolului l e.n.) şi la dezvoltarea ei de
către Ptolemeu (secolul al ll-leae.n.); dezvol-
tarea calculului algebric în Aritmeticile ( Anth-
metika) lui Diofantos (probabil secolul al
Ml-lea e.n.), urmaşul îndepărtatei şi umilei
tradiţii babiloniene; aplicarea matematicii
în geodezie (Hero din Alexandria, secolul l
e.n.), în acustică şi în optică (Euclid, Hero,
Ptolemeu). De la sfîrşitul secolului al Ill-lea
e.n. ştiinţă matematică greacă η-a mai fost
reprezentată decît de comentatori, dintre
care cel mai cunoscut este Papos din Alexan-
dria (începutul secolului al IV-lea e.n.), j. B.
MAUSOLOS. MAUZOLEU. Mau-
solos a fost unul dintre acei mici s u v e r a n i
a s i a t i c i care, deşi sub suzeranitatea regelui
perşilor, şi-au păstrat în mare parte autono-
334
mia. A domnit în Caria, o provincie dj.
s ud-vest u l an atol i an. El a făcut din Halir a rn a
capitala regatului său. A intervenit în trebn
rile grecilor ş i , la fel ca mulţi dintre acest'
regi mărunţi, a fost foarte sensibil la presti
g iu l civilizaţiei e l en i ce. încă înainte de moarte
(353), ş i - a î n ă l ţ a t propriul monument fn
nerar, terminat prin grija văduvei sale Arte
misia. Acest monument, care îi poartă numele
(Mausoleion „mauzoleu"), a ajuns a t î t de cele
bru, î n c î t c u v î n t u l mauzoleu e întrebuinţat
după cum se ş t i e , pentru a desemna o,-ice
mormînt cu pretenţii arhitecturale.
Mauzoleul relua, a m p l i f i c î n d - o , o concepţie
din care se mai inspirase, cu citva t i m p Ina
inte, alt mormînt din Asia Mică (monumentu
Nereidelor de pe Xantos): pe un soclu m a s i v
de 35,60 x 25 m, se î n ă l ţ a un templu ionic
înconjurat de o colonadă şi avînd deasupra o
piramidă în trepte. Ansamblul atingea 45 m
î n ă l ţ i m e . Soclul era decorat cu două friz/
continui, reprezentînd lupta Centaurilor cu
Lapiţii şi Amazonomahia. Altă friză încon-
Culesul măslinelor. Deta-
liu de pe o amfora. A;
treilea pătrar al secolulu
al Vl-lea. British Museum,
 tata minoică de porfir, provenind de la Cnosor.
Muzeui din Heradion. Foto Hass/a.

• ra partea de sus a templului : pe ea era înfă-

• aţă o întrecere de care. Fuseseră chemaţi
; mai buni sculptori ai epocii: Timoteu,
.,opas, Briaxis şi Leohares. In interiorul clă-
A'-r\\ se aflau statuile lui Mausolos şi ale între-
jj sale familii, între coloane erau aşezaţi lei,
imbol funerar, în vîrful piramidei fusese pus
u n car gol. Era un monument straniu, în care

se îmbinau, într-o manieră originală, concep-

ţii artistice şi religioase venite din Asia, Egipt

si Grecia. S-au păstrat c î t e v a fragmente din
olementele ornamentale, dar nu ne-a rămas
aproape nimic din edificiu, ale cărui elemente
au fost refolosite ca material de construcţie
pentru o fortăreaţă (secolul al Xll-lea e. n.).
E destul de greu să ne imaginăm astăzi efectul
produs de acest ansamblu. Cei vechi treceau
Mauzoleul printre cele şapte minuni ale
lumii, dar este greu de spus dacă-1 găseau la
fel de minunat ca Partenonul, de exemplu,
sau dacă erau poate numai uimiţi de perfor-
manţele tehnice pe care le presupunea reali-
zarea sa. P.D.
M Ă S L l N I. Măslinii şi vi ţa e râu principa-
lele culturi în Atica, în războiul pelopone-
ziac, o dată cu viţa de vie, armata duşmană a
tăiat toţi măslinii — un adevărat dezastru,
pentru că e nevoie de mai bine de zece ani
pentru ca un măslin să înceapă să dea cîteva
fructe ş i d e î n c ă m a i m u l t . c a e l s ă f i e complet
roditor. Culesul măslinilor a fost uneori
pictat pe vase. Măslinele se culegeau cu m î n a
sau cu ajutorul unor trestii mlădioase. Pre-
sarea se făcea într-un teasc prevăzut cu un
cioc sau cu un orificiu, prin care se scur-
gea uleiul. Se folosea de asemenea o „moară
de ulei", formată din două pietre de moa-
ră: una fixă, cealaltă mobilă, î n v î r t i t ă de
sclavi. R.F.
M Ă S U R I . Sistemul de măsuri, ca şi calen-
darul, era diferit de la o cetate la alta, ceea
ce complica mult lucrurile, în plus, grecii au
ezitat între sistemul sexagesimal, mostenitdin
Mesopotamia, şi sistemul zecimal.
Măsurile lineare erau bazate pe mărimea
mijlocie a diferitelor părţi ale corpului ome-
nesc : daktylos (deget), kondylos (două degete),
ρα/oste (palmă: patru degete), hemipodion
(jumătate de picior: 8 degete), spithame (12
degete), pus (picior: 16 degete), pekhys (cot:
un picior şi jumătate), crgyia (două braţe:
6 picioare). Piciorul, măsura fundamentală,
avea ceva mai puţin de 0,30 m. După orgyia
venea plethron (100 picioare: 29,57 m) şi
stadion (600 picioare: 177,40 m), în ceea ce
priveşte suprafeţele, grecii le evaluau în
picioare la pătrat (suprafeţele mici) şi în
plethra la pătrat (cele mari). Măsurile de
capacitate erau diferite pentru solide şi
lichide şi variau foarte mult de la un oraş la
altul. La Atena o'kotyle reprezenta ceva mai
mult decît un sfert de litru ; un khus făcea 12
335

kothylai, adică 3,25 litri, metretes sau ampho-
reus 144 de koty/σί, adică aproape 39 l. La
solide (în specia! la grîu), khoinix repreznta
fi ' ceva mai mult de un litru şi medimnos aproape
52 l.
Greutăţile greceşti din toate cetăţile pre-
zentau între ele relaţii constante: un ta/anton
(„talant") valora 60 de mnai (,,mine"), mna
valora 100 de drakhmai (,,drahme") şi o dra-
khme 6 oboloi („oboli"), dar greutatea funda-
mentală a drahmei nu era peste tot aceeaşi;
ea diferea mai ales la Atena şi la Eg i na. Talan-
tul atic cîntărea ceva mai mult de 2,5 kg, mina
432 gr, drahma 4,32 gr şi obolul 0,72 gr.
R. F.
M Ă Ş T I , înainte de a deveni o jucărie de
copii, măştile au fost la început, la popoarele
primitive, o deghizare rituală, în istoria ome-
336
Mască miceniană de
aurnumitâ,,masca iui
Agamemnon". 1580 —
1550. Muzeul Naţio-
nal din Atena. Foto
Spyros Mcletzis.
nirii se î n t î l n e s c cam pretutindeni măşti de
sărbătoare, purtate de dansatorii sacri, şi
măşti funerare, aplicate pe feţele morţilor.
Le întîlnim şi la popoarele civilizaţiilor
minoică şi miceniană. O frescă găsită la Cno-
sos reprezintă o procesiune de personaje cu
cap de măgar, care nu erau fiinţe mitologice,
ci oameni deghizaţi. O practică relativ efe-
meră din secolul al XV-lea consta în punerea
unor foiţe de aur, care reproduceau întocmai
trăsăturile morţilor, pe faţa cadavrelor oe
prinţi: asemenea specimene apar în mormin-
tele găsite de Schliemann la Micene. Măşti ! e
au fost folosite şi în perioada greacă proprL-
zisă. în anumite regiuni î ş i puneau măşti cei
ce celebrau ceremonii religioase. Un vas dh
secolul al Vl-lea, descoperit la Rodos, repre
zintă un om cu cap de iepure, în sanctuaru
zeiţei Artemis Ortia, de la Sparta, s-au găsi
 măşti votive î n f ă ţ i ş î n d oameni, majo- figura tipică de vrăjitoare Tatăl său, Aietes,
r |tatea cu trăsături foarte caricaturale. Erau era regele Colhidei, pe ţărmurile îndepărtate
c opi'i ^'
n u ars a e ur)
' * ' ' or măşti mai comode, ale Mării Negre. Medeea poartă cu ea toate
făcute probabil dintr-un lemn uşor si purtate misterele Asiei natale; în arta greacă era
^e credincioşi c î n d dansau în onoarea zeiţei. înfăţişată adesea în veşminte exotice. Îndră-
Jn sfîrşit, cînd s-a născut teatrul grec, actorii gostită de lason, îl ajută să cucerească „Lîna
utilizau măşti stereotipe, ca să sugereze c î t de aur", pe care tatăl său o consacrase lui
mai limpede tipul de personaj pe care î i Ares, apoi fuge cu frumosul argonaut, care ii
interpretau: rege, bătrîn etc. Precauţie utilă, promisese că o va lua de soţie. Fiindcă Aietes
întrucît toate rolurile, inclusiv cele feminine, o urmăreşte, ea îl omoară pe propriul său
erau jucate de bărbaţi. Treptat se va constitui frate şi îl taie în bucăţele, ca să-l oblige pe
un repertoriu de măşti, preluat mai tîrziu de tatăl său să se oprească pentru a le aduna.
cornedia şi tragedia romană. Masca accentua
Această ispravă permite expediţiei argonau-
expresia personajului, îi mărea faţa şi se ţilor să iasă în largul mării. Ajunsă cu greu
deschidea mult în dreptul gurii, formînd un soţia lui lason, care a şovăit mult timp să-şi
fel de porta-voce. ţină promisiunea, naşte mai mulţi copii
Toate aceste măşti erau destinate, prin (numărul lor variază de la o tradiţie la alta),
aspectul lor sau prin puterea lor magică, să îndată ce argonauţii se întorc la lolcos, Me-
schimbe personalitatea celui care î ş i acoperea deea se răzbună pe Relias, care-l trimisese pe
faţa. Nu acelaşi lucru se poate spune despre lason să aducă ,,Lîna de aur", cu gîndul de a-l
măştile care nu erau purtate de oameni ; erau
făcute din piatră sau din lut ars şi reprezentau
o divinitate, o Gorgonă sau un geniu protec-
tor. Se puneau în sanctuarele rustice, fixate
pe un trunchi de arbore îmbrăcat în haine, ca
să aibă o înfăţişare omenească; alteori erau
atîrnate pe zidul unui templu, închise într-un
mormînt, ca să apere mortul, sau agăţate
deasupra cuptorului olarului ca să alunge
duhurile rele. în sfîrşit le vedem pictate pe
vase, în scopul de a le feri de accidente. Măş-
tile acestea.de mărime naturală sau de numai
2—3 cm, retezate în dreptul gîtului sau pre-
lungite pînă la începutul bustului, nu erau
accesorii de cult, ca acelea amintite mai sus,
ci însăşi imaginea — cea mai expresivă,
fiindcă reprezenta doar chipul — forţei
supranaturale invocate de credincioşi.
P. D.

M E D E E A. Nepoata lui Circe sau, după

unii, fiica zeiţei Hecate. Medeea a fost pentru
greci — ş i mai ales de la Euripide încoace —

Mască de ceremonie, cu cap de iepure. Detaliu de pe o

amforă rodiană. Secolul al Vl-lea. Muzeu! Louvre.

337
pierde. Ea le convinge pe Peliade, fiicele
bătrînului rege, să încerce să-l întinerească
pe tatăl lor, fierbîndu-l într-un amestec
magic a cărui reţetă promite să le-o dea.
Ca să le convingă, scoate din cazanul în care
aruncase un berbec bătrîn ş i tăiat mai înainte
î n bucăţi, un miel t î n ă r şi viu. Bineînţeles că
nu le dă Peliadelor aceeaşi reţetă magică, şi
bătrînul rege moare î n această periculoasă
experienţă. După această nelegiuire, Medeea
şi lason trebuie să părăsească lolcosul şi se
stabilesc la Corint. Dar vine şi ziua în care
lason vrea s-o repudieze pe Medeea şi să se
căsătorească cu Creusa, f i i c a regelui Creon.
Medeea se preface că se supune şi trimite în
dar rivalei sale o r o c h i e ş i podoabe, pe care le
îmbibase cu o compoziţie magică. Cînd neferi-
cita Creusa le pune pe ea, ia foc şi incendiul
cuprinde întreg palatul. Ca răzbunarea împo-
triva lui lason să fie completă, Medeea î ş i
înjunghie copiii pe care-i avusese cu el, apoi
fuge la Atena. E primită de regele Egeu, cu
care are un băiat, numit Medos. Medeea
încearcă să-l omoare pe Tezeu, dar e alungată
din ţară şi se refugiază în Asia împreună cu
Medos, care va da numele său mezilor. După
unii, ea se stinge din viaţă în Colhida, după
ce se împacă cu tatăl său. Fiecare din episoa-
dele acestei legende a inspirat pe artişti şi
pe scriitori. Euripide, pe care l-am citat mai
sus, a fost în mod special atras de acest perso-
naj complex şi dramatic, acărui viaţă literară
va continua să se îmbogăţească cu timpul.
P.O.
MEDICINA, încă în Iliada apar doi
medici, ,,fiii lui Asclepios" zeul medicinii:
Mahaon şi Podaleirios. Cînd Menelau este
rănit de o săgeată în pulpă (cîntul IV), Mahaon
îl îngrijeşte astfel :
„Dezveleşte rana în locul unde îl lovise
arma dureroasă. Suge sîngele, apoi, după
învăţătură, toarnă peste rană balsamuri cal-
mante primite de la tatăl său Chiron..." Ho-
mer spune în altă parte: „Un medic face cit
mai m u l ţ i oameni la un loc",
338
în epoca c l a s i c ă , medicina rămîne
şi rutinieră cel puţin p î n ă la Hipocrat d j n
Cos. în a doua jumătate a secolului al V-le â
acesta a creat o adevărată patologie (cu cer-
cetarea cauzelor, întemeiată pe o b s e r v a ţ i a
raţională) şi totodată o admirabilă deontolo-
gie: jurămîntul hipocratic defineşte un urna.
nism medical care î ş i păstrează p î n ă astăzi
întreaga sa valoare. Totuşi, chiar după Hipo-
crat, mulţi şarlatani au continuat să se dea
drept medici, căci nu existau diplome şi nici
control asupra cunoştinţelor medicale. Mulţi
din pretinşii tămăduitori lucrau cu formule
magice sau prin tălmăcirea viselor, metodă
practicată pe scară mare ia Epidaur, în sanc-
tuarul lui Asclepios (Esculap, la romani).
Un centru de formaţie medicală a existat la
Cnid şi poate la Croţona, patria celebrului
Democedes care, înainte de a fi medicul per-
sonal al tiranului Policrat din Samos şi apoi
al regelui Darius al perşilor, a fost medic pu-
blic la Egina, apoi la Atena. Dar şcoala me-
dicală cea mai celebră, unde s-a format şi Hi-
pocrat, a fost la Cos. Acolo familia „Ascle-
piazilor" î ş i transmiteau din tată în fiu cu-
noştinţele dobîndiţe si nu refuzau să le Î m -
părtăşească şi elevilor străini. Democedes nu
este singurul medic public pe care îl cunoaş-
tem. O tabletă de bronz din Idalion (Cipru),
datînd de la mijlocul secolului al V-lea, re-
produce un contract făcut între acest oraş si
medicul Onasilos şi fraţii s ă i , prin care oraşul
se angajează să plătească o retribuţie forfe-
tară şi globală pentru î n g r i j i r e a răniţilor de
război. La Atena medicii publici î ş i etalează
titlurile în faţa adunării, care alege pe cei
care i se par mai buni. Aceştia s î n t plătiţi
apoi de oraşul-stat, care le pune la dispozi-
ţie un local pentru consultaţi i, operaţii şi spi-
talizarea bolnavilor, iar medicamentele s î n t
plătite de stat. Cheltuielile acestui serviciu
social s î n t acoperite de un impozit special:
lat r ikon.
Operaţiile chirurgicale rămîn superficiale
şi rudimentare, fiindcă anatomia era prea pu-
ţin cunoscută. Moravurile si mentalitatea re·
 îngrijiri date unui bolnav.
Detaliu de pe un (ecit
aribalesc. Al treilea pă-
trar al secolului al V-lea.
Muzeul Louvre.
ligioasă opunîndu-se disecţiei cadavrelor ome-
neşti, sînt disecate numai animale. Abia în
epoca elenistică medicii obţin autorizaţia de
a diseca trupurile criminalilor condamnaţi la
moarte; cunoştinţele medicale fac atunci un
mare progres. Herofilos din Calcedonia şi
Erasistratos din lulis (Ceos), practicînd vivi-
secţia, au descoperit, cu cinci secole înaintea
lui Harvey, circulaţia sîngelui. în epoca cla-
sică, intervenţiile curente se reduc la luarea
de sînge, la clisme, la punerea ventuzelor
(s-au găsit ventuze făcute din corn şi din
bronz).
Profesorii de gimnastică (paidotribai) erau
adesea igienişti şi dieteticieni, capabili să sfă-
tuiască pe atleţi care e cel mai bun regim de
urmat; de asemenea ei ştiau să reducă frac-
turile, entorsele sau luxaţiile. Herodicos, un
po/dotr/bes, devenit infirm s-a făcut medic.
Publicul avea ladispoziţie cărţi de medicină
şi-şi putea procura medicamente la pharma-
kopo/es („farmacist"), care se aproviziona la
rîndul său la rhizotomos („tăietorul de rădă-
C|
ni"). Culegerea plantelor medicinale trecea
drept o parte esenţiala a artei de a vindeca.
Adesea medicii conduceau laboratoarele în
care medicamentele se preparau sub îndruma-
rea lor. Unii medici erau ambulanţi, ca so-
fiştii, şi umblau din oraş în oraş oferindu-şi
serviciile, în Grecia existau puţini medici
specializaţi, cu excepţia oculiştilor, care fo-
loseau ca medicamente mai ales colirul, şi a
dentiştilor, care ştiau să pună plombe şi co-
roane de aur.
Şi femeile puteau ajunge medici, dar se mul-
ţumeau de obicei cu funcţia de surori, de in-
firmiere şi mai ales de moaşe. (Socrate era
fiul unei moaşe.) Femeile, mai ales pentru bo-
lile intime, se adresau de preferinţă „tă-
măduitoarelor", care practicau mai mult ma-
gia decît medicina raţională. R. F.
MEDICINA EMPIRICĂ. Şcoala
empirică de medicină a fost întemeiată la
mijlocul secolului al 111-lea de Fi l i nos din Cos,
elevul lui Herofilos. Printre membrii săi se
citează: în secolul l, Heraclide din Tarent,
care cerea de la medic calităţi „sceptice şi
critice" (adică observaţie şi judecată) şi Ene-
sidem din Cnosos [vezi P i r o n şi Ş c e p-
339
t i c i i ]; în secolul al ll-lea e.n., Menodotos
din Nicomedia şi elevul său Herodot din Tars,
profesorul lui Sextus Empiricus [vezi P y r-
r h o n s i S c e p t i c i i ] , î n studierea
unui caz (periptosis) medicii empirici distin-
geau: 1) autopsia sau observaţia; 2) istoria
sau documentarea (care includea exegeza hi-
pocratică) şi 3) concluzia trasă din cazuri si-
milare, în studiul simptomelor (semeiotike)
distingeau: diagnosticul, terapeutica (bazată
pe compararea cazurilor) si prognoza. Ei re-
comandau să se ţină seama de „idiosincrasia"
bolnavului, adică de temperamentul său.
P.-M.S.
M E G A R A. Pe drumul dintre Atena şi Co-
rint se ridica Megara, una din primele cetăţi
din Grecia. E a s e lăudacu un t re cut foarte în-
depărtat şi se spunea că fusese ocupată de
cretani. A început să capete importanţă abia
din secolul al Vlli-lea; puţine state au jucat
un rol atît de însemnat în mişcarea de colo-
nizare. Megara şi-a trimis cetăţenii să înte-
meieze cetăţi în întreaga Mediterană, în Si-
c i l i a , unde s-a construit cetatea-fi ică Megara
Hiblaia (circa 728) şi în Bosfor (Bizanţul este
una din creaţiile sale).
Istoria internă a Megarei este mai puţin
strălucită: cunoaşte tirania prin Teagene, care
contribuie la înfrumuseţarea cetăţii, dar nu
poate să păstreze dominaţia asupra Sala-
minei, pe care i-o răpesc atenienii conduşi
de Solon. O dată cu aceasta, cea mai frumoa-
să perioadă din istoria Megarei se încheiase.
Totuşi ea continuă s ă - ş i menţină un loc
important pe plan politic; războiul pelo-
poneziac se declanşează în mare parte dato-
rită certurilor ei cu Atena. După victoria
finală a Spartei, Megara nu-şi mai păstrează
prestigiul decît prin amintirea trecutului.
P. D.
M E G A R A ( Ş C O A L A D I N ) . Şcoala
din Megara a fost întemeiată de un elev al lui
Socrate, Euclid (circa 450—380), lingă care
au venit să se refugieze discipolii marelui
340
maestru, după moartea lui. (Ca să nu se r
funde cu geometrul Euclid, i se spune Eu
socraticul.) Euclid socraticul uneşte inspir
ţia
socratică cu inspiraţia eleată [vezi E l e e
a],
de care fusese influenţat '
mai înainte. N; J~ d
păstrat nici o scriere a lui şi dispunem de 3 U
ţine informaţii privitoare la docrina sa S e
ştie numai că a elaborat o teorie a realităţii
şi a unităţii Binelui şi că a adoptat un fe 1 cje
atomism logic care excludea atributele şi ;:-e_
dictabilele. Megarienii erau dialecticieni a j i j j
şi cădeau uneori în subtilităţi sofistice, jar
se întîmplă ca argumentele !or să con-.ină
idei profunde: astfel era argumentul nu nit
„dominator" (kyr/euon logos), formulat 'm-
potriva teoriei aristotelice a posibil i taţi l o· de
către Diodoros Cronos. După acest argum-.-nt,
este posibil numai ceea ce este sau poaU- să
devină real. Printre megarici mai e citat c til-
pon, care a lăudat stăpînirea de sine a î n ţ e -
leptului. Elevii lui Stilpon au fost Menede ios
din Eretria, Timon Scepticul şi Zenon, K.te-
meietorul stoicismului. P.-M S.
M E G A R O N. Este principala (adeseori
chiar singura) încăpere a vechilor locuinţe
găsite în bazinul egeean. în Troia II, pe c.-ire
a descoperit-o Schliemann şi care dateoză,
contrar afirmaţiilor sale, de la s f î r s ; t u l
mileniului III şi nu din timpul lui Priam, ş-au
descoperit clădiri dreptunghiulare, cu o pcir-
tăsimplă pe una din laturile mici, şi cu un
fel de prispă care servea drept vestibul.
Acest tip de clădire se numeşte megaron. în
mijlocul încăperii era o vatră, care servea
în acelaşi timp necesităţilor gospodăreşti
şi cultului. Acest plan atît de s i m p l u reapa-
re la Micene şi avea să fie adoptat mai tîrziu
de constructorii de temple. Cînd camera
aceasta va fi consacrată zeului, vatra,
adică altarul, în loc să rămînă în interior,
va fi plasată în afara edificiului şi anume
în faţa lui. P. D.
M E l D l A S. Olar atenian. Decoratorul său,
cunoscut sub numele de „pictorul lui Me id i as",
 Eos şi Memnon.
pictură în. interiorul
unei cupe de Duris.
Circa 490.
Muzeul Louvre.
Foto Hirmer.
lucrează la sfîrsitul secolului al V-lea şi repre-
zintă aşa-numitul „stil înflorit", de tendinţă
decorativă, cam preţios, mai sensibil lagraţia,
fineţea si eleganţa liniilor feminine decît la
valorile plastice. R. M.
M E L E A G R U [ M E L E A G R O S ] , Le-
genda lui Meleagru, destul de simplă î n vre-
mea lui Homer, s-a complicat încetul cu în-
cetul şi, încă din secolele al V-lea şi al IV-lea.
a conferit acestui fiu de rege o personalitate
aproape romantică. Mama sa, Altaia, a primit
lacîteva zile după naştere vizita Parcelor, care
au anunţat-o că fiul ei va muri cînd se vor
consuma tăciunii din vatră. Altaia i-a stins
lr
nediat şi i-a păstrat cu străşnicie într-o ca-
setă. Cînd Meleagru a ajuns bărbat, a adunat
ln
jurul său pe cei mai de seamă eroi ai Gre-
ciei, ca să răpună mistreţul fioros care devasta
ţinutul Caudon. La această vînătoare a luat
parte şi Atalanta, o tînără da care Meleagru
era îndrăgostit. După ce Meleagru a doborît
mistreţul, sub pretextul că Atalanta l-ar fi
atins ea prima, i-a dat ei ca trofeu capul fia-
rei. Această împărţeală a provocat o mare
ceartă între vînători, în timpul căreia Melea-
gru şi-a omorît doi unchi. La vestea morţii
fraţilor ei, Altaia, neştiind cine era crimina-
lul, I-a blestemat. Aflînd că acesta era î n s u ş i
fiul ei si că din vina ei era urmărit de Erin i i,
a pus singură pe foc tăciunele de care depin-
dea viaţa lui Meleagru şi apoi s-a spînzurat.
P. D.
M E M N O N. Fiul Aurorei (în greceşte Eos)
si al unui frate al lui Priam, Memnon era re-
341
gelé etiopienilor. El a venit cu trupele sale
în ajutorul Troiei şi s-a luptat cu Ahile. Ma-
mele ce lor doi eroi, fiind amîndouă zeiţe, l-au
rugat pe Zeus să le ocrotească fiii. Zeus a pus
în balanţă soarta celor doi adversari: talerul
lui Memnon a cîntărit mai greu, şi astfel Eos
a fost aceea care a trebuit să caute cadavrul
copilului său şi să-l plîngă. (Scena aceasta e
reprezentată pe o cupă splendidă, pictată de
Duris.) Legenda spune mai departe că Eos i-a
transportat rămăşiţele în Etiopia. După altă
tradiţie însă, Eos a obţinut favoarea ca Mem-
non să rămînă printre nemuritori. P. D.
M E N A D E L E [M A l N A D E S]. Me-
nadele erau slujitoarele lui Dionisos, pe care
îl înconjurau cu alaiul şi zburdălnicia lor. îm-
bătate de pasiune mistică, ele străbat munţi i,
agitînd un tirs, băţ lung care avea la capăt un
smoc de frunze de iederă şi de viţă de vie. (Era
unul dintre simbolurile cultului dionisiac.)
Cuprinse de delir, menadele nu mai recunosc
342
nici pe fraţii, nici pe fiii lor (aşa se face că l-au
omorît pe Penteu, sfîşiindu-l de viu). lmitţn<j
comportarea acestor personaje mitice, ferne
ile cădeau în transă cu ocazia anumitor $j r
bători. Ele mestecau frunze de iederă, care |e
aduceau într-o stare vecină cu demenţa şi aler
gau noaptea prin păduri pe jumătate dezbrî
cate, ucigînd orice animal mic care le ieş ea
în cale. Arta greacă ne-a lăsat multe repre
zentări ale menadelor; una din cele mai ce
lebre, cunoscută după o copie, este datorată
talentului lui Scopas. p. Q
MENANDRU [M E N A N D R O S].
Poetul comic atenian Menandru (342—292) a
fost „steaua comedie i noi "[vezi C o m e d : e]
A urmat cursurile lui Teofrast, autorul Ca-
racterelor, dar gîndirea sa a fost influenţată
mai mult de epicuraism decît de peripateti-
cieni. A dus o viaţă liniştită, de studiu, în
vila sa din Pireu, alături de curtezana Glkera.
în 30 de ani de activitate teatrală a compus 108
Menadă. Pictură în in-
teriorul unei cupe de
Brigo*. Circa 490. Muzeu'
din Munchen.
 fOrr>edn. A refuzat invitaţia lui Ptolemeu So-
*er care a 'ncerca'· sa "l atragă la Alexandria.
pţnâ lasfîrşitul secolului al X l X-1 ea e. n., opera
iui Menandru era cunoscută doar din frag-
mente păstrate printr-o tradiţie indirectă şi
j-.n imitaţiile făcute de Plaut şi Terenţiu.
Descoperiri papirologice recente ne-au fur-
nizat fragmente importante din mai multe
piese: Arbitrii (Epitrepontes), Femeia din Sa-
rrios, Eroul, Frumoasa cu părul scurt (Perikei-
romene) ş i , foarte recent (1957), o piesă î n -
treagă: Mizonti opul (Dyskolos).
Subiectul pieselor sale e aproape invariabil,
o dragoste nefericită (fie înainte, fie după că-
sătorie), dar tratează această tema într-o sută
de variante. Ceea ce l-a făcut celebru după
moarte (căci în timpul vieţii atenienii l-au
preferat adesea, la concursurile de comedie,
pe rivalul său F i le mon), a fost nu atît abilita-
tea şi varietatea intrigilor, c î t observaţia fină
şi perspicace a sentimentelor de toate nuan-
ţele, a tuturor trăsăturilor de caracter, da-
torită cărora personajele sale par reale, luate
din viaţă. Ele au o vorbire simplă, naturală,
savuroasă, în tonul unei conversaţii familiare
între oameni bine crescuţi şi spirituali. Me-
nandru redă admirabil marea diversitate a fi-
rii omeneşti. Piesele sale conţin o înţelepciune
subtilă şi moderată, care nu depăşeşte nici-
odată măsura omului. Desigur e mai puţin co-
mic decît Aristofan : dezlănţuie rar hohotele
de rîs, dar distrează, amuză si farmecă, prin
spectacolul însuşi al „comediei umane", zu-
grăvită cu adevăr si fineţe, într-un stil agre-
abil şi cu umor. R. F.
M E N E C R A T E [M E N E K R A T E S].
Ausonius menţionează numele lui Menecrate
din Rodos, într-o e n urne r a re de şapte arhitecţi,
cei mai celebri ai antichităţii. Numele lui
apare alături de ale altor sculptori pe friza
marelui altar de la Pergam (secolul a! Ill-lea).
Arhitect şi sculptor, Menecrate avea toate ca-
lităţile necesare ca să revendice conducerea
şantierului de (a Marele Altar al lui Zeus, care
5e
ridica pe una din terasele Acropolei din
Pergam, între agora şi templul zeiţei Atena
Nikephoros. R. M.
M E N E L A U [MENELAOS]. Fiu al
lui Atreu şi deci frate cu Agamemnon, Mene-
lau e cunoscut mai ales în calitatea sa de soţ
al Elenei, înainte de a alege un soţ pentru
f i i c a sa, cea mai frumoasă dintre femei, Tin-
dar i-a pus pe toţi pretendenţii să jure că se
vor uni ca să-l ajute pe cel ales în caz că i se
va întîmpla vreo nenorocire. De aceea, cînd
Elena Ά fost răpită de Paris, Menelau a putut
să adune o armată numeroasă, avînd în frunte
pe Agamemnon, ca re a cucerit Troi a după zece
ani de asediu. Primul impuls al lui Menelau
după victorie a fost să se repeadă la soţia ne-
credincioasă şi s-o străpungă cu sabia, dar
Elena a ştiut să-i potolească furia cu farmecul
frumuseţii sale (se spune că ş i-a dezveli t sinii).
Menelau a dus-o cu el la Sparta, unde a trăit
ca o regină plină de demnitate.
Fără a face din el un personaj ridicol, cum
ni se pare nouă, grecii i-au atribuit doar no-
bleţea demnităţii sale regale şi meritele
unui brav ostaş.Totuşi Eschii ne-a descris în
termeni emoţionanţi regretele care îl sfişiau
în palatul său pustiu. P. D.
M E N T O R . Mentor, prietenul lui Ulise,
prea bătrîn ca să-l urmeze în expediţia împo-
triva Troie i. caută, ca în lungii ani de absenţă
să apere interesele tronului. Lui îi va cere
sfatul tînărul Telemah. P. D.
M E S E L E . Frugalitatea grecilor a rămas
celebră; ea se explică atît prin climă, c î t şi
prin sărăcia pămîntului. î n afară de petre-
cerile pe care le făceau eroii lui Homer ia
ocazii mari şi în afară de banchete [vezi cu-
vîntul], la care mai mult se bea (ca în ban-
chetul descris de Platon), mesele erau sim-
ple si durau foarte puţin. Ele nu adunau, î n -
tr-o ceremonie zilnică, f a m i l i a l ă , pe copii şi
părinţi în jurul unei oale aburinde. Grecii
m î n c a u pe apucate, pe un colţ de masă, sau
în aer liber, ca şi ţăranii greci de azi.
343
 Masa principală era seara, mai substanţială
decît gustările luate la repezeală dimineaţa şi
la amiază. M în caruri le de bază erau: turte de
orz şi de grîu, pe care ţăranii le coceau acasă,
iar orăşenii le cumpărau de la brutărie, căţei
de usturoi, ceapă, măsline, brînză de capră,
bob sau linte făcăluite. Se mai adăuga: puţină
carne, scumpă şi mai greu de preparat, vînat
(cînd mergeau la vînătoare), cîte o pasăre do-
mestică şi mai ales peşte, care se găsea din
abundenţă pe litoral şi a rămas una din spe-
cialităţile bucătăriei greceşti. Mirosul greu
de untdelemn se simţea probabil ca şi azi în
serile de vară, în curtea caselor unde bătrî-
nele aşezate pe vine frigeau rîndunici de
mare. Grecii mîncau de asemenea scoici, ca-
racatiţe si peşte sărat. Fructele erau apre-
ciate probabil ca şi în timpurile noastre: stru-
guri, smochine şi nuci. Mierea ţinea loc de
zahăr şi se întrebuinţa la prepararea unor
băuturi răcoritoare şi la prăjituri. Se bea vin
puţin (amestecat cu apă), mult lapte şi mai
ales apă (mediteraneenii au fost totdeauna
mari consumatori de apă).
La fel de simple erau şi mesele luate de
pritani [vezi cuvîntul], împreună cu oaspeţii
care se bucurau de acesta cinste printr-un
decret al poporului. Dar mai frugală încă era
masa comună la care legea spartană îi obliga
să participe pe toţi cetăţenii, inclusiv cei doi
regi; se mînca o fiertură de porc, asezonată
cu sînge, oţet şi sare: ciorba neagră. Se pare
344
că trebuia să fi foarte flămînd şi obişnuit cu
ea, ca s-o apreciezi. P. D,
M E S E N I A [M E S S E N l A]. Regiune
din sud-vestul Peloponezului, mai bogată de-
cît vecina ei Laconia, de care e despărţită de
un munte înalt. Din cele mai vechi timpuri,
Mesenia a fost rîvnită de vecinii ei şi a câiut
sub dominaţia lor încă din secolul al Vlll-iea,
Mesenia era grînarul şi rezerva de mînă de
lucru a populaţiei războinice din Laconia.
Mesenienii s-au revoltat de mai multe cri,
gata or i cînd să dea ajutor duşmanilor Spânei,
dar şi-au cucerit independenţa abia după bă-
tălia de la Leuctra (372). Epaminonda a con-
struit atunci o nouă capitală, Mesena, unde
s-au adunat toţi cei care n-au vrut să suporte
jugul spartan. Fortificaţiile construite atunci
în jurul noului oraş s î n t un model de arhitec-
tură militară din secolul al IV-lea. P. ίλ
M E Ş T E Ş U G A R I şi A R T I Ş T I .
Toţi grecii bine înzestraţi aveau un simţ as-
cuţit al frumosului, lată de ce poporul acesta
a produs atîţia mari artişti, între meşteşugari
şi artişti'nu era o separaţie radicală: olani
care modelează lutul în forme armonioase î ş i
semnează operele ca şi pictorii care le împo-
dobesc; Aison, a cărui semnătură ne-a rămas
pe o cupă ce reprezenta faptele lui Tezeu,
este artist ca şi Fidias, care a decorat Parte-
nonul, a sculptat minunatele statui ale Atenei

şi a lui Zeus si a devenit, graţie prieteniei cu
Pericle, un adevărat „ministru al Artelor".
Artiştii nu se îmbogăţeau niciodată; Platon
ne spune că un s o f i s t la modă, ca Protagoras,
c î ş t i g a de zece ori mai mult decît Fidias.
Deoarece casele particulare au rămas foarte
modeste pînă în epoca e l e n i s t i c ă , artiştii lu-
crau rareori pentru nişte s i m p l i cetăţeni; ei
trebuiau să aştepte comenzile statului, care
le încredinţa mai ales construirea şi împodo-
birea unor temple, în secolul al V-lea se des-
făşoară marile lucrări pentru Acropolea din
Atena, în secolul al IV-lea, arta se descentra-
lizează: Scopas, Briaxis, Leohares, Timoteu
vor lucra î n Asia, la Mauzoleul din Halicar-
nas; Lisip a fost sculptorul de curte al lui
Alexandru cel Mare. î n c e p î n d cu epoca ele-
nistică, artiştii, care depind îndeaproape de
regi şi prinţi, devin î n mod necesar oameni
de curte. R. F.
M E T E C [ Μ Ε Τ Ο Ι Κ Ο S]. Majoritatea
marilor cetăţi greceşti, şi în s p e c i a l Atena,
η-ar fi ajuns ceea ce au a j u n s , dacă la numărul
foarte restrîns de cetăţeni nu s-ar fi adăugat
străinii care rămîneau în oraş, prindeau ră-
dăcini si-si desfăşurau activitatea aici. Aceşti
străini, în majoritate greci din alte state, for-
mau o masă atît de considerabilă, î n c î t a tre-
buit să se instituie pentru ei un statut special.
Sînt numiţi meto/koi, literar „cei care locuiesc
împreună cu cetăţenii". Mulţi practicau mese-
Pumnal de bronz incrustat cu aur şi argint, găsit în mor-
mintele regale de !a Micenc. Secolul al XV|-lca. Muzeul
Naţional din Atena. Foto Spyros Meletzis.
r i i manuale, organizau ateliere artizanale sau
erau negustori. Metecii au fost puşi la Atena
aproape pe a c e l a ş i plan cu cetăţenii. Desigur
n-aveau acces la magistraturi, nu luau parte la
adunări, dar, cu condiţia să fi fost prezentaţi
în demos de o rudă ateniană (prostotes „che-
zaş"j ş i , plătind un impozit s p e c i a l , ei se bucu-
rau de aproape a c e l e a ş i drepturi ca şi cetăţe-
nii. Spunem „aproape", f i i n d c ă nu puteau fi
proprietari funciari, n i c i nu se puteau căsători
legitim cu o ateniană. Metecii erau protejaţi
de legi (procesele lor e râu sub j u r i s d i c ţ i a u n u i a
dintre arhonţi, p'olemarhul (polemarkhos). Me-
tecii aveau toată libertatea de a-şi exercita
profesiile, iar unii, gratie talentului oratoric
(ca L i s i a s sau I s a i o s , de pildă), au jucat chiar
un rol politic. Cînd erau plecaţi în stră-
inătate, beneficiau de protecţia poporului ate-
nian. Metecilor de origine barbară li se asi-
gura libertatea religioasă, dar participau, la
cultul de stat (pe friza Panateneelor îi vedem
d e f i l î n d printre purtătorii de ofrande). Pe
lîngă aceste drepturi — am putea spune chiar
privilegii — aveau şi datorii, egale cu ale ate-
nienilor. în afara impozitului s p e c i a l amintit
mai sus şi a unei taxe foarte mici, percepute
de la cei care organizau o întreprindere, me-
tecii aveau aceleaşi obligaţii financiare ca
şi cetăţenii, inclusiv aşa-numitele leiturgiai
[vezi cuvîntul]. în caz de război erau mobili-
zaţi, fie î n armata de uscat, ca hopliţi sau ar-
c a ş i (numai a t e n i e n i i erau înrolaţi în cava-
lerie), fie mai cu seamă în flotă, unde formau
majoritatea echipajelor.
Regimurile oligarhice n-au fost niciodată
favorabile metecilor, dar ele nu urmau nea-
părat exemplul Spartei, care îi excludea din
viaţa p o l i t i c ă . Dimpotrivă democraţiile, care
nu considerau că munca manuală era ceva ru-
şinos şi aveau nevoie să dezvolte industria şi
comerţul, au favorizat stabilirea meteci lor pe
teritoriul lor. Ca să î n c u r a j e z e această pătură
345
 a populaţiei, cetăţile le acordau onoruri şi
recompense: în afară de coroană, pe care o
primeau în anumite ocazii, beneficiau uneori
de /sote/e/o, care îi asimilacetăţenilor cu drep-
turi depline sau îi scutea de anumite impozite.
Recunoştinţa era justificată, căci numeroşi
meteci au contribuit la gloria Atenei: Aris-
totel era din Stagira, pictorul Zeuxis din He-
racieea, Hipodamos, constructorul Pireufui,
venea din Milet, sculptorii Agoracrit şi Cre-
silas erau originari din Păros, respectiv din
Creta. Fără teama de a exagera, putem spune
că şi activitatea mai modestă a nenumăraţilor
meteci necunoscuţi s-a dovedit rodnică pen-
tru economia Atenei. Aceste binefaceri n-au
fost pierdute şi poporul Atenei i-agăsit întot-
deauna pe meteci gata să-l ajute în împreju-
rările cele mai grele. P. D.
M I C E N E [ M Y K E N A I ] . Oraşul cel
mai important din lumea mediteraneană în
mileniul II. Deşi η-a fost capitală de imperiu,
Micene a fost totuşi un fel de centru de ira-
diere ; de aceea s-a dat numele de „miceniană"
civilizaţiei care a domnit între secolele al
XVI-lea şi al Xll-lea, între insulele Lipare şi
coastele Siriei. Rezultatele săpăturilor arhe-
ologice au arătat că Micene a fost mult timp
doar un sat, pe care îl cunoaştem numai după
mormintele sale, asemănătoare celor din pe-
rioada Heladicului vechi. Către 1900 s-a aşe-
zat aici o nouă populaţie indo-europeană, şi
curînd puterea miceniană a început să se afir-
me, într-adevăr, două grupuri de morminte
regale, instalate fiecare grup în interiorul
unei incinte circulare şi datînd de la mijlocul se-
colului al XVI-lea şi pînă la s f î r ş i t u l secolului
al XV-lea, dovedesc prin frumuseţea obiec-
telor găsite — podoabe, măşti, ceramică — că
prinţii din aceste timpuri au fost extraordi-
nar de bogaţi. Fără îndoială, această bogăţie
nu provenea numai din impozitele luate de
la agricultorii din c î m p i a apropiată, ci şi din
atacurile asupra statelor vecine, precum şi
din taxele vamale percepute de la călătorii
care, în drumul lor între zona Corintului si
346
sudul Peloponezului, treceau în mod inevi.
tabil pe lîngă dealul unde se afla Micene. Ce|
puţin în ultima sa formă, din secolul al X|||.
lea, palatul din Micene se prezintă ca o cetă,
ţuie: construit pe coastele şi pe vîrful unej
înălţimi abrupte, el este împrejmuit de o ίη *
cintă cu zidărie grosolană, ciclopeeană. Dea-
supra porţii principale e suprapus un relief
înfăţişînd doi lei care se înfruntă stînd da o
parte şi de alta a unei coloane, imagine sim-
bolică a întregului palat regal, în interior s-au
găsit vestigiile mai multor locuinţe princiare
cu plan de megaron. în exteriorul zidurilor,
o dată cu construirea întăriturilor şi a Porţii
Leilor (probabil în prima jumătate a secolului
al XIII-lea), regii au pus să li se ridice mormin-
tele, încăperi mari în formă de stup, cum este
aşa-numitul „Tezaur al lui Atreu"; ace;tea
sînt „mormintele cu cupolă".
în zilele noastre începe să se acrediteze
ideea că numele unor personaje transmise prin
tradiţie, ca Perseu, Atreu, Tieste, Agamem-
non, Oreste, au un caracter istoric şi că au '·
domnit realmente la Micene, locuind în pa-
latul ale cărui ruine le vizităm astăzi. E sigur (
că această regalitate miceniană a fost înflo-
ritoare şi puternică şi că ea şi-a întins — d a c ă
nu puterea efectivă—cel puţin influenţa sa
politică asupra unei mari părţi din Pelopo-
nez. De asemenea e sigur că civilizaţia mice-
niană s-a întins încă şi mai departe. Oraşul a
fost distrus de o invazie, probabil doriana,
la sfîrşitul secolului al Xll-lea, şi nu s-a mai
ridicat niciodată. Numele său mai apare în
istorie, figurînd însă ca o cetate de mîna a |
doua, pe care înşişi greci i ar fi uitat-o aproape
cu totul, dacă poemele lui Homer şi trage- :
diile antice nu i-ar fi eternizat gloria.
P. D.
MICENIANĂ [CIVILIZAŢIA]-
Dintre toate oraşele Greciei continentale din
mileniul II, Micene a fost cel mai bine cunos-
cut— şi totodată cel mai strălucit—, de
aceea el a dat numele său civilizaţiei origi-
nale care s-a dezvoltat aici, mai înainte de a
,ne. Poarta leilor.
j|ul al XlV-lea.
foto Hoss/o.

Micene. Faţada şi poarta „Teza-

urului lui Atreu". Secolul
al XlV-lea. Foto Hossio.

347
 Micene. Cercui Mor-
m intelor. Secolul al
XlV-lea-al Xlll-lea.
Foto Boudot-Lamotte,
se întinde în tot bazinul central al Meditera-
nei.Dupăcîte se pare—istoria acestor epoci
ne este necunoscută—, Micene η-a fost nici-
odată capitala unui imperiu analog celui hitit
sau egiptean. Iar dacă, în anumite ocazii, con-
ducătorii micenieni — de exemplu, Agamem-
non, în războiul Troiei — s-au aflat în frun-
tea unei confederaţii, ei n-au exercitat totuşi
asupra celorlalţi regi o adevărată autoritate.
Ei au condus expediţii — în asemenea cazuri
autoritatea lor era absolută—, dar nu s-au
amestecat de loc în guvernarea cetăţilor care
luptau sub ordinele lor şi nici n-au perceput
vreodată impozite de la popoarele aliate. Dom-
nea încă de atunci acel gust al independenţei,
caracteristic grecilor din epoca istorică. Lu-
crul nu e de mirare, căci cei care au creat civi-
lizaţia miceniană, „aheii", cum se numeau ei
înşişi, erau greci. Puţinul care s-a descifrat
din scrierile lor — de cînd englezul Ventris
(1953) a descoperit sistemul de descifrare —
arată că limba vorbită în secolul al XV-lea în
Creta şi în Peloponez, desigur şi în alte părţi,
era limba lui Homer, însă puţin mai arhaică,
348
şi că panteonul elenic era în esenţă deja con-
stituit. După opinia unanimă, dorienii care, ia
sfîrşitul celui de al ll-lea mileniu, au coborît
din cîmpiile Dunării spre Peninsula Balcani-
că, erau fraţii mai tineri ai acestor ahei, a
căror invazie străbătuse aceleaşi drumuri, în
primele secole ale mileniului.
Cînd cei care aveau să creeze civilizaţia mi-
ceniană au ajuns pînă în Peloponez, au găsit
doar popoare cu o cultură rudimentară; le-au
trebuit mai multe generaţii ca să ajungă la
un mod de viaţă relativ ridicat, care să le per-
mită o dezvoltare artistică şi spirituală. In-
cepînd din secolul al XVI-lea, î ş i îndreaptă
atenţia spre Creta, leagă cu Egiptul şi Orien-
tul relaţii care le aduc bogăţii şi îi ajută să-şi
creeze o civilizaţie. La rîndul lor, după ce
şi-au consolidat puterea materială, aheii au
trimis colonişti în regiuni îndepărtate şi au
jucat un rol important în răspîndirea unei cul-
turi ,pe care nu ei au creat-o, dar căreia i-au
imprimat marca personalităţii lor.
Este foarte greu de precizat natura religiei
miceniene. Numeroase documente atestă su-
Micene. Palatu I Atrizilor:
megaronu I. Sec.a! XIV-lea
- al Xlll-lea. Foto Boudot-
Lamotte.
pravieţuirea zeiţei naturii, pe care cretanii o
adorau pe vîrful munţilor sau în adîncul pă-
durilor. Se prea poate ca zeii homerici să fi
constituit şi ei obiectul unui cult şi ca l i n i i l e
principale ale mitologiei greceşti să fi fost
deja trasate. Pare de asemenea cert că în epo-
ca miceViiană aceste divinităţi î ş i fixaseră pa-
tronajul asupra anumitor cetăţi şi că au că-
pătat astfel un caracter naţional. Arhitectura
şi arta micenienilor e mai bine cunoscută decît
religia. Destul de multe caracteristici cretane
se găsesc în palatele din această epocă, dar sînt
numai trăsături exterioare: spiritul este di-
ferit. Regii erau conducători de oşti şi se pre-
ocupau mai puţin decît prinţii micenieni de
confortul lor, pe care î! neglijau în folosul se-
curităţii. Cnosos era reşedinţa unui proprie-
tar bogat, pe care nu-1 tulbura teama unei in-
vazii. Palatele miceniene, suspendate pe î n ă l -
ţimi, au adesea aspectul unor castele întărite,
împărţirea interioară a palatului este mai pu-
ţin omogenă, cu articulaţii mai puţin suple de-
cît în Creta, în sfîrşit, unele detalii tehnice
au fost aduse de invadatori, de exemplu aco-
perişurile s î n t în două ape şi nu în formă de
terasă, fiindcă în Balcani, de unde veneau
aheii, ploile si zăpada er.au frecvente. Aheii,
c a ş i cretanii, practicau pictura. Dar în această
artă, ca şi în ceramică, ei au adus o oarecare
rigiditate, cu totul contrară spontaneităţii
pline de fantezie a micenienilor. Formele şi
subiectele sînt aproape aceleaşi; cu toate
acestea nu ne putem înşela asupra originii do-
cumentelor. Nu e nevoie să aşteptăm venirea
dorienilor pentru a constata că în artă se in-
troduce gustul pentru geometrism, care aduce
o oarecare uscăciune. Ca şi cretanii, miceni-
enii au pasiunea ornamentării şi au practicat
aurăria. Printre obiectele rămase de la ei,
locul principal îl ocupă armele: săbii şi pum-
nale. Popor războinic, micenienii s-au ataşat
de tot ceea ce ţinea de viaţa militară. Cit tră-
iau, locuiau închişi în cetăţui; murind duceau
cu ei în mormînt şi echipamentul de soldat.
Am putea fi înclinaţi să credem că societatea
miceniană era mai ierarhizată, după modelul
organizării militare, decît societatea cretană.
Documentaţia de care dispunem are multe la-
349
 cune şi nu ne permite să facem precizări în
această p r i v i n ţ ă . D a r c î n d vedem z i d u r i l e groa-
se ale p a l a t u l u i , înfăţişarea monumentală a
P o r ţ i i L e i l o r , i m p r e s i o n a n t a măreţie a „Te-
z a u r u l u i l u i A t r e u " ş i cînd n e g î n d i m l a tot
aurul pe care suveranii l-au pus în mormin-
tele lor, avem i m p r e s i a că aceşti conducători
lacomi şi i n v i d i o ş i sînt destul de departe de
p r i n ţ i i cretani, cu palatele lor larg deschise,
care p r i m e a u în c u r ţ i l e lor o întreagă popula-
ţie v e n i t ă să aclame i s p r ă v i l e acrobaţilor şi
ale toreadorilor. P. D.
M l D A S. Personaj legendar, despre care se
spune că a domnit în t i m p u r i foarte îndepăr-
tate asupra F r i g i e i . La cererea sa, Dionisos
l-a înzestrat cu d a r u l de a transforma în aur
tot ce atingea. Foarte curînd însă Midas l-a
i m p l o r a t pe zeu să-i ia înapoi acest dar care,
printre a l t e l e , îl condamna să moară de
foame. Purificarea magică — în apele r î u l u i
Pactol — le-a u m p l u t cu b u l g ă r i de aur. Midas
a trebuit să arbitreze concursul m u z i c a l
dintre Apolon şi Marsias [vezi numele].
F i i n d c ă a cutezat să-l declare învingător pe
acesta d i n urmă, zeul l-a pedepsit pentru
impietate şi lipsă de gust, dîndu-i urechi de
măgar. Regele a căutat să-şi ascundă r u ş i n e a
sub o bonetă cu apărătoare de u r e c h i , care
s-a numit „bonetă f r i g i a n ă " . Se mai spune
că f r i z e r u l său, neputînd ţine secretul pe care
n u m a i el îl deţinea, a şoptit p ă m î n t u l u i :
„Regele Midas are urechi de măgar". Trestiile
care creşteau în apropiere au început să
repete ca un ecou c u v i n t e l e sale. P.D,
M l L E S l E N l l. La M i l e t — m a r e l e port
i o n i a n d i n A s i a M i c ă , care a fondat numeroase
c o l o n i i , de la Pontul E u x i n pînă a Sibaris si
care, p r i n i n t e r m e d i u l L i d i e i a avut l e g ă t u r i
comerciale cu ţ ă r i l e a s i a t i c e , pînă în Caldeea
— au trăit în secolul al V l - l e a p r i m i i f i l o -
z o f i : Tales ( a p r o x i m a t i v 530—550), A n a x i -
m a n d r u , care i-a urmat l a m i j l o c u l s e c o l u l u i
al V l - l e a , şi Anaximene, care a m u r i t pe la
520. Aceşti f i l o z o f i n-au fost n u m a i nişte con-
350
t e m p l a t i v i şi nişte visători (tradiţia îl pre-
zintă pe Tales ca pe „ f i l o z o f u l care a căzut
într-un puţ"), ci şi oameni de acţiune. I n g i n e r
m i l i t a r , Taies a deviat a l b i a f l u v i u l u i H a l i s
c a s ă deschidă d r u m a r m a t e i l u i Cirus. E l
ştia să calculeze d i n v î r f u l u n u i far distanta
la care se a f l a un vas pe mare şi trecea drept
tatăl g e o m e t r i e i , în geometrie Taies a împru-
mutat probabil u n e l e rezultate empirice de
la e g i p t e n i şi b a b i l o n i e n i . După toate aparen-
ţele, tot lor le datorează cunoaşterea periodi-
cităţii eclipselor, care i-au permis să prezică
e c l i p s a d i n 584. A n a x i m a n d r u , care a înteme-
iat c o l o n i a A p o l o n i a , a desenat o hartă geo-
grafică, a construit un gnomon (un fel de
cadran solar care permitea, p r i n măsurarea
l u n g i m i i u m b r e i , să se facă diverse c a l c u l e
astronomice) şi o sferă cerească. Aceşti vechi
maeştri sînt a u t o r i i u n o r teori i meteorologice
şi cosmologice s i m p l e . Ei nu m a i recurgeau !a
i m a g i n i mitologice, ci la reprezentări tehnice
luate d i n observaţia z i l n i c ă . După Tales,
pămîntul este un d i s c plat, care pluteşte pe
apă (după Anaximene — în aer), iar după
A n a x i m a n d r u p ă m î n t u l e o coloană (cu o
l ă ţ i m e de trei ori m a i mare decît î n ă l ţ i m e a ) ,
în j u r u l ei se învîrtesc nişte roţi umplute cu
foc. Focul iese p r i n n i ş t e g ă u r i asemănătoare
cu cele ale u n u i f l u i e r ; acest ia sînt a ş t r i i .
Ca să dea o reprezentare i n t u i t i v ă mişcă-
r i l o r de r e v o l u ţ i e ale c o r p u r i l o r cereşti.
A n a x i m e n e face c o m p a r a ţ i i cu rotaţia pietre-
lor de moară şi cu mişcarea u n e i bonete care
s-ar învîrti în j u r u l c a p u l u i . A r i s t o t e l a i n s i s -
tat m u l t asupra concepţiei pe care o aveau
m i l e s i e n i i despre elementul fundamental al
l u c r u r i l o r . Pentru Tales, acest element era
apa (fără î n d o i a l ă , d i n cauza r o l u l u i apei
m ă r i i , al apei N i l u l u i , al p l o i l o r asupra semă-
n ă t u r i l o r ) , pentru A n a x i m a n d r u era i n f i n i t u l
(nemărginitul), i a r pentru A n a x i m e n e —
aerul, care p r i n condensare şi rarefiere pro-
ducea f r i g u l , respectiv c ă l d u r a . T r e b u i e s ă
adăugăm c ă Tales a t r i b u i a s u f l e t m a g n e t u l u i ,
f i i n d c ă punea în mişcare f i e r u l (hilozoism).
A n a x i m a n d r u a d m i t e a existenta u n u i s i s t e m
 je compensaţii, după care fiinţele trebuie să
plătească pentru nedreptăţile săvîrşite. Ana-
xirnene compara acţiunea unificatoare execu-
tată de suflet (format din aer) asupra corpului
nostru cu acţiunea pe care o exercită asu-
pra lumii aerul ce-o înconjoară şi o
susţine. Anaximene a intuit transformis-
tul: după el, primele vieţuitoare ieşite
din umiditatea primitivă erau asemănă-
toare peştilor.
De aceşti filozofi şi savanţi nu poate fi des-
părţit geograful Hecateu din Milet (circa
550—475). E autorul unei Perieges/s (Descrie-
rea pămîntului), scrisă după efectuarea unui
număr mare de călătorii, şi a unei lucrări
intitulate /stor/i (Hislorioi) sau Genealogii
(Genealogia). Hecateu era şi el un spirit
curios, însetat de cunoştinţe. După cucerirea
loniei de către mezi (545), Miletul a fost
dărîmat (494) şi majoritatea filozofilor ionieni
au emigrat, unii în Grecia Mare, ca Pitagora
si Xenofan, alţii mai tîrziu la Atena, cu Ana-
xagora din Clazomene şi Diogene din Apolo-
nia. Gîndirea milesienilor poate fi apropiată
de cea a vecinului lor, Heraclit din Efes.
P.-M.S.
M I L E T [M l L E T O S ] . Cînd poetul
Frinihos a reprezentat în faţa atenienilor, în
anul 493, tragedia sa Cucerirea Miletului,
durerea spectatorilor a fost atît de mare şi
s-a manifestat atît de zgomotos, încît guver-
nul a interzis piesa. Aceasta fiindcă Miletul —
pe care perşii îl cuceriseră cu un an înainte
şi-l distruseseră în urma unei revolte — re-
prezenta pentru greci „însăşi gloria loniei".
Era unul din cele mai vechi oraşe întemeiate
de greci pe coasta Asiei Mici, în epoca marilor
invazii de la începutul Epocii de Fier, cînd
grecii fuseseră nevoiţi să-şi caute un loc sigur
de cealaltă parte a Mării Egée. La populaţia
indigenă se mai adăugaseră atunci cretani şi
ahei din Peloponez, iar descendenţii lor se
dădeau drept urmaşi ai lui Sarpedon din
Licia, Neleu din Pilos şi Milatos cretanul,
presupuşii întemeietori ai oraşului. Miletul
avea o poziţie care-i asigura bogăţia: era
situat între două golfuri bine apărate, pe un
promontoriu unde au fost construite patru
porturi. Comunicaţiile către interior erau
uşoare, Miletul fiind legat de Frigia prin valea
rîului Meandru şi de bogata Carie prin trecă-
tori deschise în munţi. Turmele găseau aici
destulă hrană şi dădeau o lînă foarte apreciată
în lumea antică, în plus, resursele agricole
erau abundente.
Graţie atîtor bogăţii, milesienii au putut
să-şi construiască o flotă importantă. Se poate
vorbi, aşa cum spuneau cei vechi, despre o
talasocraţie milesiană în secolul al Vlll-lea.
Ceea ce e sigur e că Miletul a întemeiat mai
multe colonii decît oricare alt oraş grecesc.
Şi-a trimis coloniştii mai ales spre nord, către
Marea de Marmara şi Marea Neagră, unde au
luat fiinţă peste nouăzeci de puncte comer-
ciale. Dar Miletul η-a neglijat nici celelalte
zone geografice: la Naucratis, oraş întemeiat
în delta Nilului de către o asociaţie de state
ioniene, Miletul deţinea poziţia dominantă,
la celălalt capăt al Mediteranei întreţinea
relaţii comerciale cu Grecia Mare, mai ales
prin intermediul oraşului Sibaris. în afară de
lînă, Miletul exporta metale preţioase, mobilă
şi produse agricole. Monumentele construite
la Milet i-au sporit renume le şi, în toată epoca
arhaică, aici va fi un centru al artiştilor, filo-
zofilor şi savanţilor. Fără îndoială, Miletul
η-a fost scutit de frămîntări interne, ca şi
celelalte oraşe vechi. Cînd monarhia Neleizi-
lor a fost abolită (secolul al Vlll-lea), Miletul
a trecut la un regim oligarhic, condus de
nobili şi bogătaşi, şi în cele din urmă a cunos-
cut tirania. O bună parte din secolul al VI-lea
Miletul a fost teatrul unor războaie civile
aproape neîntrerupte, dar prestigiul său n-a
suferit şi oraşul acesta a reprezentat idealul
ionian în forma lui cea mai desăvîrşită. Cuce-
rirea loniei în anul 545 de către Cirus n-a
întunecat de loc faima Miletului şi η-a afectat
cu nimic prosperitatea sa. Miletul a cunoscut
zilele sale cele mai negre în timpul revoltei
contra regelui perşilor (495). Prăbuşirea sa a
351
 avut un mare răsunet în întreaga lume greacă.
Cu o energie extraordinară, Miletul s-a refă-
cut din ruine aproape imediat; munca depusă
atunci de arhitecţi a avut pentru urbanismul
grec consecinţe fericite. Pentru prima oară a
fost elaborat un plan urbanistic pentru un teren
complet ras în urma războiului, plan atît de
îndrăzneţ şi de nou, î n c î t poate fi comparat cu
întreprinderi asemănătoare din zilele noastre.
Noul oraş a fost împărţit în zone, fiecare cu
atributele sale, fiecare sector a fost articulat
cu altul, s-a asigurat fluiditatea circulaţiei,
graţie străzilor largi şi drepte, întretăiate în
unghi drept. Aceste merite, atribuite lui
Hipodamos, originar din Milet, sînt de
fapt ale arhitecţilor care au reconstruit
oraşul.
Istoria internă a cetăţii a fost mai puţin
glorioasă de atunci înainte. Eliberat de sub
stăpînirea persană graţie, războaielor medice,
oraşul cunoaşte pe la 450 frămîntări pe care
Atena încearcă în zadar să le potolească. Pe
viitor, istoria Miletului va fi caracterizată
printr-un comerţ înfloritor, în ciuda concu-
renţei Efesului, prosperitatea se va menţine
încă timp de multe secole. Această prosperi-
tate se va manifesta prin construirea, fie în
oraş, fie la c î ţ i v a kilometri de el, în vechiul
sanctuar apolinic de la Didima, a unor monu-
mente din care au rămas ruine impunătoare.
P. D.
M I L O . Descoperirea întîmplătoare (1820)
— şi mult mai puţin romantică decît se spune
uneori — a celebrei statui a Afroditei, lîngă
un cuptor de var abandonat pe neaşteptate
de cei care lucrau la el, a dat în zilele noastre
insuliţei Milo (din arhipelagul Cicladelor)
o faimă pe care η-a avut-o niciodată în anti-
chitate. Rolul ei a fost totuşi considerabil ; în
mileniul III şi la începutul celui următor,
Milo e singura care a furnizat locuitorilor
lumii egeene obsidiana, piatra dură foarte
mult folosită pe atunci la fabricarea armelor
şi uneltelor, în epoca greacă propriu-zisă,
Milo a reţinut atenţia istoricilor doar din
352
pricina unei tentative de revoltă contra impe. j
rialismului atenian (416), tentativă reprimată
cu cruzime. Nimic nu dovedeşte că provin
într-adevăr de pe această insuliţă aşa-numite-
le ,,plăcuţe de Milo", nişte elegante reliefur
de lut ars care, cu puţin înainte de mijlocul
secolului a! V-lea, erau depuse ca ex-voto-uri
în sanctuare sau acopereau un fel de casete.
P. D.
M I L T I A D E [ M I L T I A D E S ] . Cele-
britatea lui Miltiade se datorează rolului
capital jucat în bătălia de la Maraton. Era
nepot al unui nobil atenian care, ca să scape
de tirania lui Pisistrate, şi-a croit un domeniu
în Chersonezul din Tracia. Cînd perşii au
pătruns în Atica (septembrie 490), Miltiade
era strateg, El i-a convins pe concetăţenii săi
să nu aştepte duşmanul la adăpostul zidurilor
oraşului, ci să-i iasă în întîmpinare. Miltiade
a ştiut să aleagă momentul oportun pentru
bătălie şi să conducă armata cu destulă înde-
mînare, ca să învingă un adversar a cărui supe-
rioritate numerică era evidentă. Victoria i-a
adus o popularitate de care a profitat ca să
întreprindă o expediţie fără glorie împotriva
insulei Păros. Opinia publică s-a întors atunci
împotriva lui: a fost condamnat să plătească
o amendă mare, dar a murit curînd după
aceea de o rană primită în această campanie.
P. D,
M I M [M l M O S] Specie de comedie con-
stînd din cîteva scurte scheciuri realiste, cu
doua-trei personaje. Reprezentanţii princi-
pali ai acestui gen au fost, în secolul al V-lea,
Sofron şi, în secolul al ll-lea, Herondas [vezi
numele]. R. F.
M I M N E R M O S . Poet liric, născut la
Colofon, în a doua jumătate a secolului al
Vl-lea. Cele cîteva fragmente rămase de la
Mimnermos cîntă bucuriile tinereţii, dragos-
tea, plăcerea, frica de bătrîneţe. Ele s î n t
scrise în metrul elegiac [vezi P o e z i a
lirică.] R. F.
 ţj\ l N E. Grecii au folosit foarte mult meta-
lele, încă din epoca minoică. Probabil că pe
multe dintre ele şi le procurau din străinătate
__cel puţin aşa s-a întîmplat în timpurile cele
mai vechi. Totuşi în Peninsula Balcanica şi în
insulele din Marea Egee erau destule zăcămin-
te: aur în muntele Pangeu, la Tasos şi, dacă e
să-l credem pe Herodot, la Sifnos. Se cunosc
foloasele pe care ie-a avut Atena de pe urma
minelor de argint de la Laurion; frecvenţa
toponimicului Halcis în multe regiuni e o indi-
caţie sigură că acolo s-a găsit aramă* ; ţnsfîrşit,
în Laconia se găsea fier. Oare trebuie sa adrni-
tern i dee a că fenicieni i au fost iniţiatorii explo-
rării şi exploatării subsolului ? Nimic nu este
mai puţin sigur şi e mai verosimil că locuitor i i
Greciei n-au aşteptat talasocraţia feniciană
din al doilea mileniu pentru a căuta şi desco-
peri singuri metalele,
Minele antice se deosebeau multde cele dm
zilele noastre. S-au găsit urmele unor galerii
şi puţuri de mină. Puţurile cele mai adînci nu
depăşeau 100 m, ceea ce însemna destul de
mult, dacă ne gîndim că ele erau săpate verti-
cal şi că minereurile şi reziduurile trebuiau să
fie scoase afară pe scări şi duse în spinare, în
coşuri, în ceea ce priveşte galeriile, ele sur-
prind prin îngustimea lor. înălţimea şi lăţimea
era de obicei de la 60 cm la 1 m, aşa î n c î t nu
puteai sta înăuntru decît ghemuit sau culcat.
Erau aşa de întortocheate, încît aerul nu
putea să circule şi minerii manipulau sapele
şi tîrnăcoapele făcînd eforturi extraordinare.
Lucrau aproape în întuneric, ia lumina slabă
a unor lămpi fumegînde, atîrnate de tavanul
tunelului.
Nu e de mirare că, în primăvara anului 413,
aproximativ 20.000 de sclavi din Atena s-au
răsculat şi, profitînd de situaţia grea creată
de războiul peloponeziac, au părăsit minele
de la Laurion în care lucrau. Scriitorii antici,
în special Diodor din Sicilia, ne informează
că soarta minerilor (toţi sclavi) era aşa de
lamentabilă, încît se luau măsuri deosebite
* In greceşte arama se numea kholkos (n. f").
pentru a-i forţa să lucreze şi li se aplicau
pedepse de o severitate maximă. Sclavii-mi-
neri aparţineau, cel puţin în At i ca, concesionari-
lor cărora statul, ca proprietar al subsolului,
ie subînchiriase exploatarea -minereului. In
alte părţi, regimul legal era altul şi ştim că
existau şi mine proprietate particulară. (Pisis-
trate şi istoricul Tucidide aveau mine în
Tracia.)
Se practica de asemenea exploatarea sub
cerul liber, cu o tehnica ce aminteşte de
carierele din zilele noastre. Dar cea mai rn?.re
parte a resurselor minerale proveneau din
extracţia subterana. P. D.
M l N l E N l l [M l N Y A l]. Minienii erau
consideraţi drept cea mai veche populaţie din
Beoţia. De aceea tot „miniană" s-a numit şi
ceramica, destul de rafinată, găsită în această
regiune şi care datează de la începutul mile-
niului II. Imitată după vesela metalică, ea nu
are podoade pictate, ci este vopsită uniform
în gri sau galben, culori plăcute. Ceramica
miniană se impune admiraţiei prin precizia
formelor. P.D.
M l N O S. Nu ştim precis dacă Minos era
numele unui anumit personaj sau mai degrabă
titlul suveranilor cretani, ca şi cuvîntul fa-
raon în Egipt. Dar modernii adoptă mai ales
a doua accepţie a cuvîntului, atunci cînd denu-
mesc „minoică" civilizaţia care s-a dezvoltat
în bazinul Mării Egee, cam între secolele al
XX-lea şi al XlV-lea. Pentru greci, care nu
făceau nici o deosebire între legendă şi isto-
rie, M i nos, fiul lui Z e u s ş i a l Europei, a domn it
realmente în Creta, cu trei generaţii înaintea
lui Tezeu, şi puterea s a s e întindea şi în insu-
lele învecinate. ! se atribuiau tot felul de aven-
turi erotice. Soţia sa, Pasifae, Ie-a născut
pe Ariadna şi Fedra.
Dreptatea şi înţelepciunea lui Minos erau
mult lăudate, de aceea a devenit după
moarte unul dintre judecătorii din infern,
alături de fratele său Radamant şi de Eac,
regele Eeinei. P.D.
353
 Tezeu omorînd Mino-
taurul. Detaliu de pe
o amforă. Circa 540.
Muzeul din Berlin,

M I N O T A U R U L [M l N O T A U RO S]. ajuns pînă la noi graţie poemelor homerice.

Legenda Minotaurului a fost una dintre Se zicea că Ahile a fost regele lor.
cele mai populare din Grecia, aşa cum a-
testă numeroasele desene de pe vase. Mino- M l R O N [M Y R O N]. Discobolul este o
taurul era o fiinţă monstruoasă, cu cap de operă atît de reuşită, î n c î t e uşor de înţeles
taur ş i corp de om ; explicaţia ar f i că m am a sa, de ce numele creatorului său, Miron, a putut
Pasifae, î ş i înşelase soţul, pe Minos, cu un să înfrunte secolele cu mai mult succes decît
taur trimis de Poséidon. El trăia în interiorul cel al sculptorului Pitagora sau al oricărui alt
unei construcţii numită Labirint (Labyrinthos)
atît de complicată, î n c î t era aproape imposi-
bil ca, o dată intrat acolo, să mai găseşti ieşi-
rea. Lui îi trimitea Minos tinerii şi tinerele
pe care îi cerea drept tribut de la atenienii
î n v i n ş i de el. Unul dintre aceşti tineri, eroul
Tezeu, graţie Ariadnei şi firului pe care l-a
lăsat în urmă pe unde a trecut, a izbutit să se
orienteze în construcţia sumbră a Labirintu-
lui şi să omoare monstrul. P.O.

M I R M I D O N I I [M Y R M l D O N E S].
Popor din Tesalia de sud, al cărui nume a

Labirintul. Reversul unei monede din Cnosos provenind

de la Gortina (?). Muzeul din Heraklion, foto Hoss/o.

354
Discobolul. Replică romană după lucrarea lui Miron.
Origina Iu i datează de prin 450 — 440. Muzeu l Vaticanului,
Roma, Foto Anderson-Vio//efi,

sculptor contemporan din aceeaşi şcoală.

Replicile care ne-au rămas după această operă
celebră ne permit să reconstituim originalul,
în bronz, pierdut încă de la sfîrşitul antichi-
tăţii: un atlet cu un corp nervos, aplecat
înainte, cu picioarele inegal îndoite, cu bra-
ţul drept întins aproape în prelungirea umă-
rului, parcă tras înapoi de discul pe care e
gata să-l arunce; braţul stîng e îndoit spre
genunchi, iar capul e întors spre spate. Răsuci-
rea brutală a şoldurilor, instabilitatea atitu-
dinii (prea fugitivă pentru ca ochiul s-o poată
observa în natură şi care de fapt — aparatul
cinematografic a dovedit-o·—nici nu există
în real i ţaţe) ş i intensitatea m i scări i ar produce
o impresie de oboseală, dacă îmbinarea
armonioasă a liniilor η-ar oferi ochiului un
arabesc perfect, ca şi cum figura ar fi înscrisa
intr-un medalion. Ea ne aminteşte de imagi-
nile pictate de decoratorii arhaici în interio-
rul unei cupe; atletul pare că se învăluie în
propriul său vîrtej.
Discobolul nu este singura operă a lui Mi-
ron: a fost reconstituit grupul, consacrat pe
Acropole, care îl reprezenta pe Marsias
suflînd în flautul pe care, dispreţuitoare, de căutările predecesorilor şi contemporani-
Atena l-a lăsat să cadă. lor săi, a izbutit să dea imaginea perfectă a
Altă lucrare, în acelaşi spirit cu Discobolul, unui ideal pe care c l a s i c i s m u l pur al lui Fidias
este Ladas, un alergător suflînd din greu, şi al lui Policlet îl va condamna fără drept de
ridicat în vîrful picioarelor, în sfîrşit Vaca, o apel. P.D.
statuie de bronz consacrată la Atena, după
care n-au rămas copii sigure. Mişcarea intensă M I S I A [M Y S l A]. Regiune din nord-
care animă toate aceste statui şi echilibrul vestul Asiei Mici, N-a jucat niciodată un rol
instabil al figurilor nu sînt descoperirile lui politic ca ţară independentă Izolarea şi
Miron. Pretutindeni în aceeaşi epocă, între obscuritatea Misiei au atras atenţia lui Lisi-
anii 475—450, alţi sculptori, care nu erau mah [vezi numele], pe cînd căuta un loc sigur
însă de origine atică, ci veneau din lonia, ca unde să-şi ascundă comorile. A ales oraşul
Pitagora Samianul, din Egina, ca autorul Pergam [vezi numele], singura glorie a a-
frontonului de răsărit al templului din Afaia, cestei provincii obscure, P.D.
din Creta (Gresiias), s-au străduit să realizeze
intensitatea şi impresia efemeră de instanta- M I S T E R E [ H Y S T E R I A ] . Ansam-
neu. Miron nu este un pionier, dar, profitînd blul ceremoniilor şi ritualurilor religioase la

355
 care participau numai cei iniţiaţi (mystai)
se numeau mistere. Dacă ne referim mai ales
la misterele de la Eleusis, închinate zeiţei
Demeter, putem afirma că ele n-au avut nimic
deosebit, afară de succesul excepţional pe
care l-au cunoscut. Multe alte mistere, care
au lăsat puţine urme, au fost instituite în
cinstea aceleiaşi zeiţe, în anumite demos-uri
din Atica, şi în onoarea altor zeiţe în alte
părţi (de exemplu, Cabin'/, la Samotrace şi în
apropierea Tebei).
Misterele erau recunoscute oficial de către
cetăţile care le protejau şi le încurajau, dar
nu constituiau o religie de stat. Conducerea
lor aparţinea unor familii de preoţi ai căror
strămoşi primiseră instrucţiunile necesare
chiar din gura zeului sau a zeiţei respective.
Iniţierile erau individuale şi, cu toate că legea
pedepsea orice act considerat de preoţi un
sacrilegiu, nimic nu-i obliga pe cetăţeni să
participe la cult. Am putea spune că statul
acorda sprijinul său unei religii care a rămas
în principiu particulară, chiar atunci cînd
cercul credincioşilor s-a extins extrem de
mult; „particulară" din cauză că la origine,
adică într-un trecut care se pierde în timpu-
rile miceniene, ceremoniile misterelor erau
apanajul unei singure f a m i l i i sau ale unui
grup restrîns şi persoanele din afara grupului
erau admise numai după ce îndeplineau anu-
mite formalităţi. Cuvîntul „formalităţi" pare
ciudat, î n s ă , dacă judecăm după misterele de
la Eleusis, pe care le cunoaştem ce! mai b i ne, e
foarte potrivit, cel puţin pentru prima treap-
tă a i n i ţ i e r i i . Candidaţilor li se cerea să se
purifice minuţios, apoi să asiste la o şedinţă
secretă în cursul căreia le erau arătate obiec-
tele sacre, în s f î r ş i t să recite formule sacre.
Admiterea pe treptele superioare ale iniţierii
necesita probe mai d i f i c i l e .
Ce sperau cei care se iniţiau în felul acesta?
Se pare că, încă din timpuri îndepărtate, mis-
terele— iniţial culte ale divinităţilor agrare
— au căpătat un sens mai profund. Puterile
care protejează fertilitatea asigură plantelor,
după dispariţia lor sezonieră, o renaştere, o
356
existenţă nouă; ciclul vegetaţiei, cu alter-
nanţa moarte-viaţă, se reproduce din an în
an; prin analogie, cel puţin la Eleusis, s-a
crezut că divinităţi le astfel onorate protejează
pe oameni după moarte
Pare lucru sigur că iniţiaţii, care puteau
face parte din orice clasă socială, oricît de
umilă, aveau impresia că vin în contact perso-
nal, direct, cu divinitatea. Ei practicau deci
acest cult cu un zel deosebit, care lipsea
atunci cînd cinsteau alte divinităţi. Mai mult
încă, iniţiaţilor li se inoculau idei morale;
religiile cu mistere au dobîndit astfel o valoare
spirituală care le deosebea de religiile
oficiale. p.D.
M I T O L O G I E . Nu ştim dacă figura femi-
nină pe care diferite documente cretane ne-o
arată uneori aşezată la umbra unui arbore,
alteori urcată pe un v î r f de rnunte, î n v î r t i n d
în aer şerpi sau flancată de animale s ă l b a t i c e ,
reprezintă o singură divinitate înzestrată
cu mai multe atribuţii sau mai multe zeiţe,
care seamănă ca nişte surori. Pe scurt, în
momentul de faţă nu ştim dacă e x i s t a sau nu
o mitologie m i noi că. în timp ce religia este —
aşa cum spune Littré — „totalitatea doctri-
nelor şi practicilor care constituie legătura
dintre om şi puterea divină", mitologia este
„istoria personajelor divine (putem adăuga
«şi semidivine») ale politeismului". Politeis-
mul cere ca fiecare personaj s a s e deosebească
de celelalte nu numai prin atribuţiile sale, ci
şi prin caracterul şi biografia sa
Din contra, îndată ce luăm contact cu lumea
propriu-zis elenică prin intermediul poeme-
lor homerice, sîntem izbiţi de m u l t i t u d i n e a
şi de diversitatea fiinţelor supraumane şi de
pregnanţa cu care se conturează fiecare dintre
ele. Această claritate se poate e x p l i c a doar
prin faptul că panteonul, cu care poetul si
publicul sînt atît de f a m i l i a r i z a ţ i , era consti-
tuit î n c ă de multă vreme, într-adevăr zeii au
apărut mult înainte de s f î r s i t u l c e l u i de al
ll-lea mileniu, aşa cum ne-o dovedesc textele
linearului B [vezi cuvîntul], care citează
 numele unora din zeii Greciei antice, ca
Apolon sau Dionisos. Se poate admite că
aceste divinităţi au sosit o d a t ă cu invaziile
aheene şi că s î n t deci de origine cu totul dife-
rită decît zeiţa cretană.
Societatea divină descrisă de Homer a
putut să f î e modelată după cea umană care
trăia în Grecia în epoca de maximă înflo-
rire a măreţiei miceniene: există un suveran
absolut (Agamemnon sau Zeus), care prin
simpla încruntare a sprîncenelor făcea să
tremure supuşii; fraţi mai mici (de exem-
plu Menelau sau Poseidon) şi alţi seniori
puternici care totuşi respectau întru totul
voinţa stăpînului ; veneau apoi supuşi i de mai
mică importanţă, stăpîni ai unui domeniu
bine stabilit, pe care regele îi aduna în jurul
său pentru a petrece sau pentru a le auzi
părerea înainte de a lua o hotărîre irevoca-
bilă. Chiar dacă autoritatea suveranului era
mai m i că decît ne face să credem Homer, chiar
dacă structura socială nu era atît de solidă, nu
trebuie să ne mire faptul că un poet a ideali-
zat realitatea într-o asemenea măsură. Şi apoi
cît de incompletă ne apare imaginea homerică
a lumii zeilor, chiar dacă ea corespundea
credinţelor curente atunci! în spatele maies-
tuoasei adunări olimpice, al cărei caracter
şi componenţă s-au impus aproape definitiv
pentru viitor, nu se întrezăreşte de loc furni-
carul barbar al divinităţilor în care Hesiod —
probabil după exemplul altora — va căuta
să introducă măcar o ordine aparentă. Căci
zeii nu sînt eterni şi cei care conduc lumea în
IIiada sau Odiseea sînt doar descendenţii şi
succesorii generaţiilor divine, din care unii re-
prezentanţi au supravieţuit şi şi-au păstrat un
loc de frunte — de pildă, Gaia (Ge) şi Hecate
— alţii însă au fost detronaţi şi alungaţi în
amintirile trecutului sau îngropaţi în adîncul
pămîntului de voinţa învingătorilor lor;
acesta e cazul Titanilor.
Teogonia lui Hesiod povesteşte cum din
vidul originar numit Haos (Khaos) s-a născut
Gaia (Pămîntul) şi el a născut tot restul,
începînd cu Cerul (Uranos), „în stare s-o
acopere în întregime". Rodul unirii lor au
fost nişte monştri oribili, dar şi zeiţele ado-
rate în epocaclasică, precum şi cei doisprezece
Titani, dintre care ultimul, Cronos, ajutat de
mama sa, avea să-l castreze pe tatăl său şi să
devină stăpînul lumii. Uranos fusese un tiran
temut; nici Cronos η-a fost mai bun. Pentru
a nu fi detronat de f i i i s ă i , pe care îi făcuse cu
sora sa Rea, Cronos i-a mîncat pe toţi, unul
după altul, în afară de ultimul, Zeus, care a
scăpat printr-o şiretenie a Reei: în locul
copilului, Cronos a înghiţit o piatră înfăşurată
în scutece, fără să bănuiască substituirea.
Ajuns mare, Zeus i-a dat lui Cronos să bea o
băutură magică ; ea I-a făcut să verse înapoi pe
fraţii săi Hestia, Demeter, Hera, Poseidon şi
Hades. Aliindu-se cu toţii, au început să se
războiască cu Cronos si cu ceilalţi Titani,
i-au învins şi i-au înlănţuit pentru totdeauna
în întuneric. La rîndul lor au făcut şi ei copii,
dintre care unii au căpătat un rang divin, ca
Apolon, Artemis, Hermes, Afrodita, Dionisos,
Ares, Hefaistos, iar alţii, născuţi din împere-
cheri cu muritorii, au luat locul în cohorta
heteroclită a eroilor (heroes).
Astfel a început domnia unei dinastii care
s-a instalat pe vîrfurile învăluite în nori ale
Olimpului şi care, după ce a învins cu destulă
greutate o revoltă a Giganţilor, avea s ă conducă
lumea pînă la s f î r ş i t u l erei pagîne. Sub con-
ducerea lui Zeus, fiecăruia dintre zeii citaţi
mai sus — precum şi celor mai puţin impor-
tanţi, pe care i-am lăsat deoparte — i se
atribuie fie un sector topografic (lui Poseidon
— mările, lui Hades — împărăţia morţilor),
fie o funcţie bine stabilită (Hera proteja pe
logodnici şi pe soţi, Demeter era ?eiţa re-
coltei). Acest tablou bine rînduit nu cores-
punde cu evoluţia credinţelor religioase; de
pildă grecii nu I-au cinstit pe Cronos înainte
de a aduce un cult f i u l u i său. Tabloul a fost
elaborat într-un secol în care se impunea in-
fluenţa Asiei, impregnată de reminiscenţe
orientale şi oferă o expunere a preistoriei
divine, o încercare de explicaţie a rînduielii
pe care Zeus şi ai săi o aduseseră gata elabo-
357
 rată, atunci cînd luaseră în stăpînire o Grecie
unde domneau doar puteri de tipul divinităţii
cretane. Este o explicaţie „erudită", care n-a
avut răsunet nici în religia oficială, nici în
credinţele populare. Noi nici η-am fi putut
cunoaşte acest sistem al lumii, dacă nu s-arfi
păstrat Teogonia lui Hesiod (după cunoştinţele
noastre ea este cea mai veche, dar probabil nu
singura sinteză de acest fel) şi dacă mitografii
nu ne-ar fi transmis date pe care erudiţia lor
le-a scos din lucrări pe care se pare că nici
cei vechi nu le-au consultat prea mult. Pan-
teonul elenic nu oferă de la începuturile lui
această simplitate şi claritate pe care sîntem
înclinaţi să i-o atribuim. Divinităţile clasate
ierarhic încă din timpul lui Homer şi înzes-
trate cu atribute bine stabilite se poate crede
că aparţinuseră iniţial unor regiuni geogra-
fice diferite. Ele începuseră să domnească fie-
care asupra unui anumit oraş, ai cărui locui-
tori aşteptau de la ele protecţia vieţii şi acti-
vităţii lor, a turmelor, agriculturii, sănătăţii
si a ocupaţiilor paşnice sau războinice.
Această universalitate de funcţii conferea
tuturor zeilor un aer comun. Cînd lumea
greacă şi-a dat seama de unitatea sa spiri-
tuală, cînd s-au format ligi, cum a fost aceea
organizată contra Troiei, atunci a trebuit să
se găsească pentru fiecare zeu local cîte un
loc individual într-o lume care se unifica.
Tot atunci s-au stabilit între zei legături
de familie, li s-a fixat rangul şi li
s-au repartizat funcţiile. Au intervenit
de asemenea preocupări politice, care au
modificat raporturile dintre ei. E posibil ca
Hera să-şi fi datorat rangul ei superior în
Olimp patronajului pe care l-a exercitat asu-
pra Argolidei, domeniul Regelui Regilor,
în vremea măreţiei miceniene; cînd Atena
şi-a anexat ţinutul vecin Eleusis, rolul
Atenei ca zeiţă a agriculturii a trebuit să
se restrîngă puţin în faţa concurenţei cu
Demeter.

Sipet pentru lenjerie şi scrin. Plăci de teracotă din Locri.

Circa 470 — 450. Muzeul din Tarante. Fota L. von Matt.

358
 încă mai mult decît zeii, eroii sînt legaţi nios. Daca se întoarce după ce a intrat în
je un oraş anumit. Dacă unii dintre ei au cu- primul vestibul, el este pătruns de un straniu
noscut o glorie panelenică (de exemplu He- sentiment de perfecţiune, provocatde armonia
c|es), renumele celorlalţi η-a depăşit hota-
excepţională dintre planul şi proporţiile clădi-
rele unui mic stat. Adesea personalitatea lor rilor învecinate şi ondularea ritmică a peisaju-
rjrnîne destul de vagă, iar unii vor fi impli- lui care coboară pînă la portul Faleron. Trebu-
caţi în aventuri, cu echivalent în folclorul din ie să mai adăugăm la aceasta bogăţia materia-
numeroase ţări. Mult timp înainte de a ajunge lelor extrase din carierele muntelui Pentelic,
protagoniştii tragediilor clasice, ei au stimu- efectele discrete de policromie obţinute prin
lat imaginaţia populară şi legendele lor se introducerea asizelor din calcar albastru de
găsesc ilustrate în picturile de pe vase. Cei Eleusis, la temelia porţilor, perfecţiunea teh-
vechi credeau că aceste personaje au existat nică a stereotomiei, jocul greu de analizat,
în mod real, dar azi se ştie că mulţi eroi nu stabilit ca un acord simfonic între forţa sti-
sînt altceva decît figuri orientale pe care grecii lului doric al faţadelor şi delicateţea coloa-
le-au adoptat, uitînd că le-au cunoscut doar nelor ionice din interior, al căror elan se
prin intermediul unor povestiri marinăreşti. fringe în tavanul aerian, făcut totuşi din grinzi
P. D. de marmură de peste 6 m lungime, între care
se conturează traseele geometrice ale unor ca-
M N E S I C L E S . Arhitectul Propileelor setoane. Un sentiment de adîncă admiraţie se
[vezi cuvîntul] de pe Acropolea Atenei (con- deşteaptă în noi pentru arhitectul care a ştiut
strucţia datează din 437—430). A fost cel mai să ridice cu atîta eleganţă acest extraordinar
iscusit „plastician" al arhitecturii clasice gre- ansamblu de marmură în onoarea marii zeiţe
ceşti, în cadrul vastului program de restruc- protectoare a Atenei, ca şi în onoarea altei
turare a Acropolei, conceput din secolul al zeiţe, al cărui nume este cîntat de toate aceste
V-lea, lui i-a încredinţat Fidias sarcina de a pietre: Armonia. R. M.
construi marea poartă monumentală care per-
mitea accesul pe teritoriul Atenei, adevărat
regat de stîncă şi marmură. Sarcina era difi-
cilă, fiind vorba de a concepe şi plasa un edi-
ficiu cu utilitate practică. Locul ales era în
extremitatea vestică a platformei stîncoase>
mai jos în raport cu marile clădiri din inte-
rior, dar în poziţie dominantă spre exterior,
pentru pelerinii care urcau drumul sacru ; te-
renul era în pantă dinspre răsărit spre apus.
Cu toată starea actuală a edificiului, reu-
şita lui Mnesicles este evidentă pentru vi-
zitatorul modern care urcă serpentinele Căii
Sacre, care astăzi şi-a regăsit traseul origi-
nar. Faţada apuseană se dezvăluie treptat ve-
derii sale şi vizitatorul descoperă rînd pe rînd
noi aspecte monumentale, pînă cînd poate cu-
prinde cu privirea întreg ansamblul său armo-

1
Vas de ars mirodenii din teracotă. Circa 600. Muzeul v
Naţional Arheologic din Napoli, Foto L. von Matt.

359
 M O B I L I E R U L . Picturile de pe vase ne
dau o idee despre formele cele mai obişnuite
ale mobilelor greceşti şi multe pasaje din
autorii vechi, mai ales Aristofan, ne furnizează
informaţii în această privinţă. Paturile din.
dormitor erau nişte rame simple de lemn pre-
văzute cu curele, peste care se punea dreot
saltea o împletitură subţire de stuf sau trestie
(psiathos). Se foloseau perne şi pături, dar
cearşafuri nu. Pe foarte multe vase găsim re-
prezentate banchete [vezi cuvîntul]. Paturile
pe care stăteau tolăniţi convivii, rezemaţi la
spate pe perne, erau un fel de divane scurte
si late, pentru doi sau chiar trei comeseni.
Mesele pentru banchete erau mici si portative,
cite una pentru fiecare conviv sau cîte una de
pat. Unele erau pătrate sau dreptunghiulare,
altele rotunde şi cu trei picioare. Inventarul
bunurilor iui Alcibiade vîndute pentru a exe-
cuta sentinţa dată în procesul „tăierii her-
melor", nu denotă un lux prea costisitor, cum
s-ar putea bănui după renumele personajului;

Tinere in fata unui

pat. Detaliu de pe un
crater în formă de ca-
liciu.Secolulal IV-lea.
British Museum.

360
piesa cea mai scumpă era un „ansamblu de su-
fragerie" compus din patru mese şi douăspre-
zece paturi ,,de factură miiesiană" în valoare
totală de 120 de drahme. Scaunele şi tabure-
tele aveau adesea picioare curbe, cu o formă
foarte armonioasă. Lădiţele şi cuierele în care
s e puneau hainele, cuverturile şi bijuteriile
erau c e l mai adesea din lemn, uneori din
bronz şi puteau fi bogat împodobite. Multe
din vasele pictate semnate de artişti celebri,
pe care le admirăm astăzi în atîtea muzee,
nu aveau n i c i o utilitate casnică, ci erau ex-
puse ca ornamente în camerele de primire, ca
şi farfuriile sau vasele preţioase care împodo-
besc apartamentele din zilele noastre.
R. F.
M O L O Ş I i [M O L O S S O l]. Moloşii
trăiau î n Epir si grecii îi socoteau „barbari".
De fapt, ei au fost totdeauna în afara lumii
elenice, pînă în ziua cînd una dintre prinţe-
sele lor, Olimpias, s-a căsătorit cu F i l i p al
ll-lea a! Macedoniei si l-a născut pe Alexan-
dru. De atunci, regii moloşilor şi în special
Alexandru (nepot de văr ai marelui cuceri-
tor) au jucat un rol în politica greacă; Anti-
gon Gonatas a avut mult de furcă cu iniţia-
tivele şi dinamismul lor. P. D.
M O N E D A . Cu toate că c i v i l i z a ţ i a elenică
η-a fost nici pe departe cea mai veche dintre
civilizaţiile care s-au dezvoltat în antichitate
şi cu toate că comerţul a jucat un rol conside-
rabil în Egipt, Orient, Creta şi în lumea mi-
cen i ană, moneda a fost inventată î n Grecia abia
în secolul al Vll-lea. Pînă atunci se practica
trocul, unitatea de schimb fiind capul de vită
sau metalul. Acesta din urmă era cîntărit cu
o balanţă, cu ocazia fiecărei negocieri, sau
lucrat în formă de securi, trepieduri sau căl-
dări. Din secolul al Vlll-lea, grecii au început
să utilizeze în acest scop nişte lingouri de fier
în formă de frigare numite obeli; şase obeli
făceau odrahmă. N u s e ş t i e c i n e a avut primul
ideea să dea unui lingou mic de metal, uşor
de mînuit, o valoare fixă, garantată prin mar-
carea oficială făcută de o autoritate publică,
autorizată să certifice greutatea şi titlul,
adică cine a inventat moneda propriu-zisă.
Vechile tradiţii nu dau informaţii certe. Din
numeroasele nume citate de ele, specialiştii
moderni l-au reţinut pe cel al lui Feidon, re-
gele Argeşului, care ar fi introdus noul sistem
pe la 650, în cetatea sa şi la Egina. A l ţ i i însă
consideră că meritul acestei invenţii revine ce-
tăţilor greceşti din Asia Mică. Oricare ar fi
adevărul, cert este că uzul monedei s-a răs-
pîndit cu repeziciune şi la greci şi la barbari,
din cauza avantajelor ei practice evidente.
Moneda fiind la început o unitate de greu-
tate, fiecare stat a ales din sistemul său pon-
dera! o piesă-etalon şi i-a creat multipli şi
submultipli. Astfel, la Egina şi în Peioponez,
greutatea-etalon din comerţ, numită mină,
avea 628 gr · ca unitate monetară a fost aleasă
drahma, a suta parte din această greutate,
adică 6,28 gr. Didrahma sau staterul repre-
zentau aproape dublul (12,57 gr); subdivizi-
unea sa obolul cîntărea 1,04 gr şi era cam a
şasea parte dintr-o drahmă, în Eubeea şi în
Atica, unde o mină cîntărea 436 gr, drahma
era de numai 4,36 gr. Multiplii săi didrahma
şi tetradrahma cîntăreau, respectiv, de două
şi de patru ori mai mult (8,37 şi 17,96 gr);
obolul, a şasea parte din unitatea monetară,
avea 0,73 gr. Grecia continentală şi Cicla-
dele n-au bătut multă vreme decît monede de
argint, în schimb în Asia Mică s-a folosit de
la început bi- sau chiar trimetalismul : aur,
argint şi electron, un aliaj natural de aur şi
argint. Bronzul s-a răspîndit de abia în secolul
al V-lea.
între aceste sisteme diferite trebuiau sta-
bilite echivalenţe; aceasta a fost o sursă de
îmbogăţire pentru persoanele care înlesneau
schimbul: zarafii (tropezitoi), instalaţi cu ta-
rabele lor în bătaia vîntului, în porturi şi în
pieţele comerciale. Ştim că în vechime, pe
c î n d se practica polimetalismul, aurul valora
de 13 ','3 ori mai mult decît aceeaşi greutate
de argint. Au fost stabilite echivalenţe şi în-
tre diferitele sisteme locale. Pentru a facilita
361

Stater de argint din
Corint.
Avers: Pegas ;
revers: Atena.
Circa 520.
Muzeul din Basel.
Tetradrahmà de argint din Geia.
Revers : zeu l r î u lui Gelas încoronat de nimfa Sosipoiis,
eliberatoare^ oraşului. Circa 485.
Muzeul din Basel.
schimburile, s-au depus eforturi de reducere
a varietăţii etaloanelor ponderale: de exem-
plu, etalonul din Eubeea a fost adoptat în
toată zona acoperită de comerţul atenian. To-
tuşi ideea unei unităţi monetare internaţio-
nale nu s-a născut în spiritul grec: baterea
unei monede proprii constituia pentru fie-
care stat o mărturie tangibilă de autonomie,
în consecinţă, tipurile monetare ale Greciei
antice sînt foarte numeroase şi variate si n-au
comun decît aspectul exterior, impus de pro-
cedeele de fabricare.
Metalul topit este mai întîi împărţit în lin-
gouri, care sînt cîntărite, ca să aibă greutatea
legală; ele au aspectul unei picături rotunde
sau ovale, cu marginile neregulate. Cînd lin-
362
Decadrahmă din Napo|(
semnată de Cimon.
Secolul al V-lea.
Muzeul Naţional Arheo-
ogic din Napoli.
Foto L. von Mau.
goul s-a răcit, este pus pe nicovală şi este bă-
tut cu o matriţă monetară din bronz sau oţel,
în care e săpată efigia. Această efigie se va
reproduce pe monedă în relief, în epoca ar-
haică, numai faţa monedei poartă o imagine,
reversul prezentînd doar o amprentă mai mult
sau mai puţin dreptunghiulară ; de la începutul
secolului al V-lea, şi reversul va purta o efi-
gie. Imaginea aleasă are un caracter oficial şi
sugerează într-un fel oarecare cetatea care a
emis moneda: capul unei divinităţi protec-
toare (zeiţa Atena, în oraşul Atena), al unei
Nimfe locale (Aretusa, la Siracuza), imaginea
unui produs al regiunii (un spic de g rîu în bo-
gatul ţinut agricol Metapont). Uneori numele
oraşului e evocat printr-un fel de calambur, de

pildă în cazul cetăţii Zankle, aşezat într-un
golf în formă de seceră; pe moneda acestui
oraş figurează într-adevăr o seceră.
Monedele greceşti au ajuns la noi într-o
cantitate foarte mare şi ele continuă să fie
descoperite, întîmplător sau cu ocazia săpă-
turilor regulate, făcute în toate aşezările an-
tice. Pentru noi monedele prezintă un inte-
res considerabil, cînd provenienţa lor se cu-
noaşte cu precizie: ele ne informează asupra
schimburilor dintre cetăţi şi constituie astfel
un element esenţial pentru istoria comerţului.
Variaţiile de greutate şi folosirea monome-
talismului sau bimetalismului, în funcţie de
epocă, ne permit să urmărim fluctuaţiile
prosperităţii statelor emiţătoare, în sfîrsiţ,
-,
chiar dacă piesele de bronz au fost bătute cu
mai puţină grijă decît cele de aur sau argint,
toate împreună s î n t documente artistice de
prim rang. Cetăţile greceşti au recurs în ge-
neral la gravori foarte talentaţi; unii, ca
Euainetos sau Cimon, şi-au semnat operele;
anumite piese,mai ales de la sfîrşitul secolului
al V-lea, sînt capodopere incontestabile, de
pildă Damarateionul bătut de Siracuza în
480. Chiar atunci cînd nu se impun prin fru-
museţea lor, efigiile furnizează arheologului
un document datat, şi stilul lor poate fi com-
parat cu picturi şi sculpturi, care devin astfel
databile.
în epoca elenistică, emblema monetară e
adesea, ca odinioară în provinciile imperiului
363
 Drahmă din argint de la Selinuç.
Frunză trilobată de pătrunjel.
Muzeul din Siracuza.
FOÎO L. von Mc ft.

Decadrahmă din Siracuza,

Nimfa Aretusa înconjurată de delfir Cireş 495.
Colecţie particulară, S i c i l i a .
Foto L. von Mau.

Monedă de argint din Metapont.

Spic de grîu.
Foto L. von Matt.

persan, portretul suveranului care a pus să se
bată moneda. După Alexandru cel Mare, al
cărui chip energic a fost reprodus pe monede
chiar şi după moartea sa, numeroşi regi şi-au
gravat efigia pe monede. Aceasta e o contri-
buţie foarte preţioasă la cunoaşterea icono-
grafiei antice.
în mod obişnuit numele personajului este
gravat în cerc, pe marginea monedei ; această
inscripţie e tradiţională, încă de la început,
cetăţile precizau originea monedei, marcînd
lîngă emblema figurativă numele lor pres-
curtat; de exemplu, pe drahmele ateniene pu-
tem citi cele trei litere Α Τ Η E (TH se reda
în ortografia greacă printr-o singură li-
teră). P. D.
M O R M i N T. Antichitatea greacă a cu-
noscut şi a practicat, succesiv sau simultan,
înhumarea şi incinerarea morţilor, în funcţie
de procedeul adoptat, mormintele aveau as-
pecte diferite. La cretani şi în civilizaţia mice-
niană morţi i de obicei se înhumau. Mormîntul
era în genere colectiv; rămăşiţele unui mort
erau împinse într-o parte cînd din corp nu mai
rămăsese decît scheletul şi era nevoie deloc
pentru o nouă înmormîntare. Obiectele gă-
site în aceste morminte par să indice că grecii

364
 Moneda de argint din Crotona. Hera.
î n c e p u t u l secolului al IV-lea.
Muzeu l din Reggio.
Foto L. vcn Mctt.

Tetradr.ihmă 'J Ί 3ira uzi,

k
a'.ută la cererea lui A g a t o c l ^
pentru a comemora victoria sa asupra Cartagine
Circa 310.
Muzeul din Agrigent. Foto L. von I'.'.GÎI.

considerau necesar să asigure mortului ceva

hrană şi băutură şi să îngroape alături de e!
arme sau podoabe. Toate acestea nu fac însă
verosimilă existenţa unui adevărat cult fune-
rar. Unele dintre morminte, numite ,,cu ca-
meră", s î n t nişte încăperi înguste, tăiate în
stîncă, la care se ajunge printr-un culoar lung
fo'romosj, astupat şi deschis din nou cu ocazia
fiecărei înhumări, începînd din secolul al
XV-lea, s-au construit adevărate ediiicii fu-
nerare în formă de stup, numite morminte

Monedă din Atena. Revers : bufniţă şi trei frunze de măs-

lin. Cabinetul de Medalii, Paris.

365
 Mozaic. Vfnătoarc de lei. Sftrşitul secolului al IV-lea. Pela, foto Hoss/o.
cu cupolă (tholoi, la singular t/io/os), rezervate
familiilor princiare. Ele erau mai mari decît
mormintele „cu cameră" şi erau de asemenea
destinate mai multor corpuri. Invazia doriana
a introdus în Grecia practica incinerării. De
atunci mormintele au devenit nişte gropi în-
guste, săpate în pămînt si acoperite cu o les-
pede. Acest tip de mormînt s-a menţinut si
s-a extins şi după ce grecii au revenit la înhu-
mare, fără a renunţa însă cu totul la incine-
rare. Ofrandele depuse în sicriu sau alături
de el rămîn foarte modeste şi au un caracter
utilitar, ceea ce presupune credinţa în su-
pravieţuirea, cel puţin temporară, a mor-
tului.
încă din epocile cele mai vechi, locul mor-
mîntului era marcat printr-o movilă sau o
piatră înaltă, numită stelă. Acest obicei se va
menţine în întreaga antichitate. Alt obicei,
care însă η-a durat mult, se practica în pri-
mele secole ale primului mileniu: se punea
pe mormînt un vas de dimensiuni adesea uri-
aşe şi cu fundul găurit, care servea drept pîl-
nie pentru libaţiile periodice. Este o dovadă
366
evidentă că în acea epocă exista un cult al
morţilor. De atunci sistemul înmormîntării
η-a suferit modificări, totuşi în regiunile
orientale ale lumii greceşti au fost imitate
practicile asiatice: morţii erau îngropaţi
într-o încăpere deasupra căreia se ridica o
movilă artificială (tumulus). De aici a apărut
necesitatea de a aşeza corpul nu într-un sicriu
de lemn (ca în mormintele obişnuite), ci
într-un adevărat sarcofag, făcut din lut ars
sau marmură. P. D.
M O Z A I C . Acum două sau trei generaţii
se credea că arta mozaicului, atît de apreciată
în lumea romană, a fost introdusă în Grecia
abia în epoca elenistică, iar răspîndirea sa
în acel moment se explica prin succesul pe
care-l avea tot ce venea din Orient. Dar ori-
ginea orientală a mozaicului e departe de a
fi sigură; descoperirile recente au demon-
strat că folosirea acestei tehnici se difuzase
în Grecia încă din secolul al V-lea. Dacă numă-
rul exemplarelor este redus, acest lucru nu
se datoreşte hazardului săpăturilor, ci mo-
 destiei caselor greceşti. Locatarii lor s-au
mulţumit mult timp cu strictul necesar în in-
terior, fără a căuta să înfrumuseţeze cadrul
vieţii lor domestice.
La Siciona şi la Corint în Peloponez, la
Motia în Sicilia, la Atena, dar mai ales la
Olint, au fost scoase la iveală pardoseli deco-
rate, ceea ce arată că mozaicul era apreciat
încă înainte de mijlocul secolului al IV-lea.
Mai tîrziu Pela şi, la sfîrşitul secolului al
ll-lea, Delos ne oferă exemple remarcabile
ale unei arte care avea să obţină un succes
mai mare în imperiul lui Alexandru, decît în
Grecia propriu-zisă. Fără a mai vorbi de Si-
ria, de unde se pare că provin mozaicarii cei
mai reputaţi, Anatolia şi Egiptul alexandrin
au practicat această artă pe scară mare.
Mozaicurile greceşti pe care le cunoaştem
erau destinate aproape toate nu decoraţiei
murale, ci pardoselii camerelor mai impor-
tante din locuinţele princiare şi ale familiilor
din clasa de mijloc. Cu unele variante, teh-
nica era peste tot aceeaşi: peste mai multe
straturi suprapuse de ciment din ce în ce mai
fin, se aplicau elementele a căror asamblare
Mozaic din ,,casa delfini-
<or" de ia Delos. Secolul
al ll-lea. Foto Jacqueline
Staméroff.
alcătuia un decor geometric, floral sau figu-
rat. Procedeul cel mai simplu şi cel mai eco-
nomic consta din utilizarea unor pietricele
plate, de diferite culori, dar mozaicarii pre-
ferau pietrele tăiate de ei în cuburi (tessefloe),
pe care le aşezau unele lingă altele. Formele
lor pătrate si dimensiunile egale dădeau con-
tururilor un aspect cam abrupt. Mai rafinată
era tehnica numită opus vermlculatum: cubu-
rile erau făcute din materiale diferite (piatră,
sticlă şi chiar lemn) şi erau tăiate neregulat,
după cum cerea modelul. Procedeul era mai
suplu decît cel dintîi, fiindcă piesele se asam-
blau ca într-un puzzle, supunîndu-se întocmai
dorinţei artistului, ca şi pensula-pictorului
cînd aplica tuşe de culoare. Uneori, pentru a
sublinia o linie, se recurgea la tehnica cloi-
sonné, cu rame de plumb. Varietatea mate-
rialelor şi a tonurilor fac ca mozaicul să pară
o adevărată pictură; nu o dată pardoseala cu
mozaic reproducea într-adevăr o operă a unui
pictor celebru. Exemple sigure s în t: Bătălia
de la /sos, găsită într-o casă din Herculanum ;
panouri le de la Delos reprezentînd pe Ar/odno
şi D/on/sos; scena de vînătoare de la Pela şi
367
Nereidele de la Olint. înfăţişate călare pe spi-
nări de delfin şi aducînd armele lui Ahile.
Cadrul acestor panouri decorative consta nu-
mai din motive ornamentale şi era executat
la faţa locului, pe cînd partea centrală figu-
rativă (emblema) era lucrată separat şi intro-
dusă apoi, uneori cu stîngăcie, în interiorul
cadrului. (O dovadă în acest sens găsim la
Delos.) Emblema putea fi cumpărată de la un
atelier din Siria sau d'n altă parte, era adusă
în localitatea cumpărătorului şi era montată
de meşteri locali. P. D.
M U N l H l A [M U N Y K ! Aj. Se nu-
mea astfel unul din golfurile Pireului, care a
servit atenienilor drept port militar. Foarte
bine apărată dinspre mare, Munihia a fost în
secolul a! IV-lea înconjurată de un zid care
proteja trierele ţinute acolo, ca flotă de re-
368
zervă. O fortăreaţă domina ansamblul por-
tuar. P. D.
M U S A IO S. Poet trac semilegendar, Ca
şi Orfeu. Se spunea că Musaios a fost primul
preot a! Misterelor de la Eleusis. Lui i se atri-
buiau poeme religioase compuse la o dată
mult mai recentă, de exemplu un imn închinat
zeiţei Demeter. R p
M U Z E L E [ M U S A I ] . Muzele s î n t nişte
divinităţi foarte vechi, Dacă nu putem fj ^e
acord cu cei vechi c î n d povesteau că primul
lor cînt celebra victoria recentă a zeilor asu-
pra Giganţilor, constatăm cel puţin că Hesiod
le invoca !a începutul //lunci/orsale ca ρε nişte
zeiţe binecunoscute de toţi, protectoare şi
inspiratoare ale poeţilor. După tradiţia cea
mai curentă, ele erau fiicele Mnemosinei si
Apolon şi o muză
cu o ură în mină.
Pictură in interiorul
unei cupe atice.
AI doilea pătrar
al secolului al V-lea.
Museum cf Fine Arts.
Boston.
 lui Zeus. Muzele au rămas multă vreme
la nici o atribuţie precisă; aceste nouă su-
j"i patronau aproape toate formele de mu-
la şi de poezie. Corul lor era condus de In-
ii Apolon, care cînta din liră pentru a le
Irna dansurile. Muzele au căpătat fiecare un
racter individual abia într-o epocă foarte
j-divă, nu mai devreme de secolul al IV-lea,
hd s-'· dezvoltat spiritul analitic şi gustul
Intru alegorie. Caliope (Koll/ope) a devenit
lotectoarea epopeei, Clio a istoriei, Terpsi-
prfl (Terpsikhore) a poeziei uşoare şi a dan-
hlui, Melpomene a tragediei, Talia (Thalia)
[comediei, Polimnia (Polyhymnia) a poeziei
|rice, Erato a elegiei, Urania a astronomiei
Euterpe a muzicii. Unele dintre aceste atri-
luţii—de exemplu, istoria şi astronomia —
Iu apărutfireşte în epoca în care aceste ştiinţe,
băstrînd amintirea originii !or poetice, şi-au
(căpătat autonomia.
Multă vreme, Muzele, ca şi Nimfele, apar
lin artă într-oformăfoarte imprecisă, de aceea
Ipotf i identificate numai cu ajutorul unei even-
Ituale insc"Dţii. E adevărat că Pindar vorbeşte
Ide părul lor ,,cu bucle violete", dar acest de-
Italiu nu se întîlneşte nici în arta arhaică, nici
!i pictorii de mai tîrziu. în sculptura epocii
l elenistice, recunoaştem Muzele aupă atribu-
tele pe care le poartă în mînă (mască de tea-
I tru, liră, flaut, rulou! unui manuscris).
P. D.
M U Z E U . Vechii greci nu aveau muzee în
accepţiune^ pe care o dăm noi cuvîntului,
adică edificii cu ore de deschidere, paznici în
uniformă, săli unde se expun felurite opere de
artă, clasate metodic pentru delectarea sau
instruirea marelui public. Cuvîntul muzeu
exista, ce e drept (museion), dar desemna un
sanctuar cu preoţi şi sacrificii, dedicat cul-
tului Muzelor [vezi cuvîntul]. Nici măcar
în epoca în care fiecărei Muze i se atribuise
rolul de a patrona o activitate spirituală, ele
nu erau personificări abstracte — cum ne ima-
ginăm noi astăzi —, ci zeiţe autentice, cărora
li se dedica un cult. De altfel nici una din ele
nu proteja pe pictori şi pe sculptori şi, dacă
era natural ca pe atunci „muzeele" să fie un
loc de întîlnire pentru filozofi, astronomi,
învăţaţi şi poeţi, nu trebuie să ne surprindă
că artele plastice erau reprezentate acolo nu-
mai prin ex-voto-uri, ca în oricare sanctuar,
şi mai ales prin portretele imaginare sau re-
ale ale înţelepţilor, al căror spirit trebuia să
inspire adunările savante, în cel mai celebru
dintre „muzee", acela din Alexandria, esen-
ţialul era Biblioteca.
Oare grecii n-au cunoscut şi muzee în sen-
sul actual („colecţie de opere de artă")? în
marile sanctuare (Delfi, Olimpia, Acropole)
erau foarte multe picturi si sculpturi, pe care
unii, începînd din secolul al IV-lea, le apre-
ciau poate mai mult pentru frumuseţe decît
pentru sentimentul religios care le-a inspirat.
Totuşi aceste opere rămîneau votive, iar
dispunerea lor se făcea după criterii cu totul
diferite de ale muzeografilor de astăzi. Lu-
crările expuse erau executate pentru a face
plăcere zeilor şi nu pentru a fi admirate de
oameni.
Nu puteau fi numite muzee nici colecţiile
de picturi şi sculpturi celebre (originale sau
copii) adunate de suveranii din Pergam şi
Alexandria în palatele lor, începînd cu secolul
ai Ill-lea. Acestea erau colecţii particulare
adunate pentru propria lor plăcere şi, fără în-
doială, ei simţeau oarecare satisfacţie să le
arate unor oaspeţi privilegiaţi, pe care voiau
să-i orbească cu comorile lor. Marele p u b l i c
nu avea acces la aceste bogăţii.
Am putea spune oare că strîngerea de copii
după sculpturile celebre la Biblioteca din
Efes, în secolul al ll-lea e . n , , a constituit un
început de muzeu în sens modern, sau era mai
degrabă vorba de realizarea unui decor po-
trivit într-o operă de artă arhitecturală? Lu-
crările reproduse nu figurau aici pentru pro-
pria lor frumuseţe, ci pentru că se armonizau
cu cadrul în care erau instalate.
Nu se pot semnala decît foarte puţine co-
lecţi i de acest gen în Grecia antică. Ele devin
însă foarte obişnuite în lumea romană. De
369
altfel numai datorită acestui gust al romanilor rurilor" de dansatori, ea constituia esenţi a |
pentru colecţii au putut să ajungă pînă la noi în ditiramb şi umplea lungile intermedii din
atîtea opere de artă greceşti. P. D. tre actele tragediilor şi comediilor. Soldat"
seduceau la lupta cîntind şi tot cîntînd s
M U Z I C A , în viaţa grecilor muzica a ju- odihneau după o zi de muncă participanţii l
cat un rol pe care dispariţia totală — sau banchete.
aproape totală — a textelor muzicale ar pu- Numele ce lor mai vechi muzicieni cunoscuţi
tea să ne facă să-l uităm. Operele literare şi din documente aparţin legendei : Orfe u, Lino
tratatele filozofice arată că, din fragedă co- Tamiris şi alţii. Tradiţia le atribuie a t î t com
pilărie şi pînă la bătrîneţe. grecii practicau punerea imnurilor şi poemelor, c î t şi invenţia
muzica. Ea era unul din elementele de cult instrumentelor muzicale utilizate încă în epo-
şi puţine cerjmor. ii religioase se desfăşurau ca clasică. Asupra vechimii muzicii lagreci nu
fără cîntece. Muzica era acompaniamentul ne- există nici un dubiu, în picturile cretane din
cesar al poemelor celor mai vechi şi al „co- secolul a! XV-lea de pe sarcofagul de Haghia
Triada, vedem cîntăreţi din liră printre par-
ticipanţii la ceremonie. Faptul nu trebuie să
ne surprindă, căci în civilizaţiile mai vechi
din Orient şi din E g i p t m u z i c a e r a m a i m u l t o
necesitate decît o artă. Tratatele teoretice şi
indicaţiile risipite în opera unor scriitori ne
informează cu destulă precizie că muzica
greacă se baza pe mai multe game descen-
dente, formate din cîte şapte note. Aceste
game se integrau în aşa-numite!e moduri,
dintre care cel mai popular şi probabil cel
mai vechi era modul dorian. Acest mod auster
şi grav era considerat de Platon superior
celorlalte două (frigian şi lidian), care în
ochii filozofului reprezentau defectele Asiei:
moliciunea şi lascivitatea. La aceste moduri
primitive s-au adăugat treptat altele: mixoli-
dian hipodorian, hipofrigian, hipolidian.
Se pare că muzica greacă a rămas în esenţă
o muzică vocală, instrumentele avînd doar un
rol secundar. Predominau corurile, dar anu-
mite bucăţi erau executate şi de solişti. In-
strumentele muzicale au fost numeroase, dar
cele principale (din care derivă toate cele-
lalte) erau : l i r a (din categoria instrumentelor
cu coarde), ou/os a d i c ă f l a u t u l dublu (din seria
instrumentelor de suflat) şi tamburina (in-
strument de percuţie). Lira era instrumentul

Cintareţ din liră. Detaliu de pe o amforă atribuită pic-

torului ..din Berlin", Circa 490. Metropolitan Museum
of Art, New York.
Ctntâreaţă din flaut dublu. Detaliu de pe un crater A\
pictorului s e r b ă r i l o r C a r n e i a . C i r c a 410. Muzeul din
Taranto. Foto Hjrmer.

cel mai nobil, la care cîntau însuşi Apolon,

zeul muzicii, şi Muzele. Flautul dublu permi-
tea efecte de virtuozitate, care au adus cîn-
tăreţilor din acest instrument o glorie compa-
rabilă cu cea a celor mai buni solişti din
vremurile noastre.
Notaţia muzicală era alfabetică. Anumite
semne adăugate deasupra literelor indicau
durata sunetelor. Se pare că această notaţie
era completă şi dădea interpretului toate in-
dicaţiile corespunzătoare intenţiilor autoru-
lui. Cele cîteva texte care au ajuns pînă la noi
au fost săpate în piatră în sanctuarele zeilor
în cinstea cărora au fost compuse. Cel mai
cunoscut este un pean delfic din secolul al
|V-lea. Interpretarea lor din păcate este di-
ficilă, totuşi nu încape îndoială că grecii au
ridicat muzica la acelaşi nivel estetic ca şi ar-
tele plastice. Datorită î n s ă ritmului său ac-
centuat, modulaţiilor şi unora dintre nuan-
ţele sale, muzica grecească veche ar părea
unui european din secolul al XX-lea e. n. mai
străină decît o statuie de Praxitle sau un re-
lief arhaic. P. D.
mijlocul secolului al V-lea cetatea se bucura
N A U C R . A T I S . Pentru greci a fost greu de privilegiul extrateritorialităţii. Nu ştim
să întemeieze colonii în ţările bine organi- exact ce regim politic avea Naucratis; era
zate, cu o administraţie veche, ca Egiptul. probabil un fel de autonomie municipală.
Dar între valea Nilului şi principalele porturi Populaţia sa era foarte amestecată şi nouă
greceşti, mai ales cele din Asia Mică, existau prefecţi ai portului reprezentau fiecare cîte
raporturi comerciale. Herodot povesteşte că o cetate diferită; toate aceste cetăţi erau
Amasis a concesionat negustorilor greci care aşezate pe litoralul Anatoliei.
făceau comerţ cu ţara sa oraşul Naucratis. De S-a menţinut mult timp, supravieţuind
fapt, nu ştim precis cînd a fost întemeiat epocii ptolemeice, în ciuda concurenţei stri-
acest oraş; el datează probabil din ultimul vitoare a Alexandriei, cu care era aproape
pătrar al secolului al Vll-lea şi a fost înteme- vecin. Dar epoca sa de glorie datează din
iat, după cum se pare, de milesieni. Foarte secolul al Vl-lea, cînd toate mărfurile în
curînd a început să servească drept loc de tranzit între lumea elenică şi Egipt treceau
adunare a tuturor grecilor din Egipt care nu pe la Naucratis. Egiptul exporta mai ales
fuseseră înrolaţi ca mercenari în armata cereale şi în schimb cumpăra lemn, sclavi
faraonului. Aici s-au ridicat sanctuare în capturaţi în Tracia şi Macedonia de cetăţi
cinstea zeilor elenici si, în orice caz, către ca Tasos şi mai ales argint, care era mai

371
 CÎJ pînze. în partea din ţpate, o scară pentru debarrjre vi lele care serveau drept cirmă. Detaliu de pe o
cupa de Nicostene. Circa 525-520. Muzeul Louvre. Fo'.o H/rmer
scump în Egipt deck în Grecia. Trebuie să
adăugăm că aceste schimburi comerciale erau
însoţite de contacte culturale şi că Naucratis
a fost mult timp poarta de comunicaţie
dintre cele două civilizaţii. P.D.
N A U S l C A A. Una din puţinele figuri
de fecioare care au luminat cu graţia lor
eorpeea, literatura epică veche. Era f i i c a
lui A l c i n o u , regele feacienilor; cu ea se
întîlneste Ulise cînd, scăpat din ultimul său
naufragiu, ajunge gol şi acoperit de spumă pe
ţărmul insulei Pteria. (Această insulă e iden-
tificată în general cu Corfu.) In timp ce
tovarăşele ei, cu care se juca pe plajă cu
mingea, o iau speriate la fugă, Nausicaa se
ocupă de nefericitul erou, îl î m b r a c ă si î l
duce ca pe un oaspete la palatul tatălui său.
P. D.
N A V I G A Ţ I E . Grecii sînt, fireşte un
popor de navigatori, dar de navigatori pru-
denţi, care, ca şi Ulise, n-au avut niciodată
încredere î n mare. Hesiod, în Munci şi zile,
372
declară că s-a urcat o singură dată pe o
corabie şi numai pentru a traversa canalul
Eurip, care desparte continentul de insula
Eubeea, şi îl sfătuieşte pe Perses sase ferească
de pericolele mării.
în epoca clasică, talasocraţia ateniană a
alungat pe piraţi şi navigatorii nu se mai
temeau decît de vremea rea.
Grecii foloseau ancora, dar corăbiile lor
nu aveau c î r m ă de etambou la pupă şi mobilă
în jurul unui ax. Ei îşi dirijau corăbiile cu o
vîslă lungă plasată la pupă. Tonajul navelor
era limitat poate tocmai din această cauză,
deşi mai existau şi alte motive. (Se o b i ş n u i a
ca vasele să fie trase pe uscat în timpul sezo-
nului prost şi chiar în perioada de navigaţie,
noaptea, cînc marea era agitată). L i p s a de
hărţi maritime bune, de busole şi de faruri
puternice obliga pe navigatori să călătorească
numai ziua şi în anotimpurile frumoase,
fără să piardă din ochi pămîntul. Se ţineau
c î t mai aproape de coastă şi treceau din
insulă în insulă, ca să poată găsi un adăpost
înainte de apus. Ca să ajungi de la Pireu în
S i c i l i a , treceai de obicei prin Corciră i'Corfu)
si Tarent. Navele erau trase pe uscat cu
ajutorul unor chile false. Ca să evite ocolul
Feloponezului şi furtunile frecvente de la
capul Maleea, corăbiile treceau din golful
Saronic in golful Corint ('sau invers) şi erau
trase pe nişte buşteni pe pirtia numită diolkos,
al cărei traseu trecea în apropiere de acela
al C a n a l u l u i de Corint de astăzi si pe alocuri
coincidea cu el. [vezi M a r i n a ] . R. F.
N A X O S. Cea mai mare, mai fertilă şi
mai plăcută dintre insulele Ciclade. Istoria
ei în mileniile III si II e prea puţin cunoscută.
Idolii c i c l a d i c i găsiţi aici dovedesc că insula
a fost populată şi c i v i l i z a t ă î n c ă din cele mai
vechi epoci. Legenda spune că, la întoarcerea
sa din Creta, Teze u a părăsit-o aici pe Ar iad na,
pe care de altfel Dionisos avea s-o con-
soleze.
în primele veacuri ale c i v i l i z a ţ i e i elenice
Maxos a exercitat î n mod cert o adevărată
hegemonie asupra tuturor vecinilor. Princi-
palele monumente de arhitectura şi de sculp-
tură arhaice din Delos s î n t ofrande oferite
de Naxos. E de ajuns să remarcăm leii a l i n i a ţ i
în faţa Lacului Sfînt, pe oesplanadă, şi colosul
înalt de peste 10 m, a cărui prăbuşire avea să
răstoarne mai t î r z i u minunatul palmier de
bronz dedicat de atenianul Nicias. în seco-
lul al V l - l e a a domnit la Naxos tiranul Lig-
damis, care a încheiat o a l i a n ţ ă frăţească cu
Pisistrate. Această alianţă a supravieţuit
căderii regimului şi Naxos a fost unul din
primii membri ai confederaţiei de la Delos
(După ce, cu puţin î n a i n t e , perşii devastaseră
insula, în timpul războaielor medice.) Naxos
se revoltă c u r î n d , dar fără s u c c e s ; abia
după victoria Spartei (404) î ş i c î ş t i g ă indepen-
denta faţă de Atena, în epoca elenistică
cunoaşte aceleaşi vicisitudini ca si celelalte
Ciclade. P. D.
Stater din Naxos. Revers: Dionisos ţinind In mină o
cupă de vin. Circa 460. Colecţie particulara, S i c i u a .
Fofo L von Matt.
N E M E E A. î n c ă din vremea legendară
Nemeea a devenit unul din m a r i l e sanctuare
ale G r e c i e i , după ce Heracles a omorit a i c i
(din ordinul lui Euristeu) singurul leu din
mitologia greacă. La fiecare patru ani aveau
loc jocurile nemeene, cîntate într-un c i c l u
de ode ale iui Pindar, Din ruinele sanctua-
rului nu s-a păstrat d e c î t un templu construit
şi împodobit — după tradiţie — de Scopas.
P. D.
N E M E S I S . Nemesis nu ocupă un loc
prea important în mitologie. Era fica Nopţii
şi se spunea că a fost iubită de Zeus. O tradi-
ţie povestea că Nemesis a făcut oul din care
au ieşit Elena, Clitemnestra si Dioscurii si
că acest ou a fost găsit de un cioban care
l-a dat Ledei. Deşi aceste legende s î n t destul
de sărace, Nemesis a fost totuşi una din divi-
nităţile cele mai puternice şi grecii i-au arătat
foarte mare respect. Ea avea sarcina să veghe-
ze ca în orice lucru să se păstreze măsura, ca
fiecare să rămînă pe locul hărăzit de Destin
si ca oamenii să nu impieteze asupra dreptu-
rilor rezervate zeilor. Nemesis pedepsea
orgoliul sub toate formele lui si nu suporta
să fie întreprins un lucru care putea să
schimbe ordinea firească: de exemplu, cînd
373

regele perşilor a hotărît să străpungă istmul
muntelui Atos, ca să-şi treacă pe acolo
corăbiile, ea a dezlănţuit o furtună care i-a
distrus flota. Altădată, cînd Policrat [vezi
numele] încearcă să sfideze Destinul şi
să plătească fericirea excesivă de care se
bucura aruncînd în mare inelul la care
ţinea cel mai mult, Nemesis refuză acest
sacrificiu pe care tiranul voia să-l impună
zeilor şi-i trimite înapoi inelul, în stomacul
unui peşte pe care i-l aduce la masă un pescar.
Cea mai mare greşeală pe care putea s-o
săvîrşească un om era să comită un exces:
„Nimic prea mult" era unul din preceptele
care se învăţau la Delfi. Nemesis era însăr-
cinată să vegheze la executarea acestui ordin.
De Nemesis aveau motive să se teamă în
374
Nereida. Statuie care face parte din Monumentul Nerei-
delor de la Xantos, din Licia. Circa 410 sau 380. British
Museum.
primul rînd oamenii mari, dar se î n t î m p l a
ca Nemesis să pedepsească şi fiinţe mai
umile, dar cu gînduri prea ambiţioase. Chiar
şi în zilele noastre, ţăranilor greci nu le
place să lauzi prea mult frumuseţea copiilor
lor. E o rămăşiţă din vechea frică de Ne-
mesis.
Cultul zeiţei Nemesis era practicat în mai
multe regiuni din Grecia. Atenienii i-au
ridicat către 430 la Ramnus un sanctuar care
pare să fi fost foarte frecventat. Statuia zeiţei
a fost executată de Agoracrit, prietenul lui
Fidiaţ. P. D.
Ν Ε Ο P T O t E M. Fiul lui Ahile, Neopto-
lem numit şi Piros, a luat parte la războiul
troian, după moartea tatălui său. S-a făcut
remarcat prin vitejie, dar şi prin cruzime.
El e acela care, după cucerirea Troiei, I-a
omorît pe Priam (deşi se refugiase la un
altar), i-a zdrobit capul micului Astianax,
fiul lui Hector, a sacrificat-o pe Polixena,
fiica regelui, pe mormîntul lui Ahile. La
împărţirea prăzii, a primit-o pe Andromaca,
dar s-a căsătorit cu Hermiona, fiica lui Mene-
lau. La întoarcerea sa în Grecia, s-a s t a b i l i t
în Epir. Fiindcă căsătoria sa a rămas sterilă,
s-a dus să ceară sfatul oracolului de la Delfi.
Acolo Oreste, instigat de Hermiona, de care
era îndrăgostit, I-a omorît într-o încăierare
provocată de el. După alte tradiţii, Oreste
η-ar fi cu nimic amestecat în moartea lui
Neoptolem, care ar fi fost victima delfienilor
şi a urii lui Apolon. P. D.
N E R E U [N E R E U S] şi N E R E I -
D E L E [ N E R E I D E S ] . „Bătrînul mării",
Nereu, este un zeu binefăcător, care joacă un
rol mare în folclorul marinarilor. Genealo-
giile îl prezintă ca pe fiul Mării (Pontos) şi
al Pămîntului (Gaia). Era deci mai în v î r s t ă
decît Poseidon, dar raporturile dintre aceste
 - aripată dezlegîndu-ş s a n d a l a . Basorelief dt- pe
^ i c e ra(ja templului Atenei Nice. Circa 410. Muzeul
^Ιϋ! Acropolei, Atena. Folo H. Muller-Rninke.

j uâ divinităţi s î n t destul de confuze. Se

naşte impresia că aveau atribuţii asemă-
nătoare şi că Poseidon, zeul mai tînăr, l-a
alungat pe Nereu în sfera pietăţii populare,
;nsuşindu-si un rol oficial în detrimentul
l u j Nereu. Nereu a avut cu Doris, f i i c a lui
Oceanos, cincizeci de fete foarte frumoase
(Nereide/e!, ca re nu aveau altă ocupaţie
decîţ să toarcă, să cînte şi să danseze pe
valuri. Din grupul Nereidelor se detaşează
două figuri: Amfitritc, soţia iui Poseidon,
şi mai ales Tetis, care s-a măritat cu un
muritor (Peleu) si l-a născut pe Ahile.
P. D.

N E S O S [N E S S O S], Centaurul Nesos

trecea călătorii de la un ţărm la celălalt al
r î u l u i Euenos, ducîndu-i în spinare, într-o
zi a luat-o pe Deianeira şi a încercat s-o
s i l u i a s c ă , dar Heracles, soţul ei, a intervenit
la timp şi l-a ucis. Ca să se răzbune înainte
de a muri. Nesos i-a dat cîteva picături din
s î n g e l e lui, spunîndu-i că avea proprietăţi
magice: dacă vreodată Heracles o va î n ş e l a ,
filtrul acesta o va ajuta să-şi readucă soţul
acasă. Sîngele era în realitate o otravă vio-
lentă. Convinsă de infidelitatea soţului ei, devenit mai interesantă pentru noi de cînd
Deianeira îi t r i m i t e o tunica muiată în s î n - a fost descoperit palatul său de la Pilos (în
gele lui Nesos. Efectul a fost t r a g i c : tunica Mesenia), unde au fost scoase la lumină, în
s-a lipit de trupul eroului şi a început să-l ultimii ani, numeroase tablete scrise în
ardă atît de cumplit, î n c î t Heracles ş i - a pus liniarul B [vezi cuvîntul]. P. D.
capăt zilelor. P. D.
N I C E . Una din zeităţile care demon-
N E S T O R . Printre căpeteniile grecilor strează înclinaţia naturală a grecilor de a da
din războiul troian, Nestor întruchipează abstracţiilor un corp si o personalitate ome-
înţelepciunea şi experienţa. Fiind mai în nească, încă dintr-o epocă foarte îndepărtată.
v î r s t ă decît ceilalţi, el a c u v î n ţ a ţ în mai Hesiod o prezintă pe Nice, în Teogonia, ca
multe ocazii cu autoritatea omului cu un fiică a titanului Palas si a Stixului. De fapt
trecut plin de acţiuni strălucite. El era Nice nu e altceva decît personificarea Victo-
î n s o ţ i t de fiul său Antiloh, unul din prietenii riei şi numai nevoia de logică a creat această
cei mai dragi ai lui Ahile şi unul din cei mai genealogie, de care cei vechi par a nu se mai
valoroşi războinici. Figura iui Nestor a fi preocupat de loc după Hesiod. Nice a fost
375

considerată la început ca un aspect secundar
al divinităţilor mai importante. De exemplu,
pe Acropole, la Atena, era adorată o Atena
Nice (aşa cum într-un templu vecin era cin-
stită o zeiţă Atena Ergane, adică „Lucră-
toarea"). Această Atena Nice apărea încon-
jurată de alte Nice, care aduceau sacrificii
în cinstea sa şi care puteau trece drept ema-
naţii ale zeiţei pe care o adorau. Figurile de
Nice reprezintă femei tinere, cu aripi lungi,
care le permiteau să traverseze cerul pentru
a aduce învingătorilor coroana; aceasta nu
răsplătea numai faptele războinice, dar şi
succesul obţinut într-un concurs muzical,
literar sau sportiv: uneori o vedem pe Nice
punînd coroana pe capul cuiva ca o promi-
siune pentru o carieră glorioasă. Astfel pe
frontonul de est al Partenonului, Nice o
încoronează pe Atena chiar în momentul
cînd iese din capul lui Zeus. Caracterul
personajului tinde să ia o înfăţişare mai
376
Templu l zeiţei Ater.a
Nice, de pe Acropole,
Atena, văzut din aripa
nordică a Proph'ee-
lor. Circa 410. foto
Hass/o.
romantică în epoca elenistica, admirabil
personificat în celebra statuie găsită la Samo-
.trace si care se află astăzi la Muzeul Louvre.
P. D.
N l C l A S. Nume purtat de doi atenieni
iluştri.
Cel dintîi a fost un om politic din a dou;.
jumătate a secolului al V-lea, unul din şefii
partidului conservator. Nu l-a simpatizat
pe Pericle şi a fost adversar deschis al dema-
gogilor care i-au urmat acestuia. Nimic din
viaţa şi din acţiunile lui nu trădează o perso-
nalitate puternică. A fost apreciat de ate-
nieni pentru moderaţie şi îndeosebi pentru
respectul faţă de zei. Ales strateg de mai
multe ori, Nicias a comandat armata în c î t e v a
expediţii din războiul peloponeziac si a nego-
ciat încetarea ostilităţilor cu Sparta în 421.
Era partizanul unei politici moderate. A
murit în 413.
Mimfâ răpită de 'Jn s i l e n . A v e r s u l unui stiiter de argint
din Tasos. C i r c a 420. Muzeul din Basel.

Celalalt N i c i a s a fost pictor şi a c t i v i t a t e a \

sa este situată în a doua jumătate a secolu-
lui al IV-lea. Lucrările s a l e , pe care nu le
cunoaştem d e c î t după titlu, t r a t a u probabil
teme mitologice. A lucrat pentru clienţi
din diferite regiuni (mai ales de la Efes).
Capodopera sa (Nemeea) avea un caracter
alegoric. Tradiţia pretinde că Nicias ar fi
pictat statuile de marmură sculptate de Pra-
xitèle [vezi Policromia], P. D,

NIMFELE [NYMPHAI]. Divinităţi .V

feminine ale naturii. Nimfele au fost obiectul
unui cult fără răsunet literar prea mare,
4
dar se pare că au jucat un rol c o n s i d e r a b i l
în viaţa celor urni li. Puterea lor era limitată,
-f
dar fiecare din ele era esenţa şi d i v i n i t a t e a
tutelară a unui obiect, aflat î n t r - u n loc deter- O C E A N O S. Fiul lui Uranos şi al Pămîn-
minat: nimfă a unei f î n t î n i , nimfă a unui tului (Gaia). Aparţine deci primei generaţii
tufiş, nimfă a unei s t î n c i sau a unui c î m p . de zei şi este mai bătrîn decît î n s u ş i Poseidon,
Ţăranii le cunoşteau prea bine, ca pe nişte care a moştenit o mare parte din a t r i b u ţ i i l e
vecine cărora li se adresau mai uşor decît lui. Oceanos este fluviul despre care se
zeilor îndepărtaţi din Olimp. Depuneau credea că înconjură pămîntul; din el s-au
ofrande modeste în faţa reşedinţei acestor născut toate apele. Cu toate acestea marinarii
protectoare, fără a mai avea nevoie de nu-l cinsteau pe e l , ci pe Poseidon. Dintre
mijlocirea unui preot. Epigramele din Aniho- nenumăraţii săi copii vom pomeni aici numai
logia Graeca reproduc într-o versiune savantă pe f i i c e l e sale Oceomde/e. Hesiod enumera
promisiunile solemne pe care ţăranii te patruzeci, dar alţi autori indică încă şi mai
făceau în faţa acestor d i v i n i t ă ţ i , desigur multe. P. D.
într-o formă literară mai modesta. Există
sanctuare ale nimfelor şi în oraşe — unul O E D l P [O l D l P U S]. Oedip este per-
dintre ele se află pe partea sudică a Acropo- sonajul central al miturilor din Beoţia.
lei din Atena — şi se pare că aceste zeităţi Tatăl său, regele Laios al Tebei, a aflat de
protejau în special fetele si nevestele tinere. (a un oracol că, dacă va avea un fiu, acesta
Nimfele η-ar putea fi i d e n t i f i c a t e în reliefuri îl va o m o r î , se va căsători cu propria sa
sau în picturile de pe vase dacă η-ar fi numite mamă si va fi rege la Teba. De aceea, ime-
prin i n s c r i p ţ i i , căci, învăluite în drapaju diat după naştere, Oedip a fost condamnat să
veşmintelor (or, ne apar ca nişte femei fără moară; numai că omul care trebuia să înde-
n i c i un atribut s p e c i a l . P. D. p l i n e a s c ă porunca de a-l ucide η-a avut
curajul să răpună un copil fără apărare şi a
N O N O S [N O N N O S]. Poet epic din preferat să-l abandoneze în munţi. Era foarte
epoca tîrzie, autorul poemului Dionisiacele probabil că bietul copilaş avea să fie s f î s i a t
(Dionysiaka) [vezi Poezia epică]. de animalele s ă l b a t i c e . Dar un cioban aflat

377
 în slujba lui Polibos, regele Corintului, a
trecut pe acolo, a luat pruncul şi l-a adus
acasă la el, unde l-a crescut ca pe propriul
său fiu. Oedip i-a întrecut pe micii ţărani
printre care trăia, prin curajul şi inteligenţa
sa. Odată, fiind adus în faţa lui Polibos în
urma unui mic incident (Oedip lovise pe
copilul unui nobil), regele, care nu avea
copii, l-a adoptat. Oedip î ş i uită repede
originea şi se crede adevăratul fiu al lui
Polibos. Ieşit din vîrsta adolescenţei, Oedip
se duce la Delf'i ca să consulte oracolul şi
află cu spaimă că-l va omorî pe tatăl său şi
se va căsători cu mama sa. Pentru a scăpa de
destinul său, Oedip hotărăşte să nu se mai
întoarcă în Corint şi se îndreaptă spre Teba.
Pe drum a avut o dispută cu oameni i din suita
unui.bătrîn necunoscut şi l-a ucis pe stăpînul
lor. Acesta nu era altul decît Laios, aşa cum
avea să afle mai tîrziu. Cînd a ajuns la Teba,
asupra locuitorilor se abătuse o dublă neno-
rocire: regele fusese asasinat în cursul unei
călătorii şi un animal îngrozitor, s f i n x u l ,
înghiţea în fiecare zi pe cîte un tînăr din
378
ţinut. Regina locasta anunţase public că î i
va acorda mîna ei şi va da regatul aceluia
care va scăpa oraşul de această calamitate.
Oedip se prezintă în faţa sfinxului. Acesta
nu-şi ucidea victimele imediat, ci le punea
mai î n t î i să dezlege o enigmă. Dacă nu izbu-
teau s-o dezlege, le sfîşia. Oedip a ştiut să
răspundă întrebării monstrului: „Cine umblă
dimineaţa în patru labe, la amiază în două,
iar seara în trei?" Oedip a înţeles că acesta
era omul; în fragedă pruncie merge în patru
labe, apoi normal în două picioare, pînă
ce vîrsta îl sileşte să se sprijine într-un
baston. Sfinxul văzînd enigma dezlegată,
se aruncă de necaz într-o prăpastie şi se
zdrobeşte de stîncă. Soţ al locastei, tată a
doi fii (Eteocle şi Polinice) şi a două fete
(Ismena şi Antigona), respectat de toţi,
Oedip se bucură de o fericire deplină, cînd
deodată la Teba izbucneşte ciuma. Oracolul
de la Delfi, întrebat ce mijloc ar putea potoli
epidemia, a răspuns că trebuia să fie izgonit
ucigaşul lui Laios, a cărui crimă nepedepsită
era o pată pentru întreaga ţară. Oedip con-
duce el însuşi ancheta şi, într-o tragedie
celebră, Sofocle povesteşte cum s-a făcut
lumină încetul cu încetul şi cum Oedip, care
se credea fiul lui Polibos a aflat îndoita, dar
involuntara sa crimă: asasinatul şi incestul,
locasta se spînzură, iar Oedip î ş i scoate
singur ochii ca să nu mai vadă lumina zilei,
apoi pleacă în exil, nenorocit şi urmărit de
blestemele supuşilor săi şi însoţit numai de
Antigona, care i-a rămas credincioasă pînă la
moarte. După tradiţia ateniană, Oedip se
stinge la Colonos, în împrejurimile Atenei,
unde a î n t î l n i t pe singurul om care a în-
ţeles măreţia şi tragedia destinului său,
regele Atenei Ţezeu.
Altă dramă a lui Sofocle, Oedip la Colonos,
ne arată pe cei doi eroi intrînd în crîngul
sacru unde va dispărea Oedip, lăsînd lui
Tezeu secretul locului de unde rămăşiţele
Oedip si Sfinxul. Pictură în interiorul unei cupe atice.
Circa 430. Muzeul Vaticanului, Foto Anderson-Wo/fet.
 Oglindă cu picior. Prima jumătate a secolului ai V-lea.
Muzeu! Louvre. Foto Te/.

|e vor proteja oraşul care i-a dat a z i l în

nenorocirea sa.
Par întunecatul destin al lui Oedip nu se
opreşte aici. Blestemul, acărui v i c t i m ă fusese
el însuşi, s-a abat ut şi asupra tuturor urmaşilor
s ă i . C e i d o i fii se luptă pentru stăpînirea rega-
tului, se omoară între ei şi Antigona, care
îndeplinise riturile funerare pentru Polinice,
a fost la r î n d u l ei executată din ordinul lui
Creon. Acesta, care era fratele locastei, se
purtase ca un trădător de la alungarea lui
Oedip şi p î n ă la moartea nepoţilor săi, a
căror succesiune o rîvnea. P. D.

OGLINZI. Grecii foloseau ca oglindă

suprafaţa unui mic disc de metal lustruit,
1
de obicei de bronz, dar care putea fi şi de
aur, argint s a u staniu. Aceste discuri aveau
un diametru mediu de 15—20 cm. După
aspectul lor, putem d-osebi trei forme de
oglinzi: cu mîner, cu picior sau cu cutie.
Minerul are forme foarte variate: e c i l i n d r i c
sau dreptunghiular, dar cel rnai frecvent
constă dintr-o statuetă făcută din acelaşi
metal, o figurină feminină goală sau îmbră-
cată, sub picioarele căreia se găseşte fixat
adesea un inel de suspensie. Oglinzile cu
picior au ca suport o figurină asemănătoare,
dar sprijinită pe un fel de piedestal, ceea ce
dă oglinzii posibilitatea să stea vertical cînd
este pusă pe o masă. Figurina şi discul sînt mai înalt măsoară 2.917 m şi are nu mai
uneori încadrate de mici imagini care repre- puţin de alte opt vîrfuri care trec de 2.600 m.
zintă pe Eros sau animale fantastice, s f i n c ş i Este aproape inaccesibil (prima ascensiune
sau sirene. Oglinzile cu cutie, circulare sau datează din 1913, iar prima explorare siste-
dreptunghiulare, sînt alcătuite dintr-o bază matică din 1921), brăzdat de prăpăstii şi de
şi un capac, articulate între ele. Adesea văi şi flancat de coline înalte. Situat la mar-
partea exterioară este bogat împodobită cu ginea teritoriului grec propriu-zis şi departe
gravuri şi chiar cu figuri în relief. R. F. de oraşele antice rnari, Olimpul misterios, cu
piscurile învăluite în nori, era considerat
OU M P [OLYMPOS]. Masiv vast, locaşul zeilor. Ca să ajungă la zei pe propriul
cu o structură complexă, care se î n t i n d e la lor teritoriu, Giganţii legendari au trebuit
vest de golful Salonic, în partea de nord a să îngrămădească unul peste altul munţii Osa
Tesaliei şi în sudul Macedoniei. Piscul cel (1978 m) şi Pelion (1451 m), relativ apropiaţi,

379
dar nu şi-au atins scopul. Dacă lăsăm la o
parte semnificaţia sa mitologică, Olimpul n-a
jucat un roi mare în istoria Greciei. Şi alţi
munţi -au purtat acelaşi nume, de exemplu
Olimpul din B i t i n i a (Asia Mică). P. D.
O L I M P I A . La Olimpia, în Elida, o mică
provincie îndepărtată si paşnică, la o distanţă
de aproximativ 25 km demare, era situ at unul
din locurile cele mai sfinte ale c i v i l i z a ţ i e i
elenice. Ea era despărţită prin munţi î n a l ţ i
de centrul şi răsăritul Peloponezului. Comu-
nica cel mai uşor cu Mesenia, Laconia şi regi-
unea Patras. Celebritatea acestui sanctuar
nu poate fi explicată n i c i prin aspectul peisa-
jului — o c î m p i e cu ondulaţii domoale —
şi nici prin vreun trecut micenian glorios.
Sanctuarul se află pe ruinele şi în vecinătatea
unui sat umil ; multă vreme, în toată perioada
care a urmat s o s i r i i dorienilor, η-a fost
altceva decît o pădure sfîntă. Divinităţii femi-
nine care fusese adorată la început i se adaugă
Zeus, stăpînul Olimpului, care, cu timpul,
ajunge să ocupe primul loc. Zeus era fiul
380
şi urmaşul lui Cronos, căruia odinioară i se
adusese un cult, pe colina învecinată Cronion.
Zeus a rămas pe c î m p i e . Credincioşi i lui erau
ţăranii din î m p r e j u r i m i , care în s e c o l u l al
IX-lea şi al V l l l - l e a i-au dedicat statuete
primitive de bronz ş i lut ars, reprezentînc
animale sălbatice, cai sau păsări; aceşti ţăran i
î ş i ardeau s a c r i f i c i i l e pe altar, în aer liber.
Primul e d i f i c i u s f î n t , un Heraion, a fost î n c h i -
nat nu lui Zeus, ci s o ţ i e i lui d i v i n e . Rămăşi-
ţele acestui templu se găsesc sub un Heraior
din secolul al Vl-lea, ale cărui coloane au
supravieţuit pînă în zilele noastre. Perzenţa
lui Zeus era atît de puternică î n pădurea
A l t i s , care se întindea ia poalele c o l i n e i Cro-
nion, î n c î t nu mai era nevoie să i se r i d i c e un
templu.
încă de la început, sătenii din împrejurimi
organizau jocuri în onoarea sa şi se întreceau
în concursuri atletice. Nu putem şti cum
şi-au c î ş t i g a t aceste jocuri [vezi c u v î n t u l ]
celebritatea ş i n i c i d e c e atleţi veniţi de depar-
te voiau să ia parte la ele. Sigur este faptul
că în anul 776. data primei Olimpiade, aceste
Olimpia. Templul Herci.
5ec olul al Vl-lea. Foto
l_ o u js-Freder/c-Rupho.

O l i m p i a . Templul lui
2eu5. Construit între 470
şt 456. Foto Lou/s-FréJé-
ric-Ropho.
 Olimpia. Porticul pa.
lestrei. Secolul a l
IM-/ea. Foto t-(o<

sărbători aveau deja un caracter internaţio-

nal. E probabil că iniţial influenţa Argosolui
a fost hotărîtoare în asigurarea succesului
acestor jocuri. Mai tîrziu, rolul preponderent
în întreceri l-a căpătat Sparta; deşi aveau un
caracter panelenic, marile jocuri au atras mai
ales pe dorieni. Celebrarea jocurilor din
patru în patru ani, destinderea internaţională
care le urma şi răsunetul victoriilor repur-
tate aici explică de ce modestul lăcaş s f î n t din
Elida a devenit în cursul secolului al Vll-lea
şi a rămas după aceea unul din nucleele c i v i l i -
zaţiei greceşti, în mod obişnuit colectivitatea
grupată în jurul sanctuarului era neînsemnată,
dar delegaţii din întreaga lume elenică se
î n t î l n e a u a i c i pentru scurt timp, la fiecare
patru ani, pentru a adora pe Zeus şi pentru
a admira atletismul elenic. începînd cu anul
776, cronologia greacă a datat evenimentele

Alergător. S t a t u e t ă de bronz, î n c e p u t u l secolului al

V-lea. Muzeul din Olimpia. Folo Deutsches Arcnao/og''-
sches / n s î f t u f , Atena.
din întreaga lume elenică după aceste
serbări, fiecare Olimpiadă avînd o durată de
patru ani [vezi C r o n o l o g i e ] ,
într-o vreme cînd şi cele mai neînsemnate
divinităţi î ş i aveau lăcaşurile lor, părea desi-
gur ciudat că stăpînul acestor locuri rămăsese
fără adăpost. De aceea, pe la 470, s-a luat
hotărîrea să i se înalţe un templu, un măreţ
edificiu doric, cu o formă mai mult lunguiaţă,
al cărui constructor a fost Libon, un arhitect
localnic. Templul era din piatră obişnuita,
acoperită însă cu praf de marmură, iar fron-
toanele şi cele douăsprezece metope ale faţa-
dei erau sculptate în marmură de Păros. Clă-
direa a fost terminată în cincisprezece ani,
dar statuia de cult, hriselefantină, a fost exe-
cutată de Fidias abia pe la 430. Decoraţiile
timpaneior frontoanelor celebrau, în partea
dinspre est, ajutorul dat de Zeus Iul Pelops,
cînd acesta a cucerit Peloponezul, iar î n
Femeie î a p i t ă lupUnd
cu un centaur. Deta-
liu de pe frontonul
vestic al templului lui
Zeus din Olimpia.
Circa 460. Muzeu ! d in
Olimpia. Fo!o Wo/ter
Hege.
partea de apus gloria lui Apolon, fiul lui
Zeus, a cărui intervenţie pacificatoare a asi-
gurat victoria lapiţilor, atacaţi pe nedrept de
Centauri. Pe friză se vedeau cele douăspre-
zece munci ale lui Heracles, eroul pelopone-
zian. Imaginile acestea, deşi aveau un caracter
local, depăşeau totuşi cadrul unei provincii
şi prezentau un interes religios pentru toţi
grecii.
La începutul secolului al Vl-lea, un şir de
„Tezaure", dedicate toate de dorieni, au
început să se înalţe pe o terasă aflată în pre-
lungirea templului Herei. în aceste „Tezaure"
(cele mai recente datează din secolul al V-lea),
au fost g as i te numeroase ex-voto-uri, cele mai
multe de bronz, ofrande ale unor adoratori
modeşti. Altele mai importante, dar din neno-
rocire pierdute, erau dedicate de învingă-
tori la jocuri sau de oraşele din care
veneau.'
383
 Mai trebuie menţionate două locuri împrej-
muite, foarte vechi, situate chiar în inirna
sanctuarului şi rezervate unul lui Pelops,
primul prinţ al Peloponezului, celălalt soţiei
sale Hipodamia, căreia îi c u c e r i s e mîna dato-
rită victoriei obţinute în prima cursă de care
desfăşurată la Olimpia. Nu vom î n ş i r a a i c i
toate c l ă d i r i l e care s-au î n ă l ţ a t una după alta
în sanctuar. Nu toate aveau exclusiv caracter
religios: s ă l i l e de adunare, Senatul şi Prita-
neui erau folosite de cei ce oficiau cultul şi
administrau locurile sfinte; atelierul lui
Fidias, transformat ulterior de bizantini în
biserică, fusese construit special pentru ca
marele maestru să execute aici statuia zeului.
P r i n ţ i i macedoneni şi mai t î r z i u romanii au
clădit aici edificii care nu prezintă un interes
egal. Pentru c e i v e c h i , locul cel mai important
de (a Olimpia era desigur stadionul, la est
de locaşul s f î n t . Monumentul a fost săpat
sistematic şi se pot vedea încă, săpate în
piatră, liniile de start ale alergăto-
rilor.
Fireşte că s î n tem tentaţi să comparăm Ol im-
pui cu Delfi, fiindcă aceste două sanctuare au
fost locurile cele mai venerate ale lumii ele-
nice. Ele nu-si făceau concurenţă, în timp ce
Delfi era implicat, datorită oracolului său,
în toate evenimentele istorice, iar clerul de
aici, cu toată prudenţa sa, era nevoit să ia
poziţie în disputele dintre oraşe sau dintre
partidele aceluiaşi stat, Olimpia se ridica
deasupra acestor conflicte. Întrecerile dispu-
tate a i c i dădeau loc la p a s i u n i în care politica
avea mai puţină importanţă d e c î t orgoliul
atletic. Singura recompensă rîvnită de concu-
renţi şi de statele care î i t r i m i s e s e r ă la Olim-
pia era ramura subţire de măslin cu care se
încununau (recompensă morală, lipsită de
orice avantaj material). Grecii puteau încerca
să-1 influenţeze pe A polon, ale cărui răspunsu-
ri acordau sau retrăgeau dreptul de s t ă p î n i r e
a unui teritoriu. De la Zeus din O l i m p i a
aşteptau numai recunoaşterea ansamblului de
calităţi f i z i c e şi morale desemnate de cei
vechi sub numele de oreie. P. D.
O L I N T [OLYNTHOS]. Pînă acum
treizeci de ani, numele Olint, popularizat
de discursurile lui Demostene, evoca pentru
noi mai ales lupta Atenei contra lui F i l i p .
Astăzi, acest orăşel din Calcidica, aşezat
aproape de frontiera macedoneană, prezintă
interes mai ales prin faptul că ne oferă cel mai
bun exemplu de cea ce putea crea, în s e c o l u l
al V-lea, urbanismul grec. Reconstruit după
războaiele medice, ia către 440 o extindere
care obligă pe arhitecţi să construiască la
poalele acropolei noi cartiere. Planul ior a
fost pus în lumină de săpăturile făcute de
arheologii americani. Străzile largi, trasate
d e l a n o r d l a s u d , late de 5—6 m, urmau carac-
teristicile geografice ale locului. Ele se inter-
sectau în unghi drept cu străzi mai înguste.
Rezultă de a i c i cvartale uniforme, care măsoa-
ră 35 m pe axa nord-sud şi aproape 90 m de la
est la vest. Fiecare dintre aceste cvartale com-
portă două şiruri de cîte c i n c i case. Această
organizare, cu unele variaţii de detaliu impuse
de natura terenului, excludea orice element
pitoresc şi nu oferea nici un efect monumen-
tal. Ea corespundea preocupărilor practice,
aduse atunci l a m o d ă d e H i pod a m os din Milet,
atît de obişnuite în z i l e l e noastre, dar a t î t de
rare în Grecia antică.
Alt motiv ca arheologii să se interseze de
acest oraş a fost distrugerea sa de către spar-
tani în 379. Putem considera ca anterioare
acestei date operele de artă şi obiectele găsite
laOlint: egreu de presupus că orăşelul, chiar
dacă a fost ocupat din nou mai t î r z i u , a mai
cunoscut o adevărată prosperitate. Acesta e
unul din foarte puţinele repere cronologice
de c a r e dispunem pentru studiul erdinelor.
P. O.
O R A C O L E L E , î n articolul Proroci vom
discuta despre divinaţia inductivă, bazată pe
observarea fenomenelor si interpretarea sem-
nelor. A i c i va fi vorba despre al d o i l e a fel de
manlike, considerat de Platon eu mu It superior
primului, şi care constă înţr-un fel de delir
sau de extaz (mania în greacă, fuior în latină).
 Era practicat de profeţi (de exemplu, Bacis)
şi mai ales de profetese: S i b i l e l e şi Pythia, pe
care zeii le inspirau direct, fără intermediul
vreunui semn. îl mai practicau şi „visătorii",
care primeau revelaţia în timpul somnului.
Sibilele sînt figuri legendare, născute pro-
babil în marea mişcare religioasă din secolul
al Vlll-lea, mişcare al cărei caracter mistic a
favorizat credinţa în divinaţia intuitivă, in-
spirată în primul rînd de Apolon. Tot aici îşi
au originea misterele dionisiace; la Delfi, de
exemplu, Dionisos era asociat cu Apolon. Si-
bilele de la Cumae, Delfi şi Eritrai au fost
celebre; î n epoca romană numărul lor ajun-
sese la douăsprezece. Casandra, sibila tro-
iană, e prototipul celorlalte. lubitădeApolon,
a primit de la el darul profeţiei (ea a vestit
troienilor nenorocirile care-i ameninţau).
După cucerirea Troiei, Agamemnon o duce la
Micene ca sclavă. Eschil, în tragedia sa Aga-
memnon, descrie delirul profetic al Casandrei
ca pe o suferinţă fizică, care se manifestă prin
mai multe crize despărţite prin momente de
acalmie.
Zeus dădea oracolele sale la sanctuarul din
Dodona. Aproximativ în secolul al VM-lea·
a început practicarea organizată a divinaţiei
în sanctuarele lui Apolon, fiul lui Zeus, bine-
voitor faţă de oameni, cărora le comunica
voinţa tatălui său. Necredinciosul Lucian
enumera principalele oracole ale lui Apolon:
Delfi (cel mai cunoscut din toate), Colofon,
Xantos, Claros şi Branhizii (Brankhidai).
La Claros, oracolele nu erau date de un
profet, ci de o profetesă. Aditon-ul, adică încă-
perea misterioasă, inaccesibilă profanilor şi
în care se practica divinaţia, a fost scos la
iveală, în condiţii de conservare remarcabile,
prin săpăturile lui Louis Robert. Sanctuarul
Branhizilor (sau Didimeion) se găsea în A s i a
Mică, pe teritoriul marelui oraş Milet. Aici
oracolele lui Apolon erau date de o profetesă
şi săpăturile arheologilor germani au scos la
iveală, ca şi la Claros, planul ad/ton-ului. Dar
Delfi [vezi cuvîntul] a eclipsat multă vreme
toate celelalte sanctuare ale oracolelor lui
Apolon. E foarte regretabil că aditon-ul de
aici a fost complet distrus şi ruinat.
După ce Apolon s-a instalat la Delfi, vechea
sibila delfică, a cărei „stîncă" a fost păstrată
în sanctuarul zeiţei Gaia (Pămîntul), a devenit
o Pythia, adică o delfiană subordonată preo-
ţilor acestui zeu şi „profeţilor" sanctuarului,
un fel de funcţionară a templului, care în
anumite zile servea de intermediară (de
„medium") între Apolon şi oameni. Ea dădea
oracole prin tragere la sorţi, în orice zi, cu
excepţia zilelor nefaste [vezi P r o r o c i],
dar consultaţia „inspirată" din aditon avea
loc în principiu numai o dată pe lună, în ziua
de 7, în afara celor trei luni de iarnă; totuşi
a i c i se puteau da şi consultaţii extraordinare.
Consultanţii — s i m p l i particulari sau dele-
gaţii unei cetăţi — trebuiau mai î n t î i să plă-
tească o taxă (pehnos) şi să ofere un sacrifi-
ciu, de obicei o capră. Aceasta, înainte de a
fi jertfită, trebuia să fie udată de preoţi cu
apă rece. Dacă rămînea impasibilă în timpul
duşului, era semn rău; dacă se înfiora sau
tremura, se trăgea concluzia că zeul era pre-
zent şi preoţii „introduceau pe Pythia în
templu". Consultanţii cărora oraşul Delfi le
acordase p romanţe ία intrau primii, după care
urmau ceilalţi, î n interiorul celor două
grupuri astfel constituite, se trăgea la sorţi
ordinea în care membrii lor trebuiau să
întrebe oracolul. Preoţii şi consultanţii tra-
versau templul şi coborau în localul subte-
ran (manteion), alcătuit din două săli, ca la
Claros şi la Milet. Ei se opreau în prima sală
şi numai Pythia pătrundea în oditon-ul propriu-
zis, unde se aşeza pe capacul trepiedului
sacru.
Despărţită de prima sală printr-o uşă sau
printr-o simplă perdea, ea nu era văzută de
consultanţi în timpul profeţiei, ci numai
auzită. Pe lîngă trepied, în aditon se găsea
piatra sacră numită omfalos [vezi D e l f i ] ,
statuia de aur a lui Apolon şi mormîntul
lui Dionisos.
Vechii greci credeau într-o exalaţie a pă-
mîntului (pneumaj, care se ridica de sub tre
385
 pied si care provoca delirul (enthus/asmos)
Pythiei. Ea mesteca frunze de laur. arbore
consacrat lui Apolon, care are unele varietăţi
cu frunze toxice. E mai probabil însă că ,,exta-
zul" ei era obţinut mai simplu, prin autosu-
gestie, adică prinţ r-u n proces de psihologie re-
ligioasă care nu ţinea în mod necesar de iste-
rie. Răspunsurile Pythiei erau adesea nearti-
culate şi obscure. Ele trebuiau să fie interpre-
tate de către profeţi, care le dădeau de obicei
forma unor hexametri de tip homeric. S-a
păstrat un mare număr de oracole pythice
(autentice sau false), fie la scriitorii greci,
mai ales Herodot şi Plutarh, fie în inscripţii.
Divinaţia apolinică de la Delfi şi din alte
părţi era o profeţie diurnă ş i luminoasă (la
greci, Apolon era şi zeul-soare), dar exista şi
o profeţie cu caracter nocturn, bazată în
primul rînd pe interpretarea viselor (oniro-
mancie, în greceşte oneiromanteia).
La Epidaur, în Argolida, zeul medicini
Asclepios (Esculap), fiul lui Apolon, avea un
sanctuar foarte frecventat de bolnavi, mai ales
în secolul ai IV-lea. După îndeplinirea rituri-
lor preliminare, aceştia se culcau sub un por-
tic vast cu două etaje, care servea drept dor-
mitor, numit enkoimeterion (locul de culcare)
sau obaton (locul sfînt si secret). Acolo, întinşi
pe piei de animale, ei primeau de la Asclepios,
în timpul somnului, fie o vindecare instanta-
nee şi miraculoasă, fie un vis care le indica
tratamentul potrivit pentru boala lor, „reţe-
ta" de la care sperau vindecarea. Mai multe
stele (stelai) găsite la Fpidaur au păstrat
ciudate relatări a numeroase vindecări de
acest fel. Acelaşi procedeu era întrebuinţat
şi la Oropos, lingă frontiera atico-beoţiană,
la Amfiareion, sanctuarul regelui-profet Amfia-
rau, erou al ciclului de legende tebane. La
Lebadia, în Beoţia, ţara cu cele mai multe
oracole, se găsea peştera eroului Trofonios,
o falie deschisă pe povîrnişul muntelui. Con-
sultantul care îndrăznea să înfrunte groză-
viile acestei călătorii subterane era introdus
în peşteră, în fundul căreia primea, prin
iziuni si voci, revelaţia lui Trofonios. El se
386
întorcea pe acelaşi drum, complet zăpăcit şi
nu prea în apele sale.
Necromancia (nekromanteia), care consta
în evocarea umbrelor morţilor pentru a le
pune întrebări, era bine cunoscută în Grecia,
aşa cum atestă oracolele date' de Tiresias
lui Ulise în cîntul XI al Odiseei şi evocarea
fantomei regelui Darius în Perşii lui
Eschil.
In toate timpurile, visurile au fost conside-
rate ca un important izvor de preziceri, dar
încă Homer ştia că ele sînt ambigue şi că e
greu să discerni visurile înşelătoare şi minci-
noase (care ne vin pe poarta de fildeş) de cele
adevărate (care trec prin poarta de corn), în
plus, visurile pot conţine minuni şi prevestiri
observabile şi în stare de veghe. De aceea
un bun interpret al lor trebuie să cunoască
întreaga ştiinţă a d i v i n a ţ i e i ; onirocritica
(oneirokritike) a ajuns să cuprindă un ansam-
blu de doctrine foarte numeroase şi comple-
xe, de unde derivă poate unele „chei ale visu-
rilor", care î ş i găsesc cititori pînă azi. R. F.
O R A Ş . Grecii au cunoscut în toate timpu-
rile aşezări omeneşti mai importante, dar
abia în epoca elenistică s-au dezvoltat oraşe
mari în accepţia actuală a cuvîntului. In gene-
ral, oraşele greceşti au rămas totuşi nişte
tîrguşoare, cu grădini de zarzavat, cu curţi şi
probabil cu locuri virane sau chiar c î m p u r i .
Era util ca în interiorul întăriturilor să existe
s p a ţ i i cultivabile, care puteau să asigure
proprietarilor aprovizionarea, în aglomera-
ţiile urbane cele mai vechi, casele se înghe-
suiau probabil pe pante abrupte şi stîncoase,
pe cînd pe terenurile plate, care permiteau
mici culturi, s-au găsit doar puţine urme de
locuinţe. Fireşte aspectul oraşelor a variat
după loc şi timp. De la începutul sec. al
V-lea, un plan de ansamblu şi grija pentru
anumite condiţii de igienă şi de comoditate
[vezi U r b a n i s m ] sînt vizibile (de exem-
plu la Milet sau Pireu). Dar chiar aceste oraşe
ca şi, în mai mare măsură încă cetăţile înteme-
iate în timpuri mai vechi, se caracterizează
prin îngustimea străzilor şi prin dispunerea
înghesuită a caselor în interiorul cartierelor.
Se citează adesea cazul tipic al cartierului
dezgropat lingă teatrul din Delos: pe un teren
foarte accidentat, străduţe, întrerupte uneori
de scări, şerpuiesc printre case cu ziduri
oarbe, care au ferestre doar spre curtea inte-
rioară. Scările care duc la etaje iau din lăţi-
mea acestor artere, deja prea strîmte şi stră-
bătute la mijloc de un canal pe unde se scurge
apa murdară. Piaţa (agora) va căpăta destul
de tîrziu un caracter monumental, în timpul
nopţii iluminatul e inexistent; cînd nu e lună
e mai prudent să circuli cu o torţă în mînă. E
probabil că în marile oraşe din epoca elenisti-
că cartierele populare arătau tot aşa. Totuşi
cel puţin centrul avea o dispoziţie mai larg
ordonată: străzile late care duceau la espla-
nade erau adecvate atît circulaţiei zilnice,
cît şi procesiunilor solemne de la marile săr-
bători, în aceste oraşe străzile se întretăiau
întotdeauna în unghi drept şi existau probabil
şi trotuare pentru pietoni.
Dar un oraş nu e un cadru gol ; în aşezările
urbane, concepute după cele mai înaintate
principii ale urbanismului, ca şi în vechile
cetăţi, prezenţa mulţimii era desigur trăsă-
tura determinantă: o lume mediteraneană
vie, vorbăreaţă şi zgomotoasă. Oraşele de
atunci, ca şi cele din Grecia de azi, constau
nu numai din clădiri, ci şi din locuitorii lor.
P. D.

O R D I N E . Termenul ordin se referă la

proporţiile şi podoabele coloanelor şi ale
antablamentelor pe care acestea le susţin.
Importanţa lor este foarte mare într-o arhi-
tectură ca aceea a greci lor, care acordă coloa-

Capitel doric de la templul lui Hefaistos din Atena.

Circa 430. Foto Deutsciies Archaologisches Institut, Atena.

Capitel ionic de la templul zeiţei Artemis din Sardes,

Secolul al V-lea. Foto H/rmer.

Capitel corintic provenind de la tho/os-ul din Epidaur.

Sec. al IV-Lea. Muzeul din Epidaur. Foto Hoss/o.
 illli

Friză dor I că. In partea d e s u s c o r n i ş a , sub ea metope împodobite cu basoreliefuri şi d es păr ţ iţe prin trig l i fe. A şa-n u m
tele guttae de sub trig! i Fe împiedică apa să se scurg ă pe arhitrava nedecorată de dedesubt. Friza tem piu Iu i C din Se l i nu s
Circa 470. Muzeul din Palermo. Foto L von Matt.

nei un loc de primă importanţă. Stilul monu-
mentelor se determină în primul rînd după
aspectul coloanelor; cu toate că, începînd de
la sfîrşitul secolului al V I-lea, găsim în întreaga
lume elenică ordinele doric şi ionic (născute
aproape în acelaşi timp), totuşi iniţial ele au
avut fiecare domeniul său geografic propriu.
Ordinul doric domina în Peninsula Balcanică,
în Creta, în Italia de sud şi în S i c i l i a , iar
ordinul ionic este originar de pe ţărmurile
asiatice ale Mării Egée, de unde s-a întins
spre insulele vecine şi spre Ciclade. Dacă
diferenţele dintre cele două ordine se explică
poate mai î n t î i prin natura materialelor de
care dispuneau primii constructori, ele tre-
buie puseşi pe seama temperamentului aproa-
pe opus al celor care le-au folosit. Exactita-
tea şi logica erau tipice pentru dorieni,
iar indolenţa plină de farmec şi de fantezie,
precum şi bogăţia imaginaţiei aparţin ionie-
nilor.
Ordinul doric pune în valoare l i n i i l e struc-
turale ale construcţiei : coloana ţîşneşte direct
din soclul stilobat (stylobates)', lini ile geome-
trice ale capitelului cu abacă pătrată şi cu
échina (ekhinos) nu caută să ascundă faptul că
rostul capitelului este să susţină arhitrava
şi să-i reducă portanta. Arhitrava, lipsită com-
plet de podoabe, este o simplă grindă, al
cărei rol este de a susţine extremităţile grinzi-
lor transversale care formează baza şarpantei.
Din aceste grinzi se văd numai capetele stră-
bătute de trei şanţuri verticale ; ele se numesc
triglife (triglypha), iar intervalele dintre ele,
astupate de obicei cu cîte o placă, constituie
metopele. Friza, formată dintr-o alternanţă de
trig I if i, şi metope, este unul din elementele ce-
le mai tipice alestilului doric. Deasupra frizei
se află cornişa, pe care se sprijină acoperişu l
înclinat. Ansamblul format din arhitravă,
friză şi cornişă poartă numele de antoblament.
Grija de a sublinia caracterul funcţional al

388
 tuturor elementelor construcţiei dă o impre-
sie de soliditate, satisfăcînd totodată gustul
grecilor pentru geometrie.
Dimpotrivă, ordinul ionic pare dornic să
îmbrace, sub podoabe de tot felul, forţa reală
si foarte riguros calculată a arhitecturi i sale.
Aici atenţia se îndreaptă mai ales asupra
coloanei, care e mai subţire decît în ordinul
doric şi are extremităţile mai largi şi mai bine
consolidate. Fusul se sprijină pe o bază care-şi
distribuie greutatea pe fundaţie, prin inter-
mediul unui număr de discuri suprapuse, din
ce în ce mai mari, aşezate pe o plintă pătrată.
Mijlocul e adesea încercuit de nişte inele,
numite astragale. Partea de sus a coloanei se
termină cu un capitel, lipsit de aparneţa robus-
tă a capitelului doric, dar care, cum spune
Choisy, „arată ca o panglică dublă, făcută din
materie flexibilă, care se animă progrsiev şi
ale cărei extremităţi se înfăşoară; s-ar zice că
e un resort, care transmite fusului greutatea
arhitravei". Arhitrava constă din două sau
trei platbande care ies puţin în relief ; deasu-
pra acesteia şi despărţită de ea prin mulură se
află friza. Friza nu e tăiată de triglife, ci for-
mează o fîşie continuă, care înconjoară edifi-
ciul de-a lungul întregului său perimetru şi
care, deşi ar putea să rămînă neîmpodobită,
este î n s ă aproape totdeauna decorată cu
picturi sau reliefuri. Trebuie să mai notăm
că monumentele ordinului ionic sînt decorate
de obicei cu numeroase motive ornamentale,
de exemplu — pe soclul zidurilor şi pe anca-
dramentul uşilor — cu ove, piruete, perle,
olive şi palmete. Efectul căutat este eleganţa
şi cochetăria, care frizează uneori osten-
taţia.
Ordinul corintic, care a avut un succes con-
siderabil după s f î r ş i t u l secolului al V-lea şi a
cărui invenţie se atribuie lui Calimah, un
sculptor în bronz, contemporan cu Fidias, s-a
adăugat tîrziu celorlalte două ordine. De
altfel, el nu este decît un derivat al ordinului
ionic, de care se deosebeşte prin aspectul
capitelului, îmbrăcat într-uh buchet de frunze
de acant. P. D.
O R E L E [H O R A I ] . Divinităţile femi-
nine numite de noi Ore erau în realitate
patroanele anotimpurilor*. Orele sînt divi-
nităţi ale naturii, de aceea cei ce răspund
de apărarea ţării le invocă în jurămintele
cele mai solemne. Ele sînt legate de pămînt,
aduc fertilitate şi, deşi nu au aproape nici un
loc în legendele mitologice, se poate crede
că inspirau sentimente mai spontane şi mai
puternice decît mulţi dintre Olimpieni, care
se bucurau de o glorie mult mai mare. P. D.
O R E S T E [ O R E S T E S ] . Oreste era
copil mic c î n d mama sa Clitemnestra, ajutată
de Egist, amantul ei, şi-a ucis soţul, pe Aga-
memnon. Băiatul se refugiază la unchiul
său Strofios şi devine prieten nedespărţit
cu fiul acestuia, Pilade. Aici Oreste î ş i pre-
găteşte răzbunarea şi după c î ţ i v a ani se
întoarce pe ascuns la Micene, unde îi ucide
pe Clitemnestra şi Egist. Acest paricid atrage
după sine automat răzbunarea divină. Ime-
diat Eriniile încep să-l urmărească pe nefe-
ricitul Oreste, care nu-şi găseşte liniştea
pînă cînd un tribunal atenian, Areopagul
[vezi cuvîntul], convocat de zeiţa Atena,
îl achită după o strălucită pledoarie a lui
Apolon. O purificare rituală la Delfi II spală
definitiv de pîngărirea sîngelui vărsat. Se
mai povesteşte — acesta e subiectul unei
tragedii de Euripide — că Oreste însoţit
de Pilade a debarcat în Taurida, Crimeea de
astăzi, al cărei rege sacrifica pe toţi străinii.
Dar preoteasa însărcinată cu uciderea victi-
melor era chiar sora lui Oreste, Ifigenia, pe
care Artemis o scăpase de cuţitul lui Calhas,
punînd în locul ei pe altar o căprioară. Ifige-
nia, Oreste şi Pilade fug din Taurida, luînd
cu ei statuia venerată mai tîrziu în sanctuarul
de la Brauron, în Atica. P. D.
O R F E U. Legenda lui Orfeu redusă la
esenţial este foarte simplă: a fost un prinţ
trac, fiul unei muze — Caliope sau poate
In greceşte h or o i însemna „anotimpur i" (n. t r,)
389
 Polimnia—, înzestrat cu un geniu poetic
atit de mare, î n c î t nici fiinţele cele mai săl-
batice, fiarele şi nici arborii nu puteau
rămîne insensibili la farmecul creaţiilor lui.
Literatura cea mai veche se trage de la el
şi în imnurile homerice este citat ca primul
poet. lason l-a luat pe corabia Argos, ca să
ritmeze pe strune de citară cadenţa v î s l a s i l o r
şi ca să încurajeze pe tovarăşii săi în momen-
tele grele. La înapoierea sa în Tracia, Orfeu
se îndrăgosteşte de nimfa Euridice şi rămîne
neconsolat cînd aceasta moare muşcată de
un şarpe. Coboară în infern, vrăjeşte pe
păzitorii acestei lumi înfricoşătoare şi obţine
revenirea Euridicei între cei v i i , cu singura
condiţie să nu-şi întoarcă privirile spre ea
pînă nu ajunge la frontiera dintre ţinutul
Morţilor şi al Viilor. Nerăbdarea îl face î n s ă
să nu respecte acest ordin ş i , înainte de a
ajunge pe pămînt, tînăra soţie îi este luată
înapoi de Hermes Psihopompos, mesagerul
umbrelor, care o duce din nou în Hades.
Tradiţiile asupra modului cum a murit
Orfeu variază. Se povesteşte că a fost masa-
390
crat de femeile trace, iar capul său, aruncat,
împreună cu lira, în apele rîului Ebru, a
fost dus de curent pînă în insula Lesbos. Dar
Orfeu η-a fost numai poet; el a fost şi fonda-
torul misterelor şi iniţiatorul unei adevărate
religii, care a cunoscut un succes de lungă
durată în lumea greacă. P. D.
O R F l S M U L. Orfismul este o mişcare
religioasă greu de înţeles şi de definit. Unii
scriitori vorbesc de „mistere" orfice şi de
„grupări" orfice. Ar fi vorba de nişte aso-
ciaţii secrete, analoge cu „tiasele" (thiasoi)
dionisiace, din care se pare că provin, ca
urmare a unei reforme făcute de Orfeu.
într-adevăr, poetul trac Orfeu este un „pro-
fet" al religiei dionisiace. Alţi istorici observă
însă că, în epoca veche, sub denumirea de
„orfice" apar doar persoane izolate (vrăji-
tori, profeţi) şi cărţi. O întreagă literatură,
dispărută în cea mai mare parte, era socotită
opera lui Orfeu. Ceea ce a rămas nu e mai
vechi de secolul al Vl-lea şi cuprinde toate
elementele unei teologii, în primul loc al
Moartea lui Orfeu. Deta-
liu de pe un sîamnos atic
de Hermonax. 470 — 460.
Muzeul Louvre.
 unei teogonii (o listă a generaţiilor divine).
Ţeogonia orfică se remarcă prin imaginea
Oului primordial, din care ar fi ieşit întregul
univers, prin rolul dat zeiţei Noaptea, care
a născut Cerul si Pămîntul, si în sfîrşit prin
mitul lui Dionisos-Zagreus. Acest mit are
numeroase variante, dar îl putem rezuma
astfel: unirea sacră dintre Zeus şi fiica sa
Persefona a dat naştere unui tînăr zeu Dioni-
sos-Zagreus, căruia i s-a promis stăpînirea
universului. Titanii însă, duşmanii copilului,
pun mîna pe el, îl ucid şi se hrănesc cu carnea
lui. Aceasta este de fapt povestea morţii
lui Orfeu, daca înlocuim Menadele cu Titanii.
Spre deosebire î n s ă de Orfeu, Dionisos-
Zagreus este zeu. Zeus recuperează inima
lui, care scăpase de lăcomia Titanilor, şi
cu aiutorul acestui organ înviază pe tînărul
zeu. căruia mai tîrziu îi dă stăpînirea lumii.
Deoarece în unele variante ale legendei
Zagreus renaşte devenind Dionisos, s-a
presupus că ea avea ca scop să explice fuziu-
nea dintre zeul Cretan Zagreus şi zeul trac
Dionisos. în realitate mitul dădea mai ales
explicaţia ritului omofagiei (consumul de
carne crudă) cunoscut de cei iniţiaţi (mystoi)
în cultul lui Dionisos şi practicat înain-
tea lor de Titani cu î n s ă ş i persoana
zeului.
Oamenii se trag din Titani. In sufletul lor
se amestecă tendinţele spre fericire şi spre
nefericire, căci natura Titanilor este în sine
inferioară, dar Titanii au absorbit un element
divin, carnea lui Dionisos. Sufletul astfel
divizat este î n c h i s în corp ca într-o închi-
soare, ca într-un mormînt (vezi maxima soma
„corp" = semo „piatră funerară") şi el pare
că duce povara unei vechi greşeli, pe care
trebuie s-o ispăşească în chinuri. Această
greşeală e oare c r i m a comisă de Titani?
Lucrul nu este lămurit.
în zadar încearcă oamenii să se elibereze
de „închisoarea corporală" printr-o sinu-
cidere, căci sufletul impur este supus legii
ineluctabile a „ciclului existenţelor". Abia
ieşit dintr-un corp, el este constrîns să se
întrupeze din nou; ciclul renaşterilor este
etern pentru cei neiniţiaţi, în schimb pentru
cei care au cunoscut revelaţia lui Orfeu se
deschide o cale de mîntuire. Orficul duce o
viaţă de abstinenţă şi renunţări, conform
unor reguli riguroase stabilite de vechiul
profet, îi este interzis să atingă orice hrană
animală, fiindcă credinţa în transmigraţia
sufletelor (metempsihoză) implică respectul
oricărei vieţi; el este deci vegetarian. De
altfel eliberarea sufletului e compromisă
prin tot ceea ce poate întări elementul tru-
pesc, sursa impurităţii. Pentru acelaşi motiv
este interzis să îngropi morţii îmbrăcaţi
cu veşminte de lină, fiindcă lîna este de
origine animală.
„Viaţa orfică" cuprinde nu numai morti-
ficări, dar şi incantaţii, ceremonii de spălare
rituală şi tot felul de alte purificări. Cînd
sufletul ajunge să fie purificat, după multe
vieţi pămînteşti completate cu pedepse infer-
nale, el se eliberează definitiv de legăturile
pămîntene şi se îndreaptă spre locuinţa
zeilor, unde îl aşteaptă o fericire eternă.
Dar drumul care duce acolo e plin de curse
şi pericole, în consecinţă iniţiaţii erau pre-
gătiţi cu minuţiozitate î n vederea itinerarului
pe care trebuiau să-l parcurgă (şi pe cafe
Orfeu l-a urmat înaintea lor); erau învăţaţi
şi cuvintele de trecere pe care trebuiau să le
rostească.
Fragmente dintr-un astfel de ghid spre
viaţa de dincolo ne-au fost păstrate pe inscrip-
ţii le de pe plăcuţele de aur găsite în mormin-
teie din Italia de sud şi din Creta. (Acestea
erau un fel de amulete atîrnate de gîtul
celui decedat şi trebuiau să-i servească drept
îndreptar). Nu este absolut sigur că textele
s î n t orfice, totuşi lucrul pare destul de pro-
babil. Recent s-a emis ipoteza că morţii care
purtau asemenea amulete erau iniţiaţi la
Eleusis, lată traducerea cîtorva din aceste
tablete:
,,Vei găsi o fîntînă în stînga lăcaşului lui
Hades şi lingă ea un'chiparos a l b ; păzeşte-te
să te apropii de această fîntînă. Vei găsi alta
391
din care lasă să curgă apă proaspătă din
lacul Amintirii ; în faţa ei se vor afla paznici.
Le vei spune: sînt fiul Pămîntului şi al Ceru-
lui înstelat; aparţin deci unei rase cereşti.
Sînt uscat de soare şi mă prăpădesc; daţi-mi
repede puţină apă care curge din lacul Amin-
tirii! Ei îţi vor da să bei din fîntîna divină.
Imediat după aceasta vei domni lîngă cei-
lalţi eroi."
Pe altă tabletă citim cuvintele pe care cel
iniţiat trebuie să le adreseze zeilor din
infern ;
„Eu vin dintr-o comunitate de suflete
curate, neprihănită stăpînă a infernului,
Eucles, Eubul şi voi ceilalţi zei nemuritori.
Declar cu mîndrie că aparţin rasei voastre
preafericite. Dar Destinul m-a doborît...
Am ieşit din ciclul pedepselor grele şi al
durerilor şi m-am repezit imediat spre
coroana dorită. M-am refugiat la sînul Stă-
pînei, zeiţa infernului." Zeiţa răspunde:
„O norocosule, o preafericitule! Ai devenit
zeu, din om ce erai". Atunci iniţiatul răspunde
cu o formulă misterioasă: ,,led, am căzut în
lapte." R. F.
ORHOMENOS [ORKHOMENOS].
Orhomenos şi Teba erau cele mai vechi
şi mai importante oraşe din Beoţia.
Orhomenos fusese centrul civilizaţiei mi-
niene, cea mai strălucită de pe teritoriul
grec către sfîrşitul mileniului III. Prosperi-
tatea sa a supravieţuit invaziilor. Orhomenos
există şi în perioada miceniană şi Homer îl
lăuda pentru gloria şi bogăţia sa. în epoca
arhaică intră în Confederaţia beoţiană,
iar în războaiele medice este de partea per-
şilor. Cînd, la sfîrşitul războiului pelopo-
neziac, Teba adoptă o constituţie democra-
tică, Orhomenos, care trăise pînă atunci
în bună înţelegere cu Teba, se ridică împo-
triva ei, aliindu-se cu spartanii în 395 şi
394. După victoria de la Leuctra, tebanii
erau gata să l distrugă, dar proiectul lor
se realizează abia mai tîrziu, cînd nu va mai
trăi Epaminonda care să intervină în favoarea
392
sa. Acelaşi nume îl poartă un oraş din Arca-
dia. P. D.
O S P I T A L I T A T E . Printre diferitele
feluri de prietenie [vezi cuvîntul] filozofii
greci aminteau philia xen/fce, adică prietenia
dintre gazde şi oaspeţi. Cei care au împărţit
pîinea şi sarea şi au dormit sub acelaşi aco-
periş sînt uniţi printr-o legătură solidă şi
durabilă, cu caracter religios, transmisă din
generaţie în generaţie. Credinţa religioasă
în antichitate se baza pe trei principii esen-
ţiale: să adori pe zei, să respecţi pe părinţi,
să ai grijă de oaspeţi, în cîntul VI din Iliada,
aheeanul Diomedes şi licianul Glaucos,
înainte de a se lupta între ei, discută conform
obiceiului homeric şi astfel î ş i dau seama
că bunicii lor după tată, Oineu şi Belerofon,
se cunoscuseră şi că Belerofon fusese oaspe-
tele lui Oineu. în consecinţă renunţă imediat
la luptă şi fac schimb de arme.
Străinul care vine cerînd adăpost se află
sub protecţia zeilor, mai ales a lui Zeus
Xen/os şi a Atenei Xen/o. Alungarea lui ar
fi o jignire gravă adusă acestor divinităţi
puternice şi ar atrage după sine răzbunarea
lor. Există un întreg ritual al cererii de găz-
duire; el este prezentat clar de Sofocle î n
Oedip-Rege şi de Eschil şi Euripide în Rugă-
toarele: cel care cere ospitalitate ţine î n
mînă o ramură de măslin, înfăşurată cu fire
de lînă, apoi atinge cu mîna genunchiul şi
bărbia persoanei de care se roagă. A/cesta lui
Euripide este o tragedie scrisă anume pentru
a glorifica ospitalitatea. Lui Admet tocmai
îi murise soţia (Alcesta), cînd Heracles vine
şi-l roagă să-i acorde ospitalitate. Admet
î ş i ascunde doliul, adăposteşte pe erou şi-l
ospătează din belşug. Prin indiscreţia unui
servitor, Heracles află de moartea recentă
a Alcestei. Imediat se duce să smulgă Morţii
prada şi i-o înapoiază pe Alcesta lui Admet,
răsplătindu-l astfel pentru ospitalitatea lui.
Există ospitalitate şi pe plan colectiv şi
public. Un cetăţean din Atena, de exemplu,
era desemnat de spartani să le fie proxenos,
 Paestum. Templu i H e re i II, cunoscut s u b n u m e l e de templul lui Poseidon. în planul al doilea, templul Herei l,
numit ,.Bazilica". Foto L. von Moţi.
adică reprezentant al intereselor Spartei
la Atena, Cînd spartanii se duceau la Atena,
ei trăgeau de bună seamă la acest proxenos,
care era gazda publică a cetăţii lor. R. F.
O S T R A C I S M [O S T R A K l S M O S].
Este o procedură proprie Atenei, fără echiva-
lent în altă parte. Instituit în 507 de Clistene,
ca să evite reîntoarcerea tiranilor, alungaţi
cu trei ani înainte, ostracismul a fost aplicat
numai de 10 ori pînă în 417 şi după aceea a
căzut în desuetudine. Era o măsură preventivă,
îndreptată împotriva unei persoane care
atrăgea prea mult atenţia asupra sa, apărînd
astfel cetatea de un candidat posibil la dic-
tatură. O anecdotă faimoasă povesteşte că
una din victimele ostracismului a fost î n s u ş i
Aristide, care devenise prea renumit prin
spiritul său de dreptate.
Poporul era consultat oficial în fiecare an,
ca să decidă dacă era sau nu cazul ca ostra-
cismul să fie aplicat împotriva cuiva. Cînd
răspunsul era afirmativ, fiecare cetăţean
scria pe un ostrakon numele persoanei ale
cărei ambiţii păreau să ameninţe ordinea
statală. Dacă 6.000 de voturi conţineau
numele aceleiaşi persoane, aceasta trebuia
să părăsească Atica pentru zece ani. Pe-
deapsa nu era infamantă, astfel că, după ce
trecea timpul prescris, cel ostracizat se
putea întoarce î n patrie, unde î ş i găsea
intacte bunurile şi se bucura de toate drep-
turile de cetăţean. Nici un membru al fami-
liei nu avea de suferit neplăceri în timpul
absenţei sale.
Săpăturile din piaţa (agora) Atenei au
dat la iveală astfel de buletine de vot; pe
unele sînt scrise nume ilustre, de pildă Te-
mistocle sau Aristide. Ostrakon-ul nu era o
c o c h i l i e de stridie, aşa cum se credea mai
de mult (de altfel ar fi fost foarte greu să
se scrie pe un asemenea material), ci un ciob
de vas. în loc să fie aruncat la gunoi, era
utilizat în felul arătat mai sus, iar numele
persoanei indezirabile era scris cu o pensulă.
P. D.
393
 Două tinere executînd un dans sacru. Metopa a templu-
lui Herei, de la gurile rîului Sele. Circa 510-500. Mu-
zeul din Paestum. Foto L. von Matt.

oraşul, numit pînă atunci Poseidonio, şi-i

vor da numele din care romanii vor face
Paestum. Timp de şase ani, de la 332 la 326,
s-a putut crede că grecii, la îndemnul lui
Alexandru Molosul — un nepot al regelui
Macedoniei—se vor redresa, dar lucanienii
au rămas stăpîni şi au ajuns să interzică p î n ă
şi folosirea limbii greceşti, în 273, s-a aşezat
în apropiere o colonie romană, care a redat
cetăţii prosperitatea şi individualitatea sa.
Zidul oraşului măsoară aproape 5 km şi
părţile s a l e cele mai vechi datează din secolul
al Vl-lea. Locul η-a fost încă suficient explo-
rat: deocamdată se văd două grupuri de
sanctuare, separate printr-o agora care s-a
transformat mai t î r z i u în forum. La sud se
află două mari temple, numite pînă astăzi
impropriu Bazilica şi Templul lui Neptun
(acesta din urmă e în realitate consacrat
zeiţei Hera). La nord se află aşa-numitul
P A E S T U M. Ruinele de la Paestum, din Templu al lui Ceres, care de fapt era al
golful Salerno, erau relativ uşor a c c e s i b i l e Atenei. Aceste clădiri uriaşe, construite
chiar pe timpul în care nu se născuse încă între mijlocul secolului al Vl-lea şi mijlocul
turismul si au atras încă din secolul al secolului al V-lea, prezintă, pe lîngă trăsături
XVIII-lea e.n. pe artişti şi pe iubitorii anti- pur greceşti, anomalii de plan şi decor
chităţii. A fost primul exemplu de ansamblu fireşti pentru o provincie atît de îndepărtată.
arhitectural grecesc cunoscut de moderni, Cam la 12 km de Paestum s-a. găsit, pe
deşi Paestum η-a fost grecesc decît pentru o malurile fluviului Sele, un vechi sanctuar
perioadă relativ scurtă. A fost întemeiat în al Herei, cu două temple arhaice. Ele erau
jurul anului 650, pe un loc ocupat încă din bogat decorate cu sculpturi într-un stil cam
epoca paleolitică, iar o sută de ani mai provincial, dar savuros. Varietatea temelor
tîrziu ajunge destul de bogat ca să înalţe de pe metope constituie o trăsătură deosebit
un frumos templu doric, numit — cu o veche de interesantă. P. D.
denumire — Bazilică, în ultimii ani ai seco-
lului al V-lea, populaţia Paestum-ului s-a PAIONIOS DIN EFES. Numele
înmulţit cu toţi sibariţii alungaţi din patrie acestui arhitect şi cel al lui Démocrates sînt
în urma înfrîngerii. De atunci începe o legate (secolul al IV-lea) de reconstrucţia
perioadă strălucită, care se va termina cam templului Artemidei din Efes, mistuit de
pe la 400, c î n d oraşul va cădea în m î n a luca- incendiul din 356. împreună cu Dafnis din
nienilor, c o b o r î ţ i din munţi. După victorie Milet conduce începerea lucrărilor la templul
se pare că aceştia au început o adevărata uriaş al lui Apolon de la Didima. Paionios
campanie de dehelenizare. Ei au rebotezat face parte din acea serie de arhitecţi ionieni

394
 ţnternei aţă de Roikos, care au gustul propor-
ţiilor socotite colosale de c e i l a l ţ i greci şi
care nu şi-au găsit prea mulţi imitatori.
R.M.

p A I O N I O S D I N M E N D E . Auto-
rul s t a t u i i N/ce d/n Olimpia, în sec. al V-lea,
el a îmbogăţit şi a dat viaţă nouă unei teme
plastice tradiţionale — figura î n a r i p a t ă în
mişcare — printr-o tratare picturală şi deco-
rativă a draperiei, care, lipită de corp de o
adiere a vîntului, dezvăluie toate formele.
N/ce din Olimpia se aşeza, cu o ultimă bătaie
de aripi, pe soclul monumentului comemo-
rativ dedicat de mesenieni în pădurea sacră
Altis. Piciorul sting, dezvelit de draperie
pînă la începutul ş o l d u l u i , sprijină greutatea
corpului, în timp ce dreptul, rămas în spate,
se conturează clar sub faldurile unui veşmînt
ţinut de un colţ cu m î n a dreaptă. Acest deta-
liu accentuează impresia de stofă subţire,
lipită de corp şi umflată de vînt. Peplosul
este prins cu o agrafă pe umăr, dar are toată
uşurinţa unei draperii ioniene. Pliurile s î n t
dispuse în aşa fel, î n c î t să reliefeze mişcările
corpului, care completau bătaia aripilor
Ele subliniază supleţea si elasticitatea m i ş -
cării zeiţei Nice cînd atinge pămîntul. După
inscripţia dedicatorie, Paionios ar fi cîştigat
de asemeni si premiul pentru acroterele
templului lui Zeus. R.M.

P A L A T . Nici ca reşedinţă a unui suveran,

şi nici ca sediu al unei adunări, palatul nu-şi
are locul într-un regim democratic. A i c i
individului nu i se permite să se ridice în
mod ostentativ deasupra concetăţenilor săi,
chiar dacă exercită o putere reală, iar auto-
ritatea magistraţilor rezultă din voinţa
poporului şi nu din cadrul somptuos în care
î ş i ţin şedinţele, lată de ce în bazinul Mării
Egee nu găsim palate decît din epoca dinainte
de afirmarea idealului politic grecesc şi
dimpotrivă din perioada monarhiilor ele-
Nice din Olimpia de Paionios. Circa 420. Muzeul din
Olimpia. Foto Deutsches Archoo/og/sches /nstiiut, Atena.

nistice. Ba chiar şi acestea din urmă se întîl-
nesc însă numai în regiunile considerate de
greci ca barbare, în mileniul II găsim palate
în număr mare mai întîi în Creta; apoi în
lumea aheeană, în special în Peloponez. între
ele există deosebiri vizibile.
Palatele din Creta minoică sînt cele mai
vechi; cele mai importante şi mai bine
păstrate sînt la Cnosos, Faistos şi Malia. Ele
au fost construite în secolul al XX-lea, dar
ca urmare a reconstrucţiilor şi renovărilor,
uneori considerabile, şi-au căpătat aspectul
definitiv abia două sau trei sute de ani mai
tîrziu. Erau concepute astfel î n c î t să îndepli-
nească mai multe funcţii decît palatele
moderne: reşedinţă a regelui, a familiei si a
anturajului său, centru politic şi religios.
Erau nişte adevărate tîrguşoare construite
în jurul unei curţi dreptunghiulare, care
poate fi considerată locul geometric al unor
activităţi multiple: apartamentele regale,
săli de gală, mici sanctuare, depozite de
arhive, ateliere unde lucrau furnizorii curţii,
antrepozite pentru proviziile necesare între-
396
Palatul din Faistos.
Sală de ceremonii ca-
re dădea în curtea
centrală, Secolul ai
XV-lea. Foto Hassia.
ţinerii comunităţii. Toate acestea î ş i aveau
locul într-un ansamblu împărţit în sectoare
bine definite, dar care se întrepătrundeau
într-un mod atît de complicat, încît planul
acestor palate a dat naştere legendei Labi-
rintului: culoare lungi, curţi mici prin care
lumina pătrundea în încăperi, nici un fel de
perspectivă vastă, nici un efort pentru a-i
impresiona pe supuşi (care n-aveau pentru
regii lor veneraţia orientalilor), în schimb
o mare dorinţă de confort şi comoditate. Din
acest punct de vedere se pot stabili analogii
numai cu epoci apropiate de a noastră. Una
din trăsăturile cele mai izbitoare la aceste
palate este nepăsarea constructorilor, care
nu s-au preocupat de loc de apărarea lor
militară: le-au construit în locuri uşor
accesibile şi nu le-au întărit cu ziduri groase,
caracteristice palatelor aheene.
Palatele aheene, dintre care cele mai
frumoase le găsim la Micene, Tirint şi Pilos
seamănă cu castelele feudale din Evul Mediu,
clădite pe înălţimi abrupte şi ale căror
porţi erau făcute să descurajeze pe agresor,
atît prin înfăţişarea lor impunătoare, c î t
s i prin îngustime. Un palat aheean consta
dintr-o serie de clădiri izolate, construite
|a diferite nivele pe înălţimea aleasă de
stăpîn şi în care locuiau prinţul, familia sa,
mulţimea ofiţerilor şi servitorilor. Acest
ansamblu de clădiri, fără curte centrală,
era împrejmuit de un zid de apărare, dincolo
de care nu se puteau extinde. Cele mai
importante aveau forma de megaron [vezi
cuvîntul]. După cum se vede, deosebirile
faţă de palatele cretane sînt importante.
Totuşi palatele aheene, clădite în secolul
al XV-1 ea, au suferit influenţa minoică, care
se recunoaşte în detalii, în gustul pentru
lux, în abundenţa decorului pictat de pe
pereţi.
Palatele miceniene nu au supravieţuit
invaziei doriene; au trecut mai multe secole
Scenă de palestră.
Detaliu de pe un cra-
ter de Eufronios. Cir-
ca 505-500. Muzeul
din Berlin, Foto Hir-
mer.
pînă să se construiască din nou reşedinţe
regale. Acestea par însă destul de modeste,
în comparaţie cu palatele pe care le-am des-
cris mai înainte, şi încă şi mai mult cu cele
din lumea orientală — al regelui perşilor
şi chiar ale subordonaţilor săi, satrapii din
Asia Mică. Cel mai bine cunoscut de noi se
găseşte în Macedonia, la Palatitza şi nu este
decît o casă mai spaţioasă şi mai luxoasă
decît cele ale s i m p l i l o r particulari. Faţada,
lungă de aproape 80 m, este precedată de
un portic, iar intrarea constă dintr-un pasaj
împărţit în trei alei prin două şiruri de
coloane ionice.
în centrul clădirii, o curte vastă, împrej-
muită cu un peristil, are camere pe două
laturi: la est se află două săli mari, una
pătrată, care putea servi drept sală de ospeţe
(căci e situată foarte aproape de bucătărie),
397
iar cealaltă rotundă, în aceasta din urmă,
v e s t i g i i l e unui tron ne fac să presupunem că
era rezervată recepţiilor oficiale. Ne putem
imagina că palatele din marile capitale — de
pildă cel al Ptolemeilor — aveau o splen-
doare cu totul diferită. Din nefericire din
ele η-a mai rămas nimic. P. D.
P A L E S T R A [ P A L A I S T R A ] . Acest
c u v î n t derivă de la pale (luptă), una din cele
cinci probe ale pentatlonului [vezi Educa-
ţ i e], alături de sărituri, box, pancraţiu şi
diferite alte exerciţii. Dacă palestra era prea
mică pentru curse, ele se desfăşurau pe stadion
sau în gimnaziu [vezi cuvintele]. Palestrele
erau fie particulare, fie publice. Se pare
că palestrele destinate antrenării copiilor
398
aparţineau primei categorii şi erau cunoscute
după numele proprietarului sau al fon-
datorului. Adulţii se antrenau de obicei jn
palestrele publice. Palestrele, ca şi gimnaziile,
erau prevăzute cu instalaţii de hidroterapie
[vezi B ă i], fiindcă grecii se spălau înainte
si după fiecare antrenament. Pedotribul, î m -
brăcat într-o pelerină roşie, conducea acti-
vitatea din palestrele pentru copii. O asemenea
palestră era în esenţă un teren de sport în aer
liber, de formă pătrată şi înconjurat cu un
zid. Pe una sau pe ambele părţi se găseau ca-
bine acoperite, ce serveau drept vestiare, săli
de odihnă prevăzute cu bănci numite exedre
(exedrai), băi, magazine de ulei şi de nisip
(înainte de exerciţii elevii se frecau cu ulei şi
după aceea se tăvăleau în nisip). Palestra, ca
şi gimnaziul, erau împodobite cu statui sau
cu busturi ale'zeului-Hermes, patronul atle-
ţilor. R. F.
PAN. Divinitate rustică minoră, adorată
mai ales de păstori i din Arcadia, dar cunoscută
şi de ţăranii din restul Greciei. Se spune că
era fiul lui Hermes şi al unei Nimfe. Grecii
şi-l închipuiau mic de statură, cu barbă şi cu
coarne, iar partea de jos a corpului era de ţap.
li plăcea singurătatea, c î n t a dintr-un flaut cu
şapte ţevi, care-i poartă numele. Era extrem
de lasciv, pîndea femeile şi oe adolescenţi,
dar era prea umil ca să aibă aventuri cu altci-
neva afară de Nimfe şi de ţărănci. Un grup
statuar din Delos ne-o prezintă pe Afrodita
gonindu-l cu o lovitură de sandală cînd el î n -
cearcă s-o seducă. P. D.
P A N A l T l O S. S-a născut la Lindos (în
insula Rodos) pe la 180 şi a fost crescut la
Atena de s t o i c u l Antipater. A trăit 15 ani la
Roma, pe lingă Scipio A e m i l i a n u s , pe care
l-a însoţit în călătoriile sale pe Mediterană
(e cunoscut şi sub numele latinizat Panetius),
apoi s-a întors la Atena, să-si ajute maestrul
Pan şi Afrodita. Marmură din Delos. Secolul al ll-lea
Muzeul Naţional din Atena.
 Procesiunea Panateneelor. Ergastinele. Fragment de pe friza e s t i c ă a Partenonului. 447 — 436, Muzeul Louvre.
Foto Tei.

căruia i-a urmat la conducerea şcolii în 129.

A murit între 110 şi 100. Teoria sa .despre vir-
tuţi, ca şi teoria despre personalitate au fost
adoptate şi expuse de Cicero în tratatul său
De officiis (Despre îndatoriri). Panaitios su-
bliniază frumuseţea universului şi felul în
care mîna omului transformă natura. Era în
acelaşi timp un om integru şi un om de lume.
P.-M. S.

PANATENEELE [P A N A T H E -
N A I A ] . Ca şi oamenii, Nemuritorii î ş i
aveau aniversările lor şi în fiecare an, în luna
august, atenieni i celebrau Ateneele (Athenoio),
aniversarea zeiţei Atena, protectoarea lor.
La patru ani o dată, ceremonia devenea mai
strălucitoare şi se numea Panathenaia. Această
instituţie nu data — cum socoteau grecii —
încă din timpul legendarului Erihtonios, şi
nici de pe vremea lui Tezeu. Totuşi cînd, în
566, Pisistrate a celebrat-o pentru prima oară

Amforă panatenaică: alergarea. Secoiul al IV-lea. British

Museum. Foto Boudot-Lamotie.

399
cu mare fast, de bună seamă ca să ridice pres-
tigiul ţării sale, nu făcea altceva d e c î t să dez-
volte, dupămodelul oferitdeOlimpiaşi Delfi,
o sărbătoare care exista de multă vreme.
Panateneele ţineau patru zile. l se dădeau
zeiţei — acesta era actul esenţial —darurile
poporului şi, după întemeierea Ligii de la
Delos, i se ofereau şi daruri le aliaţi lor. Ce-
remonia începea seara, cu dansuri, cîntece,
alergări cu torţe, care continuau şi în timpul
nopţii, în zorii dimineţii următoare, poporul,
sau cel puţin delegaţii săi, se adunau la Cera-
mic [vezi numele] şi de a i c i pleca marea pro-
cesiune pe care o vedem într-o formă ideali-
zată pe marea friză ionică a Partenonului. Ea
traversa oraşul de jos şi agoraua, oprindu-se
din cînd în cînd în faţa unor altare, în frunte
mergea un car în formă de corabie, care purta
pe vergă şi pe catarg un dar ritual pentru ze-
iţă, un peplos întins ca o pînză, la carefemeile
cele mai nobile din oraş (numite ergastinai)
teşeau timp de nouă luni. Cu acest veşmînt,
ale cărui broderii reprezentau lupta dintre
zei şi Giganţi, era îmbrăcată vechea statuie
a Atenei, nu din Partenon, ci din sanctuarul
Atenei Polias. în urma carului-navă mergeau
ergastinele şi caneforele (kanephoroi), adică
tinerele nobile purtînd coşuri cu obiecte sa-
cre, şi principalele personalităţi ale cetăţii.
Treceau apoi sacrificatorii cu animalele lor,
tauri şi berbeci, ale căror cărnuri urmau să
fie împărţite între zeiţă, oficianţi, magistraţi
şi triburi; mai în urmă veneau delegaţii me-
tecilor, cu soţ iile lor, cărora li se făcea cinstea
să poarte recipiente pline cu miere şi hidriile
(hydriaij al căror conţinut urma să fie oferit
zeiţei. Cortegiul se î n c h e i a cu unităţile călări
ale armatei, o c a v a l c a d ă strălucită, căreia Fi-
dias i-a acordat un loc cam disproporţionat
pe friza Partenonului. C î n d procesiunea ajun-
gea la poalele Acropolei, carul-corabie era
abandonat din cauza dificultăţii ascensiunii,
iar peplos-u l era împăturit si purtat pe braţe.
Pe Acropole procesiunea se opreasă aducă sa-
crificii Atenei Hygieia, protectoarea sănătă-
ţii, în s f î r s i t se îndrepta spre vechiul templu
400
(cînd acesta a fost distrus, statuia primitivă
din lemn, xoanon, a fost adusă în partea de
est a Erehteionului) i se aduceau zeiţei ofran-
dele şi se sacrificau animalele, care î n parte
erau furnizate de aliaţi.
Deşi esenţială, această ceremonie nu era
decît o parte a Panateneelor. Sărbătoarea mai
comporta şi concursuri muzicaleşi jocuri spor-
tive, învingătorii primeau în nişte amfore de
tip special, numite „panatenaice", o cantitate
de ulei ce provenea de la măslinii sacri ai ze-
iţei. P. D.
P A N D O R A . Modelată de Hefaistos şi de
Atena, care au însufleţit-o, Pandora a fost,
după spusele lui Hesiod, prima femeie. Zeus
a trimis-o la Epimeteu, fratele lui Prometeu,
care a luat-'o de soţie. Din nenorocire, Pan-
dora a deschis o cutie închisă cu grijă, pe care
i se interzisese s-o atingă. Această cutie con-
ţinea toate relele, care au putut astfel să se
răspîndească în lume. înfricoşată de fapta ei,
Pandora a î n c h i s cutia, unde nu mai rămăsese
decît Speranţa. P. D.
PANGEU [ P A N G A I O S J . Aşezat l a
hotarul dintre Macedonia şi Tracia, masivul
înalt Pang eu, cu un v î r f de 1956 m, nu face par-
te, din punct de vedere geografic, din terito-
riul grecesc, dar rolul său în v i aţa ş i i stor ia g re-
cilor a fost esenţial. Imaginaţia lor a fost ob-
sedată, începînd din secolul al Vl-lea, de re-
putaţia bogăţiei acestui munte, de pădurile
care creşteau pe povîrnişuri, d e m i n e l e d e aur
pe care le ascundea. Primii care s-au luptat
cu populaţiile locale pentru controlul acestui
munte misterios au fost tasienii, care zăreau
de la ei de acasă acest masiv impunător. Perşii
au fost atraşi, la r î n d u l lor, de faima munte-
lui. După ce aceştia au fost alungaţi pe la
475, atenieni i şi spartani i s-au străduit să pună
m î n a pe el, în cursul unor lupte crude, la care
au participat băştinaşii.
Pangeu nu era numai o sursă de bunuri
materiale aproape inepuizabile, ci şi sălaşul
de predilecţie al lui Dionisos, unul din locu-
i
rile unde Menadele puteau să cadă în cele mai
violente extazuri mistice. Către aceste piscuri
„unde sufla spiritul" îşi îndreptau de departe
gîndurile lor nostalgice adoratorii lui Dioni-
sos. De aceea s-a putut spune în antichitate că
Pangeu a fost pentru sufletele neliniştite şi
pioase ceea ce avea să fie mai tîrziu pentru
creştini vecinul său, masivul Atos, muntele
sfînt. P. D.
PARASIOS [PA R R H A S 10 S], î l
cunoaştem pe pictorul Parasios numai dinsurse
indirecte. Era originar din Efes şi şi-a exer-
citat activitatea în ultima treime a secolului
al V-lea. S-au păstrat de la vechii greci nume-
roase anecdote despre orgoliul său nemăsurat
şi despre luxul în care trăia, în ochii contem-
poranilor, e| era reprezentantul cel mai tipic
al artei s a l e ; Socrate îl lua ca interlocutor
c î n d dorea să discute despre pictură. Una din
operele sale cele mai cunoscute a fost Demos
(poporul atenian), pe care l-a înfăţişat, dacă
esă-l credem pe Plinius cel Bătrîn, ca „schim-
bător, furios, nedrept, inconstant şi uşor de
supus, milos, glorios, arogant, umil, îndrăz-
neţ şi laş, într-un cu vînt totul în acelaşi timp".
Din această descriere, evident fantezistă, tre-
buie reţinut că Parasios se străduia să sur-
prindă expresia personajelor, l se atribuie şi
un Tezeu care „părea hrănit cu trandafiri",
satisfăcînd deci gustul epocii pentru o graţie
cam dulceagă. Titlurile altor tablouri arată
că, în ciuda acestei tendinţe spre eleganţă de
salon, Parasios nu se temea de subiectele ero-
ice: Lupta pentru armele lui Ahile, Ulise si-
mulind nebunia, Filoctet rănit, Supliciul lui
Prometeu. El era probabil preocupat să ex-
prime durerea s au pasiunea pe care le încercau
personalele sale. P. D
P A R C E L E . Parcele, numite de grec.
Moirai, personificau Destinul. Fiecare om î ş i
are M o i r a s a ; î n c e r c î n d să precizăm idei care
au rămas mereu vagi şi schimbătoare, le pu-
tem atribui grecilor credinţa că existau şi
Moire care hotărăsc soarta lumii în general
şi î ş i impun voinţa chiar asupra zeilor din
Olimp. P. D.
P A R F U M U R I . Grecii foloseau din abun-
denţă parfumurile. Iniţial erau preparate în
Siria,de undes-au răspîndit mai ales la Rodos
şi în Corint. La Atena parfumurile se vindeau
în myropolion (piaţade parfumuri), care ocupa
un întreg sector din agora, în nişte vase cu
forme speciale, numite alabastre (alabastra),
aribale (aryballoi) şi pixide (pyxides). Par-
fumurile ocupau un loc important în toaleta
masculină, dar mai ales în cea feminină. După
baie, grecii obişnuiau să-şi ungă corpul cu
uleiuri parfumate. La banchete, convivii erau
parfumaţi; astfel C a l i a s , amfitrionul din βαη-
chetul lui Xenofon, propune invitaţilor să ie
aducă parfumuri, dar Socrate se opune, sus-
ţinînd că întrebuinţarea parfumurilor e po-
trivită numai pentru femei, în comediile lui
Aristofan, Praxagora (din Adunarea femeilor)
şi Mirina (din Lysistrato) se parfumează îna-
inte de a face dragoste. Timiateriile (thymia-
teria), aceste căţui înalte de ars mirodenii,
atît de des reprezentate pe vasele atice din
secolul al IV-lea, nu se găseau numai în gine-
ceu şi în sălile de banchet, ci erau utilizate şi
la ceremoniile religioase: se stropeau cu par-
fum statuile zeilor şi stelele funerare — aşa
cum astăzi se tămîia-ză; cadavrele erau unse
cu parfumuri, adesea chiar îmbălsămate, şi în
morminte se puneau flacoane cu uleiuri pi acut
mirositoare. R. F.
P A R I S . Unul din numeroşii fii ai lui Priam,
bătrînul rege al Troiei. Nu-i întrecea pe
ceilalţi decît poate prin frumuseţe. Totuşi pe
el l-au luat arbitru trei zeiţe, Hera, Atena şi
Afrodita, c î n d au vrut să afle care dintre ele
era cea mai frumoasă. Paris a ales-o pe Afro-
dita şi ea i-a promis ca recompensă că va fi
iubit de femeia socotită cea mai frumoasă
dintre toate muritoarele. Paris a plecat în
căutarea ei şi a î n t î l n i t - o la Sparta pe Elena.
Ea l-a urmat şi astfel a început războiul tro-
ian, în cei zece ani în care s-au dus lupte sub
401
zidurile cetăţii, Paris η-a fost cel mai curajos
dintre căpetenii, şi troienii chiar i-au repro-
şat laşitatea. Cu toate acestea el l-a ucis pe
Ahile: o săgeată trasă de la distanţă l-a atins
pe erou în c ă l c î i , singura parte vulnerabilă
a corpului său. El η-a asistat la căderea Troiei,
fiindcă fusese rănit mortal de Filoctet.
P. D.
P A R N A S [ P A R N A S S O S]. Deşi cel
mai înalt vîrf al său, de 2487 m, domină de
departe, dinspre nord, golful Corint, totuşi
Parnasul nu e muntele cel mai mare din Gre-
cia. El este doar unul dintre cei mai impor-
tanţi, iar caracterul sacru al oraşului Delfi,
adăpostit în una din depresiunile sale, îi spo-
reşte măreţia. Pe povîrnişurile sale, ca şi pe
cele destul de apropiate ale Heliconului, să-
lăşluiau Muzele, patronate de Apolon. Şi
tot pe pantele sale, în vecinătatea grotei co-
riciene, Bacantele, slujitoarele lui Dionisos,
porneau în alergări sălbatice cînd erau pose-
date despiritul zeului. P. D.
P Ă R O S . Un nume frumos, care evocă în-
treaga puritate greacă. Din carierele, vizibile
şi astăzi, ale acestei insule a fost extrasă cea
mai splendidă marmură folosită vreodată de
sculptori. Păros a fost şi un centru comercial
şi artistic. De a i c i au plecat coloniştii să înte-
meieze cetatea Tasos, aici s-a născut poetul
Arhiloh şi tot la Păros se află unul din cele
mai celebre ateliere de ceramică din perioada
arhaică. Toată activitatea insulei şi toată stră-
lucirea ei par a se stinge odată cu sfîrşitul
secolului al Vll-lea. De atunci insula este doar
una dintre Ciclade, pusă în umbră de gloria
Delosului şi apoi de puterea Atenei. P. D.
P A R T E N I I [P A R T H E N IA]. Cîn-
tec d e procesiune [vezi P o e z i a l i r i c ă ] .
PARTENONUL [PARTHENON]
în 447, cînd Atena era angajată, ca şi alte
oraşegreceşti, într-un război care îi ameninţa
însăşi existenţa, Pericle, şeful partidului de-
402
mocrat, a hotărît să reia, ca o realizare a par-
tidului său, un proiect care începuse să fie
înfăptuit mai de mult: construcţia pe Acro-
pole a unui templu închinat zeiţei naţionale
Atena, în intenţia lui Pericle, acest templu
urma să înlocuiască edificiile mai vechi con-
sacrate zeiţei pe platoul sacru şi în acelaşi
timp avea să fie un manifest politic şi o măr-
turie a idealului democratic. Atena care va
locui acolo nu va mai fi o olimpiană îndepăr-
tată, ci protectoarea şi totodată prima cetă-
ţeană a cetăţii regenerate, create de partidul
popular, încehierea păcii în 446 şi autoritatea
iui Pericle au făcut să avanseze lucrările, care,
începute în 447, s-au terminat în 432. Pericle
a dat îndrumările generale, iar Fidias, omul
său de încredere în tot ceea ce priveşte artele
frumoase, a fost însărcinat să conducă antre-
priza. Ca arhitecţi i-a ales pe Ictinos şi Cali-
crates. Fidias le-a cerut să pregătească pentru
statuia zeiţei (pe care o va executa el însuşi)
un adăpost corespunzător dimensiunilor şi
caracterului ei.
Această statuie era î n s ă ş i raţiunea de a fi
a edificiului şi trebuia să reflecte prin aspectul
ei bogăţia şi puterea Atenei. -Ea măsura a-
proape 1 5m cu bază cu totşi era hriselefantină,
adică făcută în întregime din aur şi fildeş.
Parthenos (Fecioara) stătea în picioare, îm-
brăcată cu un peplos, pe care era pusă egida.
Pe cap purta o cască supraîncărcată cu figuri
simbolice—un sfinx între doi cai înaripaţi.
Era înarmată, dar lancea ş i scutul erau aşezate
jos, sprijinite doar de umărul şi şoldul zeiţei.
Ca şi poporul pe care îl personifica, Atena
nu mai avea de ce să se teamă după pacea din
446 de duşmanii săi dinăuntru şi din afara.
Victoria pe care o întindea cu mîna dreaptă
credincioşilor consacra succesele repurtate
graţie partidului democrat în conflictele ar-
mate şi în rivalităţile economice şi politice.
Astfel arăta stătu ia, de o concept i e într-adevăr
nouă, pentru care şi în jurul căreia a fost con-
struit Partenonul. Acesta era un templu [vezi
cuvîntul] mai lat ca de obicei: statuia nu tre-
buia să stea înghesuită în naos, care avea lun-
 Partenonu I lui Ictinos şi Calicrates. 447 — 436.
gimea tradiţională de 100 de picioare atice
(29,90 m), ca şi Hecotompedon-ul, vechiul tem-
plu înlocuit de Partenon. Potrivit unui obicei
propriu cultului local al zeiţei Atena şi la fel
ca la Hecatompedon, din op/sthodomos se des-
chidea a doua încăpere, independentă de naos
şi care nu comunica cu el: acestea era Parte-
nonul (camera fecioarelor) propriu-zis, dar
justificarea denumirii ne scapă. Aici erau de-
pozitate tezaurul zeiţei şi tezaurul statului.
Secos-ul * era înconjurat de un portic cu opt
coloane spre faţadă (şi nu şase, cum aveau ma-
joritatea templelor) şi cîte şaptesprezece pe
* Incintă sacră (n. tr.)
părţile laterale. Ansamblul construcţiei, din
marmură albăde Pentelic, măsura în lălţime,
adică de la nord la sud, 30,85 m si de la est
la vest 69,5 m. Ord inul era doric, însăcu unele
anomalii importante: cele patru coloane care
sprijineau la mijloc tavanul celei de a doua
încăperi erau ionice; tot aşa, la friza regulată
a antablamentului exterior se adăuga încă una,
ionică, aşezată în partea de sus a zidului, în-
tr-un loc care în arhitectura dorică η-a fost
niciodată decorat; ea înconjura fără întreru-
pere secos-ul, sub plafonul porticului. Această
friză continuă, care de jos se vedea greu, pre-
zenta desigur o mare importanţă în ochii lui
Pericleşi ai lui Fidias datorită subiectului său.
403
Ea reprezenta, transpusă într-o lume în care
oamenii se învecinau cu divinităţile, procesi-
unea Panateneelor [vezi cuvîntul]. Această
procesiune aduna la patru ani o dată întregul
popor, pentru a duce în dar vechii statui a
Atenei pep/os-ul ţesut special pentru ea de
cele mai nobile fee i c -re din cetate. Pe faţada
principală, la est, se vedeau zeii adunaţi în
jurul zeiţei sărbătorite, căreia preoţii îi dă-
deau ofranda. Procesiunea era sculptată de-a
lungul părţilor laterale, pe două şiruri para-
lele. Pregătirile pentru procesiune erau în-
făţişate pe faţada posterioară. în frunte ve-
neau ergostme/e (tinerele care ţesuseră pe-
plosul), apoi purtătorii de ofrande, cu ani-
malele pentru sacrificiu, şi la urmă cavaleria
ateniană. Fără îndoială că scopul urmărit de
această friză a fost să arate legătura dintre
poporul atenian şi zei, care îl primeau, aproa-
pe ca pe un egal, în adunarea lor.
404
Metopele de pe friza dorică erau mai puţin
originale, dar cele patru teme care se desfă-
şurau fiecare pe cîte o parte a c l ă d i r i i nu fu-
seseră alese la întîmplare. Pe cele două faţade
se repeta motivul Victoriei, care apărea şi
în statuia hriselefantină: la vest victoria ate-
nienilor asupra Amazoanelor, iar la est vic-
toria zeilor asupra Giganţilor (subiect re-
prezentat de Fidias şi pe scutul uriaşei statui
a Atenei). De prima victorie era legat numele
eroului naţional, Tezeu, iar în cea de-a doua
fiica lui Zeus jucase rolul principal. Latura
lungă de sud înfăţişa un scurt episod care glo-
rifica faptele bătrînului rege Erehteu: lupta
dintre Centauri şi lapiţi. înspre nord, poate
pentru a potoli avînturiie războinice, arătîn-
du-le inutilitatea, Fidias reprezentase sfîrşitul
războiului troian, jefuirea oraşului, triumful
Elenei, plecarea învingătorilor spre o soartă
tot atît de tristă ca si aceea a învinşilor.
Metopă de pe Parte-
non. Lupta dintre un
lapit şi un centaur.
447-436. British Mu-
seum. Foto Hirmer.
Fragment de pe frontonul estic al Partenonu Iu i. Afrodita şi Dione (?), 447 — 436. British Museum, foto Braun.
Subiectele de pe frontoane ţineau de tre-
cutul legendar al Atenei, lăsînd totuşi un spa-
ţiu mai mare zeilor. La est se vedea naş-
terea miraculoasă a Atenei: faptul că ieşise
direct din capul lui Zeus conferea mai
mult prestigiu şi putere zeiţei protectoare.
La vest se vedea cearta dintre Poseidon
şi Atena pentru stăpînirea Aticii. Ate-
nienii, aleşi ca arbitri, au dat dreptate
zeiţei. Plasarea unei astfel de amintiri
într-unul din locurile cele mai importante
ale edificiului era făcută înadins: alianţa
dintre cetăţeni şi protectoarea lor se întărea
astfel şi mai mult.
Acest decor, orientat clar în acelaşi sens
ca şi statuia Atenei, e desigur opera celui care
a executat imaginea hriselefantină a zeiţei,
dîndu-i aceeaşi semnificaţie. Fără îndoială,
Fidias a făcut apel, mai ales pentru friza do-
rică, la numeroşi sculptori, dar el a de-.enat
cartoanele şi, după toate probabilităţile, a
supravegheat şi a retuşat realizarea. Opera
sa a rămas intactă multe secole, provocînd o
admiraţie care a avut numeroase ecouri, în
secolul al V-lea e.n. statuia lui Fidias a fost
dusă la Constantinople şi în timpul lui lus-
tinian templul a devenit biserică, pentru ca
apoi, în 1460, să fie transformată în moschee.
Aceste avatare au fost însoţite de importante
modificări arhitecturale. În1687, un bombar-
dament dirijat de veneţianul Marosini a. dis-
trus aproape complet edificiul, înăuntru fu-
sese amenajat un depozit de pulbere, în 1816,
Lordul Elgin a ales din ruine mai multe sculp-
turi, care sînt păstrate la British Museum.
La începutul secolului nostru, prin lucrări mi-
405

găloase şi savante de restaurare, Partenonul
şi-a recăpătat cel puţin silueta. P. D.
P A T R O C L E [ P A T R O K L O S ] . Prie-
tenia dintre Ahile şi Patrocle a rămas legen-
dară. Ei au fost crescuţi împreună în Tesalia,
la curtea lui Peleu şi nu s-au despărţit nici-
odată. Patrocle a jucat totdeauna rolul unui
strălucit secund. A luat parte la toate cam-
paniile lui Ahile şi i s-a substituit, îmbră-
cîndu-i armura, cînd Ahile a refuzat să par-
ticipe la una din luptele contra troienilor.
A fost omorît de Hector, într-o bătălie
povestită de Homer. Ca să-l răzbune, Ahile
a intrat din nou în luptă, l-a omorît pe
Hector şi i-a t î r î t cadavrul, în timpul fune-
raliilor fastuoase celebrate în cinstea lui
Patrocle. P. D.
P A U S A N I A S . Nume purtat de doi
regi iluştri ai Spartei. Primul i-a comandat
406
Fragment de pe
frontonul estic
al Partenonulu i.
Cap de cai de la
cvadriga Selenei.
447-436. British
Museum. Foto
Hirmer.
pe greci în bătălia victorioasă de la Platée
(479) contra perşilor, dar, în anii următori,
a pus la cale o mulţime de intrigi şi a
încheiat probabil un acord secret cu Xerxes.
Eforii, care se temeau să nu dea o lovitură
de stat, l-au convocat ca să se justifice, dar
Pausanias s-a refugiat în templul Atenei
Khalkioikos. Dacă l-ar fi luat de acolo, ar
fi comis un sacrilegiu, aşa că l-au lăsat în
templu, să moară de foame.
Al doilea Pausanias domnea în vremea cînd
Lisandru a învins Atena şi s-a purtat ca un
tiran cu cei învinşi. Pausanias a intervenit
şi a restabilit pacea în această cetate sfîsiată
de luptele interne. P. D.
P A U S A N I A S PERIEGETUL
[P E R l E G E T E S]. A fost un călător care
a trăit în secolul al ll-lea e. n. şi ne-a lăsat o
Periegesis (Descrierea Greciei) în zece cârti.
Ea tratează despre Atica, diverse regiuni din
 peloponez, Beoţia şi Focida (unde se află
Qelfi). Această lucrare, deşi lipsită de merite
literare, este extrem de utilă pentru cu-
noaşterea Greciei antice, a tradţiilor sale
religioase, a topografiei şi a monumente-
lor sale.
Exactitatea lui Pausanias a fost adesea con-
testată, dar criticii au fost nevoiţi să recu-
noască ulterior că au greşit cînd i-au pus
|a îndoială mărturia. P. D.
P E A N [P A l A N]. Specie de poem liric
în ritm grav şi nobil [vezi P o e z i a l i -
rică].
P E D E P S E , în afara pedepselor băneşti
(amenzi, confiscarea totală sau parţială a
bunurilor), tribunalele ateniene condamnau
la exil temporar (phyge) sau definitiv (aeiphy-
Fragment de pe frontonul estic al Partenonulu i. Dionisos. 447 — 436. British Museum, foto Baudot-Lamotte.
gia), la pierderea drepturilor cetăţeneşti (ali-
ni ia), la închisoare şi la moarte. Socrate a
băut cucută, dar moartea prin otravă era
o atenuare a pedepsei, un fel de sinucidere
tolerată. Locul de tortură era afară din
oraş, în apropiere de Zidul Lung de la nord,
dintre Atena şi Pireu. Mult timp s-a crezut
că apotympanismos (aşa se numea la Atena
execuţia capitală) era „supliciul scîndurilor":
gîtul era fixat pe o scîndură cu un jug, iar
mîinile şi picioarele cu crampoane, şi con-
damnatul era lăsat în soare pînă murea.
Această răstignire a existat cu siguranţă la
Atena, dar se pare că era rezervată piraţilor.
Flagelarea pe o roată, stigmatizarea cu fierul
roşu şi jugul pus în jurul gîtului erau aplicate
doar sclavilor. Apotympanismos era, după
cum se pare, decapitarea sau biciuirea pînă
la moarte. Profanatorii si trădătorii erau
407
 Călăreţii de pe friza
aruncaţi în prăpastia Baratron sau lapi-
nordică a Partenonu- daţi. R. F.
lui. 117-436. British
Museum. Foto Hj'rmer. P E G A S [ P E G A S O S ] . Cînd Perseu
a omorît-o pe Meduza, din sîngele acestei
Gorgone s-a născut Pegas, un cal înaripat.
Era în serviciul lui Zeus, dar într-o zi, din
voinţa lui Poseidon (după unii) sau a Atenei
(după alţii), a ajuns la f î n t î n a Peirene din
Corint, chiar în momentul în care Belerofon
pleca în Licia. Pegas a devenit slujitorul
credincios al acestui erou şi l-a ajutat s-o
ucidă pe Himera, întîlnim foarte des cai
înaripaţi în arta greacă şi orientală. Ei sînt
înhămaţi, de pildă, la carul lui Apolon şi
al surorii sale Artemis, î n s u ş i faptul că
episodul principal al legendei lui Pegas se
petrece în Licia întăreşte caracterul său
asiatic, deşi se spunea că s-a născut în Occi-
dent, în sculptură şi mai ales în pictură Pegas
Patrocle îngrijit de apare adesea singur, fără Belerofon. Cel
Ahile. Pictură în in- puţin pînă la sfîrşitul secolului al Vl-lea,
teriorul unei cupe a
olarului Sosias. Circa
510. Muzeul din Ber- Pegas. Reversul unei monede din Corint. Cabinetul de
Medalii, Paris.
408
Pegas a avut probabil o funcţie oarecum
magică, aceea de a apăra de rele. Abia mai
tîrziu, din cauza zborului său în spaţiu, a,
devenit simbolul inspiraţiei poetice. P. D.

P E L A S G I I [PELASGOI]. Textele
antice menţionează adesea numele pelasgilor

409
 lelegilor şi carienilor, străvechii locuitori
ai teritoriilor greceşti de mai tîrziu. Este
imposibil să ne dăm seama dacă această
informaţie corespunde sau nu unei realităţi
istorice. Popoarele menţionate mai sus erau
localizate în ţinuturi relativ bine determi-
nate: pelasgii ar fi fost originari din Tesalia
şi ar fi construit oraşele Argos şi Larisa,
carienii— care locuiau în vremurile istorice
în sud-vestul Asiei Mici, ca şi lelegii — ar fi
ocupat cea mai mare parte din ţinuturile
Greciei propriu-zise. Dar istoricul Eforos
(secolul al l V-1 ea) pare să considere — s i e
probabil că mulţi au gîndit la fel — că aceste
nume nu erau decît nişte termeni vagi pentru
a desemna diferitele populaţii întîlnite, asi-
milate sau izgonite de greci în cursul pro-
priilor lor migraţii. Din pricina unei etimo-
logii greşite, li se atribuia pelasgilor con-
strucţia Pelcrgicon-ului, un zid care înconjura
un loc din faţa Acropolei unde î ş i făceau cuib
berzele. P. D,
P E L £ U [P E L E U S]. Din viaţa legen-
dară a lui Peleu, bogată în episoade drama-
tice, vom reţine doar căsătoria sa cu Nereida
Tetis. Aceasta, fiind zeiţă, a consimţit cu
greu să se mărite cu un muritor. Dar aşa
poruncise Zeus, căci un oracol îi prezisese
că va naşte un fiu care va fi mai puternic
decît tatăl său. Pentru olimpieni ar fi fost
primejdios să ia de bărbat un zeu, pentru
că fiul său ar fi putut pune stăpînire pe
Olimp.
Ca să scape de Peleu care o urmărea,
Tetis s-a metamorfozat rînd pe rînd în foc,
apă, vînt, copac, pasăre, tigru, leu, şarpe
şi sepie. De altfel toate zeităţile marine
ştiau să ia cele mai diverse forme. Peleu
fusese prevenit de centaurul Chiron că trebuie
să insiste, într-adevăr, pînă la urmă Tetis
şi-a reluat înfăţişarea omenească şi nunta
a avut loc în prezenţa tuturor zeilor, care
i-au adus daruri. Această scenă a fost ilustrată
de multe ori de pictorii de vase şi constituie
scena principală de pe Vasul François (apro-
410
ximativ 570). Din căsătoria lui Tetis cu
Peleu s-a născut Ahile. P. D.
P E L ! A S. Relias era unchiul lui lason
Ca să-şi împiedice nepotul să ajungă la
tronul lolcosului (oraşul din Tesalia pe care
îl deţinea în calitate de regent Pelias), |-a
trimis să aducă Lina de Aur. lason s-a întors
victorios din această expediţie şi Pelias i-a
cedat tronul. Fiindcă Pelias era bătrîn, Me-
deea, soţia lui lason, le-a convins pe fiicele
regelui că l-ar putea reîntineri printr-o
vrăjitorie: să-l fiarbă într-o căldare. Ele au
ascultat-o, dar Pelias a murit.
P E L O P l D A [P E L O P l D A S]. Nu-
mele lui Pelopida nu poate fi despărţit de
cel al prietenului său Epaminonda [vezi nu-
mele]: graţie lor, Teba s-a eliberat în 379 de
tutela Spartei şi în 371 a cîştigat victoria
strălucită de la Leuctra, învingînd armata
spartană reputată pînă atunci ca invincibilă.
PELOPONEZ [PELOPONNES-
S O S ] . O prăbuşire geologică a izolat
aproape complet de restul Greciei extremi-
tatea Peninsulei Balcanice. Ea a rămas legată
de continent doar prin Istmul Corint, lat
de 6 km. Această peninsulă a primit numele
de Peloponez, adică „insula lui Pelops",
considerat unul din primii regi care au
domnit acolo. Ea nu se distinge de restul
Greciei prin nici o trăsătură deosebită şi
η-a format o unitate politică aparte. Ca pre-
tutindeni în lumea elenică existau si aici
numeroase cetăţi, fiecare cu viaţa sa proprie
şi păstrfndu-si pe c î t posibil independenţa.
Apropierea relativă de Creta explică dez-
voltarea în Peloponez, în mileniul II, a unei
civilizaţii înfloritoare, numită „miceniană",
care de altfel η-a întîrziat să se răspîndească
dincolo de golful Corint. Populaţiile alun-
gate, la începutul Epocii de Fier, de invada-
torii veniţi din nord s-au refugiat pe înăl-
ţimile puţin a c c e s i b i l e ale platourilor si
munţilor din Peloponez (în special în Arca-
 Peleu şi Tetis.
Placă de teracotă
„de Milo".
Secolul al V-lea.
British Museum _
dia). Dar năvălitorii s-au instalat mai ales
în jurul podişurilor şi modul de viaţă dorian
s-a impus în primul rînd la Sparta, Olimpia
şi Argos. Peloponezul este deci, înainte de
toate, un termen geografic·, istoria peninsulei
se confundă cu istoria întregii Grecii. P. D.
P E L O P S . Pelops, protectorul legendar
al Peloponezului, era de origine asiatică.
Tatăl său, Tantal, regele Frigiei, s-a slujit
de el, cînd era copil, ca să pună la încercare
perspicacitatea zeilor: l-a omorît, l-a tăiat
în bucăţele şi a făcut din el o mîncare pe
care a oferit-o zeilor: era curios să vadă
dacă ei vor recunoaşte macabrul conţinut.
Zeii nu s-au lăsat înşelaţi, afară de Demeter,
îndurerată de pierderea recentă a fiicei sale
Persefona. Drept pedeapsă l-au condamnat
pe Tantal la s u p l i c i u l care-i poartă numele,
apoi l-au înviat pe micul Pelops şi i-au pus
în locul umărului mîncat din neatenţie de
Demeter un măr de fildeş. Pelops a crescut,
a fost îndrăgit de Poseidon, care l-a protejat
mereu, apoi a cerut mîna Hipodamiei, o
prinţesă din El i d a. Tatăl ei, Oinomaos, spusese
că-şi va da fiica de soţie numai bărbatului
care î l va putea depăşi la o întrecere de
care. (Era o viclenie născocită după ce un
oracol îi prezisese că va fi omorît de ginerele
său.) Fiindcă atelajul său era divin şi-i fusese
dat de Ares, Oinomaos era sigur de succes,
iar pe concurenţii săi îi omora imediat după
înfrîngere. Pînă la Pelops doisprezece pre-
tendenţi fuseseră î n v i n ş i şi u c i ş i . Pelops a
cîstigat întrecerea, graţie cailor primiţi de
la Poseidon şi trădării lui Mirtilos, vizitiul
regelui, care, scoţînd c u i u l de la roţile
carului lui Oinomaos, i-a provocat moartea.
După căsătoria cu Hipodamia, Pelops a ajuns
rege al Peloponezului. Se ţpune că, în amin-
tirea victoriei sale, a instituit jocurileOlim-
pice. După Pindar, ele ar data de la jocurile
funebre celebrate lîngă mormîntul lui Pelops
din Olimpia. Dintre numeroşii săi copii
amintim pe Atreu şi Tieste, întemeietorii
tragicei familii a Atrizilor. P. D.
411
 P E N E L O P A [P E N E L O P E I A]. Pe-
nelopa, soţia lui Ulise, a rămas pentru poste-
ritate simbolul fidelităţii conjugale. Cu toate
că unele tradiţii antice fac aluzii la relaţiile
adulterine ale acestei demne matroane, ea
rămîne pentru noi aşa cum a descris-o Homer:
timp de douăzeci de ani — zece ani cît Ulise
a luptat sub zidurile Troiei si alţi zece pînă
s-a întors în Itaca — ea a păzit căminul
familial, apărînd regatul soţului său împo-
triva ambiţiilor rivalilor săi, crescîndu-l pe
fiul său Telemah şi rezistînd cererilor în
căsătorie ale tinerilor din ţinut. Ecunoscută
viclenia de care s-a folosit Penelopa ca să nu
refuze direct propunerile pretendenţilor (a
făgăduit să dea răspunsul cînd va termina
pînza pe care o începuse şi în fiecare noapte
desfăcea ceea ce lucrase peste zi). Una din
scenele cele mai emoţionante ale Odiseei
este întîlnirea ei cu Ulise, pe care la început
nu l-a recunoscut. Penelopa îi pune întrebări
la care nimeni altul decît Ulise nu putea
răspunde. După masacrul pretendenţilor, ea
poate în sfîrşit să lase soţului său greaua
răspundere pe care şi-o asumase cu atîta
curaj. P. D.
P E N E U S. Numele acesta e bogat în
asociaţii poetice, datorate mai mult lui
Vergiliu decît scriitorilor greci. Rîuleţul
Peneus coboară din Pind şi scaldă valea
înverzită a Tempei. Aici, pe malurile acestei
ape care nu seacă vara, vegetaţia abundentă,
copacii înalţi şi pajiştile verzi creează o
atmosferă plăcută pentru cel care vine din
ariditatea Cicladelor. P. D.
P E N T E L I C [P E N T E L l K O S].
Cîmpia Atenei este închisă spre nord-est de
lanţul lat şi maiestuos al Pentelicului, care
formează un fel de zid. Din carierele de aici
a fost extrasă secole de-a rîndul marmura
din care s-au făcut atîtea monumente.
P E N T E S / L E E A [P E N TH E S l L E l A].
în timpul războiului troian, Pentesileea,
412
regina Amazoanelor, vine împreună cu tova-
răşele sale în ajutorul lui Priam. Se luptă
cu Ah i le, care o străpunge cu spada. O legendă
povesteşte că, în momentul în care tînăra
cade, rănită mortal, cei doi luptători se
îndrăgostesc nebuneşte unul de celălalt
O minunată cupă atică, pictată cu puţin
înainte de 450, arată lunga privire pasionată
dintre Pentesileea şi Ahile. P. D
P E R G A M [PERGAMON]. Cam|a
80 km nord de Sm irna, se află oraşul Pergam,
suspendat pe o stîncă abruptă care domină
de la înălţimea de 275 m cîmpia învecinată
şi valea rîului Caic. Pînă la împărţirea impe-
riului lui Alexandru cel Mare, PergamuJ
era doar un cuib de vulturi, pe care şi-|
disputau regi neînsemnaţi, dornici să pună
stăpînire pe provincia Misia. Mai tîrziu
Lisimah a ales acest loc, pentru poziţia sa
inexpugnabilă, ca să-şi depună tezaurul de
9.000 de talanţi, pe care l-a dat în grijă lui
Filetairos, unul dintre ofiţerii săi. Omul n-a
fost bine ales, căci şi-a trădat stăpînul, a
trecut în solda lui Seleucos şi apoi (281) şi-a
proclamat independenţa. Cei 9.000 de talanţi
l-au ajutat să construiască o monarhie solidă;
Pergamul ajunge astfel capitala unuia dintre
cele mai importante regate elenistice. Oraşul
η-a avut niciodată strălucirea Alexandriei.
S-a înălţat încetul cu încetul şi a ajuns la
înfăţişarea sa definitivă mult timp după
întemeiere, şi anume sub domnia lui Eumene
al ll-lea (197—159), cînd s-a îmbogăţit cu
cîteva din cele mai frumoase edificii. Ruinele
impunătoare ne dau şi azi o idee despre
splendoarea trecută a oraşului, încă de la
început, arhitecţii au înţeles că trebuie să
urmeze caracteristicile terenului şi că tera-
sele suprapuse pe povîrnişul stîncos vor
oferi urmaşilor poziţii excelente pentru
clădirile viitoare, într-adevăr oraşul s-a
extins de sus în jos. în timpul lui Filetairos,
era limitat la culmea pe care se înălţau
palatul şi terasele de sus, cu templul Atenei.
Au fost construite apoi mereu alte ziduri
 Fragment din friza altarului lui Zeus si a! Atenei, din Pergam, Gigantomahia. 197^159. Muzeul din Berlin.
de împrejmuire, pentru a îngloba clădirile
tot mai numeroase: edificii militare (arse-
nale şi cazărmi), temple noi şi mai ales
porticuri, care se întind de o parte şi de alta
a teraselor, care se lăţes'c pe măsură ce panta
devine mai dulce. O depresiune în stîncă
adăposteşte teatrul, cel mai impunător poate
din cîte au construit cei vechi si de unde se
deschide o privelişte incomparabilă asupra
cîmpiei. Paliere largi taie urcuşul spre acro-
pole; ele comunică unele cu altele prin străzi
sinuoase sau prin scări.
Dar Pergamul nu e numai o realizare
excepţională a arhitecturii urbane; exemplul
Alexandriei i-a stimulat pe Atalizi să facă
din capitala lor un centru intelectual: au
înzestrat-o cu o bibliotecă, cu un muzeu
şi au adus a i c i artişti. Unii dintre ei au
imitat capodoperele c l a s i c e , modernizîn-
du-le după gustul epocii lor. Alţii, mai
îndrăzneţi, au făcut inovaţii, de exemplu
cei care au sculptat, pe pereţii marelui altar
dedicat de Eumene al ll-lea lui Zeus, figu-
rile romantice ale Gigantomahiei, depăşind
mărimea naturală (fragmentele rămase se
păstrează la Berlin). P. D.
P E R l C L E [P E R l K L E S], în 472, un
om foarte tînăr numit Pericle a fost ales
horeg (khoregos) pentru a pune în scenă
drama lui Eschil Perşii. Aşa a început, sub
semnul măreţiei, cariera omului al cărui
nume va simboliza gloria Atenei. Se trăgea
dintr-o familie nobilă. Alcmeonizii jucaseră
un rol politic de prim plan timp de mai
multe generaţii şi doi dintre ei se impuseseră
atenţiei atenienilor cu atîta insistenţă, încît
au fost ostracizaţi pentru zece ani. Din
convingere sau din calcul, Pericle s-a situat
de la început de partea poporului. A devenit
discipolul democratului Efialte ş i , în 462,
i-a urmat la conducerea partidului. Luptînd
413
 Bustul lui Perlele. Copie romană după un original
Cresilas. Circa 440. Muzeul din Berlin.

torie plătită scump, care era departe de a fi

un triumf—nu revenea numai lui Pericle.
Patria trebuia să-i fie recunoscătoare şi |uj
Cimon, vechiul adversar al lui Pericle. Dar
tenacitatea, inteligenţa şi îndemînarea sa po-
litică i-au conferit un atît de mare prestigiu,
î n c î t din 443 şi pînă la moartea sa (429), el a
fost ales strateg în fiecare an. Chiar dacă Pe-
ricle împărţea această funcţie cu încă nouă co-
legi care se schimbau periodic, personalitatea
sa era atît de covîrşitoare, încît practic el
conducea în mod suveran treburile statului,
în 443 Tucidide, şeful partidului oligarhic, a
fost exilat prin ostracism, între 441 şi 439.
expediţii militare conduse cu mină forte au
silit cetăţile Samos şi Bizanţ, care căutau să-şi
recîştige libertatea, să rămînă aliate cu
Atena, în faţa acestor succese, criticile adesea
vii şi ironiile pe care autorii comici — în
special Aristofan — le aduceau lui Pericle, su-
pranumit „Olimpianul", au rămas fără ecou.
Totuşi Pericle î ş i avea punctele sale
slabe. De exemplu, a început să fie atacată
amanta sa Aspasia, milesiana pe care Pericle
contra lui Cimon şi a partidului oligarhilor, o iubea atît de mult, î n c î t şi-a repudiat soţia.
a reuşit să impună o serie de măsuri care A avut cu ea un fiu şi, în ciuda unei legi pe
au permis tuturor cetăţenilor, fără deosebire care el însuşi a impus-o împotriva căsătoriilor
de clasă sau de avere, să ajungă la cele mai dintre cetăţeni şi meteci, a reuşit să-l declare
înalte magistraturi, inclusiv arhontatul. Legi- copil legitim. Aspasia era inteligentă si cultă.
ferarea unei indemnizaţii zilnice (misthopho- A fost prima femeie din Grecia care a avut un
ria) a permis chiar si celor mai săraci să-şi fel de salon literar, unde se î n t î l n e a u artişti,
exercite drepturile civice, să ocupe un loc filozofi, doamne din înalta societate. O ase-
în adunări şi în tribunale, fără nici un preju- menea noutate nu putea să nu provoace scan-
diciu material. dal. Oamenii nu s-au mulţumit numai să bîr-
Dornic să asigure patriei sale un loc do- fească, ci un oarecare Hermipos, autor comic,
minant, Pericle şi-a folosit influenţa pentru a dat-o în judecată. Capetele de acuzaţie erau
a ajuta Atena să învingă într-o serie de răz- grave: proxenetism şi impietate. Ca să-şi ape-
boaie duse cu dificultate contra perşilor, Co- re amanta şi să obţină achitarea, Pericle, care
rintului, Eginei, Tebei si Spartei, în 449, pacea se afla aproape de sfîrşitul carierei, a trebuit
lui Calias încheiată cu Marele Rege, apoi, în să vină el î n s u ş i să implore indulgenţa tribu-
446, un armistiţiu de 30 de ani încheiat cu nalului.
Sparta asigură Greciei o linişte cum nu mai Cu puţin înainte, mai precis în 433, fusese
avusese de mult. Meritul victoriei — o vic- implicat, tot în mod indirect, în procesul prie-

414
tenului său Fidias, acuzat de malversaţiuni şi
constrîns să se exileze. Lui Fidias îi Încredin-
ţase realizarea unui proiect care îi era foarte
drag: să reconstruiască Acropolea, ca un sim-
bol al măreţiei şi al democraţiei ateniene.
Timp decincisprezece ani, el a urmărit progre-
sul unei lucrări al cărei succes avea să aducă
glorie patriei şi partidului său şi să dea (bine-
înţeles mult mai tîrziu) celei de a doua jumă-
tăţi a secolului al V-lea numele de „secolul
lui Pericle". Nu numai că η-a. cruţat nimic
pentru reuşită, că a înlăturat toate dificul-
tăţile şi a găsit banii necesari, dar şi-a dat
seama că Fidias e omul care va înţelege mai
bine decît oricare altul planul său. Un atac
contra lui Fidias însemna un atac contra lui
Pericle î n s u ş i . Totuşi nici după plecarea ma-
relui artist η-a renunţat la ceea ce considera
el încoronarea operei sale. Lucrările de pe
Acropole n-au fost întrerupte şi procesele in-
tentate celor din anturajul său n-au dus la
diminuarea activităţii sale.
La iniţiativa sa, Atena, ca să-şi asigure su-
premaţia şi să distrugă puterea Spartei, a
declanşat războiul peloponeziac. S-a presu-
pus adesea — dar e numai o ipoteză — că
dacă Pericle η-ar fi murit de ciumă în 429,
la aşa de scurt timp după izbucnirea războiu-
lui, desfăşurarea evenimentelor ar fi fost alta,
iar rezultatul η-ar fi fost atît de catastrofal.
P. D.
PERSEFONA [PERSEPHONE]
Persefona (numită şi Kore) era fiica zeiţei
Demeter. I n t i m p c e s e j u c a c u prietenele sale
a fost răpită de zeul infernului şi dusă în lo-
cuinţele sale subterane. Disperată, Demeter
şi-a căutat peste tot copilul ş i a ameninţat că
nu va mai da roade pămîntului. Atunci Trip-
tolem (sau tatăl său Celeus, regele Eleusis-
ului) i-a destăinuit numele răpitorului. Per-
sefona mîncase încă în timpul şederii sale la
Hades şase seminţe de rodie, î n felul acesta
se legase magic de soţul său şi trebuia să ră-
m î n ă cu el o parte din an, şi numai în cele-
lalte luni putea să stea cu Demeter. Perse-
fona apare ca o dublură a mamei sale, fiind
ca şi ea zeiţa vegetaţiei; ea e în acelaşi timp
zeiţă a morţilor şi rolul său în infern pare mai
important decît al soţului său. P. D.
P E R S E U [ P E R S E U S ] . Mai mult de-
cît textele literare, picturile de pe vase şi
sculpturile ne arată că, cel puţin din secolul
al Vlll-lea, Perseu a fost unul din eroii cei
.mai populari ai Greciei. Era de origine arge-
eană: mama sa, Danae, era f i i c a lui Acrisios.
Trăia singură, î n c h i s ă într-un cavou de bronz,
din porunca tatălui său, căci un oracol pre-
zisese că fiul ei îl va omorî pe Acrisios. Zeus,
transformat în ploaie de aur, a pătruns p î n ă
la sărmana prizonieră şi astfel precauţiile lui
Acrisios s-au dovedit zadarnice. Perseu s-a
născut fără voia bunicului său. Cînd acesta a
aflat de existenţa copilului, i-a î n c h i s pe Da-
nae şi pe Perseu într-un cufăr de lemn pe care
I-a aruncat în mare. Cufărul însă nu s-a scu-
fundat şi a fost purtat de valuri pînă pe insu-
liţa Serifos. Cei doi naufragiaţi a fost găsiţi
de pescarul Dictis, care a crescut copilul. Po-
I idectes, regele ţări i, vrînd să-l îndepărteze pe
Perseu, care o ocrotea pe Danae împotriva
avansurilor sale, i-a poruncit să-i aducă ca-
pul meduzei. Dintre cele trei Gorgone, me-
duza era singura nemuritoare. Cu sprijinul
lui Hermes şi al Atenei, încălţat cu sandale
înaripate care l-au ajutat să meargă mai re-
pede şi cu un coif magic care-1 făcea invizibil,
Perseu a izbutit să taie capul Meduzei în timp
ce aceasta dormea. A pus capul v i c t i m e i într-o
traistă dată de protectorii săi divini, c a s ă n u-1
vadă, căci capul Meduzei, chiar lipsit de viaţă,
avea puterea să transforme în stană de piatră
pe oricine î l privea. Scăpînd prin fugă de cele
două surori ale Meduzei, Perseu se întoarce
la Serifos. Ca să se răzbune şi să-şi apere ma-
ma, î i transformă pe Pol idectes şi pe tovarăşii
săi în statui de piatră, scoţînd din desagă ca-
pul meduzei.
După ce ş i - a în deplin it misiunea, pe drumul
de întoarcere Perseu trece prin Etiopia.
Aici o î n t î l n e ş t e pe frumoasa prinţesă An-
415

dromeda, pe care Poseidon o legase de ostîncă
sub supravegherea unui monstru, ca să pe-
depsească trufia mamei sale Casiopeea, care
se lăudase că e mai frumoasă decît toate Ne-
reidele. Perseu o eliberează şi se căsătoreşte
cu ea. Mai înainte avusese grijă să înlăture pe
ceilalţi pretendenţi,. arătîndu-le capul Gor-
gonei. Ulterior Perseu vrea să se întoarcă în
Argos, patria sa, dar nu îndrăzneşte, căci,
înfăptuind vechea prezicere, îl omorîse fără
să ştie pe bunicul său. Accidentul s-a petre-
cut la Larisa, cu ocazia unor jocuri funerare,
cînd Perseu a aruncat discul şi l-a lovit din
neatenţie pe Acrisios, despre care nici nu
ştia că e prezent la jocuri. De aceea a dat vă-
rului său Magapentes regatul Argosului, al
cărui urmaş legitim era, în schimbul cetăţilor
Tirint şi Micene. P. D.
P E S C U I T . Grecilor le plăcea foarte
mult peştele, de aceea au practicat pe scară
largă pescuitul. Dar el η-a fost pentru ei nici-
odată divertismentul odihnitor care îl face
416
Perseu tăind ca-
pul Meduzei. De-
taliu de pe gîtul
unui fu'tos beoti-
an. Secolul a!
Vll-lea. Muzeul
Louvre. Foto Tei.
pe muncitorul obosit să plece de acasă în zori,
doritor să uite de toate, în primul rînd, în-
tr-o ţară cu atît de puţine rîuri nu prea există
peşte de apă dulce, şi apoi pescuitul era con-
siderat o ocupaţie lucrativă rezervată oame-
nilor săraci. Tehnica pescuitului nu s-a schim-
bat din antichitate. Pe un vas pictat vedem un
tînăr cocoţat pe o stîncă, ţinînd în mînă o
undiţă. Dar mai mult se foloseau năvoadele şi
plasele, asemănătoare cu cele de azi. Pescu-
itul „cu grămada de plase", cu sistemul său
complicat de frînghii şi vinciuri, se practica şi
pe atunci, aşa cum este descris în romanele
contemporane nouă. Tonul se prindea cu lo-
vituri puternice de căngi. Acest procedeu era
destul de cunoscut, căci la el se referă Eschil
în Perşii, cînd descrie masacrul învinşilor în
bătălia de la Salamina. Noaptea, neavînd lăm-
pile cu acetilenă din zilele noastre, marinarii
agitau torţe ca şă-şi atragă prada. P. D.
P I C T U R A . Aproape nimic η-a mai rămas
din arta pe care grecii o apreciau cel puţin
 în egală măsură cu sculptura. Pictura lor era
foarte veche: avem exemple din Creta, de la
sfîrşitul mileniului III. începînd cu Minoicul
vechi, gustul pentru culoare s-a manifestat
prin alegerea rocilor, care erau scobite pentru
a face din ele vase: steatit verde, negru sau
gri, breccia, alabastru şi marmură. Olarii
care-decorau obiectele de ceramică fumigată
(tipul numit „de Vassiliko") ştiau să dea lutu-
lui tonuri care mergeau de la negru la cafeniu
şi de la roşu la portocaliu. Pe lîngă aceasta,
pereţii interiori ai caselor erau zugrăviţi în
culori şterse, aplicate în benzi suprapuse pe
tencuiala încă proaspătă şi atunci au apărut
pentru prima oară motivele figurative. Dar
abia în secolul al XVII-lea, cînd palatele dis-
truse de catastrofe au fost reconstruite, pictu-
ra cretană a ajuns la apogeu. Sălile de cere-
monie şi camerele de locuit au fost împodobite
cu fresce vesele, viu colorate, mai mari sau
Pictură minoica. Detaliu
de pe sarcofagul de la
Haghia Triada. Circa
1500-1400. Muzeul din
Heraclion. Foto Hossio.
mai mici, în funcţie de suprafaţa de care dis-
puneau. Circa 500 de figuri în mărime aproape
naturală, împărţite în două serii, se înşiruiau
redînd o procesiune pe unul din coridoarele
de la Cnosos. în alte părţi, într-un spaţiu
minuscul, vedeai o întreagă mulţime înghesu-
indu-se să asiste la vreun spectacol. Este ceea
ce numim noi „frescă în miniatură", pe atunci
la mare modă. Această denumire se aplica
formatului, şi nu spiritului în care erau execu-
tate aceste lucrări, căci nimic nu poate f i mai
puţin minuţios şi de concepţie mai liberă
decît aceste picturi. Uneori mulţimea figuri-
lor nu e diferenţiată, artistul mulţumindu-se
să schiţeze foarte sumar, în culori deschise,
cîteva siluete pe un fond monoton î n c h i s .
Totuşi personajele au adesea un caracter indi-
vidualizat, de exemplu celebra Pariziană. De
format mic, figura evocă midinetele pe care
Toulouse-Lautrec sau unii impresionişti le
417
 Pictură minoică. Fragment dintr-o frescă de la Cno&os,
„Pariziana". Circa 1500. Muzeul din Heraclion. Foto
Giraudon.

desenau exact în vremea c î n d se desfăşurau

săpăturile arheologice de la Cnosos. De
altfel întreaga pictură cretană are multe ase-
mănări cu impresionismul: aceeaşi indife-
renţă pentru exactitatea fotografică, aceeaşi
-dorinţă de a sugera mai degrabă d e c î t de a
explica. Chipul omenesc e redus la esenţial:
profil ascuţit, ochii mari, expresivi, gura
lacomă, părul răvăşit, fluturînd în toate
părţile în vîrtejul dansului. Mişcarea, instan-
taneul — iată ce le plăcea artiştilorsă picteze,
tratînd subiecte ca: acrobaţi, tauri în fugă,
peşti unduind într-un balet marin, sau chiar
mişcări mai calme în aparenţă (de pildă, o
pisică încordată în aşteptarea prăzii sau un
grup de tinere elegante flecărind la o reuni-
une mondenă). Nimic imobil, nimic înţepenit.
Acestei beţii a mişcării îi corespunde veselia
culorilor, culori fără legătură cu realitatea
şi care au rolul de a accentua vivacitatea
tabloului. Pictorul ş t i a prea bine că păsările
si maimuţele nu s î n t albastre, dar albastrul
folosit e atît de frumos şi contrastează atît de
bine cu rosul fondului, î n c î t inadvertenţa nu
mai contează. Această pictură murală cre-
tană, care ne î n c î n t ă aşa de mult prin vioi-
ciunea sa, ni se pare întru totul originală.
Dacă lucrul acesta e adevărat în privinţa
efectului, a inspiraţiei, în schimb tehnica
s-a inspirat iniţial din arta egipteană. Ca
şi în Egipt, ocrul cafeniu al pielii bărba-
ţilor se opune albului caracteristic feminin;
ca şi în Egipt, pictorul lucrează adesea pe
o suprafaţă modelată în relief foarte plat.
Celebrul Prinţ cu flori de crin din care s-au
păstrat doar cîteva fragmente autentice, a
fost executat în această tehnică, a t î t de
bine reprezentată de mormintele din valea
Nilului. Dar, aşa cum s-a î n t î m p l a t adesea

Pictură minoică. Detaliu de pe un vas din Faistos. Seco-

lul al XlV-lea. Muzeul din Heraclion. Foto htassi?.
418
ţn arta greacă, chiar dacă egiptenii au
fost iniţiatorii, elenii si-au afirmat imediat
originalitatea.
Decoratorii de vase merită aceeaşi admira-
ţie ca şi pictorii de fresce. Ei au aceeaşi spon-
taneitate, aceeaşi îndemînare. Dar subiectele
pe care le aleg s î n t diferite: specializaţi în
ornamentică, ei nu î n c e a r c ă să redea figura
omenească, nu reprezintă scene narative sau
dramatice, ci apelează la floră si la faună, folo-
sind-o numai pentru motive cu valoare deco-
rativă, răspînditepe suprafaţa vaselor într-un
mod c î t mai armonios cu putinţă, căutînd ca
decorul să corespundă formei : plante graţioa-
se, fin colorate, cu uşoare unduiri, mici ani-
male marine — nautili sau murecşi — caraca-
tiţe cu tentacule suple se răsfiră, se adună
sau se răsucesc pe amforele lungi sau pe pînte-
celerotunjital unui cratergreoi. Minunatul stil
spontan de Cam ares (secol u l al X VI l-1 ea) chiar
dacă tinde să devină rigid,du pa cum se vede în
stilul următor al Palatului (secolul al XV-lea),
în ansamblu toate aceste picturi, murale sau
pe ceramică, ne seduc prin voioşia lor, prin
dragostea de viaţă, prin sensibilitate, calităţi
care par a fi prin excelentă cretane. Pictura
e mai aptă d e c î t sculptura să redea aceste
trăsături atît de particulare, ea corespunde
mai bine temperamentului Cretan. Niciodată
pictura nu va mai cunoaşte o epocă atît de
înfloritoare la greci.
După ce civilizaţia miceniană s-a extins în
Grecia, rolul picturii s-a redus, fie din cauză
că arhitectura nu mai oferea pictorilor de
fresce aceleaşi condiţii de spaţiu şi lumină,
fie pentru că, începînd cu această epocă, spon-
taneitatea nu mai era apreciată ca în trecut.
Procedeele tehnice şi motivele rămîn ace-
leaşi, dar în procesiunile de care şi în vînă-
torile de mistreţi care împodobesc palatul din
Tirint se simte imitaţia făcută de discipoli,
care nu mai înţeleg şi care nu mai au un in-
teres viu pentru un subiect pe care îl copiază
fără convingere. Acelaşi lucru se petrece şi
cu picturile de pe vase: caracatiţele care
string în tentaculele lor pîntecele unui vas
[ung au pierdut din vivacitatea lor sălbatică.
Pretutindeni se afirmă o tendinţă spre sti-
lizare, care anunţă rigoarea geometrică a
secolelor următoare.
Ezităm să includem într-o istorie a p i c t u r i i
Perioada Geometrică, nu fi indcă, din toată a-
ceastă perioadă (secolul al X-lea — dl Vlll-lea),
cunoaştem din arta grafică numai ceea ce
ne-au furnizat vasele de lut ars şi fibulele
metalice gravate — pînà la s f î r ş i t u l secolului
al l V-1 ea sursele de cunoaşte re a picturi i gre-
ceşti rămîn indirecte—, ci fiindcă niciodată
gustul pentru abstractizare η-a fost î m p i n s
a t î t de departe; o artă fără elemente figura-
tive şi constînd numai din savante reţele de
linii în formă de cruci, tetrageme, sinuozităţi,
romburi, mai rar cercuri, poate fi oare des-
crisă cu aceiaşi termeni c a ş i operele lui Rem-
brandt sau Delacroix? Trebuie să înţelegem
însă că, pînă la s f î r ş i t u l c l a s i c i s m u l u i , grecii
au numit pictură ceea ce în realitate nu era
decît un desen colorat, în jurul anului 800,
acest desen va ieşi din domeniul abstracţiei,
iar figura omenească şi animalele î ş i vor face
încetul cu încetul loc printre motivele pur
lineare. Dar va trebui să aşteptăm p î n ă în a
doua jumătate a secolului al V-lea, c î n d a fost
construit Partenonul, ca să observăm apariţia
preocupării pentru ceea ce noi considerăm
calităţi specifice picturii: degradeul, umbra,
perspectiva.
Nimic nu e mai straniu decît primele încer-
cări figurative făcute de greci în secolul al
Vlll-lea. Pictura constă dintr-o singură scenă:
o înmormîntare. Actorii scenei—defunctul,
bocitorii şi cai i care trag carul funerar — sînt
trataţi ca nişte marionete stilizate, ca o juxta-
punere de figuri geometrice: un triunghi
pentru bust, un cerc pentru cap, un trapez
pentru braţele ridicate şi înclinate către părul
pe care oamenii şi-l smulg în semn de doliu.
Treptat, trupurile capătă consistenţă şi c h i a r
un fel de opacitate, accentuată de tehnica de
atunci, care le prezenta ca pe nişte siluete
sau umbre chinezeşti negre, detaşate pe
fondul bej al lutului ars. Detaliile interioare
419

Pictură în ştii atic geometric. Detaliu de pe un crater provenind din necropola de la Dipilon. Miilocul secolului a
V|II-lea. Muzeul National din Atena. Foto Hirmer.
apar puţin cîte puţin: un cerc cruţat din
fond în partea de sus a feţei, în centrul
căruia apare un punct negru, reprezintă
ochiul.
Contactul cu civilizaţiile orientale a dezvă-
luit grecilor o pictură pe care ei se vor grăbi
s-o imite. Pînă atunci Atena deţinuse iniţia-
tiva. De acum înainte porturile de escală din
Levant: Creta, Rodos şi Corint deschid artiş-
tilor drumuri noi. Motivele şi temele sînt
copiate după cele utilizate în mod obişnuit
în Cipru, Siria şi, uneori, în Egipt: păsări,
peşti, animale sălbatice şi monştri, în acelaşi
timp, fără a abandona procedeul siluetei,
pictorii introduc desenul linear, tentele de
roşu şi de alb. Uneori prezenţa pe fondul unui
vas a unei angobe de culoarea fildeşului dă
ansamblului aspectul sclipitor de covor orien-
tal. Pe atunci se importau în Grecia covoare
420
^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^••••••••••••••iBMMMMuiuMBÉBU—-. ^%ţh
% ^
orientale şi ele au servit desigur drept sursă
de inspiraţie pentru decoratorii de vase. Acest
stil, numit „orientalizant", a fost dominant
în secolul al Vll-lea, cînd au început să se
construiască, în jurul primelor statui, primele
temple. Tot atunci, cu scopul de a înfrumuse-
ţa aceste temple, apar şi cele dinţii basorelie-
furi şi sînt executate primele picturi, în-
tr-adevăr, primele metope pictate, din templul
de la Termon şi de la Calidon,-datează din
jurul anului 650. Erau nişte plăci de lut,
arse în cuptor ca şi vasele, şi împodobite
după acelaşi procedeu ca o amforă sau un
crater, dar în culori mai numeroase: verde,
galben, negru, roşu şi alb. Şi aici se picta cu
culori plate, de aceea ne putem foarte bine
imagina că acelaşi atelier fabrica şi vase şi
plăci de acest fel. Făcînd abstracţie de
procedeele de execuţie, metopele pictate
 sînt identice cu metopele sculptate, de
aceea, după basoreliefurile păstrate, putem
reconstitui aspectul si subiectele ornamen-
telor pictate ale edificiilor sacre din această
epocă.
După sfîrşitul secolului a! Vll-lea, arta
greacă caută să s e elibereze d e influenţa orien-
tală. Noua tehnică străină o dată învăţată,
grecii au creat un stil apt să exprime propriul
lor ideal. Corinţienii reuşiseră, prinţr-un
efort destul de izolat, să compună tablouri
în care omul deţinea primul loc: un vas mic
din jurul anului 650 ne poate da despre pic-
tura murală.'desfăşurată larg o imagine mai
justă decît desenele înghesuite ale metopelor
din Termon ; un exemplu concludent este aşa-
numita oenohoe Chigi, pe care este pictat un
şir de luptători care înaintează în pas de dans,
în sunetele muzicii. Poemele homericeau fost
o importantă sursă de inspiraţie pentru pic-
tori; pe vasele atice din aproximativ aceeaşi
perioadă îl vedem pe Ulise scoţînd ochiul
Ciclopului sau ascunzîndu-se sub pîntecele
berbecului, ca să iasă din peşteră.
Pictură în s t i l ro-
dian orientali-
zant. Detaliu de
pe oenohoe-a Le-
vi. Mijlocu l seco-
lului al Vll-lea.
Muzeul Louvre.
în ce măsură subiectele îndrăgitede pictorii
de vase ne dau o idee despre frescele şi
panourile izolate este o problemă care trebuie
să preocupe pe oricine vrea să cunoască
pictura antică. Cel puţin pînă la sfîrşitul seco-
lului ai Vl-lea, majoritatea subiectelor
reprezentate pe vase au o valoare m itologică,
epică sau religioasă, care se împacă perfect
cu exigenţele unui cler doritor de a înfru-
museţa cu opere de artă locurile rezervate
zeităţilor. Am putea cita vase laconiene din
secolul al Vl-lea, a căror pictură reproduce
numai jumătate dintr-un model (restul conti-
nua, la stînga sau la dreapta, în originalul
copiat fragmentar de olar).
Un studiu mai detaliat ar trebui să enumere
diversele şcoli din lumea greacă, din lonia
pînă în S i c i l i a , care, judecind după calitatea
produselor, au numărat printre membrii lor
pictori remarcabili. Numele acestora au dis-
părut aproape toate ; din ultimii ani ai epoci i
arhaice cunoaştem unul singur, a cărui repu-
taţie a supravieţuit pînă la Pliniu: Cimon din
Cleonai. Concurenţa cu aceşti artişti, astăzi
•~:33'j~z: rriTÎΗsrsTiini π . ' "
421

uitaţi, a determinat pe olarii atenieni să
caute şi să găsească (în jurul anului 530) o
tehnică noua, care să facă desenele mai inteli-
gibile. Procedeul siluete! (cu figurile vopsite
în întregime în negru), folosit din epoca geo-
metrică, era încă în uz. La tiiceputul secolului
al Vll-lea, se trece la un procedeu nou: deta-
liile interioare sînt marcate prin incizii cu
faunn-ul* care, trecînd prin stratul de lac
negru şi zgîriind lutul, fac ca musculatura ?i
cutele veşmintelor să apară în culori deschi-
se; pete de alb pe trupul femeilor, pe pârul bă-
trînilor sau pe o anumită parte a costumului,
precum şi tente de roşu-violet fac să se dife-
renţieze figurile una de alta în aceste mase
opace şi înveselesc puţin aspectul prea sumbru
* dăltiţă de gravor (n. trad.)
422
Metopă pictată de la templul lui Apolon din Termos.
Sfirşitul sccoluiui al Vll-lea. Muzeul Naţional din Atena.
Foto H/'rmer,
al ansamblului. Această tehnică, numită ,,cu
figuri negre", a fost î n l o c u i t ă pe la 530 prin
cea „cu figuri roşii": conturul figurilor, pre-
cum şi toate detaliile redate altădată prin
i n c i z i i , s î n t marcate prin trăsături fine de
pensulă. Personajele, a c c e s o r i i l e , totul apare
conturat cu linii, ca în desenele moderne.
Incepînd de atunci e posibilă redarea expre-
s i e i , ceea ce caracterul rudimentar al vechiu-
lui procedeu nu perm iţea, dar pe care o cerea
dezvoltarea psihologiei. In mai puţin de două
generaţii s-au realizat mari progrese, graţie
cărora detaliile anatomice, mişcarea, chiar
sentimentele ce animă personajele se disting
cu mai multă precizie ca în trecut. Numeroşi
artişti, toţi atenieni prin naştere sau prin
adopţiune, încurajaţi probabil de rezultatele
strălucite ale tehnicii noi, împodobesc sute
de vase de toate formele, avînd o predilecţie
evidentă pentru cupe. Nici un efect de culoare
(afară de contrastul roşu-negru), în schimb o
admirabilă perfecţiune a desenului şi a com-
poziţiei. Mulţi artişti s î n t anonimi, dar alţii,
mîndri de talentul lor, şi-au semnat lucrările.
Aşa au ajuns pînă la noi numele lui Brigos
(care nu era poate d e c î t un simplu olar, deco-
raţia produselor sale lăsînd-o pe seama alto-
ra), ale lui Duris şi Macron. Ar fi nedrept să
tăgăduim acestor desenatori originalitatea
care demonstrează bucuria cu care şi-au exe-
cutat operele: se pare totuşi că, în ansamblu,
ei au urmat căile deschise de pictorii care
nu lucrau în scopuri comerciale.
Cel mai celebru din această serie de pictori
avea s ă apară mai tîrz i u, pe l a 470. El se numea
Polignot [vezi numele]. Influenţa sa s-a exer-
citat imediat, chiar în cursul vieţii, asupra
meşteşugarilor care etajau, ca şi el, figurile pe
nivele suprapuse, străduindu-se să dea impre-
s i a de spaţiu, şi care se străduiau, tot ca el,
să redea printr-un rictus sau o mişcare a
ochilor violenţa pasiunilor ce animau persona-
Pictură cu „f.
guri negre". Detaliu de pe o farfurie pictată de Psiax. Comasc dansînd, femeie tînără cintînd din flaut
dublu. Circa 520-510. Muzeul din Basel.

423
 Pictură cu „figuri
roţii". Detaliu de pe
un stamnos. Mijlocul
secolului al IV-lea,
Cabinetul de Medalii
Paris.

Pictură cu „figuri ro-

ţii". Detailu de pe o
amforă a pictorului
lui Cleofrades. Me-
nadă. Circa 500. Mu-
zeul din Munchen.
Foto H/rmer.

jele. Acesta nu era decît un prim pas : Polignot

umbre. Deşi paleta acestor artişti rămînea
şi rivalul său Micon au fost repede lăsaţi în
foarte săracă — Polignot folosea doar patru
urmă de Zeuxis si Parasios. Operele acestora
culori —utilizarea degradeului denotă o
din urmă s-au pierdut, dar se pare că ei au
viziune mai puţin lineară asupra realităţii.
fost primii greci care au conceput o pictură
Consecinţa acestor progrese a fost că decora-
asemănătoare celei de astăzi. După descrierile
tori i de vase, care aveau la dispoziţie mijloace
celor vechi, Zeuxis şi-a situat unele scene
puţine, s-au găsit în imposibilitatea de a
într-un peisaj şi a încercat să dea impresia de
ajunge la nivelul marilor artişti. Zadarnic
profunzime prin racursiuri şi jocuri de
şi-au înviorat figurile cu roşu aprins, cu alb şi
424
 J

v v
Cap de efeb cu părul strins cu o panglică. Detaliu al
unei statui de kijros. Circa 490. Muzeul Civic din Agri-
gent. Foio Leonard von Moft,

auriu şi, în secolul următor, cu alte nuanţe

(de pildă albastru), căci rămîneau mult în
urma pictorilor de sanctuare. Această sci-
ziune care a intervenit între artizanat şi
marea artă nu mai permite să apelăm la vase
pentru a ne face o imagine despre marea pic-
tură a secolului al IV-lea.
E regretabil, fi indcă secolul al IV-lea pare
să fi fost marele secol al picturii greceşti.
Personalitatea dominantă a fost Apeles, prie-
tenul lui Alexandru cel Mare, pe care nu-l
cunoaştem decît din literatură ; el a avut ri-
vali pe Protogenes şi Aetion. Mozaicuri, din-
tre care unele aproape contemporane, şi de-
corul mural al vilelor romane de la Hercula-
num şi Pompei s-au inspirat din operele cele
mai cunoscute ale pictorilor din această vre-
me şi din epoca elenistică. Totuşi e greu să
spunem în ce măsură aceste opere tîrzii au
reprodus cu fidelitate modelele greceşti.
Putem admite, în orice caz, că tehnica a făcut
progrese rapide şi că din secolul al Ill-lea
compoziţiile au început să aibă ceea ce noi
numim „atmosferă": planurile, bine di-
ferenţiate unul de altul, se retrag fără să
se ciocnească, spre fundalul tabloului şi o
natură romantică pitorească încadrează
personajele. Aceste opere ne fac să ne
gîndim cu plăcere la cele ale pictorilor din
secolul al XVIII-lea e.n. Fără îndoială,
Egiptul şi Asia Mică nu sînt străine de aceste
transformări: se presupune că la contactul
cu arta acestor ţări în care fiinţa umană
se estompează în faţa naturii, uscăciunea
raţională a grafismului grec s-a atenuat,
luată de un curent de romantism.
Ultimele exemple autentice de picturi gre-
ceşti de care dispunem nu depăşesc epoca
creştină. Aceasta nu î n s e a m n ă că pictura n-a

Pieptănătură feminină. Detaliu al unei s t a t u i de korc.

Circa 5*0-500. Muzeul Acropo'ei din A t e n a . Foto
Hossio.

426
Tînără purtînd pe cap un kekryphaios si o diademă.
Detaliu de pe o hidne de Meidias. Circa 410. Muzeul
din Karlsruhe.

dăinuit î n c ă mult timp. Au existat probabil

tablouri care ne-ar fi permis să aflăm în ce
condiţii s-a născut pictura bizantină chiar pe
pămîntul Eladei. Dispariţia acestor mărturii
precise este foarte regretabilă. P. D.

P I E P T Ă N Ă T U R A . L a Atena, î n a i n t e
de războaiele medice, bărbaţii se pieptănau
cu aceeaşi grijă si eleganţă ca şt femeile:
„Ei îşi prindeau conciul (krobylos), spune
Tucidide, cu ace de aur în formă de lăcustă."
„Călăreţul Rampin" din muzeul Louvre e
admirat pentru pieptănătura sa rafinat ondu-
lată, cu cozi care cad simetric după fiecare
ureche, într-o vreme mai t î r z i e însă, băieţii,
cînd ajung la v î r s t a de efeb, î ş i taie părul ş i îl
consacră zeilor. Numai tinerii eleganţi din
clasa cavalerilor imită pe spartani, păstrînd
părul lung ; majoritatea atenienilor din epoca
c l a s i c ă se tund scurt, aşa cum s î n t reprezentaţi
magistraţii de pe friza Panateneelor. Atenie-
nele păstrează pieptănăturile complicate din
epoca veche (vezi statuile de ko rai de pe Acro-
pole). Cîteodată ele purtau un kekryphalos
(un fel de fileu sau de eşarfă care strîngea
păru l de ia frunte pînă ! a ceafă şi î l aducea din
faţă spre spate). Multe ateniene î ş i ondulau
părul, î ş i făceau bucle şi-l adunau în creştet
şi la ceafă; doar la ţară î ş i acopereau capul.
La oraş, bărbaţii mergeau cu capul gol, cu
kyne, pilos sau petasos. Kyne este o bonetă de
piele (literal: „din piele de c î i n e " ) , purtată
mai ales de s c l a v i şi de oameni din popor:
ţărani, păstori, meşteşugari, marinari, lun-
traşi. Pilos e mai elegant. Este o pălărie fru-
moasă, cu calotă înaltă, conică, ascuţită spre
v î r f ; avea uneori şi cozoroc, ca să apere faţa
de soare. De obicei se confecţiona din p î s l ă .

Tlnâr purtînd pe cap un petasos. T î n ă r ă purtînd o

î h o / i o Detalii ale unor s t a t u i de lut ars din T a n a g r a .
Muzeul Louvre, f o t o Te/.
 mai rardin piele şi c h i a r d i n metal. C u v î n t u l
pilidion, diminutiv de la pilos, desemnează o
pălărie destul de deosebită: o simplă calotă
de fetru sau l î n ă ; s e a m ă n ă m a i m u l t c a f o r m ă
şi întrebuinţare cu o kyne. în fine, călătorii
î ş i puneau de preferinţă pe cap un petosos, o
pălărie mare de fetru sau de pai, cu boruri
largi şi cu calota joasă. Era prevăzută cu o
panglică ce permitea să fie lăsată pe spate;
petosos trebuia să fie prinsă pe cap, fiindcă
putea fi luată uşor de vînt. Această pălărie
apăra de soare şi de ploaie mai bine decît
pilos şi kyne. Femeile î ş i acopereau capul cu
o parte din tunică sau din mantia lor, îndoită
ca o glugă. Purtau de asemenea kekryphalos
(vezi ilustraţia), care nu era la drept vorbind
o pălărie, şi tholia, pălărie rotundă cu boruri
late şi cu v î r f ascuţit. Mai multe statuete de
Tanag'ra reprezintă femei elegante care
poartă pe cap o tholia.
S-au găsit piepteni, de exemplu la Atena în
agora, un pieptene dublu din lemn de măslin,
cu 31 de dinţi subţiri pe o parte şi 20 mai
groşi pe c e a l a l t ă parte. E decorat la mijloc
cu ove şi v î r f u r i de lance. A l ţ i piepteni s î n t
de os, de fildeş, sidef sau bronz. Decorul
unora dintre ei constituie adevărate opere de
artă. Părul putea fi vopsit (mai ales blond,
culoare foarte apreciată). Se purtau şi cozi
false şi peruci. R. F.
P I L O S [P Y L O S]. Pînă nu de mult, noi
cunoşteam strălucirea Pilosului, capitala Tri-
filiei, domeniul lui Nestor, doar din litera-
tură, mai ales din Homer. Săpăturile au scos
la iveală de curînd, pe coasta de vest a Pelo-
ponezului, resturile unui palat micenian,
care dovedesc că tradiţia nu ne-a înşslat.
Arhitectura sa seamănă cu cea a altor aşezări
din epoca respectivă. S-au găsit aici un mare
număr de tăbliţe scrise, care pot fi studiate
graţie descifrării linearului B [vezi cuvîntul].
Ele încep să ne dea informaţii preţioase
despre această perioadă, cunoscută p î n ă acum
numai graţie monumentelor arheologice.
P. D.
428
P I N D A R . Poet l i r i c (5i 8—438) născut î n
Beoţia lîngă Teba ; a fost un creator precoce:
a compus Oda a X-a Pythicâ la vîrsta de două-
zeci de ani. A călătorit mult si nu numai ca să
meargă la Olimpia, la Delfi, în Istmul Corin-
tic sau la Nemeea, să a s i s t e ia Marile jocuri
şi să-i sărbătorească în versuri pe învingători,
ci şi în S i c i l i a , la Hieron, t i r a n u l Siracuzei,
la Teron, tiranul Agrigentului, şi poate şi |a
Cirene, la regele Arcesilau. A fost de mai
multe ori la Egina si la Atena.
Pindar a excelat în toate genurile lirice.
Ne-au rămas fragmente din Imnuri, Peani,
Ditirambi, Parthenia, Hyporkhemafa, Enko-
mia etc. [vezi Poezia lirică], dar
singurele poeme care ne-au parvenit în între-
gime (dar fără muzică) s î n t Epir.ikia şi Odele
triumfale, grupate în patru cărţi, fiecare
corespunzînd unui concurs panelenic: olim-
pice, Pythice, Nemeeneşi 1st m ice.
Pindar evocă victoria în cîteva fraze seci
şi concise, fără nici un pitoresc. Pe acest poet
aristocrat, care crede în transmiterea virtu-
ţilor ereditare ale neamului, îl interesează
celebrarea fam i l iei şi a.patriei î n v i n g ă t o r u l u i ,
fără să uite pe zeii de la care vine s u c c e s u l şi
nici sărbătoarea care i-a dat atletului ocazia
să se e v i d e n ţ i e z e . Aproape totdeauna pla-
sează în centrul odei un mit divin sau eroic,
pe care mai degrabă îl evocă în fugă decît îl
povesteşte. Pindar alege două-trei trăsături
dintr-o legendă, pe care o presupune cunos-
cută, şi aruncă o lumină orbitoare asupra
momentelor a l e s e , î n c h e i e î n general prin
c o n s i d e r a ţ i i r e l i g i o a s e şi morale asupra con-
d i ţ i e i umane (omul, fiinţă efemeră, este doar
v i s u l unei umbre), prin recomandări solemne
la adresa prinţilor şi a nobililor şi în fine
prin aluzii la adresa propriului său geniu,
un fel de semnătură a autorului. Pindar, ca
şi Eschil, contemporanul său, este un gînditor
credincios. Are o stimă prea mare pentru
maiestatea d i v i n i t ă ţ i l o r atotştiutoare, ca să
poată accepta toate poveştile care se spun
pe seama lor. De exemplu, în Olimpica l,
nu ezită să modifice fabula despre Tanta
şi Pelops şi s-o pună de acord cu credinţele
sale. Se teme, înainte de toate, să vorbească
de rău pe zei, adică să „hulească".
Odele lui Pindar au o structură triadică,
fiind formate fiecare dintr-o strofă, o anti-
strofă şi o epodă. Ele lasă impresia de dezor-
dine, fiindcă poetului nu-i pasă dacă compozi-
ţia nu e regulată. După bunul plac al inspiraţiei
sale şi al asociaţiei de idei, el trece cu repe-
ziciune, fără nici un fel de tranziţie, de la un
subiect la altul. Poezia sa e plină de măreţie,
de strălucire şi de forţă, dar nu poate să fie
apreciată la justa ei valoare atîta timp c î t îi
lipseşte muzica. Din aceste „opere", care
uneau s t r î n s poezia, c î n t u l şi dansul, a supra-
vieţuit doar „libretul". R. F.
PIRATERIE. Pirateria î n Marea Medi-
ţerană a fost de-a lungul antichităţii, ca de
altfel şi în lumea modernă pînă destul de
recent, o adevărată instituţie. Nu ştim cum
era în Epoca de Bronz, dar Plutarh reproduce
o tradiţie după care Minos ar fi luat măsuri
de reprimare a piraţilor, în lipsă de alte
dovezi, sîntem îndreptăţiţi să presupunem că,
în ţările unde nu era organizată apărarea
litoralului şi care nu aveau multe corăbii
care să străbată mările, pirateria era în floa-
re. Dealtfel, în epoca homerică, un marinar
care debarca era întrebat foarte natural : „ Eşti
pirat?". Oare pe atunci comerţul nu se con-
funda cu pirateria? E probabil că cele două
activităţi se amestecau datorită împrejurări-
lor: un navigator, după felul cum era primit
pe ţărm, plătea sau fura mărfurile şi s c l a v i i
de care avea nevoie. Anumite populaţii erau
cunoscute pentru î n c l i n a ţ i a lor spre pirate-
rie, în afară de fenicieni ş i d e v e c i n i i lor c i l i c i -
enii, erau citaţi cretanii şi tirenienii, adică
etruscii. Dar nici samienii, nici mulţi a l ţ i i nu
scăpau ocazia să atace corăbiile pe care le în-
tîlneau şi să jefuiască oraşele unde făceau esca-
lă. De îndată ce se afirma o putere maritimă,
prima ei grijă era să asigure securitatea mări-
lor, dar lupta trebuia luată mereu de la înce-
put. Chiar în epoca de apogeu a puterii ate-
niene (secolul al V-lea), actele de piraterie
s î n t destul de frecvente ş i , în timpul tulbură-
rilor din perioada elenistică, în anumite
locuri populaţii întregi părăseau coastele şi
tntemeiau sate în interiorul teritoriului, ca
să se pună la adăpost de piraţi. P. D.
P I R E U [P E l R A l E U S]. V i c t o r i i l e de
la Salamina (480) şi Micale (479) au dezvăluit
atenienilor vocaţia l or măriţi m ă. La îndemnul
lui Temistocle, au decis să-şi creeze o flotă
puternică şi de atunci rada prea puţin adăpos-
tită din Faleron [vezi cuvîntul] a fost
abandonată. Pentru construirea noului port
au ales Pireul, nu departe de Faleron, De o
parte şi de alta a peninsulei Acte, cele trei
golfuri de mărime inegală puteau constitui
trei porturi corespunzătoare tuturor cerinţe-
lor: Munihia, Zea şi un bazin mult mai mare
numit Cantaros. Chiar de la început s-a făcut
o specializare: la Zea s-au construit arsena-
lele, iar la Cantaros antrepozitele şi c l ă d i r i l e
comerciale. Ansamblul a fost fortificat şi
imediat au fost ridicate „Zidurile lungi"
[vezi expresia] pentru a proteja comuni-
caţia cu Atena, pe o distanţă de circa
10 km.
Oraşul propriu-zis a fost construit în două
faze: prima pe vremea lui Temistocle, a doua
în timpul guvernării lui Pericle, treizeci de
ani mai tîrziu. Cunoscutul arhitect Hipoda-
mos din Milet [vezi numele] a. stabilit
reţeaua de sistematizare a oraşului nou. S-au
găsit la faţa locului borne care indică limitele
dintre aceste cvartale. Citim pe bornele des-
coperite „Limita portului şi a străzii", „Li-
mita de ancorare publică". „De la această
stradă pînă la port, domeniu public". Abia în
a doua fază a operaţiei s-a stabilit amplasa-
mentul pieţei (agora) şl a diverselor cartiere.
Imediat după întemeiere, Pireul a început
să joace în viaţa Atenei un rol capital. Fiind
singura fereastră deschisă spre mare, trebuia
să ram î n ă la adăpost de ori ce ingerinţă străină
şi blocada lui ar fi însemnat foametea şi sufo-
carea întregului ţinut. S-a dezvoltat rapid ş i ,
429
cum e si natural, aci s-au instalat numeroşi
meteci, care au asigurat prosperitatea comer-
ţului atenian. Bancherii şi negustorii, care
înlesneau schimbul, armatorii, comercianţii
de tot felul şi docherii dădeau portului aspec-
tul viu şi pestriţ pe care mai tîrziu îl vom
găsi la Alexandria, la M a r s i l i a în timpurile
noastre sau la Neapole în perioada navigaţiei
cu pînze. Multe culte străine, mai ales cel al
zeilor egipteni, şi-au găsit azil în acest loc a t î t
de cosmopolit, înainte de a pătrunde pînă în
inima Atenei. P. D.
P I R O N [ P Y R R H O N ] şi S C E P T I -
C I I . Piron din Elis, tipul de filozof sceptic,
a fost contemporan cu Teofrast (secolul al
IV-lea). Ca şi Socrate, el η-a scris nimic. Ele-
vul său Timon din Flius a făcut elogiul său şi
l-a aşezat mai presus de toţi ceilalţi filozofi.
Piron se pare că a adunat, pe de o parte, tra-
diţia socratică, prin intermediul filozofilor
din Elis (şcoala lui Fedon) şi din Megara (Bri-
son) şi, pe de altă parte, tradiţia lui Democrit
[vezi numele], amestecată cu elemente ale
şcolii cirenaice [vezi A r i s t i p], prin
intermediul lui Anaxarhos din Abdera.
Piron l-a însoţit pe acesta din urmă în expe-
diţia lui Alexandru cel Mare. Astfel are
ocazia să constate forţa sufletească a fachiri-
lor (gymnosophistai). Fără îndoială, această
a treia influenţă l-a ajutat să interpreteze
pentru greci „atît în speculaţii, c î t şi în prac-
tică, idealul hindus al renunţării" (L. Robin).
El i-a surprins pe contemporanii săi prin
impasibilitatea sa imperturbabilă (ataraxic),
prin blîndeţea şi calmul său. Piron propovă-
duia tăcerea (aphasia) şi indiferenţa (,,nu
prefer nimic altui lucru"), conformîndu-se
totuşi felului de viaţă al concetăţenilor săi.
în secolul al Ill-lea şi al ll-lea, Noua Acade-
mie a lui Arcesilau şi Carneade, în lupta
sa împotriva dogmatismului stoic, a dat o
interpretare sceptică, atît platonismului,
cît şi ,,ignoranţei socratice", ceea ce a dus
la o atitudine relativistă. Trebuie să facem
totuşi o deosebire între această şcoală şi
430
şcoala sceptică propriu-zisă. î n secolul l,
Enesidem din Cnosos, care a trăit la Alexan-
dria [vezi M e d i c i n a e m p i r i c ă ] , a
scris Discursurile pironiene şi a clasificat
principalele tipuri de argumente care combat
afirmaţiile dogmatice şi demonstrează rela-
tivitatea cunoaşterii. Acestea s î n t cei zece
tropoi (moduri) pentru suspendarea judecăţi i
(epokhe): variaţiile de percepţie datorate
distanţei, vîrstei, stării sănătăţii, frecvenţei
etc., variaţiile aprecierilor morale şi critica
raţionamentului cauzal. Lista tropilor a fost
apoi concentrată şi redusă la cinci, şi ulterior
la două: critica evidenţei şi a demonstraţiei.
La sfîrşitul secolului al ll-lea şi la începutul
secolului al Ill-lea e.n., atrăitmedicul Sextus
Empiricus, căruia i se datorează expunerea
fundamentală a doctrinei sceptice: Schiţele
(Hypotyposeis) pironiene, precum şi o critică
a principalelor doctrine filozofice şi ştiin-
ţifice ale antichităţii, în timp ce preocupările
primilor sceptici erau mai ales de ordin
moral, Sextus — recomandînd şi el moderaţia
şi calmul care rezultă din suspendarea jude-
căţii — se îngrijeşte mai ales de metodologie.
El semnalează absenţa unui criteriu valabil
al adevărului, arată insuficienţa silogismului
(unde premisa majoră nu e adevărată d e c î t
dacă concluzia e verificată) şi a raţionamen-
tului cauzal, în conformitate cu spiritul
medicinii empirice [vezi cuvîntul] se mul-
ţumeşte să înregistreze concomitentele
şi consecinţele. Sextus Empiricus anticipa
astfel atitudinea pozitivistă adoptată ulterior
de ştiinţe. P.-M.S.
P l R U S [P Y R R H O S]. Viaţa lui Pirus,
regele Epirului (307—272), este aceea a unui
aventurier extraordinar, din care nu lipseşte
nimic din ceea ce ar putea tenta pe autorul
unui film foarte spectaculos: expediţii înde-
părtate, acte de bravură şi de generozitate,
acţiuni frapante (e de ajuns să amintim de
bătălia în care atacul elefanţilor a răspîndit
teroarea în rîndurile armatei romane), în
contrast cu Pirus şi avînd trăsăturile artificial
 tradiţionale ale unui bătrîn cu barbă lungă,
îl vedem pe consilierul său, diplomatul Ci-
neas, care rosteşte maximele lui Plutarh şi
îndemnuri la moderaţie, în spiritul înţelep-
ciunii antice. O atare imagine η-ar fi d e l o c
departe de adevărul istoric.
într-adevăr, cariera acestui războinic, care
nu putea sta inactiv şi era totdeauna gata de
isprăvile cele mai temerare, abundă în epi-
soade remarcabile. Avea doar doi ani cînd
tatăl său a fost detronat de o răscoală şi
Pirus a fost dus în taină, peste un rîu învol-
burat, la Glaucias, regele ilirilor, căruia i-a
fost milă de copil şi a refuzat să-l dea pe
mîna rebelilor. La doisprezece ani, s-a urcat
pe tronul tatălui său, dar a fost alungat în
302. A plecat în Asia, la cumnatul său Deme-
trios Poliorcetul şi a participat alături de
el la iupta de la Ipsos (301), în care s-au
înfruntat foştii generali ai lui Alexandru
ce! Mare. Cu toate că era încă foarte tînăr
(avea pe atunci numai treisprezece ani), s-a
distins prin curajul său. Demetrios a fost
învins şi i-a încredinţat lui Pirus conducerea
Ahaiei şi Argolidei, apoi I-a trimis ca ostatec
la Alexandria, unde a rămas doi ani. Acest
tînăr, format în condiţiile vieţii aspre din
Epir şi Iliria, a ştiut totuşi să se adapteze la
atmosfera rafinată de la curte. Ptolemeu al
li-lea i-a apreciat talentele, iar Berenice i-a
dat de soţie pe Antigona, fiica sa din prima
căsătorie. Pirus a primit mijloacele necesare
pentru a-şi recuceri tronul şi la 22 de ani
s-a urcat pe tronul Epirului, propriul său
regat, îndată ce s-a simţit destul de puternic
ca să intervină în politica internaţională, a
contractat noi căsătorii cu prinţese barbare,
a rupt legăturile cu Demetrios, a pătruns în
Macedonia, s-a proclamat rege al acestei
ţări (288) şi a invadat Tesalia, dar în 285 a
fost împins înapoi, în teritoriul său. Epirul
şi-a lărgit hotarele prin mai multe anexiuni,
spre nord şi sud. în 281, Pirus a răspuns
apelului lansat de tarentini, care căutau un
aliat împotriva Romei. S-a lansat într-o
serie de expediţii, îi învinge pe romani la
Heracleea, graţie elefanţilor, începe trata-
tive cu învinşii, apoi aleargă să dea ajutor
Siciliei, ameninţată de Cartagina, şi se pro-
clamă rege al acesteia. Un eşec în faţa oraşu-
lui Lilybaeum îl obligă să se retragă în Grecia
Mare, unde jefuieşte sanctuarul Persefonei
din Locri. în 275, este constrîns să abandoneze
Italia. La întoarcerea sa în Epir, este cuprins
din nou de vechile sale ambiţii, devine pentru
a doua oară rege al Macedoniei, pătrunde
pînă în inima Greciei, traversează Pelopo-
nezul, dar nu reuşeşte să cucerească Sparta.
Se îndreaptă atunci' spre Argos şi, într-o
bătălie pe străzile acestui oraş, moare în
272, ucis de o ţiglă pe care o femeie bătrînă
i-o aruncă în cap de pe acoperişul casei.
Un destin straniu, care a provocat, din
antichitate şi pînă în zilele noastre, comen-
tarii din cele mai diverse. Pirus a fost com-
parat cu Alexandru. Viaţa sa η-a fost mai
puţin romantică decît aceea a marelui cuce-
ritor şi poate că numai soarta potrivnică
a făcut din acest spirit excepţional, din
acest războinic plin de curaj şi energie, un
simplu aventurier. P. D.
P I S I S T R A T E [ P E I S I S T R A T O S],
P I S I S T R A T I Z I I [P E l S l S T R A-
T l D A l]. în ochii noştri, Pisistrate
este tipul de tiran a cărui politică seamănă
cu aceea a „despoţilor luminaţi" din secolul
al XVIIl-lea e.n.
A exercitat dictatura la Atena între 561
şi 528, cu două întreruperi care însumează
paisprezece ani, timp în care a fost trimis
în exil. După moartea lui, i-au urmat fiii
săi. Unul dintre ei, Hiparh, care a încercat
s-o seducă pe sora lui Harmodios, a fost
asasinat în 514 de acesta din urmaşi de Aristo-
geiton. Cei doi tiranicizi (tyrannoktonoi)
au devenit eroi ai libertăţii. Celălalt fiu al
său, Hipias, a fost alungat în 510 de revoluţia
democratică a lui Clistene.
Pisistrate, nobil prin naştere, şi-a cucerit
gloria respingînd un atac al megarienilor,
Şi-a exploatat popularitatea, obţinînd pentru
431

garanţia securităţii sale pe care o pretindea
ameninţată, o gardă personală. Aceasta a
pus mina pe Acropole, sediul guvernului,
şi şi-a impus puterea asupra Atenei. Alungat
după cîţiva ani, a revenit în triumf, condus,
după cum se spunea, de însăşi zeiţa Atena
(în realitate de o femeie frumoasă căreia îi
dăduse înfăţişarea zeiţei). Domnia sa a fost
folositoare şi strălucită: el a asigurat ţăra-
nilor dreptul de proprietate asupra petecului
lor de pămînt, a dezvoltat cultura viţei de
vie şi a (acut totul ca să-i împiedice pe ţărani
să-şi părăsească pămîntul, îngroşînd rîndufile
păturii lipsite de avere de la oraş, care se
dezvolta în mod periculos. In oraşe, m i c i i
meseriaşi erau încurajaţi; olarii îşi înmul-·
ţeau atelierele şi cucereau printr-o luptă
îndîrjită piaţa internaţională, în detrimentul
432
Capul Călăreţului Foyne-Rampm. Arta atică. Mijlocul
secolului al Vl-iea. Muzeul Louvre. Foto Chevo/on,
rivalilor lor din Rodos şi din Corint. Rela-
ţiile comerciale profitau de o pace pe care
o asigurau raporturile în general prieteneşti
între Pisistrate şi ceilalţi tirani. O înţeleaptă
administraţie financiară, stabilirea unui im-
pozit de 20%, baterea unor monede avînd ca
emblemă o bufniţă şi capul Atenei au adus
ţării o prosperitate fără precedent. Lucrările
de utilitate publică ofereau în acelaşi timp
de lucru muncitorilor şi asigurau cetăţenilor
o viaţă mai uşoară. S-a făcut şi o încercare
de sistematizare urbanistică prin rectificarea
anumitor străzi şi construcţii de canale şi
de f î n t î n i .
Pentru a ridica prestigiul Atenei şi din
pietate pentru zei, au fost restaurate sanc-
tuarele, Acropoleà a fost înzestrată cu o
intrare monumentală, care avea să inspire
pe Mnesicles în construirea Propileelor.
Templul zeiţei Atena (Hecatompedon) a
fost mărit şi împodobit cu un fronton de
marmură. In afara platoului, Pisistrate a
pus temei iile unui templu gigant (Olympeion),
care va fi terminat abia sub împăratul Ha-
drian, şi a instalat acolo sanctuarul încă
modest al lui Dionisos, un zeu al cărui cult
începea să se răspîndească. Din înclinaţie
şi ca să îndepărteze de la politică o nobilime
ostilă tiraniei, Pisistrate şi fiii săi s-au încon-
jurat de o curte fastuoasă, al cărei gust apare
în preţiozitatea unor opere de artă ca, de
exemplu, Călăreţul Rampin (în sculptură)
sau cupele „Micilor Maeştri" (în ceramică).
Numeroase ofrande votive, mai ales statui
de marmură, numite korai si kuroi [vezi
cuvintele] atestă a t î t bogăţia celor ce le
comandau, cît şi talentul executanţilor.
Nici literatura η-a fost uitată: Pisistrate a
alcătuit o ediţie a poemelor homerice, ca să
fixeze astfel o tradiţie ezitantă. A adus la
curtea sa pe Anacreon din Teos şi pe alţi
poeţi, in timpul tiraniei, Atena şi-a găsit
în aproape toate domeniile orientarea care
o va caracteriza, iar secolul lui Pisistrate se matician, inginer şi om politic, care a exer-
va număra pe drept c u v î n t printre ,,marile citat o mare influenţă asupra lui Platon,
secole" ale omenirii. P. D. precum şi medicul Alcmeion din Crotona
[vezi numele]. Empedocle [vezi numele]
P I T A G O R A [PYTHAGORAS]. a adoptat teoriile pitagoriciene despre suflet
Pitagora s-a născut la Samos, pe la 570, şi reîncarnările s a l e (metemsomatoza). Unii
şi a venit în Italia de sud, aşa cum au făcut dintre pitagoricieni, după o revoluţie care
în acea vreme mulţi ionieni. A i c i a î n t e - i-a îndepărtat de la putere, s-au refugiat la
meiat o a s o c i a ţ i e religioasă, care s-a impus F l i u s . La î n c e p u t u l i m p e r i u l u i , s-a constituit
p r e l u î n d puterea politică la Crotona către la Roma o ş c o a l ă neopitagoriciană foarte
530. Această confrerie credea î n r e î n c a r n a r e a influentă, în frunte cu Nigidius Figulus.
sufletelor în trupuri de oameni sau de ani- în 1920, s-a descoperit la Roma o b a z i l i c ă
male şi chiar în unele plante. Se credea că neopitagoriciană subterană, cu podoabe de
Pitagora avea dărui reminiscenţei, care îi stuc care ilustrau în mod simbolic destinul
permitea să-şi amintească de v i e ţ i l e s a l e sufletului. P,-M.S.
anterioare. Secta avea o d i s c i p l i n ă severă,
care cerea păstrarea secretului, respectul P I T A G O R A [PYTHAGORAS]
pentru autoritatea maestrului, purificări DIN RHEGION. Deşi s-a născut la
rituale, exerciţii de memorie, examene de Samos, în ultimul pătrar al secolului al
conştiinţă, precum şi diverse interdicţii, Vl-lea, sculptorului Pitagora i se spune
în special în privinţa alimentelor. Pitagora „din Rhegion", după oraşul de adopţiune
preda o cosmologie apropiată de cea mile- occidental. Prin această dublă apartenenţă,
siană. Se deosebea de aceasta prin locul ca şi prin stilul său, el ilustrează schimbările
esenţial pe care îl rezerva numerelor, repre- care se efectuau, în prima treime a secolului
zentate sub o formă s p a ţ i a l ă : puncte juxta- al V-lea î n t r e arta ioniană (cu forme rafinate,
puse formînd pătrate, triunghiuri şi drept- drapaje brodate, figuri şi pieptănături cău-
unghiuri. „Lucrurile, spunea el, s î n t numere." tate) şi arta doriana, caracterizată prin
El a descoperit raporturile numerice simple statui cu musculatura atletică strict ordonată,
(2/1, 3/2, 4/3), care defineau acordurile prin volume s o l i d e si puternic structurate.
muzicale fundamentale (cuartă, cvintă, oc- Textele au păstrat o lungă listă de atleţi
tavă) şi credea că distanţele care separă învingători la marile concursuri panelenice,
corpurile cereşti a s c u l t ă de aceleaşi pro- pe care Pitagora i-a reprezentat în bronz,
porţii. De aici vine ideea de armonie a sfe- iar Pindar i-a celebrat în odele sale.
relor şi importanţa atribuită muzicii. Dar R. M.
descoperirea teoremei care-i poartă numele
a arătat că nu e posibil să se generalizeze P I T E C R I T O S [PYTHEKRITOS]
aceste concepte şi că există şi numere ira- S-a născut probabil la Roma şi e autorul
ţionale, de exemplu acela care exprimă presupus al Victoriei din Somotrace, minunata
raportul dintre latura unui pătrat şi diago- Nice coborînd în zbor la prova corăbiei sale.
nala sa. Corpul, aplecat î n a i n t e , se sprijină pe picio-
După moartea lui Pitagora, d i s c i p o l i i s ă i rul drept, în timp ce s t î n g u l rămîne liber.
s-au împărţit în conservatori sau a c u s m a t i c i Unitatea ş i d i n a m i c a mişcării s î n t exprimate
(akusmatikoi), care se ocupă de aritmologie, prin freamătul aripilor, amîndouă desfăcute
şi matematicieni, care fac să predomine (dar la î n ă l ţ i m i diferite) şi prin tratarea
Punctul de vedere ş t i i n ţ i f i c . Din al doilea savantă a drapajului, care are unele falduri
grup făcea parte şi Arhitas din Tarent, mate- fluturate de vint, iar altele adunate î n pli-

433
 V i c t o r i a din Sa-
motrace. Circa
190. Muzeul lou-
vre. Foto Vig-
neau.

seuri, în timp ce, pe mari porţiuni, stofa se
lipeşte de corp, s u b l i n i i n d prin transparenţă
pieptul, conturul picioarelor şi pîntecele.
Acest joc subtil de contraste ale drapajului,
cînd l i b e r , c î n d lipit de corp de adierea brizei,
accentuează vibraţia mişcării, care se degajă
din întregul trup. Ea se exprimă cu o inten-
sitate deosebită în părţile care apar ca şi cum
ar fi goale sub draperia „umedă" şi e pusă încă
mai mult în valoare de poalele petrecute ale
mantalei, îmbinate într-un mod foarte savant
între picioare, R. M.
P l T I O S [P Y T H l O S]. Arhitect io-
nian, care, după mărturia lui Pliniu şi Vitru-
viu, a făcut planurile templului zeiţei Atena

434
din Priene şi al Mauzolejlui din Halicarnas, nu producea destul ca să-i poată hrăni [vezi
una dintre cele şapte minuni ale lumii. Este A g r i c u l t u r a ] , încă Homer numea pe
un reprezentant tipic al artei greceşti din oameni „mîncătorii de făină". Hrana de toate
acea epocă de la mijlocul secolului al IV-lea, zilele, pentru oamenii de rînd şi pentru
în care arhitectura greacă ajunge la un echili- sclavi, era o turtă rotundă, din făină de orz
bru graţios şi aerian, între masele uneori (maza). O lege a lui Solon prevedea că pîinea
cam greoaie ale epocii clasice şi fragilitatea de grîu fort os) nu trebuia să se m ă n î n c e
prea uscată şi săracă a perioadei elenistice, decît în zilele de sărbătoare. Arăta ca o
în tratatul tehnic în care î ş i comentează pîine rotundă, mai mult sau mai puţin alun-
opera, Pitios apără s t i l u l ionic, mai suplu şi gită, în vechime, p î i n e a de orz şi de grîu
mai bine adaptat temperamentului său decît era coaptă acasă, dar în secolul lui Pericle
severitatea dorică. El formulează o serie de se găsea de vînzare la brutării, în secolul al
exigenţe foarte mari pentru formaţia arhi- IV-lea, numai gospodinele din f a m i l i i l e
tectului, care trebuie să stea în primele foarte sărace mai făceau pîine de casă. Plu-
rînduri ale spiritelor cultivate, nu numai tarh ne spune că t r i m i ş i i lui Alexandru cel
prin cunoştinţele sale în domeniul artelor, Mare au fost foarte miraţi cînd au găsit-o
ci şi pri'n cele ştiinţifice. Această con- pe nevasta lui Focion plămădind aluatul
cepţie ştiinţifică — aproape matematică din care urma să facă singură pîinea necesară
•— despre arhitectură se vădeşte î n tem- pentru gospodărie. R. F.
plul pe care l-a ridicat, pe o terasă
proeminentă, în mijlocul noului oraş Priene,
pe la 340.
Cu c î ţ i v a ani mai înainte, cam pe la 350,
Pitios primise, împreună cu parianul Satiros,
comanda mauzoleului, pe care Artemisia,
soţia regelui carian Mausolos, voia să-l clă-
dească pentru soţul său decedat. Decoraţiile
sculptate au fost opera a patru maeştri din
acea epocă: Scopas, Timoteos, Briaxis şi
Leohares. Toţi aceşti artişti, dintre care
uni i erau în acelaşi timp arhitecţi si sculptori,
au tratat în forme plastice greceşti o temă
arhitecturală mai mult orientală decît elenică.
Acest tip de monument a avut un mare suc-
ces. El s-a răspîndit în Siria ş i , în epoca
romană, apare chiar în părţile occidentale
ale imperiului, dovedind că opera lui Pitios
a avut o influenţă profundă şi o largă răs-
pîndire. R. M.

P î l N E . P î i n e a era baza alimentaţiei gre-

cilor, mai ales a atenienilor, care importau
mari cantităţi de cereale, fiindcă ţara lor

rerneie frătnîntînd aluatul. Teracotă de Tanagra. Sfir-

Şitul socolulm' al Vl-lea, Muzeul I.ouvre. Tofo Te/.

435
P î N G Λ R l R E. Ideea că o crimă produce
la cel care a cornis-o o pîngărire materială,
fizică, şi că această pîngărire este conta-
gioasă, stă la baza multor credinţe şi obice-
iuri care ne surprind. Oricine a produs văr-
sare de s î n g e (cu excepţia războiului) este şi
rămîne impur, pînă în momentul în care este
eliberat, printr-o ceremonie rituală, de ceea
ce grecii numeau m;^mo. Cînd Oedip a fost
dovedit vinovat că şi-a omorît tatăl, supuşii
săi l-au alungat din Teba, nu din considerente
morale, ci fiindcă s i m p l a sa prezenţă provo-
case o epidemie de ciumă, de care tebanii
nu puteau scăpa d e c î t odată cu plecarea lui
Oedip din cetate. Şi dacă. în tristele s a l e
peregrinări prin Grecia, este rău primit
pretutindeni, în ciuda legilor de ospitalitate
la care grecii ţineau a t î t de mult, aceasta se
explică prin faptul că prezenta sa ar fi pîn-
gărit iremediabil căminul şi pe cei care l-ar
fi primit. Chiar şi un zeu, dacă a comis o
vărsare de s î n g e î n anumite împrejurări,
trebuie să se spele de această crimă. Apolon,
după ce a omorît şarpele Piton, a fost nevoit
să se exileze la hiperboreeni. Pîngărirea
e x i s t ă chiar dacă omorul a fost involuntar.
A fost deci necesar să se instituie un întreg
ritual de purificare, la care mulţi au trebuit
să se supună. P. D.
P L A T E E A [P L A T A l A l ] . Plateea,
orăşel din Beoţia, î ş i datorează renumele
marii bătălii pe care grecii au dat-o aici, în
479, cu perşii. Grecii au î n v i n s şi victoria lor
a fost hotărîtoare, ca şi aceea de la Salamina,
în urma căreia generalul persan Mardonios
a ordonat trupelor sale să părăsească Grecia.
Dar plateenii, care făcuseră în această împre-
jurare dovadă de eroism si sprijiniseră cu
fidelitate pe atenieni şi în alte bătălii, erau
detestaţi şi invidiaţi de tebani, vecinii lor.
în 431 aceştia au atacat oraşul ; această agre-
siune fără succes a fost una din cauzele declan-
ş ă r i i războiului peloponeziac — război fatal
pentru mica cetate, fiindcă în 427, după un
lung asediu, a fost cucerită de tebani, fără
436
să primească spriiinul aliaţilor săi atenieni.
Oraşul a fost distrus şi locuitorii masacraţi.
P. D.
P L A T O N . S-a născut pe la 428/7 la Atena,
dintr-o familie aristocratică ce se trăgea din
Codros şi din Solon. După ce a fost elevul fi-
lozofului heraclitean Cratuos, care insista
asupra curgerii rapide a s e n s i b i l u l u i , Platon
l-a frecventat pe Socrate. Ar fi fost normal să
intre în v i a ţ a politică, dar a fost dezamăgit
deopotrivă de nedreptăţile g u v e r n u l u i celor
Treizeci de tirani, de care a fost legat şi un-
chiul său Harmides, c î t şi de reacţia demo-
crată care l-a omorît pe Socrate. A făcut
atunci, în 399/398, o lungă călătorie în Egipt,
Cirenaica, S i c i l i a şi Italia de sud. La întoar-
cere, a cumpărat grădina numită,,a lui Aca-
dernos" şi a instalat acolo o şcoală de cercetări
filozofice, ştiinţifice şi politice, pe care a de-
numit-o Academia [vezi cuvîntul]. A revenit
de două ori în S i c i l i a (în 367 şi în 361), în spe-
ranţa de a instaura la Siracuza un guvernă"
mînt ideal, cu ajutorul tiranului Dionisioscel
Tînăr şi al unchiului său Dion, pe care Platon
îl convertise la filozofie. Dar de fiecare dată
călătoria sa s-a terminat foarte prost. A mu-
rit la Atena în 348/347, f ă r ă s ă f i putut term ina
ultima sa lucrare Legile.
Opera lui Platon e formată din dialoguri fi-
lozofice; fiecare pleacă de la o problemă anu-
mită, sugerează o vedere de ansamblu, apoi
autorul lasă de cele mai multe ori în seama ci-
titorului sarcina s-o rezolve. Erudiţii au reu-
şit încă de acum o sută de ani să stabilească
cronologia dialogurilor. Ele pot fi împărţite
în următoarele trei perioade:
1. Perioada de tinereţe şi de maturitate.
Dialogurile considerate ca lucrări de ti-
nereţe se termină uneori cu un eşec apa-
rent. S î n t cunoscute sub numele de apo-
retice (de la cuvîntul aporia— impas, di-
ficultate). Folosind indicaţiile risipite în
cursul d i a l o g u l u i , cititorul trebuie să găsească
singur explicaţiile, în general, Platon caută
 să atingă, în spatele fluxului de aparenţe, rea-
lităţile absolute care îi vor permite să scape
de relativism si să atingă o cunoaştere sta-
bilă, învăţătura lui Socrate l-a permis să gă-
sească atare realităţi în sfera morală: virtu-
ţile. Dar există realităţi absolute şi în lumea
esenţelor matematice (pitagoricianul Arhitas
din Tarent ş i , mai t î r z i u , geometrul Eudoxos
d i n C n i d vor contribui la înţelegerea acestei
lumi) şi în dom en iul Frumosului (valorile este-
tice). Platon numeşte aceste realităţi „Forme"
sau „Idei", care s î n t î n acelaşi timp noţiuni şi
tipuri structurale, împreună, ele se î n a l ţ ă ca
o pi ram id ă spre o idee culminantă: aceea a Bi-
nelui, singura care permite înţelegerea şi ex-
plicarea universului (Republica, cartea VI) şi
spre care ne conduce metoda dialectică. Cu-
noaşterea acestor esenţe e asociată cu remi-
niscenţa (amintirea cunoştinţelor obţinute
înainte de naştere, vezi dialogul Menon). în-
tr-adevăr, s u f l e t u l e x i s t ă î n a i n t e a c o r p u l u i ş i - i
supravieţuieşte; e un factor de armonizare
legat prin esenţa sa de ideea de viaţă, căci
exclude moartea, v. Fedon (Phaidon), E prezen-
tat mai tîrziu în Fedru (Phaidros) (245) ca
principiu automotor. Mai multe mituri pla-
tonice ilustrează prin imagini sugestive des-
tinu l sufletelor: după moarte ele sînt judecate
(Gorgias; Republica, Cartea X, mitul lui Er
armeanul). După o mie de ani de la judecată
sufletele î ş i aleg liber noi destine. Mitul
din Fedru îi arată pe zei umblînd în care pe
bolta cerească (e probabil o reprezentare ale-
gorică a aştrilor). Dincoio de cer e lumea ide-
ilor, pe care zeii le contemplă. Sub ei şi sub
bolta cerească, circulă carele cu suflete. Su-
fletele mai privii eg i at e pot să arunce o privire
asupra lumii supra-cereşti ; ceea ce înregis-
trează astfel va reapărea ulterior sub forma
reminiscenţei şi le va face capabile să recu-
noască, atunci cînd vor întîlni frumuseţi pă-
mînteşti, ideea de Frumos, contemplată an-
terior în lumea supra-cerească. După ce, în
Fedon, Platon afirmă unitatea sufletului, în
Fedru recurge la o imagine tripartită: un vi-
zitiu (raţiunea) şi doi cai (pasiunile generoase
şi pasiunile inferioare). Această doctrină con-
stituie baza unei morale, după care e mai bine
să suferi nedreptatea decît s-o faci (căci ea
dăunează sufletului) şi a unei p o l i t i c i , care
explică natura relelor de care suferă cetăţile
şi remediul propus de Platon. Relele rezultă
din pierderea simplităţii naturale şi din fap-
tul că nu mai există decît societăţi decăzute,
care derivă în mod necesar unele din altele:
timocraţia (falsa aristocraţie), oligarhia ego-
istă, democraţia anarhică şi în s f î r ş i t t i r a n i a .
Remediul constă în selecţia şi educarea ştiin-
ţifică si filozofică a conducătorilor. Aceştia
vor trebui să organizeze un regim politic co-
munitar, unde conflictele egoiste de familie
vor f i evitate prin fuziunea f am iii i lor în cetate.
II. Perioada de mijloc. într-o serie de
dialoguri metafizice, Platon reuneşte cele
mai puternice obiecţii care pot fi aduse teo-
riei Ideilor (Parmenide, partea l) şi î ş i pro-
pune să examineze în profunzime î n s e ş i ba-
zele cunoaşteri i. în Teetet .(Theaitetos) c r i t i c ă
mai î n t î i cunoaşterea sensibilă şi relativis-
mul lui Protagoras, apoi demonstrează că opi-
nia, chiar dacă este adevărată, nu e un funda-
ment solid, în Sofistul atacă tradiţia eleată
pentru a arăta că, pe lîngă Fiinţă, trebuie ad-
misă si existenţa lui „Celălalt", a cărui pre-
zenţă permite mişcarea şi gîndirea. în ultima
parte din Parmenide, Platon aprofundează di-
ficultăţile pe care le conţin concepţiile despre
Unitatea supremă. Pentru a explica geneza
Fiinţei, î n Fileb (Philebos) introduce noţiunea
pitagoriciană de „acţiune de limitare exerci-
tată asupra nelimitatului"; ea provoacă un
amestec a cărui cauză trebuie căutată. Ală-
turi de dialectica ascendentă, dialectica des-
cendentă ocupă un loc din ce în ce mai mare
în acelaşi dialog (metoda diviziunii): Binele
neputînd fi atins în însăşi esenţa sa, este per-
ceput sub trei aspecte: frumuseţea, proporţia
'şi adevărul. Moralitatea e înlocuită prin anu-
mite plăceri pure. în s f î r ş i t , Politica opune ri-
gidităţii legii supleţea de adaptare a ade-
văratului om politic.
437
 III. Opere de bătrîneţe. în minuna-
tul dialog Timeu (Timaios), Platon ne pro-
pune o întreagă cosmologie şi o biologie a
cărei influenţă va continua multe secole. El
revine la problemele politice în Cn't/os, operă
neterminată. Imensa lucrare Legi/e, la care
Platon a lucrat în ultimii săi ani, conţine o
adevărată-enciclopedie politică, inclusiv ba-
zele ei teologice. Opera are forma unui pro-
iect de constituţie pentru o cetate imaginară
(soluţie mai puţin riguroasă d e c î t cetatea
ideală s'chiţată în Republica, dar mai uşor de
realizat), în ultima carte a Metafizicii lui
Aristotel, se găsesc aluzii la „doctrinele ne-
scrise ale lui Platon", doctrine în care vede-
rile asupra numerelor ideale ar fi ocupat un
loc important.
Gîndirea lui Platon a exercitat de-a lungul
secolelor o influenţă considerabilă î n dezvol-
tarea filozofiei. Teoriile filozofice profunde
sînt exprimate într-un stil fermecător; con-
sideraţiile morale, politice şi ştiinţifice abun-
dă; miturile fac a c c e s i b i l e , într-o formă sen-
s i b i l ă şi poetică, unele noţiuni importate
pentru cei ce s-ar simţi descurajaţi de formu-
lările abstracte, dar î n acelaşi timp miturile
creează, pentru cei cu talent de abstracti-
zare, probleme fundamentale (vezi, de pildă,
cea formulată la s f î r ş i t u l dialogului Parme-
n/'c/e), probleme la care nu s-au găsit î n c ă
soluţii. Opera lui Platon este o invitaţie
permanentă la o meditaţie mereu mai
profundă. P.-M.S.
P L E I A D E L E [P L E l A S]. Cele şapte
stele care formează constelaţia Pleiadelor au
fost la început şapte surori, fiicele lui Atlas.
Zeus le-a metamorfozat ca să le scape de dra-
gostea lui Orion, un vînător beoţian, care le
urmărea de cinci ani. P. D .
P L O T I N [P L O T l N O S]. Filozof neo-
platonician, născut pe la 205 e.n. A audiat în-
tre 233 şi 242, la Alexandria, lecţiile lui
Amonios Sacas, care i-a deschis gustul pentru
filozofie. (Din opera acestuia nu ne-a rămas
438
nimic.) în speranţa de a lua contact cu înţe-
lepţii din Orient, a participat la expediţia
nefericită organizată de împăratul Gordian
contra Persiei, După aceea s-a instalat la
Antiohia şi apoi la Roma, unde a predat pînă
la moarte (270). Discipolul său Porfirios [vezi
numele] a adunat în şase Eneode (grupuri de
c î t e nouă lucrări) cele 54 de tratate lăsate de
Plotin. Aceste tratate încep î n general prin
expunerea unei d i f i c u l t ă ţ i tehnice, de la un
comentariu al lui Platon sau Aristotel. Difi-
cultatea iniţială este situată treptat în raport
cu ansamblul s i s t e m u l u i platonic, aşa cum I-a
văzut Plotin, în felul acesta s i s t e m u l se lim-
pezeşte încetul cu încetul, fiind abordat din
diferite puncte de vedere.
Plotin î ş i ridica cititorul de la lumea sen-
s i b i l ă la lumea inteligibilă, care e x i s t ă î n
cea dintîi si a cărei strălucire se manifestă în
frumuseţile lumii fizice. Pentru a fi capabil
să conceapă lumea inteligibilă, Plotin îl in-
vită pe cititor să facă abstracţie de materia-
litate şi de spaţiu. Lumea inteligibilă, pe care
Plotin o numeşte Inteligenţă (Nus), este for-
mată din ansamblul strălucitor al ideilor; de
la această multitudine armonioasă î n s ă tre-
buie să urcăm pînă la principiul suprem, pe
care Plotin (ca şi Platon) îl numeşte Unul şi
care este inefabil: el este „Primul Principiu"
sau „Prima Ipostază". La acest principiu se
poate ajunge prin intelect (prin analogie sau
prin negaţie, de exemplu), dar nu poate fi
atins cu adevărat decît prin extaz. Din Unul
emană o radiaţie, din care se naşte Nus (ipos-
taza a doua), iar din Nus emană o a treia
ipostază, Sufletul, care î n v ă l u i e lumea. Plotin
pare uneori atras de o concepţie monistă, în
care materia apare ca produs al unei revoluţi i
raţionale, în general î n s ă Plotin vede în ma-
terie doar o realitate negativă şi concepţia
dominantă în opera sa este dualismul, care
implică o cădere a Sufletului, atras, ca Nar-
c i s , de propria sa reflectare. Astfel sufletul
coboară în corpuri şi se diferenţiază, dar fără
a se fragmenta. Nouă ne revine sarcina să ale-
gem nivelul la care dorim să se stabilească.
 Emanaţia (numită şi procesiune) şi conversi-
uneosînt cele două teme c a r e d o m i n ă g î n d i r e a
lui Plotin. Alternarea lor a inspirat mai tîr-
ziu, de-a lungul secolelor, pe mulţi dintre
marii filozofi. P.-M. S.
PLUTARH [P L U T A R K H O S]. Fi-
lozof şi istoric (46—126 e.n.) născut în Beoţia,
la Cheroneea, dintr-o veche fam i l ie de condi-
ţie m i j l o c i e . Pe la douăzeci de ani, a plecat la
Atena, ca să-si desăvîrşeaşcă studiile, dar în
special ca să înveţe ştiinţele şi filozofia. A
fost de asemenea î n Egipt, la Alexandria, şi
de mai multe ori în Italia, mai ales la Roma,
unde a predat filozofia şi a legat numeroase
prietenii. Pe la patruzeci de ani s-a întors la
Cheroneea şi s-a s t a b i l i t aici, fără să renunţe
însă la scurte călătorii în Grecia şi mai ales
la Delfi, unde a avut funcţia de preot al lui
Apolon. Această funcţie sacerdotală, magis-
traturile municipale pecare le-a avut la Che-
roneea, g r i j i l e de părinte fa avut cel puţin pa-
tru băieţi şi o fată) şi proprietăţile sale nu
l-au î m p i e d i c a t totuşi să ducă o v i a ţ ă l i n i ş t i t ă
de înţelept şi de erudit.
Plutarh a scris mult. Deşi multe din lucră-
rile sale s-au pierdut, opera păstrată e aproape
egală cantitativ cu aceea a lui Platon. Ea se
împarte în două categorii: Vieţile paralele şi
Opere morale (care s-ar putea numi mai bine
Opere diverse, căci multe din tratatele reu-
nite sub acest titlu se referă la filozofia ge-
nerală, la ştiinţe, la istorie, teologie şi mo-
rală). E l e c o n ţ i n pagini ciudateşi pline de far-
mec, unde g ă s i m aprecieri originale, infor-
maţii numeroase referitoare la religia şi civi-
lizaţia greacă, dar şi unele lucruri de umplu-
tură. Operele cele mai bine elaborate din
punct de vedere literar ş î n t Dialogurile, în
special Despre dragoste, Despre întîrzierea cu
care pedepseşte divinitatea şi Dialogurile py-
thice.
Plutarh î ş i datorează gloria Vieţilor para-
lele: fiecare volum conţine v i a ţ a unui grec şi
a unui roman ilustru, urmate de ocomparaţie
între ele. El face o operă de istoric dar şi de
psiholog şi moralist, căci îl preocupă mai mult
caracterele, decît realitatea bătăliilor. Plu-
tarh are un mare talent de povestitor; el ştie
să definească cu o mare sobrietate de m ijloace
un presonaj sau să însufleţească o întreagă
scenă. Datorită lui, cunoaştem copilăria, fe-
lul de viaţă, obiceiurile, ideile, sentimentele
acestor oameni mari, despre care alţi istorici
ne povestesc doar faptele lor şi atitudinea
publică. Fiecare ştie sau crede că ştie ce este
un „erou al lui Plutarh". Vieţile paralele au
exercitat o influenţă considerabilă asupra în-
tregii literaturi europene de c î n d au fost tra-
duse de Amyot (în secolul a X V I - l e a e . n . ) p î n ă
la s f î r ş i t u l s e c o l u l u i al X V I I I - l e a e.n. Plutarh
nu e totuşi un mare scriitor. Stilul său este
adesea greoi şi difuz. Dar opera sa rezumă
întreaga c i v i l i z a ţ i e elenică şi prezintă din
acest punct de vedere un interes i m e n s .
R. F.
P O D U R I . Podurile au un rol foarte limi-
tat într-o ţară în care majoritatea nurilor au
apă doar o mică parte din an (şi atunci se trans-
formă în torente furioase) şi în care transpor-
tul mărfurilor se face fie pe mare, fie mai ales
pe spinarea măgarilor şi catîrilor. Albia nu-
rilor se t ravers a cu piciorul, iar dacă cu ren tu l
era foarte iute, călători i aveau timp destul ca
să aştepte pînă se potolea. In timp ce romanii
au fostmari constructori de poduri,grecii n-au
construit aproape nimic, cu excepţia, poate, a
unor punţi de lemn, pe care le reparau după
ce trecea iarna. Ştim totuşi de existenţa c î -
torva poduri. Unele, în Argolida, care par
foarte vechi, erau construite în stilul cido-
pean (nişte ziduri groase, la mijlocul cărora
exista un jgheab îngust pentru trecerea apei).
Altele, cu o tehnică mult mai savantă, î n v ă -
ţată d e l à romani, datează d in epoca imperială
(de exemplu, podul de peste Cefisos, la Eleu-
sis). Mai trebuie semnalat, pentru secolul al
V-lea, un pod descoperit recent la Brauron,
în Atica, care e executat cu rafinament şi are
o arcadă joasă, dar perfectă. Acest pod de-
monstrează că, atunci c î n d voiau, arhitecţii
439
greci erau capabili să se dovedească foarte
experţi şi în această materie. P. D.
P O E Z I A L I R I C Ă , î n istoria poeziei
greceşti, genul liric s-a dezvoltat după epo-
pee, mai ales între mijlocul secolului al
V l l l - l e a şi s f î r ş i t u l secolului al V-lea. Mitul
epic şi legenda ocupă î n c ă un loc important
în poezia lirică, dar nu mai este elementul
esenţial, ca în epopee. Cîteodată mitul lip-
seşte cu totul, iar atunci cînd e prezent, nu
mai e un scop î n sine. (Poetul se mulţumeşte
să facă aluzie la el.) Esenţialul î n poezia lirică
este sentimentul poetului, pietatea sa şi a po-
porului pentru care cîntă, precum şi împreju-
rările care î l inspiră. Aezii şi rapsozii epici
[vezi cuvintele] psalmodiau, acompa-
niindu-se la liră. Poezia l i r i c ă va da multă
importanţă cîntecului, muzicii şi dansului.
Hexametrul epic devine insuficient pentru va-
rietatea ritmurilor cerute de aceste melodii
şi metrii lirici vor Înflori într-o diversitate
extraordinară. Lirei şi citarei i se adaugă flau-
tul. Limba homerică continuă să influenţeze
pe poeţii l i r i c i , dar, cu toate aceste împru-
muturi, fiecare autor scrie mai ales în pro-
priul său dialect: eolian la Lesbos, dorian la
Sparta, ionian la Smirna şi la Chios. S-au sta-
bilit tradiţii pentru fiecare gen: de pildă, li-
rismul coral, născut într-o regiune doriana,
folosea dialectul doric chiar ia Atena, în tra-
gedia din secolul al V-lea.
Formele îmbrăcate de lirismul grec s î n t de
o varietate extraordinară. Există mai î n t î i o
poezie personală, în care poetul vorbeşte în
numele său pentru a-şi exprima sentimentele,
pasiunile, gusturile şi ideile. Putem distinge
aici poezia elegiaca (constînd din alternanţa
unui hexametru ca un pentametru dactilic),
poezie de obicei g răvaş i sentenţioasă, ca aceea
a lui Teognis; poezia iambică, mai mult sa-
tirică şi agresivă, ca aceea a lui Arhiloh; cîn-
tecul sau oda lesbică şi ioniană, care preamă-
resc dragostea şi plăcerea, aşa cum fac Safo
şi Anacreon. Mai există apoi poezia festivă,
compusă pentru ceremoniile religioase şi ci-
440
vile, în care poetul se face interpretul tuturor
Acestea constituie lirismul coral, care cu-
prinde el î n s u ş i numeroase genuri: imnul
(hymnos) religios, peanul (paίση)grav ş i nobil,
prosodion si partheneia, cîntece de procesiune,
hyporkhemo, cu un ritm rapid, d i t i r a m b u l
(dithyrambes), cor circular şi tumultuos î n c h i -
nat lui Dionisos, enkomia („elogii"), în r î n d u l
cărora trebuie să punem e p i n i c i i l e (epinikia) ,
cîntece de victorie î n onoarea învingătorilor
de la jocurile panelenice, şi în s f î r ş i t threnoi
(„bocete"), în lirismul coral s-au distins mai
ales Alcman, Arion, Stesihoros, Simonide,
Bahilide şi Pindar [vezi numele]. Ditirambul
a dat naştere t r a g e d i e i ; el î n s ă a continuat
săfigureze ca gen literar de s i n e stătător, în
programul Marilor Dionisii şi al Targeliilor,
în secolul al V-lea şi al IV-lea. R. F.
POLIBIU [ P O L Y B I O S]. Istoric
(210—128), născut la Megalopolis, în Arcadia.
Era fiul strategului aheean Licortas, priete-
nul lui Filopoimen. Polibiu a fost iniţiat de
tînăr în problemele politice, în 183 i-a revenit
onoareasă aducă cenuşa lui Filopoimen în pa-
trie. După victoria de la Pidna, obţinută în
168 de Paulus Aemilius asupra lui Perseu,
regele Macedoniei, Polibiu a fost înscris pe
lista celor o mie de ostatici care au fost de-
portaţi în Italia. A rămas şaisprezece ani în
Italia şi la Roma, în epoca de aur a Republicii,
şi a rămas uluit de disciplina şi virtuţile ro-
mane. S-a împrietenit cu Fabius şi P u b l i u s ,
fiii lui Paulus Aemilius, precum şi cu Lae-
lius. Publius. cunoscut sub numele de Scipio
Aemilianus, a obţinut de la Cato, în 150, eli-
berarea ostaticilor aheeni. Polibiu s-a întors
în Grecia, dar Roma devenise pentru el a doua
patrie. A revenit la Roma de mai multe ort
şi I-a întovărăşit pe Scipio în campaniile sale.
în 146, c î n d a fost cucerită Cartagina, Poli-
biu era alături de Scipio. A murit în 128, din-
tr-o căzătură de pe cal.
Mai multe lucrări ale lui Polibiu s-au pier-
dut: Viaţa lui Filopoimen, Tratatul desbre tac-
tică, Istoria războiului numantin. Opera sa
 principală η-a fost păstrată d e c î t în parte. E liclet s-a format la şcoala lui Ageladas din
vorba de Istoria universală în 40 de cărţi. Ea Argos. Sicionian din naştere, a devenit cetă-
povesteşte cucerirea lumii de către romani, ţean al Argosului şi a rămas fidel tradiţiei pe-
de la începutul celui de al doilea război punic loponeziace. în operele sale cele mai celebre,
(221) p î n ă la ocuparea Corintului (146). Doriforul (Doryphoros) de la 445 şi Diadumc-
Polibiu a scris o istorie „pragmatică", adică nos, posterioară cu cincisprezece ani, se poate
consacrată povestirii evenimentelor, şi ,,epi- recunoaşte descendenţa unei lungi s e r i i de
deictică" (pune în lumină î n l ă n ţ u i r e a cauzelor kuroi [vezi cuvîntul]. Dar Policlet nu
şi efectelor). Experienţa sa politică î l ajută să s-a muţumit să însufleţească acest tip statuar
analizeze profund mobilele oameni lor de stat, — aşa cum procedase, la Atena, Calam is —
caracterul popoarelor şi al instituţiilor lor.
S t u d i i l e s a l e despre constituţiile Spartei,
Romei şi Cartaginei s î n t monumente de infor-
maţie exactă şi de comentariu pertinent.
Metoda pătrunzătoare a lui Polibiu se înru-
deşte cu aceea a lui Tucidide. Comparat cu
Titus L i v i u s , care a folosit din plin opera sa,
Polibiu este un Graeculus, care dovedeşte
spirit pozitiv şi realist, în timp ce istoricul
roman se preocupă mai mult de artă şi de re-
torică. Ca scriitor, Poiibiu este foarte clar,
dar stilul este tern şi greoi. Spiritul său este
mai mult ştiinţific d e c î t literar. Ca toţi isto-
ricii vechi, Polibiu a fost şi geograf. Datorită
numeroaselor sale călătorii şi calităţilor sale
de observator, el a îmbunătăţit şi precizat
din multe puncte de vedere cunoştinţele pe
care cei vechi le aveau despre pămînt. Opera
sa e mai valoroasă prin fondul ei, decît prin
formă. Mărturia lucidă şi profundă pe care
Polibiu a adus-o asupra epocii s a l e dovedeşte
că el a fost unul din spirite-le cele mai vigu-
roase în întreaga antichitate. R. F.

POLICLET [P O L Y K L E l T O S]. S î n t
puţini s c u l p t o r i greci care să fi produs a t î t
de puţin şi a căror influenţă să fi fost atît de
durabilă şi de profundă. Multe statui onorifice
din epoca romană nu s î n t d e c î t adaptări sau
copii, mai mult sau mai puţin reuşite, după
rarele statui turnate î n bronz de Policlet. Nu
se poate s p u n e c ă e l a r f i creat un tip nou. Po-

Diodumenos. Copie romană după un original de bronz

executat de Policlet. Circa 400. Muzeul Naţional din
Atena. Foto Spyros Mele'zis.

441
 rupîndu-i rigida imobilitate; el l-a gîndit din
nou, l-a remodelât şi a făcut din el imaginea
ideală şi perfectă a unui trup bărbătesc format
prin atletism. Hrănit cu ideile pitagoreice
despre numere, Policlet a meditat adînc asupra
acestei probleme, iar statuile sale erau tot
atîtea ilustrări plastice ale Canonului, trata-
tul său despre proporţiile corpului omenesc.
Se pare că modulul iniţial era lăţimea dege-
tului, dar Canonul era cu totul altceva decît „o
tablă a înmulţirii, complicată şi în acelaşi
timp simplistă" (J. Charbonneaux). Un con-
tact permanent cu natura l-a ajutat să evite
artificialitatea unei prea stricte dependenţe
de geometrie. Observaţia corecta greşelile
decalcul şi Diadumenos este o „ediţie revă-
zută şi îmbunătăţită" a Doritorului.
Scopul pe care şi-l propunea Policlet îl
obliga să dea tutu ror statuilor sale o aparenţă
aproape identică. Monotonia pe care i-o re-
proşau cei vechi se explică prin dorinţa de a
face din figurile sale modele exemplare, a
căror valoare demonstrativă să se impună de
la prima privire. Totul era pus în valoare cu
atîta claritate, î n c î t orice atlet putea să se
compare cu reprezentarea sculpturală şi să-şi
corecteze defectele: capul se înclină uşor pen-
tru a accentua linia cefei, braţele stau departe
de trunchi pentru a pune în evidenţă pieptul,
iar picioarele lasă o impresie de supleţe şi
de forţă.
Policlet s-a limitat la prezentarea atletului
în floarea vîrstei. O graţioasă siluetă de efeb
(Kyniskos) sculptată de el era foarte admirată,
iar clerul din Efes, scoţînd la concurs o sta-
tuie de Amazoană, a preferat lucrarea maes-
trului din Argos celei executate de Cresilas
şi Fidias. Dar, cît putem judeca după copii,
aceste opere s î n t inspirate din acelaşi ideal
uman, idealul civilizaţiei elenice. P. D-
P O L I C R A T [PO L Y K R A T E S]. Din
viaţa lui Policrat posteritatea a reţinut mai
ales anecdota moralizatoare povestită de
Herodot: încearcă zadarnic să î n ş e l e destinul,
sacrificînd de bunăvoie un inel preţios. El
442
voia să plătească astfel cu o cheltuială minimă
fericirea excesivă de care avea parte şi care
trebuia să atragă m î n i a lui Nemesis, zeiţa
măsurii. Acest personaj colorat merită mai
mult decît să rămînă ecoul unei poveşti
educative, care de altfel e o pură invenţie.
Era fiul unui armator şi a fost el î n s u ş i pro-
prietarul unor întreprinderi productive. Pe
la 533, Policrat pune mina cu forţa pe putere
în patria sa (insula Samos), într-o perioadă
în care această mare -insulă era în plină
dezvoltare. De multă vreme meşteşugarii
samieni făceau vase şi teşeau stofe pe care
marinarii din insulă plecau să le v î n d ă pînă
în cele mai îndepărtate porturi din Medi-
terană. Conducerea însă s-a aflat mereu în
mina unei aristocraţii funciare, cu privilegii
pe care rolul ei nu le mai justifica, şi legată
prin tradiţie de Milet, cetatea rivală cu Samos
din punct de vedere comercial. Folosind
ajutorul militar al tiranului Ligdamis din
Naxos, Policrat a reuşit să anuleze puterea
acestei nobilimi. El a făcut tot ce i-a stat
în putinţă ca insula Samos să ocupe primul
loc pe piaţa internaţională. Fără să neglijeze
agricultura şi mai cu seamă creşterea vitelor
— importul de noi rase de oi a dezvoltat
industria textilă — Policrat a organizat un
mare bazar, unde se schimbau produsele
întregii lumi mediteraneene. Amenajarea
portului a înlesnit traficul şi nimic η-a fost
neglijat pentru a atrage pe străini. Samos a
ajuns, din dorinţa acestui tiran, un oraş
de plăceri, în care marinarii doreau să facă
escală. Oraşul s-a înfrumuseţat mereu; sub
domnia lui Policrat, Eupalinos a construit
apeductul care i-a adus celebritatea. Sanctua-
rul Herei, situat în imediata sa apropiere,
a fost de asemenea obiectul atenţiei tiranu-
lui. Noul templu care s-a ridicat atunci
rivaliza în dimensiuni şi prin frumuseţea sa
cu cel din Efes.
Policrat î n s u ş i ducea o viaţă fastuoasă,
înconjurat de artişti, oameni de ş t i i n ţ ă şi
poeţi — la curtea sa a locuit un timp Ana-
creon — el trăia în lux şi petreceri. Astfel
Cap de calcar policrom provenind de la Micene. Secolul
al XIV-!ea- al Xlll-lea. Muzeul Naţional din Atena.
Foto Sp/ros Meletzis.

şi-a cîştigat reputaţia care l-a făcut eroul

anecdotei cu inelul. Policrat ştia î n s ă prea
bine că această prosperitate nu va putea fi
menţinută, dacă ţara nu va avea şi o puternică
forţă militară. De aceea a fortificat capitala,
a angajat mercenari şi flota sa a ajuns cea
mai puternică din Marea Egee. în acelaşi
timp a dus tratative pentru încheierea unor
alianţe cu regele Amasis din Egipt şi cu Arce-
silau, regele Cirenei. Prin piraterie şi prin
cuceriri, insula Samos şi-a exercitat hege-
monia asupra Cicladelor şi apoi asupra
coastei anatoliene, p î n ă la Milet. Ceilalţi
greci au fost cuprinşi de îngrijorare şi de
gelozie; lacedemonienii au încercat să ase-
dieze oraşul în 524, dar fără succes, împins
de ambiţie, Policrat s-a lansat într-o politică
complicată spre răsărit, care avea să-i fie
fatală. Atras de promisiunea unei subvenţii
uriaşe, a căzut î n cursa î n t i n s ă de satrapul
din Magnezia şi a fost crucificat în 522.
P. D. tonurile au devenit mai nuanţate şi mai puţin
agresive. Pictura statuilor cerea talent şi
P O L I C R O M I E . Obiceiul de a colora Praxitèle s-a adresat în acest scop unuia din
statuile si reliefurile este comun tuturor cei mei mari artişti ai timpului său, Nicias
popoarelor în perioada de formare. Grecii [vezi numele]. Nu numai piatra, ci şi alte
au practicat policromia nu numai în timpurile materiale sculptate erau colorate. De exem-
arhaice, ci chiar şi în epocile c l a s i c ă şi ele- plu, pe numeroase figurine de lut ars se văd
nistică, înaintea lor, cretanii, sub influenţa încă urme de albastru deschis, roz sau auriu.
egipteană, accentuează printr-un uşor relief Bronzul era acoperit — cu ajutorul pensulei —
unele fresce; de aceea Prinţul cu f l o r i de crin cu o patină, al cărei efect ne e greu s ă - l
poate fi calificat şi ca relief pictat şi ca frescă imaginăm. P. D.
în relief. Grecii vopseau în culori vii statuile
şi frizele sculptate, dînd o vitalitate mai POLIFEM [POLYPHEMOS]. Ca
intensă reprezentărilor şi ascunzînd totodată şi ceilalţi Ciclopi, fraţii săi, Polifem n-avea
sub un strat de pictură calitatea proastă a d e c î t un singur ochi. Trăia, la fel ca şi ei,
pietrelor utilizate la început. Culorile între- departe de lumea civilizată şi se hrănea din
buinţate erau la origine foarte vii: albastru produsele turmelor sale. Sălbatic ca şi fraţii
intens şi roşu strălucitor, în epoca clasică, s ă i , punea m î n a pe s t r ă i n i i care coborau pe
cînd sculptorii foloseau un material frumos insula lui ş i - ş i prepara din ei cele mai bune
(marmură), care nu mai trebuia disimulat, bucate. Cînd Ulise, aruncat de o furtună, a
grecii n-au renunţat totuşi la policromie, dar pus piciorul î n ţinutul său, Polifem l-a î n c h i s

443
 U lise şi tovarăşii săi orbind pe Polifeni. Detaliu de pe o li/dn'e din Caere. Circa 520. Villa Giuiia, Roma.
Foto H irmer.

împreună cu tovarăşii lui în peştera unde că a pictat două mari compoziţii (Ultima
locuia şi în fiecare seară se ospăta cu c î t e doi noaptea Troiei ş\ Ulise invocînd morţii) pentru
dintre nefericiţii greci. Ca să scape, Ulise Leshe (sala de întruniri) a Cnidienilor de la
i-a dat să bea vin, o băutgră nouă, care i-a Delfi ş i că a trăit mai mult la Atena. A fost
plăcut Ciclopului, dar care I-a adormit. declarat cetăţean de onoare al acestui oraş,
Profitînd de somnul lui, naufragiaţii au ascu- fiindcă pictase gratuit porticul numit Stoa
ţit un ţăruş şi l-au înfipt în singurul ochi al Poikile. E de asemenea autorul unei Amozo-
monstrului, în dimineaţa următoare au nomahii şi al Bătăliei de la Maraton din tem-
reuşit să fugă ascunşi sub p î n t e c e l e berbecilor plul atenian Theseion. Polignot a ocupat o s i -
lui Polifem, c î n d acesta i-a scos din peşteră, tuaţie î n a l t ă l a A t e n a s i s e s p u n e a c ă E l p i n i c e ,
ca î n fiecare zi. în zadar a cercetat Polifem, sora strategului Cimon, a fost amanta sa. S-a
pipăind cu degetele lui uriaşe, întreaga turmă, întors să moară în patrie, unde numele lui
pentru a nu lăsa să treacă n i c i un fugar. apare pe o listă de m a g i s t r a ţ i .
Ascunşi în lîna berbecilor Ulise şi cei Aristotel laudă elevaţia morală a operelor
care mai s c ă p a s e r ă cu v i a ţ a au putut să s a l e , iar P l i n i u s ne informează că el a fost
plece în larg. primul care a dat chipurilor expresie şi a
C i v i l i z a ţ i a rafinată a epocii e l e n i s t i c e îl redat transparenţa veşmintelor. Polignot s-a
prezintă pe Polifem îndrăgostit nebuneşte străduit să sugereze s p a ţ i u l , aşezînd perso-
de Nimfa Galateea. P. D. najele î n planuri diferite şi nu aliniate unu!
în faţa celuilalt, ca la predecesorii săi. înce-
P O L I G N O T [P O L Y G N O T O S]. pînd din 460, i n o v a ţ i i l e care i-au adus gloria
Nici una din operele lui Polignot η-a supra- au fost introduse în pictura de pe v a s e , ceea
v i e ţ u i t ; de aceea s î n t e m obligaţi să-i credem ce demonstrează s u c c e s u l său rapid la public.
pe c u v î n t pe cei vechi, atunci c î n d spun că P. D.
el a fost unul dintre cei mai mari maeştri ai
picturii de la începutul epocii c l a s i c e (între P O L I N I C E [P O L Y N E l K E S]. Fra-
475 şi 440). Ştim că s-a născut la Tasos şi că tele lui Eteocle, cu care a ajuns rival pentru
tatăl s ă u Aglaofon era şi el pictor. Mai ştim cucerirea puterii ia Teba, după plecarea lui

444
Oedip [vezi Cei şapte contra
T eb e i],
PO L l S. Conform unui obicei vechi, moş-
tenit din latină, traducem cuvîntul grecesc
polis nu „oraş", ci „cetate". Cetate nu prezintă
o traducere ideală, în primul rînd pentru că
membrii unui polis, cetăţeni uniţi înainte
de toate printr-o comunitate de origine şi
de interese, trăiau adesea în afara oraşului
propriu-zis, în satele învecinate sau în ferme
izolate. Se î n t î m p l a chiar ca oraşul să fie
distrus (în timp de război), dar polisul să
supravieţuiască. Legat de pămîntul pe care
se întemeiase, polisul pare mai mult decît o
instituţie, un fenomen antropogeografic. Este
o instituţie pur grecească, fără model în
Egipt sau la popoarele din Orient; un produs
al civilizaţiei elenice, care a rămas totdeauna
un tipar pentru această civilizaţie; într-ade-
văr, nu ne-am putea imagina un polis răsă-
rind în afara Greciei, şi nici c i v i l i z a ţ i a greacă
dezvoltîndu-se în afara acestui cadru.
Deşi originile sale sînt obscure, polisul n-a
răsărit dintr-o dată (ca Atena din capul lui
Zeus !) complet dezvoltat şi fără o perioadă
de formare, într-adevăr, polisul din poemele
homerice nu seamănă deloc cu cel din secolul
al V-lea: pe atunci era locuinţa fortificată a
unei căpetenii — ceea ce se va numi mai
tîrziu Acropole, în opoziţie cu locuinţele din
jur. Numai aşa putem înţelege de ce se vor-
beşte de o sută de polisuri în insula Creta
şi cum era posibil ca Agamemnon şi Menelau
să dăruiască un polis, sau chiar mai multe,
cui le plăcea. Bineînţeles, din aceste formaţii
sociale făceau parte şi pămînturile înveci-
nate, din veniturile cărora se hrănea stăpînul
şi familia sa. Ţăranii care c u l t i v a u aceste
domenii s i - ş i urmau stăpînul în război —
laosul homeric — se întruneau numai ca să
asculte deciziile luate de stăpînul lor; în
plus, participau la cultul adus de stăpîn
divinităţii care proteja mica lor colectivi-
tate, în jurul unui altar comun se constituia
astfel un fel de celulă socială, embrionul
viitoarei cetăţi. Căderea monarhiilor a avut
ca efect sporirea vitalităţii acestor grupuri;
nobilul de ţară, eliberat de orice suzerani-
tate, a trebuit de atunci să-şi apere domeniul
împotriva vecinilor şi să-l administreze fără
a mai avea posibilitatea să recurgă la un
arbitraj sau la intervenţia regală. Fărîmi-
ţarea politică a Greciei, explicabilă şi din
punct de vedere geografic, î ş i găseşte aici
una din cauze.
Polisul a căpătat adevărata sa formă abia
î n timpul tulburărilor economice şi sociale
din secolul al Vlll-lea si al V11-1 ea. în mijlocul
agitaţiei şi al unor episoade dramatice,
puterea nobililor diminuează treptat; comu-
nităţile însă nu dispar, divinităţile protec-
toare nu le abandonează, viaţa nu se opreşte,
iar celula politică formată în decursul seco-
lelor în jurul locuinţei conducătorului supra-
vieţuieşte. Numai cei ce deţin autoritatea se
schimbă. Membrii familiilor îmbogăţite prin
acapararea pămînturilor s î n t obligaţi să-şi
împartă guvernarea comunităţii, pentru că
nici una din familii nu era mai puternică
decît celelalte. Ca urmare, se instituie un
regim de colegii şi de adunări. Asistăm la
impunerea definitivă a unei ''orme de guver-
nămînt colective, î n c ă din perioada în care
în colegii si adunări s î n t admişi numai c î ţ i v a
privilegiaţi, aleşi din primele clase censi-
tare — oligarhia domină pretutindeni în
această epocă şi se va menţine vie în nume-
roase cetăţi — chiar atunci cînd, ceva mai
t î r z i u , tiranii î ş i instalează în posturile cheie
favoriţii. Chiar dacă nu toţi pot să-şi spună
c u v î n t u l în adunări, oamenii liberi, a căror
familie provine din celula primitivă, s î n t
cetăţeni; toţi s î n t patronaţi direct de pro-
"tectorul divin al cetăţii; toţi s î n t interesaţi
în dezvoltarea unui corp civic, în interiorul
căruia speră să păstreze sau să cucerească
un loc important.
Cetatea fiind, în acelaşi timp, o aşezare
urbană şi un stat suveran, problemele pe
care cetăţeni i le au de rezolvat s î n t mult mai
vaste şi mai multiple decît cele care se pun
445
 în zilele noastre. Cetăţenii de azi lasă în
seama unor reprezentanţi grija de a aranja
o serie de probleme, ale căror date adesea
nici nu le cunosc. Cetăţeanul unui polis
grec nu numai că alege de obicei funcţionarii
cu putere executivă şi-i supraveghează în
cele mai mici acţiuni, dar el este chemat să
facă dreptate şi este consultat în subiectele
cele mai diverse: interesele locale, amena-
jările edilitare, fixarea impozitelor şi a
bugetului, legăturile cu străinătatea, desem-
narea de ambasadori, declaraţiile de război
si încheierile de tratate, în afară de aceasta,
participă direct la împărţirea dreptăţii.
Toate aceste probleme s î n t atît de prezente
pentru cetăţean, consecinţele hotărîrilor
luate în aceste state minuscule sînt atît de
importante pentru fiecare, î n c î t e normal să
se dezvolte cu intensitate simţul responsa-
bilităţii, simţul c i v i c şi patriotismul. Dreptu-
rile şi îndatoririle care reveneau cetăţenilor
dădeau şi celor mai umili dintre ei un senti-
ment de superioritate asupra unei mari părţi
din populaţia care trăieşte alături de el:
s c l a v i i şi mai ales străinii stabiliţi în cetate,
metecii, care sînt liberi şi adesea bogaţi, dar
nu fac parte din comunitate.
Această comunitate are în esenţă un carac-
ter moral. Am mai spus că nu toţi cetăţenii
unei cetăţi trăiau neapărat în interiorul unui
singur oraş. Locuinţele cetăţenilor se înveci-
nau cu cele ale metecilor si dacă polisul avea
nevoie de un centru (nu îndrăznim s ă-1 numim
capitala): acesta nu se distinge (ca anumite
comune din Evul Mediu, cărora le seamănă
prin anumite trăsături) printr-o trăsătură
arhitecturală specială, de exemplu un turn
(cu clopot). Nu este neapărat necesar să fie
înconjurat cu ziduri de î n t ă r i r e ; Atena a
rămas secole de-a rîndul fără fortificaţii.
Anumite clădiri trebuiau neapărat să existe,
fiind indispensabile vieţii unui polis: pri-
taneul, nucleul comunităţii, în care ardea pe
altar focul sacru (aprins altădată în casa
stăpînului), fau/euten'on-ul, sediul Senatului,
templele şi clădirile destinate cultului civic,
446
gimnaziul unde se antrena tineretul, un
teatru şi neapărat o agora, piaţa publică unde
se aduna poporul ca să delibereze şi unde se
tratau afacerile. Perioada de glorie a polisu-
lui se întinde de lasfîrşitul secolului al Vl-lea
şi pînă la cuceririle lui Alexandru cel Mare.
în această perioadă se răspîndesc în Grecia
regimurile democratice, născute din polis
şi favorabile dezvoltării polisului. După ce
învingătorul a impus ţării legile lui, cetatea
a început să semene cu o s i m p l ă muncipali-
tate; dacă întreţine în continuare relaţii
diplomatice cu alte state, suveranitatea ei
este însă mult diminuată faţă de trecut.
Niciodată totuşi cetăţenii nu s-au arătat
atît de dornici de onoruri publice, niciodată
nu s-au dat atîtea decrete pentru a glorifica
meritele unui binefăcător a cărui generozi-
tate a permis ridicarea unei statui sau repa-
rarea unei clădiri. Sărăcia generală aduce
pe primul plan problemele financiare şi se
răspîndeşte aproape peste tot obiceiul de a
acorda drepturile cetăţeneşti în schimbul
unei sume de bani, drepturi rezervate odi-
nioară numai persoanelor provenite din
familii de indigeni. P. D.
P O L I Ţ I E . Ca si în lumea modernă,
poliţia din Atena — singura pe care o cunoaş-
tem puţin — avea un rol dublu: asigurarea
ordinii prin respectarea legilor municipale
şi arestarea criminalilor.
Prima sarcină era încredinţată în anumite
cazuri unor cetăţeni recrutaţi din cele zece
triburi, de exemplu cei 500 de paznici ai
arsenalelor şi cei 50 de membri ai gărzii de
pe Acropole, în oraşul propriu-zis funcţia de
pază o exercitau arcaşii sciţi. Aceştia erau
sclavi publici, cam o mie la număr, instalaţi
pe colina Areopagului. (Nu trebuie confun-
daţi cu s c i ţ i i angajaţi în armată ca trupe
auxiliare.) S c i ţ i i păstrau din ţara lor de
baştină costumul atît de diferit de cel al
grecilor, boneta ascuţită, tunica scurtă şi
pantalonii colanţi. Ei asigurau poliţia stră-
zilor şi erau puşi la dispoziţia preşedinţilor
 Arcaş scit
îndeplinind funcţia de poliţist,
Figură pe o farfurie de Epictetos.
Circa 525-520.
British Museum.
Foto Hir mer.

de adunări si de tribunale pentru menţinerea bei. î n a i n t e de înfrîngerea ţării s a l e , Polixena

ordinii. participă la o scenă foarte des ilustrată în
Nu e x i s t a o „poliţie c r i m i n a l ă " în sensul arta graecă: într-o zi, pe c î n d îl î n t o v ă r ă ş e a
propriu a! c u v î n t u l u i : Atena nu avea Qua! pe fratele său mai m i c Troiios în afara zidu-
des Orfèvres, n i c i Scotland Yard. „Cei unspre- rilor cetăţii, ca să aducă apă de la f î n t î n ă ,
zece" (magistraţi numiţi şi „supraveghetorii cei doi copii au fost atacaţi de Ahile, care
răufăcătorilor") aveau s a r c i n a de a aresta le întinsese o cursă ca să-i omoare. Micul
pe c r i m i n a l i şi hoţi, numai dacă îi prindeau Troiios a fost u c i s , iar Polixena a reuşit să
în flagrant delict sau dacă erau predaţi de scape luînd-o la fugă. în felul acesta n-a
vreun cetăţean. Plîngeri împotriva unei făcut altceva d e c î t să-şi a m î n e s f î r ş i t u ! fatal,
persoane necunoscute nu existau, justiţia căci, după căderea Troiei, a fost s a c r i f i c a t ă —
[vezi c u v î n t u l ] nu se punea în m i ş c a r e d e c î t după unii de cStre Neoptolem, u;jpă alţii
la sesizarea făcută de un particular sau de de toţi comandanţii greci — pe altarul cru-
un magistrat. Instrucţia era asigurată, în dului Ahile, care, deşi mort, mai cerea încă
funcţie de natura greşelii, de unu! din cei victime. P. D.
nouă arhonţi, care î n s ă nu făcea o anchetă
ca acelea care pasionează epoca noastră. PONTUL E U X I N [PONTOS
Delaţiunea [vezi S i c o f a n t] era marea E U X E l N O S]. Grecii numeau Pontos
furnizoare a î n c h i s o r i l o r . P o l i ţ i a nu făcea Euxe/nos, adică „Marea favorabilă", Marea
d e c î t să pună mina pe vinovat. P. D. Neagră de astăzi. Era o denumire eufemis-
tică, creată din dorinţa de a potoli v a l u r i l e ,
POLIXENA [P O L Y X E N E]. Poli- temute şi de m a r i n a r i i din z i l e l e noastre.
xena este una din figurile cele mai mişcă- Traversarea trebuie să fi fost foarte grea.
toare ale legendei troiene. Era una din sub v î n t u r i l e c e băteau dinspre stepe, pentru
numeroasele fiice ale lui Priam si ale Hecu- coloniştii veniţi î n c ă din secolul al V l l l - l e a

447
 Ahile, Polixena şi Troilos la f î n t î n ă . Detaliu de pe un d / n o s laconian. Secolul al Vl-iea. Muzeul Louvre.
(mai ales din Milet), să Întemeieze cetăţi pe
coasta de nord şi de vest. Din aceste nume-
roase colonii multe au fost înfloritoare. Prin
intermediul lor s-au făcut schimburi avanta-
joase între Grecia propriu-zisă (bogată numai
datorită dezvoltării meşteşugurilor) şi imen-
sele teritorii din sudul Rusiei şi din sud-estul
Europei, cu rezerve nelimitate de grîu şi
de lemn, şi unde prinţii sciţi şi traci erau
gata să vîndă sclavi în schimbul unor artişti
care să decoreze obiectele preţioase de aur
(de felul celor găsite de arheologi în mormin-
te). P. D.
P O R F l R l O S [P O R P H Y R l O S]. S-a
născut în 234 e. n. la Tir şi în 254 a venit la
Atena să studieze. A învăţat gramatica, mate-
matica şi mai ales filozofia, cu Longinus.
Sfătuit poate chiar de Longinus, în 263, cînd
avea cam treizeci de ani, a venit la Roma ca
să-l asculte pe filozoful Plotin [vezi nume-
le], învăţătura lui Plotin era un apel neîn-
trerupt la viaţa spirituală, ba mai mult chiar,
la extaz, în acest climat de tensiune psihică,
Porfirios a fost probabil epuizat de excesele
de ascetism si de concentraţie mistică, în
448
268 s-a îmbolnăvit de neurastenie şi a vrut
să se sinucidă. ,,ΕΙ detesta, ne spune Euna-
pios, unu! dintre biografii săi, faptul că avea
trup şi că era om". Plotin şi-a dat seama de
această criză sufletească şi l-a sfătuit să
călătorească. Porfirios a plecat în Sicilia
şi s-a stabilit la Lilybaeum. Plotin a murit în
270. Porfirios s-a întors la Roma şi a preluat
succesiunea maestrului său. Cam în această
perioadă s-a însurat cu Marcella, văduva unui
filozof, în 301 a scris Viaţa lui Plotin şi a
publicat ediţia completă a lucrărilor pro-
fesorului său, grupate în mod artificial
sub titlul de Eneade. A murit proba-
bil la scurt timp după aceasta, între 301
şi 310.
Comentariile sale aupra lui Platon şi
Aristotel s-au pierdut aproape în întregime.
Au supravieţuit integral sau fragmentar un
tratat vegetarian (Despre abstinenţa de la
carnea de animal), un mic manual de religie
păgînă (Ser/soare către Marcella) şi un scurt,
dar important tratat de logică numit Isagoge.
Opera sa majoră, Contra creştinilor, este cea
mai solidă respingere a creştinismului lăsată
de greci. Porfirios se situează în primul rînd
pe poziţiie istoricului şi criticului literar.
Pentru el „evangheliştii sînt creatorii, şi
nu istoricii faptelor pe care le povestesc
despre Isus". El se străduieşte să sublinieze
toate contradicţiile şi neconcordanţele din
Vechiul si Noul Testament. Critica sa se
extinde şi asupra dogmelor, a tainelor şi a
vieţii B i s e r i c i i . Porfirios a fost unul din
maeştrii Occidentului şi a avut o influenţă
hotăritoare asupra formării gîndirii medie-
vale. P. H.
P O R T I C U R I , î n antichitatea greacă,
porticurile au fost foarte mult folosite, în
aceste galerii lungi, în care unul din ziduri
era î n l o c u i t printr-un r î n d de coloane, puteai
să profiţi în acelaşi timp de aer şi de umbră,
erai ferit de vînt, de ploaie şi te adăposteai
în caz de furtună, în porticuri puteai fi
sigur că vei î n t î l n i prieteni şi că vei afla
noutăţi. Acolo puteai să-ţi faci siesta cînd
Porticul atenienilor la
Delfi. 478. Foto Hassia.
era foarte cald si tot în porticuri micii
negustori î ş i instalau tarabele. Din toate
clădirile publice, porticurile erau cele mai
necesare. Fie se construiau î n sanctuare
(pentru a oferi un loc de odihnă pelerinilor),
l î n g ă teatre (ca să adăpostească specta-
torii cînd reprezentaţia era întreruptă de
vreo furtună) ş i , în oraşe, în j u r u l pieţei
(agora).
în forma sa iniţială, porticul arăta ca o
s i m p l ă streaşină, dar c î n d era consacrat de o
cetate la Delfi sau la Olimpia sau î ! con-
struise un rege generos, dornic de populari-
tate (porticul de la Delos, de pildă), e! lua
o amploare maiestuoasă. Cele mai frumoase
porticuri (cum e cel pe care Atal al ll-lea,
regele Pergamului [159—138] l-a dăruit ate-
nienilor) aveau şi e t a j ; din pricina dimen-
siunilor, era nevoie de un al doilea r î n d de
coloane în axul e d i f i c i u l u i , pentru a susţine
tavanul. P D.
449

P O R T U R I . Cercii, popor de naviga-
tori, care î ş i procurau o mare parte din
resurse din comerţul efectuat aproape numai
pe mare, au fost obligaţi să-şi amenajeze
încă de timpuriu litoralul. Mult timp coră-
biile lor au avut un tonaj foarte m i c ; seara,
cînd acostau, erau trase la edec pe plajă.
Foarte curînd acest p>rocedeu primitiv a
devenit insuficient. Multe oraşe erau con-
struite în golfuri bine adăpostite, unde
ancora putea fi aruncată fără grijă. Totuşi
securitatea şi comoditatea cereau o amena-
jare făcută de m î n a omului; arheologii au
descoperit vestigiile multor lucrări portuare:
se construiau diguri între cele două braţe
ale unui golf, menite să protejeze instalaţiile
de violenţa valurilor şi de eventuale atacuri
duşmane. Aceste diguri se sprijineau — pe
c î t se putea — pe anrocamente; la ridicarea
450
Poseidon purtînd
hlamidă şi arundnd
tridentul.
Stater de argint
din Poseidonia,
Circa 540.
Muzeul Arheologic
din Napoii.
FOÎO Leonard von Matt.
lor se utilizau aceleaşi principii ca la clădirile
de pe uscat: ziduri de piatră, solid fundate pe
substrucţii, aveau adesea aspectul unor ade-
vărate fortificaţii (de exemplu, la Tasos).
La nevoie, fundul mării era adîncit prin
excavaţii, ca să asigure navelor un pescaj
suficient. Trecerea printre cele două diguri
era orientată de preferinţă în aşa fel, î n c î t
navigatorii să nu fie expuşi vînturilor şi
curentelor. Uneori, ca să se evite împotmo-
lirea în nisip, se practicau în maluri deschi-
zături mai înguste, care să permită valurilor
să măture îngrămădirea progresivă de pă-
mînt.
Grecii au construit în general porturi
diferite pentru flota de război şi pentru cea
comercială şi nu s-au ferit să construiască
mai multe rade pentru o singură localitate.
Pireul a avut trei porturi, iar Siracuza două.
dintre care unul era uriaş. Dar cele mai
vaste şi mai bine amenajate au fost fără
î n d o i a l ă porturile de la Alexandria. Insula
Faros a fost legată de oraş printr-o şosea,
care avea c î t e un port de ambele părţi.
Cheiurile erau construite cu g r i j ă şi talent;
a i c i erau plasate antrepozitele şi docurile,
precum şi c l ă d i r i l e de cult şi c i v i l e , care
dădeau vieţii portuare o animaţie asemă-
nătoare probabil cu cea din m a r i l e porturi
ale Mediteranei de astăzi. P. D.
P O S E I D O N . Poséidon era fratele lui
Zeus, pe lingă care avea un rol inferior —
aşa cum se petreceau lucrurile în f a m i l i i l e
regale miceniene. Domeniul care i-a revenit
la împărţeală a fost cel al apelor: Poseidon
domnea peste mări şi peste ocean. (Se pare
că puterea lui se întindea si asupra apelor
curgătoare, izvoarelor şi lacurilor.) Avea în
subordine divinităţi de rangul al doilea, de
pildă pe Nereu. Soţia sa Amfitrite împărţea
cu ei împărăţia submarină. Atributul lui
Poseidon era tridentul, cu care punea în
mişcare valurile ce „cutremurau p ă m î n t u l " .
Legăturile amoroase, mai mult sau mai
puţin trecătoare, pe care le-a avut cu zeiţe
şi cu muritoare au avut ca urmare naşterea
unor fiinţe monstruoase: c i c l o p u l Polifem,
Pegas, t î l h a r u l Sciron (pe care I-a omorît
Tezeu) şi Orion, vînătoru! blestemat. Venerat
mai ales de navigatori, Poseidon era un zeu
temut, şi e cunoscută înverşunarea cu care
I-a persecutat pe U l i s e la întoarcerea sa
spre Itaca. Artiştii l-au reprezentat ca pe
un bărbat impunător, care semăna mult cu
Zeus; cînd nu are tridentul în m î n ă , e foarte
greu să-l d i s t i n g i de fratele său.. P. D.
P O S E I D O N I O S . Filozof stoic (136—51),
numit de romani Posidonius, născut la
Apameea, pe Orontes. Şi-a făcut s t u d i i l e
la Atena şi a urmat cursurile lui Panaitios,
apoi s-a s t a b i l i t la Rodos, unde a deschis o
şcoală celebră, care a fost vizitată de Pom-
pei şi Cicero. Cînd, în 86, a ajuns pritan al
cetăţii, Poseidonios a fost trimis ambasador
la Roma. A făcut o lungă călătorie î n Occi-
dent, în G a l i a , Spania, p î n ă la Oceanul Atlan-
tic. Din opera sa enciclopedică ne-au rămas
doar fragmente. Seneca discută teoria sa
despre o r i g i n i l e c i v i l i z a ţ i e i , care atribuie
înţelepţilor toate marile descoperiri. Ca
storic, a continuat opera lui Polibiu. Lucră-
rile s a l e de geografie s î n t citate adesea de
Strabo. Poseidonios este autorul unei teorii
a mareelor, pe care le explica prin influenţa
Lunei şi a Soarelui, conform noţiunii stoice
despre simpatia universală. A fost şi matema-
t i c i a n şi astronom şi a construit un plane-
tariu. In psihologie, a discutat intelectualis-
mul radical al lui Hrisip si a elaborat o
teorie a pasiunilor, pe care o cunoaştem
prin intermediul lui Galen. Această sinteză
a ştiinţelor a fost încoronată de o teologie,
al cărei conţinut constituie p î n ă azi obiect
de discuţie î n t r e erudiţi. Mulţi au vrut să-i
atribuie o eshatologie mistică. Se pare că
ar fi susţinut că Destinul e subordonat lui
Zeus (prin intermediul naturii), în loc să-i
identifice, aşa cum făceau vechii stoici.
P.-M.S.
P R A X I T E L E [PRAXITELES].
A fost unul dintre a r t i ş t i i pe care antichitatea
i-a apreciat s i i-a imitat cel mai mult. Era
atenian, fiul unui sculptor talentat (Cefiso-
dot), de la care au rămas numai r e p l i c i l e
unui grup alegoric (Pacea aducind Belşugul)
executat în 375. Despre viata lui Praxitèle
nu ştim aproape n i m i c . Ş i - a exercitat acti-
vitatea către s f â r ş i t u l c e l u i de al doilea sfert
al secolului a! IV-lea, probabil p î n ă pe la
330 sau 320. Se pare că a ocupat în societatea
ateniană un loc destul de important, f i i n d
bogat şi respectat. Legătura sa cu curtezana
Frine, care îi servea probabil de model, e
singurul episod de seamă al existenţei sale
transmis de antichitate.
Succesul său durabil se datorează faptului
că a ştiut să exprime gustul pentru graţie
şi eleganţă al contemporanilor săi. în acest
451
Afrodita din A r l e s . Copie romana după o operă de
Praxitèle. Circa 350 — 330. Muzeul Louvre, foto Sougcz.
secol plictisit de austeritatea raţională a
trecutului, Praxitèle reprezintă senzuali-
tatea. N-a sculptat atleţi sau divinităţi
impunătoare şi severe, dar l-a preocupat
intens reprezentarea unor figuri de zei tineri
şi frumoşi, pe care î i modela după înfăţi-
452
Hermes ţinind î n braţe pe Dionisos copil. Circa 350 —
330. Muzeul din Olimpia. Foto H. Muller-Rrunke.
sarea trupurilor graţioase de efebi şi de
fecioare: Apolon — un Apolon puţin cam
ambiguu, cu părul lung si cu şolduri late
(Apolon Sauroaonul) —, Artemis (Diana de
la Gabii), Hermes (Hermes din Olimpia)
si mai ales Eros, zeul dragostei, şi mama sa
 Torsul Afroditei din Cnid. Replică romană după un ori-
ginal de Praxitèle. Miilocul secolului al IV-lea Muzeul
Louvre. Foto Sougez.

Afrodita. Una din operele sale a provocat

scandal: o Afrodita expusă la Cnid, care
î ş i arăta frumuseţea fără nici un voal. Carac-
terul uman al zeiţei, înfăţişată ca un model
frumos, şi g o l i c i u n e a totală erau lucruri
noi pentru vremea aceea, Desigur, grecii
nu erau nişte mironosiţe şi în arta lor au
existat mereu scene l a s c i v e ; nu-i şoca să
vadă curtezane dezbrăcate, dar reprezentarea
unei zeiţe nu se împăca cu această libertate.
Afrodita din Cnid a fost statuia cel mai des
copiată şi imitată în lumea elenică şi romană.
Praxitèle a mai înfăţişat-o pe Afrodita şi
în alte atitudini: Venus din Arles (păstrată
la Muzeul Louvre) e o copie după una din
cele mai izbutite creaţii ; zeiţa e pe jumătate
acoperită de o draperie cu un veşmînt care
alunecă pe şolduri, în toate aceste imagini,
Praxitèle a celebrat acelaşi ideal: frumuseţea
feminină constă la el în forme pline, puter-
nice, fără dulcegărie. Fineţea o rezervă
pentru proporţii (care s î n t svelte) şi pentru
gît, care susţine un cap mic, delicat, cu tră-
sături ascuţite, dominat de o pieptănătură
complicată, cu părul vaporos, ondulat, care
se strînge pe ceafă într-un conci gros. Este
o imagine desigur senzuală, dar destul de
puţin sensibilă, în trăsăturile feţei, în gura
strînsă, în ochii fără blîndeţe, găsim ceva
din acea răutate care i-a inspirat lui Méri-
mée, acum o sută de ani, nuvela ίο Vénus
d'llle. P. D.

P R E O T . La greci, preotul nu era, ca în

religiile noastre, un om care slujeşte divi-
nitatea ascultînd de o chemare interioară,
ci un individ obişnuit, un cetăţean ca oricare
altul, desemnat uneori prin ereditate, dar
mai des prin alegere sau tragere la sorţi,
să îndeplinească, în numele unei comunităţi,
riturile şi ceremoniile cerute de zeu. Cit
timp a existat monarhia, regele era acela

453
 care servea ca intermediar între popor şi
nemuritori, aşa cum în cadrul familiei rolul
de oficiant îi revenea în mod normal tatălui.
Cînd regimul monarhic s-a prăbuşit, atribu-
ţiile suveranului au fost împărţite între mai
multe persoane. La Atena a rămas un ar-
honte-rege, învestit mai ales cu atribuţii
religioase, dar preoţii erau asimilaţi magis-
traţilor, tund recrutaţi ca şi ei nu datorită
competenţei lor ci prin hazardul votului
sau al tragerii la sorţi. Ca şi magistraturile,
funcţia de preot era temporară (la vechii
greci majoritatea puterilor erau anuale). La
funcţia de preot — ca, de altfel. Ia orice
drept cetăţenesc — putea aspira oricine care
nu comisese o greşeală gravă contra cetăţii
şi nu fusese izgonit din comunitate. Anumite
culte, în special misterele [vezi cuvîntul]
'aveau probabil s l u j i t o r i permanenţi, recru-
taţi din cîteva familii privilegiate, unde
această atribuţie trecea din tată în fiu, dar
acest lucru constituia o excepţie, în afara
ceremoniilor, nimic nu deosebea pe preot
de masa cetăţenilor. Cînd oficia, preotul
purta pe cap o coroană sau un alt semn
distinctiv, în restul timpului el se pierdea
în mulţime, fiind îmbrăcat ca toată lumea.
Nu se cerea nici o competenţă specială.
Religia fiind în întregime formală, nu erau
de rezolvat chestiuni de teologie sau de con-
ştiinţă, nu se dădeau sfaturi morale şi nu se
ţineau predici. Totul consta în respectarea
anumitor obiceiuri si în practicarea unei
purităţi exclusiv materiale, care nici nu
trebuia să fie constantă.
Rolul preotului era să slujească pe zeu.
El veghea la conservarea statuii, la între-
ţinerea templului, la ordinea şi la curăţenia
sanctuarului. Preotul avea în subordine un
întreg personal, care avea grija treburilor
umile, aşa cum îl vedem, într-o tragedie a
lui Euripide, pe tînărul Ion* măturînd casa
zeului. Sub autoritatea unei comisii (echi-
valentă cu un consiliu parohial de astăzi),
* Se pronunţă ion, cu accentul pe prima vocală (n. tr.'t
454
preotul administra bunurile zeului tutelar
al sanctuarului (ofrandele depuse de credin-
cioşi, terenuri, clădiri, sclavi etc.). El prezida
ceremoniile, care nu erau — ca în anumite
religii de azi — săptămînale sau cotidiene,
ci aveau foc la date fixe sau c î n d cereau
credincioşii. Rolul cel mai important îl
aveau sacrificiile: victimele erau înjunghiate
de obicei de profesionişti, iar preotul, a cărui
prezenţă nu era totdeauna obligatorie, se
mulţumea să pronunţe formulele şi să facă
gesturile prescrise de ritual, în această
privinţă nu era nevoie de prea multă învă-
ţătură, în afară de faptul că văzuse încă din
copilărie cum se desfăşurau ceremoniile pe
care acum le conducea, preotul era ajutat
de anumiţi colaboratori şi poate chiar de
manuale.
în anumite cazuri, funcţia de preot nu
era nici simplă, nici uşor de practicat. Se
cerea respectarea unor condiţii de vîrstă (se
cunosc culte s l u j i t e de copii) sau practicarea
castităţii, mai ales pentru femei. O categorie
aparte o constituie preoţii religiilor neofi-
ciale, a s i a t i c e sau egiptene, care au pătruns
în lumea greacă, în secolul al V-lea. Aceşti
preoţi se supuneau unor reguli importate,
odată cu religia î n s ă ş i , de către s t r ă i n i i care
aduseseră în Grecia credinţele lor barbare.
P. D.
P R l A M. în literatura şi arta greacă,
Priam apare sub înfăţişarea unui bătrîn
impunător. Rolul său în cetatea Troiei, peste
care domneşte, pare destul de şters, dacă îl
comparăm cu Hector, cel mai viteaz dintre
cei cincizeci de fii ai săi. Soţul Hecubei,
patriarh binevoitor şi pios, Priam acceptă
în familie prezenţa Elenei, cauza atîtor rele,
vede pierind sub loviturile lui Ahile pe Troi-
lus, cel mai t î n ă r dintre copiii săi, mergesă-l
implore pe Ahile să-i înapoieze cadavrul
lui Hector, şi în s f î r ş i t este omorît în noaptea
fatală a căderii Troiei de către Neoptolem,
pe altarul la care se refugiase.
P. D.
 P R l E N E. Priene, oraş situat în apropiere
de Mi let, pe coasta Asiei Mici, merită să i se
acorde atenţie nu atît pentru rolul său istoric,
foarte şters, c î t prin felul în care cetăţenii săi
(care părăsiseră la mijlocul secolului al IV-lea
o aşezare acoperită cu nisip de rîul Meandru)
au ştiut să adapteze planul oraşului la exigen-
ţele unui teren foarte accidentat, într-adevăr
diferenţa de nivel dintre partea de sus şi cea
de ios a oraşului depăşeşte 300 m. Locuitorii
au preferat să transforme mai multe străzi în
scări, d e c î t să renunţe la caroiajul regulat al
străzilor, pe care-l adusese Î a modă secolul
precedent, în consecinţă, circulaţia vehicule-
lor era practic imposibilă.
în mijlocul grupurilor de case dispuse geo-
metric în cvartale se ridicau diferite monu-
mente, dintre care unele, ca Su/euten'onul,
sediul Senatului, s î n t cel mai bine conser-
vate, cele mai frumoase şi cele mai intere-
sante pentru arhitectura epocii. Astăzi încerci
o senzaţie bizară cînd te plimbi în aceste
locuri minunate, pe străzile aproape intacte
ale acestei cetăţi moarte, suspendate pe povîr-
msul unei faleze strălucitoare. P. D.
P R I E T E N I A . Prietenia (în greceşte
phiiia) se bucura în Grecia antică de mai
mare preţuire decîţ dragostea (erosj. în reali-
tate, cuvîntul philia denumea orice sentiment
de afecţiune şi ataşament între două persoane,
Filozofii distingeau patru specii de philia'.
philia naturală sau de rudenie (physike), care
î i lega pe cei de acelaşi s î n g e ; p h i l i a
între gazde şi oaspeţi (xenike), care ne amin-
teşte de importanţa ospitalităţii [vezi cuvîn-
tul] în lumea antică; phi l io între prieteni
(hetainke), singura care corespunde exact
cu ceea ce numim noi prietenie; în sfîrşit
philia erotică (erotike), între persoane de
acelaşi sex sau de sexe diferite.
O consecinţă a acestui fapt de vocabular
este că faimoasa maximă pitagoreică „între
prieteni totul este comun" ;e referă în mod
normal la toate patru felurile de chilia. Prie-
tenia dintreAhileşi Patrocle, a ş a c u m azugră-
vlt-o Homer, este admirabilă prin f o r ţ a ş i
puritatea sa ; ea a rămas proverbială şi a con-
stituit pentru filozofi modelul tipic şi perfect
al acestui sentiment. Eschii, în tragedia sa
pierdută/VI/rm/'doT//, urmînd tendinţele epocii
sale, a făcut î n s ă din prietenia lui Ahile cu
Patrocle o legătură trupească. Prietenia
dintre bărbaţi — mai rar dintre femei
— a îmbrăcat adesea în Grecia un aspect
echivoc.
Prietenia „filozofică" duce la virtute. So-
craţe spunea că practică „vînătoarea de prie-
teni" şi că exercită meseria de mijlocitor,
căci se străduia să stabilească şi să dezvolte
legături de solidaritate, ajutor reciproc şi
afecţiune între d i s c i p o l i i lui. Teoreticianul
prin excelenţă al prieteniei este Aristotel.
Pentru el prietenia reprezintă afecţiunea cea
mai valoroasă, pentru că este legată de virtute,
adică de ceea ce este esenţial în caracterul
uman. Dragostea [vezi c u v î n t u l ] se leagă
de frumuseţe, care, după Aristotel, nu e d e c î t
b calitate accidentală s i trecătoare ; la baza ei
stă plăcerea, care cu a n i i s e s c h i m b ă . Desigur,
dragostea e mai puternică, mai violentă, dar
prietenia e superioară, fiind mai trainică
şi mai constantă. „Tinerii sînt înclinaţi spre
dragoste, dar ea se naşte adesea numai ca
efect al dorinţei şi pentru a obţine plăcerea,
lată de ce se îndrăgostesc atît de repede şi
încetea?ă tot a ş a de repede să iubească,
schimbîndu-şi gusturile de douăzeci de ori
în aceeaşi zi" (Etico către Nicomah, 8.3),
Cea mai î n a l t ă virtute a moralei aristote-
lice este măreţia sufletească. Ori omul cu
suflet măreţ, deşi într-un sens î ş i este sufici-
ent sieşi, are totuşi nevoie de prieteni, căci
omul este totdeauna „o fiinţă socială", în-
tr-adevăr, crede Aristotel, avem nevoie de o
prietenie pentru a practica virtutea. Un om
virtuos nu se poate lipsi de un prieten virtuos,
deoarece aceasta îi va oferi ocazia să-i facă
bine, şi nimic nu e mai frumos decît să faci
bine unui prieten, din prietenie, fiindcă îl
iubeşti. Prietenia învaţă de asemenea pe cel
cu suflet măreţ bucuria de a primi; î l mai
455
 învaţă şi dăruirea de sine, sacrificiul, care
este culmea măreţiei şi frumuseţii morale
Si în epicureism prietenia s-a bucurat de
preţuire. O prietenie s t r î n s ă i-a legat pe
Fpirur şi Metrodor, celebraţi de sculptori
prin busturi îngemănate. Prietenia va rămine
unui din p r i n c i p i i l e esenţiale ale vieţii epicu-
reene: ea va da grupurilor de filozofi epicu-
reeni căldură, coeziune şi unitate. R. F.
P R I T A N [P R Y T A N l S]. Sensul ori-
ginar al cuvîntului prytanis era „cel care
comandă" — ca şi arkhon „arhonte". Zeus
î n s u ş i e c a l i f i c a t de Eschil drept pntan. Dar,
ca şi arhontele, pe măsură ce statele evoluea-
ză, pritanul devine relativ curînd un înalt
magistrat, cu anumite atribuţii.
Cunoaştem cel mai bine funcţiile şi statu-
tul său (a Atena, mai cu seamă de la începutul
s e c o l u l u i V. Timp de 35 p î n ă la 39 de zile,
cit dura o pritanie (prytaneic), cei 50 de repre-
zentanţi ai unuia dintre cele zece triburi insti-
tuite de Clistene în Senat (Bule) reprezentau
întreg poporul; aceştia erau p r i t a n i i . în
fiecare zi, unul din ei, desemnat prin tragere
la sorţi (dar e l i g i b i i o singură dată), deţinea
pentru 24 de ore simbolurile autorităţii
supreme; s i g i l i i l e statului şi cheile tezaurului
public. T o ţ i împreună răspundeau de treburile
administrative, politice şi religioase ale sta-
tului. Deşi atribuţiile lor nu se confundau cu
puterea executivă, pritanii erau cele mai
înalte autorităţi ale ţării. Ei întreţineau focul
care ardea continuu al zeiţei Hestia. (Aceasta
era probabil funcţia lor originară.) în faţa lor
se prezentau ambasadorii străini. Ei trebuiau
să fixeze şi să anunţe data adunărilor, să
hotărască ordinea de zi şi să prezideze şedin-
ţele. Luau mesele în comun, pe cheltuiala sta-
tului; reprezentanţii puterilor străine şi
cetăţenii cu merite excepţionale erau invitaţi
să mănînce cu ei, Pritanul căruia îi revenea
pentru o zi responsabilitatea supremă î ş i
petrecea noaptea în clădirea unde se întru
neau toţi pritanii. Acest local, ale cărui vesti,
gii au fost găsite în Agora, aproape de Buleu-
456
terion (sediui Senatului), a avut la început
aspectul unei case mari. După distrugerea
Atenei de către perşi (480), a fost reconstituit,
destui de modest, după un plan circular. De
atunci s-a numit Skias s a u , mai obişnuit,
Trio/os Nu trebuie confundat cu pntaneu/
[vezi c u v î n t u l ] , ca r e se afla undeva — nu ştim
exact unde— la poalele Acropolei, P. D.
PRiTANEU [PRYTANEION]
în Grecia p r i m i t i v ă , focul care ardea zi şi
noapte în casa pritanuiui [vezi c u v î n t u l ] ,
nu era numai focul familiei s a l e , ci simbolul
continuităţii s t a t u l u i . Chiar după prăbuşirea
monarhiei, localul unde ardea focul colectiv
al cetăţii s-a numit pritaneu, iar cei care ve-
gheau la întreţinerea focului se numeau
pntan/.
Deşi era un loc sacru, pritaneul nu era un
templu. Acolo se aduceau s a c r i f i c i i , dar nu se
celebra un cult. Pritaneul r ă m î n e un e d i f i c i u
c i v i l , ceea ce explică s i m p l i t a t e a şi varietatea
planului său, dezvoltîndu-se potrivit cu am-
ploarea funcţiilor anexe pe care le exercitau
pritanii. Dacă era nevoie de un spaţiu mai
mare, se construiau clădiri suplimentare —
cum s-a î n t î m p l a t la Atena —, independente
de cea în care ardea focul si adesea chiar la
oarecare depărtare de sediul iniţial. A i c i î ş i
desfăşurau pritanii activităţile administrative
şi politice. Ideea, mult timp acceptată, că
pritaneele aveau în mod necesar o forma
c i r c u l a r ă este dezminţită de fapte. P. D.
P RO C LO S. Proclos este unul din u l t i m i i
neoplatonicieni ai Ş c o l i i din Atena. S-a
născut probabil în 412 e.n., la Bizanţ, d i n
părinţi licieni. Aceştia l-au dus, c î n d era
foarte tînăr, la Xantos, patria lor, unde şi-a
făcut primele studii, pe care le-a continuat
la Alexandria. La v î r s t a de aproximativ
douăzeci de ani, a debarcat la Pireu, ca să-şi
facă la Atena o formaţie filozofică completă.
Acolo a devenit elevul lui Plutarh şi al lui
Sirianos, apoi succesorul acestor doi maeştri,
în afară de o scurtă şedere în Asia Mică.
Proclos η-a mai părăsit Atena şi s-a dedicat
în întregime învăţăm î n t u i u i şi redactării
scrierilor sale. A murit în 485 şi a fost în-
gropat împreună cu Sinanos lîngă muntele
Licabet. Urmaşul său Marinos ne-a lăsat
o biografie plină de evenimente miracu-
loase şi împărţită după ierarhia neoplatonică
a virtuţilor.
Din opera lui Proclos ne-a rămas o parte
considerabilă. Printre cele mai importante
lucrări cităm două Epitome („Rezumate"),
una destul de scurtă numită Elemente de
Teologie, a doua mai amplă, sub titlul Teolo-
gie platonică, apoi comentariile la dialo-
gurile platonice Parmcn/'de, Timeu, Repu-
blica, Alcibiade, Cratilos, comentariul la
Elementele lui E u c l i d şi în s f î r ş i t trei opuscule
despre Rău, Destin şi Activitatea „prenoetică",
Ca să ne facem o idee despre doctrina lui
Proclos, trebuie să ne amintim ră el, ca şi
Piotin, au preocuparea constantă de a in-
terpreta şi de a menţine v i e învăţătura lui
Platon. Dar, în faţa unor probleme noi,
Proclos s-a văzut obligat să dezvolte şi să
remodeieze platonismul. El ar fi vrut să
Supliciul lui Prometeu .
Pictură d in interiorul unei cupe
laconiene. Secolul al Vl-lea.
Muzeul Vaticanului, Roma.
Foio Anderson-V/oi/e'.
integreze tot ceea ce filozofii (de exemplu
Aristotel şi stoicii) au creat mai valoros de
la Platon încoace, în plus, s-a străduit să
încorporeze şi i d e i l e religioase venite din
Orient şi să dea o nouă vigoare tradiţiilor
mitologice ale antichităţii, ameninţate de
progresul creştinismului. Din aceste motive,
opera lui Proclos este poate cea mai bogată
sinteză a neoplatonismului grec. j. T.
P R O D I C O S . Sofist din secolul a l V-lea,
născut la l u l i s , pe i n s u l a Chios. Prodicos
a venit de mai multe ori la Atena în amba-
sadă. Aristofan î i laudă ,,priceperea ş i î n -
ţelepciunea". Prodicos e autorul celebru-
lui apolog al lui Heracles, aflat la răscrucea
ce lor două d rum uri: al v i c i u l u i şi al virtuţii.
Socrate considera că morala sa era sănă-
toasă şi i-a trimis d i s c i p o l i , in privinţa re-
toricii şi a s t i l u l u i , Prodicos a î m p i n s p î n ă
la pedanterie distincţia cuvintelor cu sens
apropiat, a ş a cum se poate vedea în dia-
logul lui Platon, Protagoras. Acest efort
pentru a impune vocabularului precizie era
lăudabil si util. R. ~.
457

PROMETEU [PROMETHEUS].
Prometeu era fiul Titanului lapet. Atlas şi
Epimeteu erau fraţii săi, iar Zeus îi era văr.
Cu vărul său, Stăpînul Universului, rapor-
turile erau atît de proaste, î n c î t Prometeu
a devenit simbolul omenirii răzvrătite îm-
potriva zeilor, in realitate însă, cei vechi
n-au dat o semnificaţie atît de profundă
acestui personaj, care reprezenta pentru ei
mai degrabă ingeniozitatea şi viclenia, puse,
ce e drept, în slujba muritorilor. De două
ori Zeus s-a lăsat înşelat de Prometeu:
într-o zi, în timpul unui sacrificiu, Prometeu
458
Faţada vestică a Prop Î -
leeior de pe Acropole
f Atena), construite de
Mnesicles între 437 şi 432.
Foto Hassia.
l-a pus să-şi aleagă partea pe care o prefera
de la un animal sacrificat, restul urmînd
să fie dat oamenilor. Zeus şi-a ales bucata
care i s-a părut mai bună, dar care fusese
în aşa fel aranjată, î n c î t n-avea d e c î t oase
şi grăsime. Altădată Prometeu a furat din
roata soarelui, sau din cuptorul lui Hefais-
tos, o scînteie de foc, fiindcă Zeus le luase
oamenilor focul, ca să se răzbune pentru
păcăleala povestită mai sus. Pedeapsa a fost
îngrozitoare: Zeus l-a înlănţuit pe Pro-
meteu pe o stîncă din Caucaz şi a trimis un
vultur ca să-i mănînce ficatul, care creştea
mereu la loc. S u p l i c i u l ar fi durat la infinit,
dacă Heracles η-ar fi o m o r î t vulturul cu o
săgeată şi nu l-ar fi eliberat pe Prometeu.
După anumite t r a d i ţ i i , Prometeu şi nu
H ef a î s tos ar fi model at din lut primii oameni.
P. D.
P R O F I L E E [PROPYLAIA]. în
greceşte, propylaia este un substantiv co-
mun, care desemnează orice intrare monu-
mentală. Totuşi, înainte de toate, termenul
acesta evocă în mintea noastră — ca şi în
mintea grecilor din antichitate — construc-
ţia pe care a înălţat-o Mnesicles [vezi nu-
mele] între 437 şi 432, pe Acropolea din
Atena. Se spunea propy/o/a — la plural —,
fiindcă era un monument complicat, multiplu
şi important. A fost construit pe locul unui
edificiu mai modest, datînd din timpul lui
Pisistrate, a cărui înfăţişare nu se integra
în ansamblul arhitectural proiectat de Pe-
rlele. Propileele se înălţau pe vîrful unei
pante abrupte, pe care pelerinii o urcau pe
o cărare în serpentină. La capătul cărării,
te î n t î m p i n a u două aripi ale clădirii care
ieşeau din portic ca două braţe desfăcute
să primească mulţimea. Porticul în stil
doric servea drept vestibul pentru un hol
deschis spre exterior, adică spre vest, şi
î n c h i s din toate celelalte trei părţi. Acest
hol, care avea un plafon sprijinit de coloane
ionice svelte, oferea vizitatorilor un răgaz"
de o clipă după un urcuş atît de greu. Zidul
din fund, dinspre est, marca separaţia între
lumea profană şi domeniul sacru; avea cinci
porţi, dintre care cea mai lată, din centru,
comunica cu rampa pe unde urcau animalele
destinate s a c r i f i c i u l u i . Celelalte porţi erau
pentru oameni. Un al doilea portic doric,
deschis spre sanctuar, adică spre răsărit,
corespundea porticului vestic care primea
pelerinii. Mnesicles plănuise aripi foarte
î n t i n s e , de o parte şi de alta a clădirii, dar,
probabil din lipsă de mijloace, acest proiect
η-a fost realizat decît parţial. (O asemenea
parte este încăperea numită Pinacoteca
[Pinakotheke], unde erau expuse tablourile
marilor maeştri). Chiar aşa incomplete cum
au rămas, Propileele de pe Acropole au fost
atît de mult admirate de cei v e c h i , î n c î t
au fost imitate la Lindos (insula Rodos),
iar Epaminonda ar fi vrut să le transporte
în citadela Tebei. Se aprecia nu numai sim-
plitatea maiestuoasă a edificiului, ci şi me-
ritul arhitectului, care, prin calcule reuşite,
a adaptat construcţia la denivelările unui
teren în pantă. Grecii admirau şi îmbinarea
fericită dintre albul marmurei de Pentelic
şi cenuşiul plăcut al calcarului de E l e u s i s ,
din care era executat soclul. P. D.
P R O P R I E T A T E . Singura formă d e
proprietate cunoscută în primele epoci ale
Greciei a fost proprietatea funciară (a so-
lului, a fructelor pe care le poartă şi a tur-
melor pe care le hrăneşte). Poemele home-
rice reflectă amintirea timpului în care
această proprietate nu aparţinea unui sin-
gur individ, ci unei întregi familii. Ea era
inalienabilă, f i i n d c ă se transmitea intactă
generaţiilor următoare. După aceea prin-
cipiul i n d i v i z i u n i i încetează de a fi absolut.
Paris î ş i părăseşte tatăl pentru a-şi construi
propria lui casă, a l ţ i i î ş i taie pentru ei cîte
o parcelă din ţarină s i , c î n d era în joc res-
ponsabilitatea colectivă a genos-ului, se
întîmpla ca proprietatea comună să fie ştir-
bită.
încetul cu încetul se creează astfel o pro-
prietate i n d i v i d u a l ă , care se dezvoltă cu
oarecare greutate, Hesiod descrie soarta
lamentabilă a micilor proprietari, care în
urma unei recolte proaste sau a unei cala-
mităţi se împrumutau, d î n d în gaj pămîntul.
împovăraţi de greutatea datoriei pe care
camătă o făcea să crească fără încetare,
nu numai că erau nevoiţi să cedeze pămîn-
tul lor bogătaşilor care le împrumutaseră
sămînţa pentru semănături, dar adesea plă-
teau cu libertatea datoria contractată.
Această stare de l u c r u r i explică în mare
parte elanul celor care au plecat cu m i i l e
459
 din patria lor, ca simpli colonişti.· Ea explică iloţi, a s i g u r a existenţa sa şi a f a m i l i e i . El
de asemenea instituirea tiraniei în multe nu avea dreptul să dispună de acest p ă m î n t
cetăţi, c ă c i t i r a n i i căutau să atragă de partea şi era obligat să-l t r a n s m i t ă intact fiului
lor pe oamenii săraci, prom iţîndu-le amelio- său mai mare. Dacă n-avea fii, statul lua
rarea s i t u a ţ i e i materiale. terenul înapoi. Totuşi posesiunea acestui
Totuşi nu un tiran, ci î n ţ e l e p t u l Solon domeniu nu era limitativă. Dacă are resurse
a reuşit, la Atena, printr-o lege al cărei suficiente, spartanul poate să cumpere —
mecanism ne scapă, să elibereze pămînturile în afara zonei aflate î n proprietatea sta-
ipotecate şi să interzică în acelaşi timp tului — în teritoriul cucerit, un teren care
constrîngerea corporală, fără să treacă î n s ă devine proprietatea sa, de care poate dis-
la o abolire totală a datoriilor. Nemulţumit pune după bunul său plac şi pe care îl poate
de această reformă, care se pare că rezolva lăsa moştenire copii lor. P, D.
problema s o c i a l ă pentru a oferi unui mai
mare număr de cetăţeni posibilitatea să P R O T A G O R A S . F i lozof ş i retor (485—
devină proprietari de pămînt, Solon s-a stră- 411). S-a născut în Tracia, la Abdera, şi a
duit să grăbească fărîmiţarea domeniilor fost unul dintre cei mai iluştri s o f i ş t i ai vre-
prea vaste: A stabilit că indiviziunea nu mii sale. A venit de mai multe ori la Atena,
era obligatorie şi chema la s u c c e s i u n e nu unde s-a î n t î l n i t cu Pericle. Pentru un c i c l u
numai pe fiul cel mai mare, dar şi pe cei mai de lecţii cerea de la elevi 100 de mine, adică
mici, inclusiv fiicele. Dacă defunctul nu 10000 de drahme. La începutul dialogului
avea fii legitimi, f i i i săi naturali puteau re- Protagoras, Platon arată ce emoţie intensă s u s -
vendica bunurile sale; ba chiar testatorul c i t a printre tinerii atenieni s o s i r e a celebru-
era liber să desemneze un moştenitor în lui profesor. A fost condamnat pentru impieta-
afara genos-ului său. te, la Atena (416). A murit înţr-un naufragiu.
De atunci s-a instituit în Atica un regim Agnosticismul lui Protagoras prezintă ana-
al proprietăţii mijlocii şi mici garantată logii cu s c e p t i c i s m u l lui Gorgias. Este autorul
prin lege. în fiecare an, la intrarea în funcţie, celebrei m a x i m e „Omul e măsura tuturor
arhontele punea pe crainic să anunţe că lucrurilor", în ceea ce priveşte limba şi arta
„Fiecare rămîne proprietar şi s t ă p î n absolut d i s c u r s u r i l o r , trebuie subliniat că Protago-
asupra proprietăţii s a l e " , în jurămînţul pe ras a fost mai ales un gramatic şi un logician.
care îl depuneau membrii tribunalului He l io i a Discipolii săi au învăţat să precizeze sensul
se spunea: ,,Nu voi ajuta nici la anularea cuvintelor şi să construiască raţionamente
datoriilor particulare, nici la împărţirea irefutabile î n aparenţă. R. F.
pămînţurilor şi caselor care aparţin cetă-
ţenilor". Se preciza „cetăţenilor", căci nu- P ROTE U [PROTEUS]. Slujitorul
mai a c e ş t i a aveau dreptul să posede pămînt. lui Poseidon si divinitatea marină care ve-
Metecii erau excluşi de la ace 1 * p r i v i l e g i u , ghea asupra turmelor de foci. Avea darul
dar celelalte forme de proprietate le erau profeţiei ş i , ca toate fiinţele acvatice legen-
a c c e s i b i l e , în s p e c i a l proprietatea asupra dare, se putea metamorfoza: în felurite
unui atelier sau a unei afaceri comerciale. animale, dar şi în foc şi în apă. Menelau a
Ca totdeauna, regimul de la Sparta era reuşit să-l îmblînzească şi să obţină de la
foarte diferit de cel de la Atena. Acolo în- el răspuns la întrebările s a l e . P. D.
treaga zonă din jurul o r a ş u l u i era pămîntul
statului. Fiecare cap de familie primea un P R O X E N [P R O X E N O S]. Solii [vezi
lot din terenul acesta, la care se adăuga c u v î n t u l ] î n d e p l i n e a u doar m i s i u n i tempo-
un alt lot în Mesenia, Acest lot, lucrat de rare, căci legăturile internaţionale erau asi-

460
gurate în mod permanent de proxeni (pro-
xenoi). Aceştia erau de fapt un fel de ,.oaspeţi"
(xenoi'j, şi proxenia era un caz particular al
ospitalităţii antice. Rolul proxeni lor cores-
punde mai degrabă cu cel al consulilor,
decît cu ce! al ambasadorilor din ziua de azi,
Ei nu aparţin naţiunii ale cărei interese le
apără: Calias, proxen al Spartei la Atena,
e un atenian căruia Sparta i-a dat această
onoare, care constituie totodată şi o obli-
gaţie financiară.
Era o onoare, deoarece, de c î t e ori mergea
la Sparta, Calias se bucura de un statut spe-
cial. Ni s-au păstrat mii de decrete de pro-
xenie, care enumera privilegiile unui proxen.
Cele mai obişnuite, pentru e| şi pentru ur-
maşii săi, s î n t : scutirea de impozite, invio-
labilitatea, dreptul la un loc de onoare (pro-
edria) la toate serbările organizate de
stat, posibilitatea de a dobîndi o casă şi
pămînt. La Atena, proxenii mîncau în pri-
taneu.
Era î n s ă şi o obligaţie financiară, căci pro-
xen/'o atrăgea mari cheltuieli. Un proxen
trebuie să asigure ajutorul şi protecţia sa
cetăţenilor oraşului pe care îl reprezintă şi la
nevoie să-i hrănească acasă la el. Trebuie să
le servească drept garant şi să-i asiste la
toate tranzacţiile comerciale pe care le
încheie, în sfîrşit, cînd cetatea pe care o
reprezintă trimite ambasadori, proxen e cel
care trebuie să-i prezinte senatului şi Adu-
nării poporului şi să le asigure casă şi masă.
în epocile elenistică şi romană, c î n d cetă-
ţile î ş i vor pierde independenţa, titlul de
proxen va deveni pur onorific, dar nu va
înceta să fie foarte r î v n i t . R, F.
P S l H E [p S Y K H E], Psihe, c u v î n t care
în greceşte înseamnă „suflet", a ajuns abia
foarte tîrziu o personalitate literară. Era o
tînără pe care o vizita în fiecare seară,
într-un loc încîntător, un iubit care refuza
să-şi trădeze identitatea şi pe care Psihe nu
avea nici măcar dreptul să-l privească. Odată,
trecînd peste această oprelişte, e a s e apleacă
asupra lui pe cînd dormea, îl priveşte şi
recunoaşte în el pe Eros. Dar o picătură de
ulei cade din lampă şi-l trezeşte pe zeu, care
dispare pentru totdeauna. Psihe porneşte
în căutarea lui, devine prizoniera Afroditei,
geloasă pe fericirea fetei, dar suportă cu
curaj nenorocirile care se abat asupra ei,
ajutată în taină de Eros. P. D.
P T O L E M E U [ P T O L E M A I O S ] (1).
Nume purtat de mai mulţi suverani din di-
nastia Lagizilor [vezi cuvîntul], care au
domnit asupra Egiptului după moartea lui
Alexandru cel Mare.
P T O L E M E U [ P T O L E M A I O S ] (2).
Ultimul şi cel mai vestit dintre marii astro-
nomi ai antichităţii. Despre viaţa lui nu se
ştie nimic altceva decît că şi-a elaborat lu-
crările la Alexandria, între 127—151 e. n.
în afara celebrului Ghid geografic şi a două
tratate de Optico şi de /Acustică, ne-au rămas
de la el patru lucrări de astronomie. Cea mai
importantă este Mathematike Syntaxis, cu-
noscută în genere sub titlul Almagest, dat de
savanţii arabi; este o expunere completă
a sistemului geocentric. Ipoteza planetelor
este un rezumat corectat al teoriei sale
asupra planetelor. Fazele stelelor fixe e un
calendar al răsăritului şi apusului aştrilor,
stabilit pentru ciru ' latitudini diferite. A
patra lucrare este Catalogul stelelor, mai bo-
gat decît cel al lui Hiparh şi alcătuit după
calcule originale ale coordonatelor. Ptole-
meu a mai redactat şi îetrabiblos, un rezu-
mat perfect al astrologiei elenistice, aso-
ciind anumite cuceriri ale astronomiei ştiin-
ţifice cu metodele învechite, de origine ba-
biloniană, folosite în mod curent de astro-
logie. Ptolemeu a fost adesea acuzat că a
luat întregul material al cărţilor sale de la
predecesorii s ă i , fără să mărturisească acest
lucru. Cercetări amănunţite au pus în lu-
mină aportul său personal, care este consi-
derabil. Principalul său merit este de a fi
desăvîrşit teoria detaliată a planetelor, în-
461
treprinsă de Hiparh, urmînd metoda arcuri-
lor excentrice şi a epiciclurilor fvezi A s-
t r o n o m i e ] ; Hiparh elaborase teoriile
pentru Soare şi Lună. Ptolemeu a remaniat
profund teoria Lunei şi a construit-o pe cea
a celor cinci planete mici. Pentru toate
şase el a trebuit să introducă, în sistemul
constituit din excentric şi epiciclu, un al
treilea cerc, numit „ecuant", al cărui centru
nu coincidea cu cel al cercului excentric:
mişcarea circulară a epiciclului pe excentric
era constantă în raport cu centrul ecuantului,
dar nu în raport cu centrul excentricului.
Realizînd acest lucru, Ptolemeu a zdrunci-
nat dogma mişcării circulare şi uniforme şi
ş-a comportat ca un savant adevărat. Res-
pectarea .riguroasă a faptelor observate i-a
permis să descopere „evecţiunea" şi „nuta-
ţiunea" Lunii şi şă-ί calculeze paralaxa.
P U R I F I C A R E . Orice act de cult
cerea, de la cei ce-l săvîrşeau, o stare de
puritate, căreia pietatea greacă îi acorda
cea mai mare importanţă: puritate mate-
rială, corporală, obţinută nu printr-o măr-
turisire sau printr-un examen de conştiinţă,
ci prin stropire sau prin scufundare. La in-
trarea în locurile sacre, în sanctuare sau în
agora, erau aşezate bazine rotunde, pline
cu apă luată,-conform riturilor, din anumite
izvoare. Oricine pătrundea în aceste locuri
trebuia, cel puţin în mod simbolic, să-şi ude
degetele în bazin, cum fac astăzi catolicii
c î n d trec pragul unei biserici, înaintea rugă-
ciunii, credinciosul se purifica cu apă şi
tot cu apă era stropită victima înaintea sa-
crificiului: în acelaşi fel trebuia să fie puri-
ficat oricine intrase într-o cameră mortuară.
Dar dacă apa putea curăţa murdăriile su-
perficiale, i n e v i t a b i l e în cursul vieţii, ea
era incapabi la să spele petele de sînge vărsat.
Afară de război, o crimă, fie şi involuntară,
făcea din făptaş un pericol pentru orcine se
apropia de el, dar nu în sensul în care vorbim
de un „inamic public", ci fiindcă pata sa era
462
o miasma şi era contagioasă. Criminalul era
un fel de ciumat, care contaminează tot ce
atinge, pînă în clipa în care, datorită unei
purificări solemne, redevine o fiinţă nor-
mală. Această purificare de s î n g e se face tot
prin s î n g e : stropirea cu sîngele unei victime,
cum a făcut Apoion, principalul zeu al pu-
rificării, cînd I-a stropit pe Oreste cu s î n -
gele unui purceluş. P. D,
P Y T H l A. Femeie din sanctuarul delfic,
care, aşezată pe un trepied, prorocea în
numele lui Apoion. Pe vremuri, profeta era
probabil o fecioară. Diodor din Sicilia po-
vesteşte că o Pythie a fost răpită de un tînăr
şi că, din acel moment, nu putea fi aleasă ca
Pythie decît o delfiană de vîrstă „canonică",
care să fi depăşit 50 de ani. Din clipa în care
fusese desemnată de preoţii lui Apoion, ea
devenea un fel de „soţie a zeului". Ea trebuia
să trăiască în izolare şi castitate absolută,
în epoca marii prosperităţi a oracolului de
la Delfi, existau pînă la trei Pythii în acelaşi
timp: două „obişnuite", care se urcau cu
rîndul pe trepied, şi o „locţiitoare" (ephe-
dros), gata oricînd să înlocuiască pe una din
colegele şale, dacă nu mai era în stare să
dea oracole, în timpul lui Plutarh, în epoca
romană, era deajuns o singură Pythie care
să răspundă consultanţilor, mult mai puţin
numeroşi ca altădată. O Pythie eu păr alb
apare pe o amforă de la muzeul din Neapole,
care reprezintă începutul Eumeni^elor lui
Eschil, unde Pythia figurează printre per-
sonaje.
Plutarh, care a fost preotul lui Apoion
Pythianul, povesteşte în dialogul său Despre
dispariţia oracolelor moartea tragică a unei
Pythii [vezi O r a c o l e ş i D e l f i ] .
R. F.
Q U I N T U S D I N S M I R N A . Poet
epic din epoca t î r z i e [vezi E p o p e e ] ,
R A D A M A N T [RH A D A M A N T H Y S].
Radamant aparţine tradiţiei cretane. Ca
şi fraţii săi Minos şi Sarpedon, este con-
siderat fiul lui Zeus şi al Europei. El re-
prezenta în ochii grecilor înţelepciunea şi
dreptatea, Se spune că el a fost acela care
a dat Cretei legile sale. Oamenii au făcut
din el unul din judecătorii din infern, în
legătură cu aceasta trebuie să precizăm că
nici el, nici ceilalţi judecători nu judecau
binele şi răul pe care morţii îl făcuseră în
timpul vieţii, ci continuau să-şi exercite pe
lumea cealaltă funcţiile lor de pe pămînt.
P. D.
RAPSOD [RH A P S O D O S]. Reci-
tator de poeme epice. O rapsodie e un episod
dintr-o epopee care poate fi recitat separat.
Platon a schiţat în ion un portret amuzant
d e rapsod [vezi E p o p e e ş i H o m e r ] .
R Ă Z B O A I E . Primul eveniment din isto-
ria greacă pe care î i cunoaştem graţie izvoa-
relor literare este un război, şi anume războ-
iul troian, din care Homer ne relatează doar
un episod foarte scurt. Pentru perioada care
a urmat, manualele de pe vremea bunicilor
noştri povesteau un şir nesfîrşit de bătăui şi
prezentau enumerări impunătoare de gene-
rali. Astăzi î n s ă ne interesează mai puţin
aceste lupte plicticoase, bogate în străluci-
toare fapte de arme, dar prea puţin capti-
vante, din pricina monotoniei unei strategii
în faşă. Nu trebuie totuşi să uităm că imaginea
războiului se conturează aproape neîncetat
pe fundalul civilizaţiei greceşti de care astăzi
ne ocupăm cu precădere, într-adevăr, de la
un capăt la altul al istoriei lor, grecii au trăit
în războaie, iar pacea era totdeauna doar un
scurt răgaz, despre care toţi ştiau că e trecă-
tor. Unele războaie erau locale, purtate
între numeroasele cetăţi rivale, gata oricînd
să se bată pentru un petec de pămînt. Altele
erau războaie de coaliţie, care izbucneau cînd
un stat, c î ş t i g î n d mereu mai multă putere,
ameninţa să distrugă e c h i l i b r u l internaţional
atît de greu stabilit, în sfîrşit, mai erau răz-
boaiele civile.
Din aceste conflicte aproape neîntrerupte
vom menţiona aici numai pe cele mai celebre:
Cele două războaie care au adus triumful
Spartei asupra bogatei Mesenia, cu toată
eroica rezistenţă a lui Aristomene. Cronolo-
gia lor e incertă: primul a avut loc către sfîr-
şitul sec. al Vlll-lea, iar celălalt un secol mai
tîrziu. Războiul lelantin, în care s-au înfrun-
tat timp de mai multe generaţii cetăţile Hal-
cis şi Eretria din Eubeea (sec. al Vll-lea).
Războaiele sacre (primul la începutul sec. al
Vl-lea, al doilea în 448, al treilea între 355
şi 346). Pornite sub pretextul de a apăra inte-
resele sanctuarului de la Delfi, ele au servit
de fapt c î n d interesele tesalienilor, c î n d ale
atenienilor şi ale aliaţilor lor focidieni, dar
mai ales interesele lui Filip al Macedoniei.
Vom insista în continuare asupra celor două
conflicte care, p î n ă la campaniile lui Alexan-
dru cel Mare, le-au depăşit în amploare pe
toate celelalte: războaiele medice şi războiul
peloponeziac.
Războaiele medice ni-i prezintă pe greci
coalizaţi, pentru prima şi ultima oară, pentru
a îndepărta un pericol extern. Regele perşilor
Darius l reprimase cu asprime o revoltă a
grecilor din Asia Mică (494); ca să evite pe
viitor revolte asemănătoare, Darius s-a hotă-
r î t să urmărească pe greci pînă în patria lor
originară, de partea cealaltă a Mării Egee.
în 490, flota persană porneşte spre Atena, care
se făcuse vinovată de încurajarea revoltei.
Perşii debarcă în c î m p i a Maratonului. Atena
nu găseşte ajutor decît la micul orăşel Plateea
[vezi numele], care trimite c î t e v a trupe
de întărire. Miltiade, comandantul armatei,
î ş i aruncă oameni i în luptă şi, contrar tuturor
aşteptărilor, obţine victoria. Succesul produce
o impresie cu a t î t mai puternică, cu cit inferio-
ritatea numerică a grecilor era izbitoare. E
limpede că, dacă Miltiade η-ar fi ştiut să
folosească cu î n d e m î n a r e teatrul de luptă,
cauza grecilor ar fi fost pierdută. Darius a
renunţat la planurile lui, dar f i u l său Xerxes
a hotărît să încerce din nou. A pregătit expe-
diţia cu cea mai mare grijă, concentrînti
463
 armate u r i a ş e în A s i a M i c ă . A pus c h i a r să se
t a i e un c a n a l în p e n i n s u l a A t o s , ca să a s i g u r e
flotei o înaintare m a i uşoară. P e r i c o l u l era
atît de mare, î n c î t greci i au hotărît să acţio-
neze în c o m u n : i n t e r i p ţ i a g r a v a t ă pe ş a r p e l e de
bronz care s u s ţ i n e a t r e p i e d u l oferit i u i Apo-
lon d u p ă v i c t o r i e c o n ţ i n e l i s t a c o n f e d e r a ţ i l o r :
t r e i z e c i ş i u n a d e cetăţi s-au a n g a j a t , î n congre-
s u l r e u n i t l a C o r i n t , s ă l u p t e î m p r e u n ă contra
d u ş m a n u l u i comun. Sparta si Atena au preluat
conducerea l i g i i . Deşi s p a r t a n u l L e o n i d a a
m u r i t e r o i c , c î n d a r m a t a p e r s a n ă a încercat
să p ă t r u n d ă în G r e c i a p r i n T e r m o p i l e (480),
a d e v ă r a t u l m e r i t a l s u c c e s u l u i î i r e v i n e Ate-
n e i : T e m i s t o c l e a atras c o r ă b i i l e persane in
strîmtoarea S a l a m i n a , unde a u fost n i m i c i t e
de flota coalizată a g r e c i l o r , în a n u l următor
(479), b ă t ă l i a terestră de l a Plateea a r e s p i n s
d e f i n i t i v armata duşmană d i n c o l o de g r a n i -
ţele G r e c i e i , în t i m p ce f l o t a al iată c î ş t i g a
o nouă v i c t o r i e la M i c a l e , în l a r g u l i n s u l e i
Samos. R ă z b o i u l a c o n t i n u a t încă m u l t t i m p
d u p ă aceea ş i s-a t e r m i n a t a b i a în 449. Dar
d u p ă 479 perioada grea trecuse şi p r e s t i g i u l
u n o r succese atît de răsunătoare, cîştigate m a i
ales g r a ţ i e i n i ţ i a t i v e i A t e n e i , a făcut ca această
cetate să exercite, p r i n i n t e r m e d i u l Confede-
r a ţ i e i de la Delos, o adevărată h e g e m o n i e
a s u p r a m a j o r i t ă ţ i i c e t ă ţ i l o r greceşti.
Rivalitatea şi ura suscitate de hegemonia
A t e n e i a u fost cauza r ă z b o i u l u i peloponeziac.
Acesta a fost un război p u r grecesc, o luptă
pe v i a ţ ă şi pe moarte î n t r e cele două cetăţi
fruntaşe, Atena şi Sparta. Fiecare avea de
partea sa a l t e state, d i n t r e care u n e l e au tre-
cut d i n t r - o tabără în a l t a . O s t i l i t ă ţ i l e au
î n c e p u t în 432, în u r m a u n u i decret p r o m u l g a t
de Atena contra m e g a r i e n i l o r . De la î n c e p u t ,
A t e n a , care i n t r a în l u p t ă cu ş a n s e l e cele m a i
m a r i , a fost v l ă g u i t ă de o e p i d e m i e de c i u m ă
care a durat cîţiva ani şi a avut ca v i c t i m ă pe
P e r i c l e , o m u l a c ă r u i prezenţă la putere era
m a i necesară ca oricîncK C o n d u c ă t o r i i care
i - a u u r m a t n u - l e g a l a u n i c i pe departe: dema-
gogul Cleon, t i m i d u l N i c i a s , î n s f î r ş i t A l c i -
b i a d e , ale c ă r u i c a l i t ă ţ i s t r ă l u c i t e n u reuşeau
464
să compenseze a m b i ţ i a şi l i p s a de s c r u p u l e .
P e r s o n a l i t ă ţ i l e cele m a i d e seamă d i n tabăra
spartană au fost Brasidas, general a b i l si
curajos, ş i m a i ales L i s a n d r u . R ă z b o i u l s-a
l i m i t a t m u l t t i m p l a c a m p a n i i parţiale, la
i n c u r s i u n i pe teritoriul duşman, la expediţii
contra u n o r cetăţi neutre (de e x e m p l u M e l o s ,
de la care Atena cerea ajutor), în 421, c e i doi
a d v e r s a r i , d e s c u r a j a ţ i de r e z u l t a t e l e s l a b e pe
care ie obţinuseră pînă a t u n c i , au î n c h e i a t
a ş a - n u m i t a „Pace a l u i N i c i a s " . O s t i l i t ă ţ i l e
reîncep în 414, c î n d A t e n a se angajează în
e p i s o d u l cel m a i f a i m o s d i n tot r ă z b o i u l pelo-
poneziac: a s c u l t î n d d e î n d e m n u l l u i A l d b i a d e ,
a t e n i n e i i t r i m i t o f l o t ă contra S i r a c u z e i ,
p e n t r u a s p r i j i n i o r a ş u l Segeste, a l i a t u l l o r .
I n s u f i c i e n t pregătită, prost condusă, l i p s i t ă
d e prezenţa l u i A l c i b i a d e , i n i ţ i a t o r u l p r o i e c -
t u l u i , care se e x i l a s e pentru a scăpa de acuza-
ţ i a de s a c r i l e g i u , e x p e d i ţ i a s-a s o l d a t cu un
d e z a s t r u (413). F a p t u l că un i m p o r t a n t c o n t i n -
gent de forţe a t e n i e n e se a f l a u departe de
p a t r i e a o f e r i t s p a r t a n i l o r o ocazie b u n ă de a
i n t e r v e n i î n Grecia c o n t i n e n t a l ă , î n u r m a u n e i
s e r i i de succese p a r ţ i a l e şi de î n f r î n g e r i , la
A t e n a i z b u c n e ş t e o r e v o l u ţ i e o l i g a r h i c ă (411),
care a provocat reacţii diverse în tabăra a l i a -
ţ i l o r ş i a p e r m i s unora d i n t r e e i s ă i a s ă d i n
l i g ă . î n acest m o m e n t i n t r ă î n scenă u n a d i n
p e r s o n a l i t ă ţ i l e cele m a i p u t e r n i c e pe care le-a
a v u t vreodată Sparta: L i s a n d r u . R e u ş i t a sa se
datorează atît t a l e n t e l o r m i l i t a r e , c a r e - l
a j u t ă să i a s ă î n v i n g ă t o r în 405, la A i g o s Pota-
mos, cît şi s i m ţ u l u i său d i p l o m a t i c , care i-a
a s i g u r a t c o n c u r s u l tuturor celor c a r e — l a
A t e n a sau în ţ ă r i l e supuse ei — erau s ă t u i de
r e g i m u l l o r p o l i t i c ş i a s p i r a u spre o s c h i m b a r e .
G r a ţ i e , în parte, acestor opozanţi, a p u t u t
ased ia A t e n a , care e s i l i t ă să c a p i t u l e z e (404)
Herodot a povestit r ă z b o a i e l e m e d i c e ,
încercînd să le explice o r i g i n e a , iar Tucidide
a fost i s t o r i c u l r ă z b o i u l u i peloponeziac.
R e n u m e l e acestor războaie nu se datorează
n u m a i ce l o r d o i s c r i i t o r i : e l e a u fost realmente
cele m a i importante, cele m a i c a r a c t e r i s t i c e
s i c u u r m ă r i l e cele m a i serioase d i n toate
 luptele pe care le-au susţinut grecii, pînă la
conflic'tele cu Filip şi la cuceririle lui
Alexandru. P. D.
R E G E . Regalitatea aproape că nu există
în Grecia epocii istorice, dar, în mileniul II,
era forma normală de guvernămînt. Noi o
cunoaştem mai cu seamă după amintirile pe
care le-a lăsat în epopeea homerică. Regii
conduc în virtutea unui drept divin; ei sînt
fiii lui Zeus şi puterea pe care o deţin de la
l acest tată nemuritor o transmit la rîndul lor
\ celui mai mare dintre fii.
Funcţiile regilor s î n t în acelaşi timp mili-
tare, religioase şi civile. Ei string trupele,
impun disciplina, î ş i aranjează şi conduc în
luptă armata. Cînd s î n t prea bătrîni pentru
acest rol, îl încredinţează fiilor lor : aşa pro-
cedează Peleu cu Ahile. E cert că ei au iniţi-
ativa în materie de război şi de pace. Deoarece
sînt fiii lui Zeus, regii îndeplinesc şi rolul de
preoţi. Prin intermediul pnofeţilor, ei caută
să afle intenţiile zeilor, ei trebuie să poto-
lească m inia cerească, atunci cînd se produce o
calamitate. Tot ei s î n t aceia care aduc sacri-
ficiile. Aceste răspunderi morale grele impu-
neau cheltuieli mari. în consecinţă regele
primea, în plus faţă de pămîntul său propriu,
un teren numit temenos. Acelaşi cuvînt va
denumi mai tîrziu teritoriul aparţinînd unui
zeu. Fiindcă în lumea homerică se pare că nu
s-au construit temple, regele-preot oficia
cultul public în propria sa casă sau în faţa ei.
Puterea civilă este întrucîtva secundară.
Marea autonomie familială care caracteri-
zează societatea homerică (reflectare a celei
miceniene) nu-i lasă regelui decît ocazii rare
de a interveni. Rolul său este de judecător
suprem sau, mai exact, de arbitru, fiindcă
familiile au dreptul de a-şi rezolva singure
diferendele. Exercitarea funcţiilor religioase
şi juridice aduc regilor daruri şi subvenţii
care, dacă ar fi să dăm crezare lui Hesiod, îi
corupeau adesea. Cu toatea acestea, presti-
giul lor era mare. Şi chiar aceia pe care, con-
form unui obicei antic, îi primeau şi-i ospătau
ca pe egalii lor, le respectau autoritatea;
totuşi uneori î i mai criticau şi, după cum se
ştie, Tersit nu se simţea stingherit în faţa
lui Agamemnon.
Aşa arăta regalitatea homerică şi miceniană.
Nu ştim în ce măsură ea reflecta regalita-
tea cretană, fiindcă pentru noi Minos nu este
decît un nume legendar.
Regalitatea η-a supravieţuit tulburărilor
care au izbucnit, în toată Grecia, în secolul al
Vlll-lea. Nobilii î ş i împărţeau, în împrejurări
pe care nu le cunoaştem, o autoritate care, în
Odiseea, apare mai puţin puternică decît în
Iliada. Titlul de „rege" a supravieţuit în nu-
meroase cetăţi, dar nu mai era decît o magis-
tratură anuală, cu caracter exclusiv religios.
Adevărata regalitate s-a menţinut doar la
Sparta, cu o particularitate î n t î l n i t ă şi în alte
părţi, şi anume aceea că puterea se afla în
mina a doi regi. Monarhia spartană era ered i-
tară; regii descindeau din două familii, me reu
aceleaşi. Deşi erau controlaţi de efori, ei
dispuneau de puteri materiale şi morale cel
puţin egale cu acelea ale regilor homerici;
la moarte erau plînşi ca n iste personaje divine.
Deşi erau înconjuraţi de onoruri, regii
greci au rămas în contact s t r î n s cu poporul
peste care domneau,—şi aceasta constituie
o trăsătură tipic grecească — spre deosebire
de suveranii barbari, mai ales de Marele Rege
al Persiei. Acesta ramînea invizibil în palatul
său şi cerea de la mulţimea pe care o stăpînea
o supunere oarbă. A t î t era de diferit spiritul
acestor două regimuri monarhice, î n c î t se
poate spune că regii greci şi regii barbari nu
aveau comun decît titlul. P. D.
R E L I G I E . Religia greacă nu este nici
revelaţie, nici dogmă. Ea s-a născut din senti-
mentul adînc şi constant al divinului, din cer-
titudinea intimă a fiecăruia că dincolo, dea-
supra umanităţii, există puteri cărora li se
poate atribui tot ceea ce depăşeşte posibilită-
ţile speciei noastre, tot ce trezeşte mirarea şi
admiraţia noastră prin măreţie sau prin ca-
racterul său miraculos, de exemplu unele feno-
465
 mené din natură (cutremurele de pămînt) sau
un izvor care ţîşneşte deodată în mijlocul unui
cîmp, ca şi faptele pe care un om obişnuit,
fără un ajutor din afară, nu e de crezut să le
poată s ă v î r ş i . Pentru nişte oameni ca grecii,
care nu se simt în largul lor cînd e vorba de
idei abstracte şi nu văd în natură nimic care
ar putea să-l depăşească pe om în voinţă şi in-
teligenţă, aceste forţe invizibile, ale căror ac-
ţiuni le admirau sau le suportau, nu puteau fi
puse în mişcare decît de fiinţe asemănătoare
omului. Ele se deosebeau de om numai prin
eternitate — căci sînt nemuritoare — şi prin
gama largă de puteri. Atare convingeri aveau
la greci un caracter spontan. Antropomorfis-
mul nu era o creaţie a poeţilor, chiar dacă
arta şi literatura l-au exploatat aşa cum se
ştie. Contrar părerii acreditate în lumea
modernă, a fost nevoie de mai multe secole
de gîndire şti inţif ică, pentru ca ceea ce trecea
la început drept manifestare divină să fie con-
siderat un fenomen fizic. Boileau inversa pro-
cesul real scriind: „Ekkho (ecoul) nu e un
sunet în aerul care îl repercutează, ci o Nimfă
înlăcrămată care-l plînge pe Narcis."
Ţăranul grec pe care l-am auzit spunînd,
în faţa unei stînci cu un aspect curios: „Nu e
ceva natural. Dumnezeu a făcut-o", se întor-
cea fără nici un efort la atitudinea g rec i lor din
antichitate.
Cunoaştem prea puţin civilizaţia minoică,
de aceea nu ştim dacă figura feminină pe care
o vedem pe multe monumente şi în special
pe geme, cînd pe vîrful unui munte, cînd sub
un arbore, cînd înconjurată de animale, repre-
zintă o zeitate unică sau s î n t mai multe zeiţe
concepute după acelaşi tip şi care îşi împart
stăpînirea lumii, în orice caz, trebuie să fim
siguri că aceste figuri personificau forţele
reproducătoare ale naturii, şi că s î n i i pe care
şi-i lăsau înadins descoperiţi simbolizau ferti-
litatea solului, fecunditatea fiinţelor vii.
Zeul care le însoţeşte adesea pare de obicei
redus la un rol şters, de prinţ consort.
Caracterul reprezentărilor nu se schimbă
de loc în epoca miceniană, dar descifrarea li-
466
nearului B [vezi cuvîntul] ne dezvăluie numele
unora dintre zei : Hera, Dionisos etc. începînd
deci cu acel moment avem dovada că divinită-
ţile se diferenţiaseră. Atunci s-a constituit,
după modelul societăţii miceniene, panteonul
ierarhizat, condus de un zeu masculin, care
apare în poemele homerice solid organizat
şi cu un trecut îndepărtat. Dintre aceste divi-
nităţi, unele nu erau autohtone, ci fuseseră
aduse — acesta era şi cazul lui Zeus, marele
stăpîn —de năvălitorii indo-europeni care au
distrus puterea lui Minos. E posibil ca unii să
fi fost aduşi de micenieni din călătoriile lor
în Orient. Alte divinităţi, şi mai ales unele
zeiţe, se prezintă ca urmase directe ale Marii
Zeiţe cretane ; dăruiesc, ca şi ea, fecunditatea
la toate speciile. Aspectul lor e însă mai tînăr
şi au nume diferite, în funcţie de localităţile
care le-au adoptat. E îndoielnic că aceşti zei,
pe care Homer î i punea pe primul plan şi care
de atunci vor fi cinstiţi de toţi grecii, puteau
răspunde nevoilor spirituale ale credincio-
şilor, sentimentului pe care l-am găsit la baza
religiei elenice. Toţi reprezintă o forţă şi
pentru a atrage această forţă li se va închina
totdeauna un cult. Zeus „care adună norii",
stăpînul lumii, cel pe care toţi îl ascultă
(împreunăcu fraţii săi Hades şi Poseidon, unul
domnind peste morţi, altul peste mare), este
singurul care are atribuţii precise, ca şi cum
ar fi suveranul unui anumit imperiu. Ceilalţi,
cu excepţia lui Iris şi Hebe, simple slujitoare,
n-au încă o funcţie bine delimitată. Ei s î n t
zeii personali ai unui suveran şi, ca atare, ai
poporului stăpînit de acesta. Nu s î n t incar-
narea unei anumite calităţi fizice şi morale, pe
care mitografii ovor lega mai tîrziu de numele
lor. Apolon este protectorul troienilor, şi
arcul îi serveşte mai ales ca să-şi atace duşma-
nii. Afrodita este cea mai frumoasă dintre
zeiţe, dar puterea pe care o deţine asupra
muritorilor foloseşte în special în favoarea
Elenei. Atena î ş i pune înţelepciunea şi curajul
în slujba grecilor şi în special a lui Ulise.
Desigur, atunci cînd aceşti zei li se arată cre-
dincioşilor, le provoacă un sentiment de
 spaimă, ceea ce permite oamenilor să-i recu-
noască chiar atunci cînd sînt deghizaţi. Dar
ei nu se arată decît stăpînilor pămîntului:
lui Ulise, Ahile, Nausicaa (fiică de prinţ).
Numai pentru aceştia consimt zeii să pără-
sească palatul în care locuiesc (ca şi coman-
danţii micenieni), la înălţimea norilor, pe vîr-
furile Olimpului. Muritorii de rînd nu-i văd şi
nu-i pot cunoaşte decît prin intermediul regi-
lor. Trebuie să credem totuşi că poporul de
jos nu era lipsit nici el de fervoare şi că
simţea, ca şi aristocraţii, nevoia unei pro-
tecţii divine, în mai multe rînduri, mai ales
în Odiseea, Homer menţionează în treacăt
sanctuarele Nimfelor: divinităţi mai modes-
te, locuind la sate, care patronau un cîmp,
izvor sau o pădure. Descendente modeste
din Magna Mater cretană, ele veghează la
prosperitatea grădinilor, la sănătatea ţăra-
nilor şi a turmelor lor. Nimfelor şi tovară-
şilor lor de sex masculin (de exemplu, Pan)
li s-au adresat oamenii simpli, în timpul
întregii antichităţi, în lipsa textelor, des-
coperirile arheologice ni-i arată pe ţărani
cerindu-le lucruri pe care nu îndrăzneau să le
pretindă olimpienilor şi oferindu-le, împre-
ună cu primele roade ale recoltelor, vase
şi imagini a căror valoare nu constă atît în
valoarea intrinsecă, cît în sinceritatea dona-
torului. Dedicaţiile din Anthologie Graeca
transcriu cu eleganţă rafinată versurile ori-
ginare, foarte sincere şi naive, care se pot
citi cu miile în sanctuarele rustice. Dacă
aceste divinităţi se aseamănă de la un sat la
altul sau de la o regiune la alta, dacă ele au
aceleaşi atribuţii în comun, foarte generale,
lucrul nu trebuie să ne mire, fiindcă dorin-
ţele credincioşilor erau aceleaşi peste tot.
Fiecare divinitate are un domeniu geografic
bine delimitat: orice tîrguşor are unul sau
"lai mulţi patroni, dar niciodată prea mulţi
într-un loc cu populaţie redusă.
O localizare de acest fel — poate compar-
timentată cu mai puţină stricteţe — va fi
existat şi în ceea ce priveşte pe zeii mari. Ini-
ţial protectori ai unui suveran, care îi hrănea,
îi întreţinea, le asigura securitateaşi, ca să le
facă plăcere, organiza în cinstea lor sărbători,
dansuri şi concursuri, ei devin, după căderea
monarhiei, patronii unei colectivităţi (colec-
tivitate ce ia locul regilor). Cetăţile î ş i însu-
şesc aceste divinităţi, care trebuie să vegheze
asupra lor. Cultele locale conferă unor zei
aparent identici caractere particulare; astfel,
Hera din Samos nu va putea fi confundată cu
omonima sa din Argos. Există totuşi zei a
căror autoritate depăşeşte cadrul unei cetăţi;
mai multe state vecine, asociate din motive
economice sau politice, le-au amenajat un
sanctuar în comun. Unele dintre aceste aso-
ciaţii, numite amficţionii [vezi cuvîntul], s-au
dezmembrat înainte de a se putea dezvolta:
altele atrăgeau pelerini din întreaga lume
greacă — erau panelenice — din pricina unui
oracol sau din cu totul alte motive.
Dispariţia monarhiilor i-a apropiat pe cre-
dincioşi de zei, pentru că fiecare credincios
primeşte o parte din responsabilităţile care
reveneau odinioară suveranilor. Orice cetă-
ţean era obligat să participe la cult şi să se
abţină de la acte care puteau aduce prejudicii
colectivităţii, mîniindu-i pe stăpînii divini
care o protejau, în acelaşi timp, sentimentul
de a fi amestecat în mulţime făcea ca fiecare
să-şi piardă speranţa unui contact direct cu
divinitatea şi a unei eventuale întîlniri cu un
Nemuritor (aşa cum Ulise a văzut-o pe Atena
sau cum ţăranul, cu un amestec de teamă reli-
gioasă şi de mîndrie, îi întîlnea pe Pan şi pe
Nimfele din satul său, pe muntele unde î ş i
păştea caprele). Aceasta nu-i împiedica pe
muritori să solicite favorurile Olimpienilor:
tînăra soţie o invoca pe Hera, negustorul
cerea ajutorul lui Hermes, dar cererile lor,
însoţite de ofrande şi de sacrificii, căpătau
oarecum aspectul unui tîrg. Nu găsim aici
nimic care să satisfacă aspiraţiile mistice.
Preoţii î n ş i ş i nu erau de obicei decît nişte
funcţionari care îndeplineau anumite rituri,
al căror sens primitiv căzuse în uitare.
Morala nu-şi găsea o sursă de inspiraţie în
felul de viaţă al zeilor. Dacă Z eus, ca un bun
467
 suveran, a avut întotdeauna grijă să-şi impună
spiritul lui de dreptate, nici el, nici membrii
familiei sale, nu puteau f i socotiţi drept mo-
dele de virtute: adulterul, minciuna, furtul,
actele de cruzime erau curente printre Olim-
pieni.
încă din timpuri îndepărtate, spiritul logic
şi pietatea sinceră ale unora ca Hesiod s-au
străduit să introducă o ordine în acest panteon
mult timp vag conturat, să fixeze legăturile
de rudenie şi originile, să just i fi ce supremaţia
zeilor prin victoria lor asupra forţelor răului
şi să exalte măreţia suverană a lui Zeus.
Apoi, cînd gîndireagreacă s-a maturizat, cînd
ea n-amai văzut în forţă şi victorie singurele
justificări valabile ale stăpînirii Olimpieni-
lor, s-au găsit mulţi, printre ei Eschil şi Pin-
dar, care să treacă sub tăcere părţile urîte ale
Olimpului şi să glorifice mai ales profunzi-
mea planurilor şi înţeleaptă conducere a
zeilor, protecţia pe care ei o acordă acelora
care-i cinstesc cu o pietate sinceră. Alţii,
neglijînd oarecum ceremoniile religioase ofi-
ciale, la care participau doar din respect
pentru datoriile cetăţeneşti, au început să
adore, uneori cu pasiune, un număr mic de
divinităţi, capabile să suscite dragostea adep-
ţilor lor. Dionisos aducea în stare de extaz
pe credincioşii care se uneau în venerarea
lui. Demeter, căreia oamenii î i · datorau pli-
nea, promitea iniţiat i lor săi o fericire durabilă
şi după moarte. Aceste fapte s î n t la originea
misterelor [vezi cuvîntul]. Incepînd din seco-
lul al V-lea, la figurile tradiţionale se adaugă
altele: ele vin mai ales din Orient, ca Bendis,
Sabazios şi altele, care prin exotismul şi carac-
terul lor sentimental seduc un public în care
femeile joacă un rol din ce în ce mai impor-
tant.
Astfel se naşte tentaţia de a atribui dez-
voltarea cultului eroilor insuficienţei religiei
oficiale. El este legat, în principiu, de credin-
ţele funerare. Pentru un muritor, privilegiul
de a fi admis după moarte în rîndul zeilor a
fost rezervat mult timp personajelor excepţio-
nale, aşa cum au fost Heracles şi întemeieto-
rii cetăţilor, în secolul al IV-lea, poate pentru
a imita practicile orientale, în Grecia încep
să fie consideraţi divini toţi aceia care, prin
meritele lor, şi-au cucerit dreptul la recunoş-
tinţa umană. Apoi exigenţele scad pînă cînd,
în epoca de început a creştinismului, toţi mor-
ţii s î n t consideraţi eroi.
Nu vom urmări aici evoluţia lentă, dar
sigură, care, din epoca elenistică, i-a împins
pe greci spre monoteism şi creştinism. E
limpede î n s ă că, încă din timpuri foarte înde-
părtate, zeii greci n-au fost numai nişte perso-
naje foarte umane, prea umane, cum ni-i
prezintă Homer. Această viziune epică asu-
pra religiei greceşti nu trebuie să ascundă
sinceritatea unui sentiment religios, care a
mers uneori pînă la misticism. P.D.
R E T O R I C A . Elocinţa lui Temistocle
şi a lui Pericle nu datorează nimic retoricii,
pentru un motiv foarte simplu: cînd şi-au
început ei cariera, disciplina aceasta încă
nu se preda la Atena. Retorica s-a născut
î n S i c i l i a , în prima jumătate a secolului al
V-lea. Corax, întemeietorul ei, I-a avut elev
pe Tisias, care a fost la rîndul său profeso-
rul lui Gorgias [vezi numele].
învăţătura retorilor se baza pe următorul
principiu: în orice dezbatere există două
teze contradictorii, dintre care una este
puternică şi cealaltă slabă. Retorica, pu-
nînd accentul pe ceea ce e verosimil, trebuie
să asigure triumful cauzei slabe. Retorii î ş i
alcătuiseră un întreg arsenal de locuri co-
mune (topo/J. Ei învăţau pe elevii lor arta
invenţiei, a compoziţiei, a elocuţiunii şi a
ţinerii discursului. Exordiul trebuia să cu-
prindă o coptat/o benevolentiae. Apoi venea
relatarea faptelor, urmată de argumentare
şi de răspunsul la presupusele contra-argu-
mente ale adversarului (prokatalepsis). Teza
era dezvoltată prin procedeul amplificării
(auxesis). Discursul se termina printr-o con-
cluzie recapitulativă şi viguroasă. Mulţi
profesori acordau o grijă deosebită armoniei
frazei; rime, asonante interioare (homoio-
 Templul din Lindos
(insula Rodos). Fcto
Boudot-La motte.

Vasul (Oenohoe) Lev

Artă rodiana
Mijlocul secoîulu·
al Vli-lea.
Muzeu l Louvre.

teleuta), un echilibru perfect între propo-

ziţii (pansa), numeroase ,.figuri de stil",
clasificate minuţios.
într-o democraţie, cum era ceade la Atena,
unde Adunarea şi tribunalele jucau un rol
atît de mare, elocinţa avea o importanţă
deosebită. Ca să conduci statul, trebuia mai
î n t î i să placi poporului şi să-l convingi vor-
bind. De aceea retorica, născută în Sicilia,
a luat o atît de mare dezvoltare la Atena.
Cele mai celebre au fost ş c o l i l e lui Antifon,
Isaios şi Isocrate [vezi numele], în epoca ele-
nistică şi romană, învăţămîntul artei orato-
rice a rămas la baza educaţiei numite „ciclice"
(enkyklioî paideia). R. F.

R O D O S [R H O DO S]. Insula Rodos

î ş i datorează marea prosperitate nu numai
bogăţiilor naturale, ci şi poziţiei geografice.
Această insulă era o escală aproape obliga-
torie între Egipt şi porturile feniciene, pe de
o parte, şi oraşele din bazinul Mării Egee pe
de altă parte, înainte de venirea dorienilor,
469
aici s-a dezvoltat din plin civilizaţia mice- ramica e reprezentată prin vase lucrate pro-
niană. Oraşele cele mai vechi: lalisos, Cami- babil după modele făcute din metal. Erau
ros şi Lindos, au format împreună cu insula decorate după moda orientală, cu zone de
Cos, cu Cnidul şi cu Halicarnasul (situate pe motive animaliere, ale căror compoziţie şi
continent) confederaţia numită hexapolisul culori evocă tapiseria.
dorian, î n secolele al Vll-lea şi al Vl-lea, co- După ce au fost supuşi de regele perşilor
lonizarea şi comerţul cu ţinuturile îndepăr- şi după ce, î n 478, s-au asociat atenienilor,
tate au asigurat i n s u l e i o poziţie foarte im- cetăţenii celor trei mari state din Rodos
portantă în lumea e l e n i c ă . Produsele ro- au întemeiat în comun un oraş nou, căruia
diene au fost exportate p î n ă în bazinul de i-au dat numele insulei: Rodos (408). Era
vest al Mării Mediterane. aşezat foarte spre nord, în faţa coastei ana-
Arta acestei epoci este foarte interesantă. ţoliene. Acest oraş le-a eclipsat în curînd
Sculptura o cunoaştem destul de puţin; ce- pe toate celelalte. La început a fost credin-
cios alianţei cu Atena, de la care a împrumu-
tat şi forma de regim democratic, pentru ca
în 356 să treacă sub influenţa lui Mausolos,
regele Cariei. Rodosul a luptat fără succes
contra lui Alexandru cel Mare, apoi s-a aliat
cu Ptolemeii, fiindcă făcea comerţ în special
cu Egiptul, în 305, a rezistat în mod victo-
rios atacurilor lui Demetrios Poliorcetul.
Epoca elenistică a fost pentru Rodos perioada
de maximă prosperitate si comerţul său in-
ternaţional i-a adus o bogăţie considerabilă.
Deşi strălucirea sa η-a egalat-o pe cea a A l e -
xandriei, Rodosul a fost în epoca e l e n i s t i c ă
un important centru artistic, care a produs
faimosul Coios din Rodos, care din nenorocire
a dispărut, şi Victoria din Samotrace. Sculp-
torii rodieni par să fi contribuit în mare
măsură la realizarea altarului lui Zeus din
Pergam. A r t i ş t i i rodieni au avut de aseme-
nea merite în s t i l u l , cu totul diferit, al aca-
demismului tradiţionalist. P. D.

R O l C O S [R H O l K O S]. Roicos a fost

arhitect. S-a născut la sfîrşitul secolului al
Vll-lea în insula Samos. pe care construcţiile
şi cetăţile marelui tiran Policrat au făcut-o
celebră. A lucrat la sanctuarul Herei, la
începutul secolului al Vl-lea, înaintea tira-
niei lui Policrat. Arhitect şi în a c e l a ş i timp
sculptor în bronz, Roicos a găsit la Teodoros,

Afrodita îngenuncheată. Sfirşitul secolului al H-lea.

Muzeu! Arheologic din Rodos. Foto Hj'rmer.
 asociatul său, o inventivitate fecundă. Ingi-
ner, sculptor în bronz, cizelor şi gravor,
Teodoros a adus — după cum relatează tra-
diţia — inovaţii preţioase în tehnica topirii şi
a turnării bronzului. Amîndoi au călătorit în
Egipt şi au adus de acolo o concepţie arhitec-
turală monumentală, a cărei expresie o găsim
în primul mare templu închinat Herei. Ei s-au
îngrijit în primul rînd de cadru şi de compo-
ziţia ansamblului — lucru nou pentru timpul
lor — şi au modelat peisajul înainte de a
începe construcţia. Orizonturile neprecise
ale regiunii joase şi mlăştinoase unde au
aşezat templul Herei, l a g u r a r î u l u i Imbrasos,
au fost limitate spre nord de un portic şi la
sud de un edificiu peristil, care au format
cadrul marelui templu ionic. Vastele săli
hipostile ale templelor egiptene au sugerat
fără îndoială ideea acestei păduri de coloane,
în număr de cel puţin 102, care au făcut ca
acest templu, de proporţii neobişnuite pentru
arhitectura greacă, să primească numele de
,,labirint". Implantarea acestei mase enorme
cerea o tehnică specială a fundaţiei, şi ea a
fost pusa la punct de inginerul Teodoros.
El a inventat şi turnurile şi maşinile necesare
pentru cioplirea şi amplasarea coloanelor şi a
pieselor antablamentului. La caracterul mo-
numental al planului se adăuga complexi-
tatea şi bogăţia elementelor. Toate aceste
calităţi au făcut ca templul să devină
expresia luxuriantă a unei civilizaţii bogate,
cu puternice influenţe străine. R. M.
R O M A N E , în limba greacă nu există un
corespondent exact al termenului roman,
dar tipul de naraţiune fictivă pe care î l gă-
sim în mituri este la fel de vechi ca Elada
însăşi, şi grecilor nu le-a lipsit niciodată
imaginaţia creatoare. Totuşi romanul nu e
o povestire oarecare. El relatează viaţa şi
faptele mai multor personaje care gravitează
în jurul unui erou şi al unei eroine, îndrăgos-
tiţi unul de altul, încercările care îi aşteap-
tă şi îi separă pe îndrăgostiţi sînt nenumă-
rate (furtuni şi naufragii, atacuri de tîlhari
şi de piraţi), dar cele mai grozave din toate
erau cele datorate excepţionalei şi primej-
dioasei lor frumuseţi, căci ea suscita invidii
şi rivalităţi sîngeroase în jurul lor.
Se pare că cel mai vechi roman grec da-
tează din secolul l: opera unui grec din Asia,
Hariton din Afrodisia (oraş din Caria),
intitulată Aventurile lui Hereas şi Coliroe.
Cadrul istoric este lumea greacă de la sfîr-
şitul secolului al V-lea. Acţiunea trece din
Siracuza la Milet, apoi la Babilon, în Feni-
cia şi în Cipru, ca să se întoarcă în cele din
urmă la Siracuza. Hariton citează adesea
din Iliada şi Odiseea, poeme care s î n t ele
însele romane epice.
Xenofon din Efes, autorul romanului Ephe-
siaka, a trăit probabil în secolul al ll-lea e. n.
Tema este eroica fidelitate a doi soţi: Ha-
brocomes şi Antia. Tonul este în mod con-
stant moralizator şi religios, aproape mistic.
Singurul roman care şi-a păstrat pînă azi
celebritatea este şi cel mai scurt şi cel mai
erotic: Dcfnis şi Cloe, mai degrabă o „pasto-
rală" decît un roman. A fost scr'is de Longos.
care se pare că a trăit, ca şi Xenofon din
Efes, în secolul al ll-lea e. n. Povestea a doi
copii pe care părinţii lor i-au abandonat cu
obiecte preţioase, aşa numite gnorismata,
graţie cărora vor fi mai tîrziu recunoscuţi,
constituie o temă frecventă în tragediile
lui Euripide şi în Comedia Nouă
Heliodor, care a trăit probabil în secolul
al Ill-lea e. n., a scr'is Etiopicele (Aithiopika)
sau Teagene şi Haricleea. E vorba aici de doi
logodnici care se vor căsători abia la sfîrşi-
tul cărţii, după ce au fost de o sută de ori
în primejdie de moarte. Teagene apare ca
un „cavaler servant", sclavul respectuos al
„doamnei sale".
Cam în aceeaşi epocă, Achilles Tatius,
originar din Alexandria, a scris Aventurile
Leucipei şi ale lui C'e/iofon. Povestitorul e
Cleitofon însuşi ; el se îndrăgosteşte de Leu-
cipe, dar ea nu răspunde iubirii sale. Ca să-i
cîştige dragostea, Cleitofon trebuie să des-
făşoare o (ungă strategie.
471
 Aceste romane au cunoscut o mare modă culos, în măsura în care starea de impuritate
în secolul al XVI-lea şi al XVII-iea e. n. a celui care se roagă poate să contamineze
Se ştie că Racine, la v î r s t a de 15 ani, devo- pe cei care se apropie de el, p î n ă în ziua c î n d
ra Et/op/ce/e lui Heliodor şi pretindea că le purificarea religioasă va reda păcătosului
ştie pe de rost. Convenţionalismul şi neve- o situaţie normală. Rugătorii nu s î n t totuşi,
rosimilul î n t î m p l ă r i l o r s î n t c î t se poate de în mod necesar, nişte c r i m i n a l i ; ei pot fi
evidente. Totuşi a c e s t e opere rămîn foarte nişte s i m p l i oameni nefericiţi alungaţi de
atrăgătoare şi ne oferă o imagine colorată, la casa lor de o nenorocire care îi face să
vie şi desigur foarte fidelă despre antichitate. devină s a c r i ; e o impietate să-i alungi.
R. F. Tipul rugătorului era destul de cunoscut.
Dovadă, Aristofan, care a ştiut să parodieze
R U G Ă T O R I I [H l K E T A l]. Oricine după modelul său pe Euripide si pe toţi
a comis o greşeală gravă, atrăgînd mînia eroii săi, mereu nefericiţi. P. D.
zeilor asupra familiei sau a cetăţii sale, este
exclus automat din societate. Pînă în clipa SACRIFICII. Sacrificiul este actul
in care purificarea rituală îi va spăla de gre- esenţial al cultului. Originea sa trebuie
ş e l i l e lor, vinovaţii nu pot trăi d e c î t din mila căutată în credinţa înnăscută a grecilor —
semenilor. Ei devin n i ş t e hiketai (rugători). î n t î l n i t ă la multe alte popoare primitive —
E x c l u ş i din sanctuare ş i ţ i n î n d mereu o ramu- că divinitatea, a v î n d o înfăţişare umană,
ră in mînă, ei cer un ajutor pe care, î n anu- simte aceleaşi nevoi ca şi o fiinţa omenească.
mite cazuri, e p e r i c u l o s să-l acorzi; e peri- De aceea ea cere un acoperiş — templul —,

Sacrificarea unu i porc.

Inter i or u l unei cupe atice.
Ultimul pătrar al seco-
lului al Vl-lea. Muzeul
Louvre.

472
 Moshoforul (bărbat purtînd un viţel pentru sacrificiu).
Artă atica. Mijlocul secolului al Vl-lea. Muzeul
Acropolei, Atena. FOÎO Alinări.

cere îmbrăcăminte — s ă n e g î n d i m la peplosul

oferit ca prinos Atenei —, vrea să bea şi să
mânînce. Sacrificiu înseamnă mai întii ofrandă
î n hrană şi băutură. Ofranda de băutură este
libaţia: se toarnă pe altar — care reprezintă
masa — sau pe pămînt, dacă e vorba de un
cult al divinităţilor· infernului, lapte, vin,
sînge sau orice alt lichid, prescris de ritualul
cerut de o astfel de împrejurare. Hrana poate
consta din prăjituri, fructe sau carne. In
acest din urmă caz, e adus în faţa altarului
şi omorît animalul preferat al zeului — în
această privinţă singurii competenţi s î n t
preoţii —, iar bucăţile rezervate divinităţii
sînt arse. î n general victima e împărţită în
trei părţi: partea zeului, care de obicei nu
e cea mai bună, partea preotului oficiant
şi partea celui care aduce sacrificiul (un in-
divid sau o colectivitate). Sacrificii de acest
fel pot fi oferite în nenumărate împrejurări,
de un popor întreg, de un grup social sau de
o persoană particulară. Ele pot avea loc fie
în zilele de sărbătoare, fie după strîngerea
recoltei (atunci se oferă trufandale), fie în
semn de recunoştinţă pentru o binefacere,
pentru un succes, fie înainte de a întreprinde
ceva (se cere puterilor supreme asigurarea
reuşitei), Se mai fac sacrificii ori de cîte ori
este invocat un zeu: pentru a pecetlui
un jurămînt, pentru a purifica o persoa-
nă pîngărită sau pentru a alunga o ca-
lamitate, în ultimele două situaţii, relele lucru incompatibil cu condiţia umană. Exem-
care trebuie înlăturate sînt transferate plul cel mai celebru este acela al lui Poli-
asupra v i c t i m e i : cum e şi firesc, carnea nu crat, care aruncă în mare un inel preţios,
mai poate fi consumată, ci este arsă în ca să nu piardă alte bunuri, la care ţinea
întregime. Acest tip de sacrificiu se nu- si mai mult, Dar zeii nu se lasă înşelaţi şi
meşte holocaust. tiranul η-a putut cumpăra Destinul cu acest
Sacrificiul, în sensul modern al cuvîntului, preţ de nimic.
se întîlneşte destul de rar. El constă în dă- Sacrificiul, act religios prin excelenţă,
ruirea unui obiect la care ţii; astfel dai do- e supus unor reguli foarte stricte; un ritual
vada de modestie faţă de Nemuritori şi nu minuţios, care e în legătură cu unele super-
le provoci invidia printr-un exces de fericire, stiţii foarte primitive, cu tabuurile primilor

473
oameni, hotăra natura ofrandelor şi cere-
monialul actului. Să oferi un bou unei anu-
mite divinităţi, care prefera în împrejurarea
respectivă o capră, era un mare sacrilegiu.
Să cînţi un pean, atunci cînd regula cerea să
păstrezi tăcerea, era o greşeală. Acelaşi zeu
cere rituri diferite, după sanctuarul în care
este adorat. Si mai ales nu trebuie să pro-
cedezi la fel dacă puterile invocate sînt din
infern sau cereşti.
Rolul preoţilor este tocmai acela de a
veghea la respectarea regulilor amintite.
De obicei nu ei dau victimei lovitura mor-
tală. Acest rol revine fie celui care oferă
sacrificiul, fie subalternilor specializaţi în
pregătirea victimei (o legau cu nişte panglici,
care simbolizau consacrarea sa divinităţii,
îi tăiau cîteva fire de păr, după cum cerea
ritualul, îi tăiau beregata şi o împărţeau în
bucăţi). La rîndul său, preotul indica ce gest
trebuie făcut, ce cuvînt trebuie spus şi el
coordona acompaniamentul muzical, hotăra
momentul şi formula rugăciunii sau a jură-
mîntului, formalităţi fără de care sacrifi-
ciul devine inutil sau chiar periculos pentru
cel care îl oferă.
Nu putem enumera aici întreaga varietate
a sacrificiilor şi nu vom da exemple amă-
nunţite. Ceea ce trebuie subliniat e impor-
tanţa — fără echivalent în societatea moder-
nă — a sacrificiului la greci, ca şi faptul că
pietatea e întovărăşită de un tradiţionalism
superstiţios. Numărul considerabil al cere-
moniilor de sacrificiu reprezentate pe vase
arată că ele erau foarte variate şi că ocupau
un loc important în viaţa particulară şi pu-
blică a societăţii greceşti antice. Nu putem
aborda problema, foarte discutată, a sacri-
ficiilor omeneşti. Era un obicei barbar, pe
care nici grecii nu l-au ignorat, jertfirea
Polixenei η-a fost un caz izolat. Problema
care se pune aici este de a cunoaşte scopul
acestor practici. Oare sacrificatorii urmă-
reau altceva decît să sfinţească, asigurîn-
du-şi complicitatea zeilor, o dorinţă foarte
omenească de răzbunare? P. D.
474
S A C R I L E G I U . Grecii acopereau cu
termenul generic „impietate" o serie de
acte contrare religiei, pe care le dezâvuau
în unanimitate şi le condamnau cu pedepse
legale. Anexarea unui teren proprietate a
zeilor, distrugerea măslinilor zeiţei Atena
profanarea unui sanctuar prin simplul fapt
de a pătrunde în el în stare de impuritate
maltratarea rugătorilor [vezi cuvîntul],
divulgarea misterelor, practicarea vrăjito-
riei, faptul de a lăsa un mort neîngropat
introducerea unui cult nou — fără încuviin-
ţarea poporului — toate acestea constituiau
încălcări ale legilor divine; cine le comitea
se expunea discreditării publice.
Oprobriul public se producea în măsura
în care atare acte riscau să submineze edi-
ficiul social sau să compromită interesele
unui stat sau ale unui partid la putere. Cînd
clerul din Delfi a acuzat, la începutul seco-
lului al Vl-lea, pe locuitorii din Crisa că
speculează pe pelerinii care veneau la sanc-
tuar, acest sacrilegiu a furnizat tesalienilor
o ocazie excelentă ca să distrugă, sub un pre-
text pios, o cetate care le aducea prejudicii.
începînd cu Solon, la Atena s-au stator-
nicit legi care pedepseau cu amendă, alun-
gare sau moarte anumite acte de impietate.
Dar se întîmpla ca statul să renunţe la pro-
cesele de mai mică importanţă şi să lase în
seama clerului să dea vinovatului sancţiuni
mai blinde, în perioadele de stabilitate, în
special în primii ani ai guvernării lui Peri-
cle, aceste legi au rămas aproape literă moar-
tă. Dar cînd opoziţia a început să se agite,
acuzaţia de impietate a devenit pentru ea o
armă de care se servea, cu mai mult sau mai
puţin succes, contra prietenilor lui Pericle,
contra filozofilor care corupeau tineretul
şi introduceau teorii contrare credinţelor
religioase consacrate şi contra Aspasiei, că-
reia i se reproşa, în afara de proxenetism,
faptul că încearcă să introducă divinităţi noi.
în perioada grea a războiului pelopone-
ziac şi a crizei care a urmat după căderea
Atenei, procesele de impietate s-au înmulţit.
 Ele au devenit şi mai periculoase pentru acu-
raţi, prin faptul că ţara era în primejdie şi
trebuiau neapărat găsiţi ţapi ispăşitori. Cel
mai răsunător dintre aceste procese a avut
loc în 415: Alcibiade şi complicii săi, nişte
tineri corupţi, au fost condamnaţi pentru că
parodiaseră misterele şi mutilaseră herme/e
de pe străzile Atenei, nişte stîlpi sacri pe
care era sculptată imaginea iui Hermès. Un
astfel de sacrilegiu era de natură să provoace
din partea Nemuritorilor o răzbunare care
ar fi putut să se abată asupra întregului po-
por. Alt proces de impietate a fost cel inten-
tat în 399 lui Socrate. Poate că filozoful n-ar
fi fost condamnat, dacă atenienii, aţîţaţi de
Aristofan şi de alţi cîţiva contra sofiştilor în
general, nu ar fi socotit pe toţi intelectualii
în bloc responsabili de nenorocirile ţării
şi dacă Socrate η-ar fi avut ca elevi pe cei
mai periculoşi dintre oligarhi. Ceea ce i se
reproşa în fond marelui filozof — ca şi celor
mai mulţi dintre cei care erau judecaţi pen-
tru impietate — nu era atît lipsa lor de cre-
dinţă, ci faptul de a fi atentat la integritatea
statului — ca să utilizăm o formulă modernă.
P. D.
S A F O [S A P P H O]. Poetă din Lesbos,
care a trăit la sfirşitul secolului al Vll-lea şi
în primul sfert al secolului al Vl-lea. Safo
(numele său adevărat, în dialectul eolian, era
Psoppho) s-a născut în insula Lesbos, la Eresos
sau la Mitilene, dintr-o familie aristocra-
tică. A fost măritata şi a avut o fiică numită
Cleis. L-a cunoscut pe Alceu [vezi numele].
Safo a fost alungată din patrie, unde luptele
civile făceau ravagii, şi s-a dus la Siracuza, în
Sici l i a, d ar acest exil η-a durat mu It şi a trăi t pe
insula Lesbos pînă la bătrîneţe. Dragostea ei
pentru frumosul Faon, ca şi sinuciderea în
cascada de la Leucada sînt pure legende.
Safo a condus un fel de pension pentru
tinerele nobile, pus sub patronajul Muzelor,
Graţiilor şi Afroditei. Ea dedica unora dintre
elevele sale versuri aprinse de pasiune. Cei
vechi o numeau pe Safo „a zecea Muză" şi-i
aşezau uneori opera alături de cea a lui Ho-
mer. Puţinele versuri rămase de la ea sprijină
această apreciere. Ea ştia să exprime efectele
fizice ale dragostei pasionate cu forţă şi
simplitate şi asocia la sentimentele sale natu-
ra şi întregul univers, care i se păreau insepa-
rabile ce emoţiile şi chinurile pe care le
simţea. Apa, focul, fluviile, soarele, stelele
sînt evocate mereu în versurile lui Safo şi s î n t
amestecate cu tulburările sau bucuriile inimii
ei prin corespondente subtile şi secrete, care
conferă poeziei sale un accent modern. R. F.
S A L A M I N A [ S A L A M I S ] . Mult timp
Salamina, mică insulă aridă din mijlocul gol-
fului Eleusis, a fost pentru atenieni doar un
bastion avansat pe care trebuiau să-l stăpî-
nească, ca nu cumva megarienii sau alţii să-l
folosaescă drept bază pentru incursiuni în
teritoriul lor. în 612, datorită lui Solon,
Atena a anexat acest pămînt stîncos, de la
care nu puteau spera decît profituri materiale
minime. După războaiele medice, numele
Salaminei a devenit pentru atenieni un simbol
al victoriei. Căci, la 29 septembrie 480, din
iniţiativa lui Temistocle — după c î t se pare
—, în canalul îngust care separă insula de
coasta atică, corăbiile puţine ale confedera-
ţilor greci au distrus aproape în întregime şi
sub ochii lui Xerxes uriaşa flotă pe care
Marele Rege conta pentru a susţine înaintarea
armatei sale pe uscat.
Cunoaştem desfăşurarea bătăliei de la
Herpdot şi Eschil, deşi relatările lor nu con-
corda decît aproximativ. Stînjenite din cauza
mulţimii lor, corăbiile persane n-au putut să
se desfăşoare în linie şi astfel au oferit asaltu-
lui grecilor o pradă uşoară: „Corăbiile s-au
răsturnat şi marea a dispărut sub mulţimea
epavelor şi a cadavrelor însîngerate. Ţărmu-
ri le ş i recifuri le sînt cop leş i te de morţi şi tot ce
a mai rămas din flota barbară fuge în neorîn-
duială, cu toată iuţeala posibilă". Aşa scrie
Eschil în Perşii, şi adaugă: „Grecii lovesc şi
răpun pe barbari cu bucăţi de vîsle, cu frînturi
de epave, de parcă ar fi fost nişte toni, nişte
475
 peşti scoşi din năvod. Pînă departe în larg se
întinde asupra mării vaietul şi plînsul, pînă
c î n d ceasul nopţii întunecate potoleşte to-
tul". P.O.

S A M O S. Cea mai mare insulă din Marea

Egee. Diferă foarte mult de Ciclade ş i , prin
peisajul său, seamănă mai degrabă cu Asia
Mică, de care e despărţită de o strîmtoare
lată de circa 2 km, situată în faţa capului Mica-
le. între munţii înalţi, orientaţi de la est la
vest, apar cîteva cîmpii. Pe una din ele, spre
sud, a fost ridicat Ungă ţărm unul din cele mai
importante sanctuare ale zeiţei Hera. Insula a
fost populată încă din mileniul III, apoi a de-
venit ioniană şi de atunci a cunoscut, graţie
fertilităţii solului şi spiritului de iniţiativă
al locuitorilor, o prosperitate care a atins
cea mai mare dezvoltare sub domnia tiranu-
lui Policrat, instalat la putere pe la 532.
Amenajarea portului, construcţia unui ape-
duct subteran de 350 m, executat de arhitectul
Eupalinos, înfrumuseţarea capitalei, ridica-
rea unui templu măreţ în sanctuarul Herei —
toate acestea au făcut din Samos un centru de
atracţie pentru pelerini, negustori şi naviga-
tori, nu numai din lonia, ci din tot bazinul
mediteranean oriental şi central. Policrat
a stabilit relaţii cu Egiptul şi Şam osul a dus o
politică de expansiune colonială, începută
încă din secolul al Vll-lea, trimiţînd pionieri
pînă pe coastele Spaniei şi dincolo de Gibral-
tar. Moartea lui Policrat şi cucerirea insulei
de către regele perşilor au pus capăt puterii
politice a insulei, dar nu şi prosperităţii sale.
Cînd perşii au părăsit Grecia, Samosul s-a
înscris printre primele în Confederaţia de la
Delos. în 439, insula a fost cucerită de Atena,
fiindcă se revoltase împotriva autorităţii ate-
niene. Ea i-a impus un regim democrat. La
sfîrşitul războiului peloponeziac a intrat In
orbita Spartei şi η-a revenit sub influenţa
ateniană decît în 366. în 322, după căderea

Statuia zeiţei Hera dedicată de Heramies. Samos.

Mijlocul secolului al Vl-lea. Muzeul Louvre. Foto Broun.

476
Atenei, şi-a redobîndit autonomia, dar în
realitate a intrat sub controlul virtual al
Ptolemeilor (Lagizilor), pierzîndu-şi impor-
tanţa pe care o avusese înainte.
in perioada sa de maximă strălucire, adică
în epoca arhaică, Samosul η-a fost numai unul
din pionii principali în arena politică şi una
din primele pieţe ale Greciei, ci şi un centru
artistic. Samienii Roicos [vezi numele] şi
Teodoros au inventat un procedeu pentru
prelucrarea bronzului, care a permis să se
dezvolte o întreagă şcoală de sculptură. Ea se
deosebea de rivalele sale ioniens printr-o
vioiciune şi o spontaneitate care contrastau
cu aspectul greoi al sculpturii milesiene.
P. D.
S A M O T R A C E [SAMOTHRAKE],
Această insulă cu ţărmuri neospitaliere
se ridică asemeni unei piramide uriaşe, răsă-
rite din valuri, în faţa gurii Dardanelelor.
La început a fost locuită de un popor pe care
grecii îl numeau pslasgi; aici s-au instalat
apoi tirsenii, originari din Anatolia, dintre
care unii s-au aşezat în Lemnos, insula vecină.
Samienii trimit şi ei coloni în această insulă,
probabil la începutul secolului al Vll-lea, dar
Samotrace rămîne şi va rămîne izolată de
l urnea greaca, din pricina furtuni lor şi a ceţu-
rilor. Mai ales în epoca elenistică, Samotrace
şi-a dobîndit o reputaţie cum n-au avut
niciodată cetăţi foarte prospere — datorită
sanctuarului Cabirilor, zei î n cinstea cărora
se celebrau mistere, protectori ai navigaţiei.
Au fost construite temple şi s-au închinat
ofrande, dintre care cea mai frumoasă şi mai
celebră e Victoria. Lucrări recente au permis
să se precizeze că Victoria din Samotrace da-
tează din secolul al ll-lea. P. D.
S A N C T U A R . Ca multe alte cuvinte cu
care traducem termenii greceşti, sanctuar e
un echivalent foarte aproximativ al lui hieron
din greaca veche, într-adevăr, concepţiile
religoase ale grecilor diferă substanţial de
ale noastre. Pentru ei sanctuarul era doar în
al doilea rînd un loc de adoraţie; el însemna
mai întîi spaţiul unde locuia stricto sensu o
divinitate asemănătoare oamenilor, care avea
aceleaşi necesităţi ca şi ei. Cu toate diferen-
ţele care există între sanctuarele Greciei ,
între cele din satele umile şi cele de la Delfi
sau de la Olimpia, sanctuarul este înainte de
toate un teren ales de"zeu drept locuinţă.
Uneori un fenomen natural (o grotă, un izvor)
ne ajută să ghicim de ce zeul s-a stabilit
tocmai aici, şi nu în altă parte, însă în general
motivele alegerii ne scapă. (De altfel ele
rămîneau misterioase pentru grecii înşişi).
Instalarea divinităţilor în anumite locuri se
pierdea de obicei în noaptea timpurilor;
majoritatea sanctuarelor erau locuite —
uneori de alţi titulari — c u mult înainte de
epoca istorică. Unul din exempie îl oferă sanc-
tuarul de la Delos.
Domeniul zeului (temenos) este, ca şi cel al
muritorilor, delimitat prin borne sau prin-
tr-un zid (peribolos). Tot ceea ce există pe el,
fiind proprietate divină, este sacru. Nu
întotdeauna domeniul divin cuprindea şi
construcţii profane, în schimb era aproape
indispensabil un altar, pe care credincioşii
depuneau şi de obicei ardeau alimentele
aduse, pentru a-şi atrage bunăvoinţa zeului.
Acesta era în general materializat sub forma
unei statui, care nu numai că reproducea ima-
ginea sa, ci, conform superstiţiei primitive, se
confunda, se identifica cu el. De aceea oame-
nii nu se mulţumeau să-i ofere alimente, ci
îl curăţau, îl îmbrăcau şi cîteodată îl legau cu
lanţuri, ca să-l oblige să rămînă în mijlocul
unui popor care conta pe protecţia sa. Statuia
putea rămîne în aer liber — cum e cazul în
anumite sanctuare rustice—, dar era mai
indicat, pentru a-i fi pe plac zeului, să-l adă-
posteşti sub un acoperiş, într-o casă rezervată
numai pentru el şi în care mulţimea nu avea
acces, adică într-un templu [vezi cuvîntul].
Ofrandele aduse zeului din ' m i l a credin-
cioşilor erau depuse fie în templu, fie în alt
loc din domeniul sacru. La ţară, în timpurile
mai vechi, prinoasele, în funcţie de natura
477
 lor, erau puse pe mese, fixate cu ţăruşi în
pămînt sau atîrnate de crengile copacilor.
Sanctuarele cel mai bine instalate aveau încă-
peri unde depozitau lucrurile oferite zeului;
de exemplu, hakateca (knolkotneke) de pe Acro-
pole era destinată ofrandelor de bronz. Deşi
apa a fost totdeauna necesară pentru oficierea
cultului, nu s-au putut totdeauna amenaja
fîntini în aceste incinte sacre şi ele se găseau
adesea în spaţiul din jurul sanctuarului.
Uneori pe domeniul zeului creştea un arbore
sacru şi templul lui Zeus din Olimpia s-a
ridicat pe un loc acoperit odinioară de arbori,
în sanctuarele cele mai bogate existau con-
strucţii anexe, cu destinaţii practice: locuri
pentru odihna credincioşilor, ca exedre
(exedrai) şi porticuri, locuinţe pentru preoţi
şi depozite pentru păstrarea obiectelor de
cult.
Majoritatea sanctuarelor aparţineau unei
divinităţi locale, protectoare a satului sau a
statului pe teritoriul căruia î ş i alesese domi-
ciliul. Dar existau şi sanctuare panelenice,
frecventate de cerdincioşi veniţi din toate
părţi le lumii greceşti: Olimpia, Delfi, Dodo-
na, Delos şi alte cîteva. Aceste sanctuare nu
se deosebeau de celelalte nici prin semnifica-
ţia si nici prin structura lor, însă ofrandele
erau mai numeroase şi mai bogate. De ase-
menea, la edificiile pe care le-amcitat, se mai
adăugau ,,tezaurele", mici construcţii ridicate
de diferite cetăţi, în care se dpuneau edarurile
oferite de locuitorii lor. „Tezaurele", ca ş'\
edificiile publice, porticurile sau clădirile de
alt tip oferite în epoca elenistică de suverani
generoşi, au fost plasate, în măsura spaţiului
disponibil, în locul cel mai bun, cel mai la
vedere şi mai aproape de templu sau acolo
unde puteau înfrunta cu succes clădirile con-
sacrate de un stat rival. Căci sanctuarele pane-
lenice erau locul geometric al civilizaţiei ele-
nice, capitalele spirituale unde veneau locui-
tori din cele mai îndepărtate colonii, să se
adape la izvoarele comune ale culturii lor.
Totodată aici se înfruntau paşnic urile şi riva-
lităţile care dezbinau cetăţile greceşti.
478
Să en imaginăm un sanctuar în ziua în care,
la patru ani o dată, acel du-te-vino zilnic al
credincioşilor izolaţi cedează, locul afluxului
masiv de pelerini veniţi în delegaţie oficială
ca să reprezinte statul lor la marile serbări
numite panegirii [panegyreis], îi însoţesc o
mulţime de pelerini particulari aduşi de pie-
tate, de pofta de cîştig sau veniţi din simplă
curiozitate. Trecînd prin faţa monumentelor
construite în epoci diferite şi în stiluri varia-
te, care nu lasă liberă nici măcar o palmă din
teritoriul sacru, toţi aceşti oameni privesc,
compară bogăţia prinoaselor şi simt o admi-
raţie vie pentru ofrandele care le-au reţinut
mai mult atenţia. De exemplu, la Delfi se
ridicau faţă în faţă două monumente: unul con-
struit spre gloria atenienilor, celălalt întru
slava spartanilor; fiecare pelerin putea să-şi
exprime simpatia pentru unu l sau altul d in ce le
două state. Străbătînd calea sacră, de la intra-
re la templu, pelerinul avea posibilitatea să
aprecieze gloria cetăţilor care ţineau să-şi
afirme superioritatea, prin dăruirea unei
statui, prin ridicarea unui „Tezaur" sau prin
gravarea unei inscripţii într-un loc vizibil,
amintind astfel tuturor grecilor, şi în acelaşi
timp zeului, succesele repurtate. Aceste riva-
lităţi deveneau şi mai vii cînd, în stadionul
anexat sanctuarului, se înfruntau compioni
din polisuri diferite, jocurile, prin străluci-
rea lor, prin universalitatea idealului elenic
pe care îl întruchipau, au contribuit la cele-
britatea sanctuarelor la fel de mult ca şi
ceremoniile religioase. Mulţimea era atrasă
la Delfi mai ales de oracol, iac la Olimpia
pelerinii veneau în primul rînd ca să vadă
cursele şi campionatele sportive. P. D.
S A R C O F A G . Obiceiul de a pune trupul
neînsufleţit într-un sarcofag decorat nu e de
origine greacă, îl găsim în Creta minoică,
unde au fost descoperite în mai multe necro-
pole sarcofage de lut ars sau de piatră moale,
care poate nu făceau decît să imite obiceiul
egiptean. Cel mai celebru este cel de laHa-
ghia Triada. Pe pereţii acestui sarcofag sînt
τ
pictate scene cu caracter religos, a căror
interpretare e foarte controversată, in peri-
oada arhaică, sarcofagele împodobite erau
folosite doar în regiunea Smirnei, Expresia
cam limitată „sarcofage din Clazomene" se
aplică unor căzi groase de lut, în care mortul
era expus privirilor familiei înaintea înmor-
mîntării. Această cadă nu avea podoabe, dar
era înconjurată de o bordură, pe care erau
înfăţişate scene mitologice şi eroice sau ani-
male, într-o tehnică similară picturii de pe
vase. Ulterior, sarcofagele au fost folosite în
Asia: în necropola de la Sidon au fost desco-
perite multe asemenea exemplare, destinate
să primească trupurile unor prinţi locali,
puternic influenţaţi de civilizaţia elenică. De
pe la 450, pînă lasfîrşitul secolului al IV-lea,
patru din aceste sarcofage ne permit să urmă-
rim etapele succesive din evoluţia basorelie-
fului. Cel mai vechi, în spirit foarte ionian,
ne prezintă un satrap vînînd şi chefuind;
altul, cu o formă exotică (numit „Sarcofagul
lician"), este clar inspirat din arta Panteonu-
lui. Cel mai celebru şi cel mai recent este
sarcofagul numit „al lui Alexandru", deoarece
reliefurile sale îl înfăţişează pe regele Mace-
doniei în scene de bătălie.
Sarcofag provenind de ia Gurnia. Artă minoică. Secolul al Xlll-lea. Muzeul din Herachon. Foto Hossid.
Trecînd peste monumentele anatoliene de
la sfîrşitul epocii elenistice, semnalăm că,
sub Imperiul roman, artiştii atenieni fabricau
pentru export sarcofage mari de marmură, pe
care erau reprezentate episoade din mitolo-
gie. Acestor scene clientela romană le acorda
o valoare mistică şi simbolică. P. D.
S A R D E S . Departe de mare, pierdută
în platoul anatolian, Sardes nu aparţine nici
din punct de vedere geografic, nici prin po-
pulaţie, lumii elenice. Dar prestigiul său a
fost atît de mare pentru greci, î n c î t sîntem
obligaţi să-i menţionăm aici numele. Sardesul
a fost capitala Lidiei, iar pe la 635 a fost dis-
trus de cimerieni. Aci s-a instalat mai tîrziu
puternica dinastie a Mermnazilor, al cărei
ultim reprezentant a fost faimosul Cresus.
Acest rege foarte bogat, ca şi predecesorii
săi, sau chiar mai mult decît ei, s-a arătat
binevoitor grecilor. Herodot ne-a lăsat o
listă impresionantă de daruri trimise de
Cresus la Delfi şi la alte sanctuare. Tot
Herodot relatează întrevederea, fără îndoială
imaginară, dintre acest prea fericit suveran
şi Solon. Cînd Sardesul a fost cucerit de perşi
şi Cresus a fost dus la rug (546), el a putut
479
 constata că, aşa cum îi spusese înţeleptul ate-
nian, trebuie să aşteptăm ca un om să fie mort
pentru a şti dacă el a cunoscut sau nu ferici-
rea, în ultimul moment Cirus l-a cruţat şi a
făcut din el consilierul său. Sardesul a rămas
şi sub dominaţia persană ospitalier faţă de
greci: aici s-a refugiat, de pildă, Alcibiade în
exil. Documentele găsite în săpături, mai cu
seamă plăcile de lut ars estampate, ne arată
influenţa pe care a exercitat-o arta greacă
asupra acestei ţări barbare. P. D.
S A R O N I C [S A R O N l K O S]. Golful
Saronic se întinde de la coasta de nord a Argo-
lidei pînă la capul Sunion, scăldînd Istmul
Corint, coastele Megarei şi sudul Aticei, în
golf sînt risipite cîteva insule, destul de
întinse, dintre care cea mai celebră este
Egina.
S A T I R I . Satirii, care se confundă cu
Silenii, s î n t demoni ai naturii şi fac parte
din cortegiul lui Dionisos. Ei s î n t fiinţe paş-
nice, dar stăpînite de pasiune pentru vin
şi lubricitate, în general sînt înfăţişaţi ca .
nişte fiinţe omeneşti, dar cu o coadă de ţap
sau de cal la spa^e şi cu urechile ascuţite.
Adesea răsar pe fruntea lor două corniţe.
Pînă la mijlocul secolului al V-lea, în pic-
turile de pe vase, faţa lor respira bestiali-
tatea: nasul cîrn, buza de jos groasă, părul
şi barba zbîrlite. Dar, mai tîrziu, trăsăturile
lor rămîn neregulate, fizionomia devine
gînditoare şi uneori melancolică, îi vedem
adesea c î n t î n d din flaut sau din sirinx, sau
executînd dansuri săltăreţe. Se mai întîmpla,
mai ales în epoca elenistică, ca, după ima-
ginea lui Pan, ei să aibă ca element omenesc
doar partea de sus a corpului, iar picioarele
să fie de ţap. Fiindcă actorii se deghizau în
Satiri, a patra piesă prezentată de autorii
greci la concursuri a primit numele de dra-
mă satirică. P. D.
S Ă R B Ă T O A R E . „O viaţă fără sărbă-
tori e ca un drum lung fără hanuri", spunea
480
Democrit, iar Tucidide adăuga: „Atenienii
au avut grijă să ofere spiritului numeroase
relaxări, prin jocuri şi sacrificii periodice".
Totuşi sărbătorile au fost instituite Intr-un
timp foarte îndepărtat, c î n d considerentele
s o c i a l e n u j u c a u n i c i u n r o l . d a r n u c a s ă acorde
un timp liber celor care munceau, în Grecia,
ca şi în alte părţi, ele au o origine religioasă
şi nu există sărbătoare publică sau particulară
de la care să l i p s e a s c ă zeii. Aceştia, ca şi
oamenii, au aniversări şi ar fi un sacrilegiu
să nu fie sărbătorite: ziua de naştere, ani-
versarea victoriilor, a instalării lor în sanc-
tuar. Şi cum muritorilor nu li se î n t î m p l a
nimic fericit fără voia Nemuritorilor, e foarte
firesc ca zeii să fie asociaţi la serbările în
care oamenii î ş i manifestă bucuria pentru
darurile primite de la ei. Unul din docu-
mentele cele mai vechi pe care le-am putea
cita aici — un vas cu ornamente în relief
de la Haghia Triada, d a t î n d din jurul anului
500 — înfăţişează nişte ţărani din Creta
agitînd snopii abia culeşi şi c î n t î n d cit ii ţinea
gura, fericiţi de recolta bogată. A i c i nu apare
nici o divinitate, dar putem pune rămăşag
(întemeiaţi pe ceea ce ştim din alte surse)
că în cupletele lor aceşti oameni de treabă
nu uitau să aducă mulţumiri zeiţei care le
asigura existenţa.
Cam în aceeaşi epocă apar în picturile din
Cnosos, sub formă de dansuri şi exerciţii
acrobatice, acele jocuri considerate de Tuci-
dide ca un element esenţial la orice sărbă-
toare. Ele se desfăşurau în faţa unui public
numeros, Înghesuit pe treptele unor scări
(asemănătoare celor găsite la palatul din
Faistos). Cînd vedem reprezentată acolo,
cum se întimplă foarte des, o tauromahie,
putem fi siguri că moartea animalului e
sacrificiul care, după spusele a c e l u i a ş i istoric,
face şi el parte integrantă din sărbătoare.
S a c r i f i c i i şi jocuri — numai in aceasta
consta sărbătoarea (am putea spune chiar
petrecerea) care a î n s o ţ i t funeraliile lui Pa-
trocle, aşa cum s î n t descrise în Ilioda. Ca să
împace umbra mortului, se sacrificau pe
Curse de care la serbările p r i l e j u i t e de funeraliile lui Patrocle. Fragment de pe un dinos de Sofiios. Circa 480 — 470.
Muzeul Naţional din Atena. Foto Hirrner.
rug animale — chiar şi oameni, în cazuri
excepţionale —, apoi participanţii se între-
ceau în alergări — cu carele sau pe jos —, la
box, lupte, aruncarea discului, tragerea cu
arcul, întrecerile şi împărţirea premiilor
învingătorilor aveau loc într-o atmosferă
de veselie. S-ar putea să ne mire importanţa
dată l a aceste sărbători competiţii lor sportive;
ea se explică totuşi, dacă ne gîndim că zeii
greci — şi cu atît mai mult oamenii zeificaţi,
adică eroii — au înfăţişare şi caracter ome-
nesc -si că pentru civilizaţia elenică idealul
bărbătesc este reprezentat de atletul perfect.
Aşadar nimic nu poate fi mai plăcut divini-
tăţii decît să contemple în toată perfecţiunea
lui pe omul făcut după propria sa imagine.
Să nu uităm că la aceste jocuri se vor adăuga
apoi concursurile muzicale: mens sona in
corpore sono.
E de la sine înţeles că amploarea şi natura
sărbătorilor greceşti depind de cadrul şi
împrejurările în care se desfăşoară. Erau
mai î n t î i sărbătorile de familie, la o naştere
sau la o căsătorie; î n acest cadru intim nu
putea fi vorba de jocuri. Erau apoi sărbă-
torile unor colectivităţi mai m i c i : fratrie,
demos, thiasos (un fel de asociaţie religioasă),
Apoi sărbătorile de stat, ale cetăţilor, î n
sfîrşit sărbătorile panelenice. La ceremonii le
intime, un grup de persoane defilează î m p i n -
gînd spre altar purcelul sau mielul de jertfă.
Cînd participanţii s î n t în număr destul de
mare, avem a face cu o procesiune solemnă,
condusă de preoţi şi de personaje oficiale,
numărul victimelor creşte şi poate ajunge
pînă la o sută (ceea ce se numeşte hecatombă).
Exemplul cel mai bun de sărbătoare oficială,
Ia care întreaga cetate se adună să-şi sărbă-
481
 torească divinitatea protectoare, îl consti-
tuie Panateneele.
Atmosfera sărbătorii variază după împre-
jurări; dacă e vorba nu de Atena, ci de Dio-
nisos, zeul vinului şi al fertilităţii, bucuria
atenuată de reculegere face loc veseliei. Dacă
un sat sărbătoreşte culesul viei, avem a face
cu o sărbătoare ţărănească, cu glume pipe-
rate şi rîsete grosolane, cu multe pahare
de vin nou. Dacă o cetate întreagă mulţumeşte
unui zeu rustic pe care l-a adoptat, atmo-
sfera e ceva mai puţin liberă. La Antester/a,
o zi întreagă e consacrată băuturii şi între-
cerilor de rezistenţă, învingător fiind de-
clarat cel ce goleşte pe nerăsuflate cele mai
multe ulcioare. La sfîrşitul lunii martie,
cu ocazia unei sărbători încă şi mai impor-
tante, Dionisiile Mari, însuşi zeul ia parte la
procesiune, aşezat într-o corabie pusă pe un
car, însoţit de sileni, de trîmbiţaşi, de purtă-
tori de simboluri sexuale. Concursul care
urma după ceremonie era un concurs poetic
şi muzical, unde se întreceau autori de tra-
gedii, de comedii şi de ditirambi.
Pretutindeni — şi acest lucru demonstrează
vechimea şi caracterul rural al civilizaţiei
greceşti — cele mai multe sărbători mari co-
respund momentelor celor mai importante
ale anului: semănatul, seceratul, culesul
viilor. Dar există şi sărbători mai modeste,
celebrate în s î n u l familiei. Riturile lor s î n t
fixate la fel de riguros ca şi la ceremoniile
oficiale, dar diferă bineînţeles după natura
evenimentului sărbătorit. Ceea ce e comun
tuturor acestor petreceri e fără nici o în-
doială sentimentul de recunoştinţă faţă de
zei ş i , ca la toate popoarele lumii, plăcerea
oamenilor de a se aduna, pe care o simţim
şi' noi astăzi. P. D.
S C E P T I C l S M. [vezi Piron şi
Scepticii].
S C l R O S [S C Y R O S ] . Insulă aşezată
între Eubeea şi Lesbos. Fiind atît de izolată,
departe de marile drumuri maritime, ea a
482
fost totdeauna considerată o insuliţă pier-
dută, fără legături cu marile centre. Repu-
taţia sa se datorează numai tradiţiilor le-
gendare. Aici l-ar fi ascuns pe Ahile părinţii
săi, printre fiicele regelui Licomede, în spe-
ranţa de a-l scăpa de destinul care-l aştepta
sub zidurile Troiei. Tot aici, Licomede l-ar
fi aruncat pe Tezeu de pe o stîncă înaltă
(acest erou, după ce a dat Atenei prima sa
constituţie, s-a exilat de bună voie în înde-
părtatul Sciros). în 470, atenianul Cimon a
găsit corpul lui Tezeu şi l-a adus cu mare
pompă în patrie. Trebuie să precizăm că
generalul atenian nu se dusese la Sciros cu
această pioasă misiune, ci ca să ocupe insula
şi — izgonind pe localnici — să instaleze
colonişti atenieni. într-o vreme c î n d puterea
maritimă se dezvolta, aceşti colonişti aveau
sarcina să supravegheze, din punctul lor de
observaţie îndepărtat, orice mişcare a flo-
telor militare. P. D.
SCIT, S C l T l A [SKYTHES,
S K Y T H l A]. Populaţia seminomadă a
sciţilor ocupa stepele din sudul Rusiei, iar
centrul imperiului lor se situa între Nipru
şi Don.
Popor de războinici şi vînători, s c i ţ i i
purtau un costum deosebit de al grecilor.'
pantaloni strimţi, o tunică s t r î n s ă pe corp
şi o bonetă ascuţită; arma lor preferată era
arcul. Triburile scite erau conduse de regi.
Ele au stabilit de la început relaţii adesea
prieteneşti cu coloniştii greci; deşi aveau o
artă originală, au adoptat de bună voie for-
mele greceşti. Viaţa lor nomadă explică
lipsa arhitecturii şi a sculpturilor, dar le
plăcea să-şi împodobească armele de luptă,
în special tolbele de săgeţi (goryioi) şi purtau
podoabe somptuoase şi fine. Din Sciţia se
recrutau arcaşii care serveau drept agenţi
de poliţie la Atena. P. D.
S C I T A L [S K Y T A L l S]. Cuvîntu
skyta//s denumea iniţial un băţ de o anumită
grosime, care servea spartanilor să asigure
secretul unor mesaje de interes public pe
care le trimiteau (de pildă, ordinele trimise
de efori generalilor plecaţi în expediţie). Pe
acest băţ se înfăşură o f î ş i e de piele, pe care
se scria textul ; acesta putea fi citit numai
după ce era înfăşurat pe un băţ de aceleaşi
dimensiuni. De aceea, cuvîntul se/to l (sky-
ta//sj a ajuns să desemneze î n s u ş i mesajul
trimis în aceste condiţii. R. F.
S C L A V . Orice atenian bogat avea mini-
mum cincizeci de sclavi, iar atenienii de con-
diţie mijlocie cam zece; ca să nu mai vorbim
de Nicias, omul de stat, care avea nu mai
puţin de o mie. în plus, existau sclavii sta-
tului, destul de numeroşi, şi cei ce aparţi-
neau zeilor. Aşa se face că în Atica, cel puţin
în secolul al V-lea şi al IV-lea, s c l a v i i alcă-
tuiau majoritatea populaţiei (se presupune
că aproape două treimi). Proporţia trebuie
să fi fost •aceeaşi şi în celelalte cetăţi, mai
mare încă la Sparta, unde numărul cetăţe-
nilor scădea mereu. Poate surprinde faptul
că această masă enormă şi-a acceptat cu atîta
resemnare soarta şi că revoltele de sclavi
— cazul hiloţilor era cu totul diferit — aveau
un caracter excepţional. Unul din primele
motive este faptul că omul nu se răzvrăteşte
împotriva legilor naturii şi că, în ochii celor
vechi — cel puţin pînă în epoca elenistică,
cînd au început să se ridice unele proteste —
sclavia era un lucru admis de toţi. Era o
instituţie veche de cînd lumea, adine înră-
dăcinată la toate popoarele pe care le cu-
noşteau grecii. Aşa cum existau cîini şi cai,
se admitea fără discuţie, ca un dat evident,
că unii oameni s î n t făcuţi ca să-i servească
pe ceilalţi, ba chiar să le aparţină cu trup
si suflet (presupunînd că au suflet!). „Există
indivizi, scria Aristotel, atît de inferiori
celorlalţi, aşa cum este corpul faţă de suflet
sau animalul faţă de om; folosirea forţei lor
fizice e cel mai bun lucru pe care-l poţi
obţine de la ei ; însăşi natura i-a sortit să fie
sclavi, fiindcă nu au nimic mai bun de făcut
decît să asculte". Acest punct de vedere era
atît de general, apărea atît de bine înscris
în ordinea lucrurilor, î n c î t era acceptat şi
de cei care îi erau victime.
Totuşi faptele înseşi dezminţeau teoria
lui Aristotel. Printre sclavi domnea cea
mai mare inegalitate şi unii erau ade-·
vârâte spirite de elită. Dar putea fi oare
altfel? Războiul şi pirateria fuseseră mari
surse de s c l a v i : toţi cei care, într-un oraş
cucerit, nu fuseseră trecuţi prin tăişul săbiei,
toţi cei capturaţi de corsari, erau vînduţi şi
transformaţi în sclavi. Platon şi-a redobîndit
libertatea numai graţie generozităţii unui
cirenian care-l cumpărase din tîrg de la Egina.
Existau sclavi medici, sclavi profesori sau
arhivişti. Unii, ca Pasion şi Formion (secolul
al IV-lea), care au fost ulterior eliberaţi, au
fost persoane de încredere ai unor mari
oameni de finanţe şi apoi au devenit ei î n ş i ş i
bancheri, de care statul trebuia să ţină seama.
Mai erau s c l a v i i publici, care, cam în aceeaşi
epocă, asigurau funcţionarea principalelor
servicii administrative ale cetăţii. E ade-
vărat că toţi aceştia constituiau excepţii;
majoritatea erau servitori umili, adunaţi din
ţinuturile barbare ale Traciei şi Asiei Mici,
sau născuţi în situaţia de sclavi şi pe care
stăpînii îi crescuseră ca să-şi asigure pentru
viitor o rezervă de mînă de lucru. Soarta
sclavilor varia mult după munca pe care o
efectuau: mulţi munceau la cîmp, ajutîn-
du-şi stăpînul la cultivarea petecului său de
pămînt, trudind alături de el, de multe ori
aproape la egalitate. Alţii rămîneau acasă,
ca servitori, şi nu duceau o viaţă prea grea;
alţii erau închiriaţi de stăpînii lor, din cauză
că aveau o specialitate căutată; cine avea, de
exemplu, un bucătar priceput, îl închiria
la cerere şi scotea de aici un venit aprecia-
bil, în fine, alţii duceau o viaţă aproape in-
dependentă: proprietarul le încredinţa ad-
ministrarea unei prăvălii sau a unui atelier.
Am vorbit mai sus de sclavii statului; func-
ţiile lor erau din cele mai variate:· mătură-
tor, portărel la tribunal, director de arhive,
călău, agent de poliţie. (Pentru aceasta funcţie
483
 se foloseau sclavi aduşi din Sciţia). Sin-
gurii a căror soartă era într-adevăr îngrozi-
toare erau cei ce lucrau la mori, învîrtind
pietrele de moară, şi mai ales cei care î ş i
petreceau viaţa tîrîndu-se în galeriile înăbu-
şitoare din mine.
E de la sine înţeles că soarta sclavilor de-
pindea în primul rînd de firea celor de care
trebuiau să asculte. Această supunere era
teoretic totală; sclavul era un obiect de care
proprietarul poate să dispună după bunul
său plac, pe care poate să-l v î n d ă fără să-i
pese că rupe legături familiale, pe care poate
să-l folosească la ce crede el de cuviinţă, pe
care poate să-l pedepsească, să-l întemniţeze,
să-l spînzure, să-l însemne cu fierul roşu.
Legea ajută pe proprietar să recupereze scla-
vul fugit şi acorduri internaţionale îi permit
să-l urmărească şi dincolo de graniţă. Dacă
proprietarul e implicat într-un proces de
crimă, el poate cere ca sclavii săi să fie su-
puşi la tortură, ca să mărturisească ce ştiu.
Sclavul η-are personalitate juridică şi toţi
banii pe care îi poate cîştiga revin din oficiu
stăpînului (acesta e liber să-i lase o parte,
din bunătate sau din interes). Totuşi, în
anumite cetăţi, în special la Atena, legea pro-
tejează pe sclavi contra violenţelor exerci-
tate asupra lor de o terţă persoană.
Firea omenoasă a grecilor a făcut ca sclavia
să poată fi suportată aproape cu inima uşoară.
Trataţi adesea ca servitorii din timpurile de
azi, cîteodată cu familiaritatea prietenoasă
care apropie în Grecia din zilele noastre pe
stăpînă de servitoarea ei, sclavii erau „de-ai
casei", cu atît mai mult Cu cît nu se putea s-o
părăsească într-o bună zi. Legăturile pe care
sclavii le contractau între ei nu aveau carac-
ter legal, dar în fapt erau recunoscute şi co-
piii care se năşteau erau crescuţi sub ochii stă-
p î n u l u i , căruia îi reveneau de drept. Sclavii
luau parte la sărbătorile religioase, parti-
culare şi uneori publice. Cînd se produceau
evenimente grave, erau oarecum asimilaţi
cu cetăţenii, erau mobilizaţi în armată, mai
ades în flotă, unde aveau funcţia de vîslaşi.
484
Sclavii puteau deveni oameni liberi, fie răs-
cumpărîndu-se cu peculiul pe care stăpînii îl
lăsau adesea la dispoziţia lor, fie eliberaţi
de stăpîn în timpul vieţii sau prin testament.
Liberţii nu intrau î n s ă în rîndul cetăţenilor;
la Atena erau asimilaţi cu metecii. P. D.
S C O P A S. Dintre sculptorii originari
din Păros, insula marmurii, Scopas este cel
mai renumit. El a lucrat cam pe la mijlocul
secolului al IV-lea. A fost unul din primii
artişti greci care era dispus să-şi vîndă ta-
lentul oricui putea să-l cumpere, încă de
la începutul carierei sale, a fost arhitectul
a două temple peloponeziene: cel din Nemeea
şi cel din Tegeea. Poate fi considerat autorul
sculpturilor care împodobeau templul din
Tegeea; pe unul din frontoanele sale apărea
vînătoarea din Calidon. Cele cîteva frag-
mente găsite confirmă întru totul informa-
ţiile rămase de la cei vechi despre stilul
său: capete masive, cu ochi înfundaţi sub
sprîncene groase şi cu o expresie pasio-
nată; dezordinea pieptănăturii are ceva
romantic.
Scopas a fost unul din artiştii chemaţi de
preoţii din Efes ca să decoreze templul zei-
ţei Artemis. Din resturile frizei, lui i se
atribuie o placă înfăţişînd lupta Amazoane-
lor cu grecii. Cu una dintre aceste Amazoane
seamănă foarte bine o statuetă păstrată la
Muzeul din Dresda. Avem motive să vedem
în această statuetă o copie după celebra
Menadă a lui Scopas, pe care sculptorul o
prezentase cu tunica larg deschisă, cu părul
fluturînd pe umeri, cu capul lăsat pe spate
şi cu ochii ieşiţi din orbite şi răsucind cu o
mînă iedul pe care în extazul său îl s f î ş i a s e
de viu. în arta greacă această statuie con-
stituie prima reflectare a unui misticism
isteric, care pare să ateste influenţa puter-
nică a cultelor iraţionale din Asia asupra
lui Scopas.
Scopas a lucrat şi la Samotrace, unde a exe-
cutat imaginea alegorică a Dorinţei (Pothos)',
statuile socotite drept copii ale acestei sculp-
 Copie romană după o operă de Scopas. Menadă dan-
..·-' sînd. Circa 350. Muzeui din Dresda.

turi ne oferă un aspect diferit al talentului

său, căci ele sînt lipsite de energia şi de vio-
lenţa pe care maestrul din Păros le introdu-
sese pentru prima oară în sculptură. P. D.

S C R I E R E A . Limba greacă arhaică din

epoca miceniană, deci anterioară lui Homer,
a fost notată cu o scriere s i l a b i c ă , compusă
din 88 de semne, descifrată în 1953 de engle-
zul Michael Ventris.
Un sistem s i l a b i c diferit s-a păstrat în anu-
mite regiuni ale lumii greceşti, de exemplu
în insula Cipru, pînă în epoca clasică. Era o
particularitate arhaică; cam în secolul al
Vll-lea însă, majoritatea grecilor adoptaseră
si adaptaseră la limba lor „literele cadmeene",
adică alfabetul fenician, mult mai simplu
decît scrierea s i l a b i c ă , fiindcă nu conţinea
decît aproximativ 25 de semne. Alfa greces^.
este aleph fenician, beta derivă din beth etc.
Alfabetelegreceşti prezentau deosebiri impor-
tante după regiuni şi dialecte [vezi cuvîntul]:
alfabetul calcidian, de exemplu, nu era în
întregime asemănător alfabetului ionian, care
va f i adoptat l a Atena. Deoarece limba a evoluat
mereu, anumite sunete au dispărut, de exem-
plu cel notat cu litera digamma (F din alfa-
betul latin) şi care era debil în ioniană încă
din timpul lui Homer; alte dialecte au păs-
trat mai mult timp această literă. Digamma
a supravieţuit ca semn numeric: F cores-
pundea cifrei noastre 6.
Grecii nu dispuneau de semne speciale
pentru numere şi le notau de obicei cu aju-
torul literelor alfabetului. Primele nouă
corespundeau cifrelor noastre de la 1 la 9.
Următoarele nouă litere notau zecile (iota =
=10, kappa =20 etc.), iar ultimele 9 litere fel de iota subscris la stingă (alfa scris astfel
notau sutele (rhô = 100, sigma = 200 etc.). valora 1 000, beta 2000 etc.). Pentru nume-
Ca să aibă cele 27 de litere necesare pentru rele mari se întrebuinţa mai ales cuvîntul
notarea numerelor, grecii au păstrat pe di- myrioi sau myriades, care î n s e m n a 10000.
gamma (=6), coppa (=90) şi sampi (=900). In inscripţii mai apare un sistem, asemănă-
începînd de la 1 000 se adăuga literelor un tor cu cel roman: un bastonas vertical nota

485
 unitatea, deci IUI însemna 4. Pentru notarea
anumitor cifre se folosea iniţiala numera-
lului cardinal respectiv: 5 se scria π (pi) —
numeralul corespunzător fiind pente —, 10
se scria δ (delta) — de la numeralul deka —,
100 se scria ή (he) — de la numeralul beta — p
1 000 se scria χ (khi) — de la numeralul khi-
lioi.
în epoca clasică se cunoşteau numai lite-
rele majuscule (capitale) şi nu exista n i c i un
semn de punctuaţie; nu se lăsa spaţiu liber
între cuvinte şi fraze. Obiceiul de a scrie de
la stînga la dreapta a fost adoptat numai după
lungi ezitări. Multe inscripţii foarte vechi
sînt scrise alternativ, de la stînga la dreapta,
apoi de la dreapta la s t î n g a , sistem numit
bustrophedon, adică „aşa cum trag brazdele
boii la arat". Scrierea cursivă asemănătoare
minusculelor noastre a apărut mult mai
tîrziu. Atunci s-a format şi obiceiul de a
separa cuvintele, de a folosi punctuaţia şi
de a nota spiritele (lin şi aspru) şi accentele.
R. F.

S C U L P T U R A . Orice s-ar fi spus vreo-

dată, nici bogăţia în marmură a solului, nici
liniile a t î t de pure ale peisajului, nici clari-
tatea cerului n-au predestinat Grecia să
devină patria sculpturii. Din toate artele
practicate de popoarele din bazinul medite-
ranean, sculptura a apărut într-adevăr ul-
tima, cînd pictura, arhitectura şi chiar lite-
ratura aveau în urma lor un trecut glorios, în
insulele Ciclade s-au c i o p l i t încă din mile-
niul III nişte idoli curioşi din marmură: pe
o placă subţire, de format mic (uneori mi-
nuscul), e decupată forma unui corp schema-
tizat la extrem, cu capul lăsat pe spate, un
g î t interminabil, braţele încrucişate pe piept
şi picioarele lungi. Uneori statueta nu are
decît tors şi gît, lucru care-i dă formă de
vioară. Această imagine reprezintă pe zeiţa f;13
fecundităţii şi, din motive magice, singurele

Statuie mare feminină. Artă din Ciclade, Amorgos.

Mileniul III. Muzeul Naţional din Atena. Foto Spyros
Melftzis.

486
Statuie de kuros neterminată. Naxos. Sec. al Vl-lea.
Muzeu! Naţional din Atena, foto Boudot-Lamatte.

elemente relevante s î n t sexul şi s î n i i , tot-

deauna puternic marc_aţi. S-ar putea ca pe fi-
gurile astăzi moarte, pe care ies în relief
numai urechile şi nasul, l ini Î l e guri i şi ochilor
să fi fost odinioară pictate. De-a dreptul
excepţionale sînt celelalte tipuri de figurine,
mai animate, mai complete, mai mari, de
exemplu flautistul de la Muzeul din Atena.
Dar aceste încercări n-au avut urmări şi s-ar

Femeie în picioare, cunoscută sub numele de Doamna

din Auxerre. Artă cretană dedalică. Mijlocul secolului
al Vll-lea. Muzeul Louvre, foto H/rmer.

487
zice că în mileniul II nici η-a existat sculptură,
în Creta, sculpturase reducea la figurinele de
lut ars şi de bronz, mai rar de fildeş sau fa-
ianţă. Cu excepţia animalelor votive, aceste
statuete înfăţişează zeiţe sau preotese cu
pieptul descoperit conform ritualului şi
fusta în formă de clopot, şi care î n v î r t e s c în
mînă şerpi. Altele reprezintă credincioşi
acoperiţi cu o simplă bucată de pînză şi care
îşi acoperă ochii cu mîna, ca să nu fie orbiţi
de strălucirea divinităţii. Civilizaţia mice-
niană η-a ignorat sculptura de dimensiuni
mari, dar a practicat-o puţin. Un cap celebru
din Argolida — Lordul din Asine — este tot
ce-a mai rămas dintr-o statuie în mărime
naturală. Nu vom uita desigur basorelieful
cu cei doi lei care stau faţă în faţă pe poarta
de la Micene, de o parte şi de alta a unei
coloane simbolizînd palatul. Numai că
aceste animale fioroase par importate
direct din Asia, unde monştrii şi fiarele
păzeau intrarea în locuinţele regale. Este
o operă măreaţă, fără echivalent în lumea
miceniană.
488
După treî-patru secole în care nimic nu
dovedeşte existenţa sa, sculptura reapare in
secolul al Vlll-lea, în forma unor figurine
votive — animale de sacrificiu, adoratori ai
unei divinităţi — tratate într-un stil geome-
tric, ilustrat într-un chip desăvîrşit de pic-
tura ceramică din acel timp. După 650, pri-
mele statui de dimensiuni mari au fost de-
sigur cioplite după modele orientale sau egip-
tene. Producţia de sculpturi constă în imi-
taţii stîngace ale unor modele asiatice. E
vorba de imagini ale zeilor (primele temple
au fost înălţate spre a-i adăposti) şi de statui
înfăţişînd simpli muritori, consacrate în
sanctuare sau puse pe morminte. P î n ă la
începutul secolului al V-lea, toate aceste
statui erau concepute după un tipar uniform:
în picioare, imobile, cu capul drept, cu pi-
Ktjros din Tenea. Circa 550. G l i p t o t e c a din Munchen
Foto Hirmer.
Apolon de la Piombino. Artă doriana. Primul pătrar al
secolului al V-lea, Muzeul Louvre. Foto Sougez·
Metopă neterminată, de
pe templul Here) de la
gurarîului Sele. Lupta lui
Heracles cu Anteu. Circa
540. Muzeul din Paestum,
Foto Leonard von Matt.
 Cap de /euros, cunoscut sub numele de Capu/ Raye/ jacobsen. Circa 520—510.
Gliptoteca Ny-Carlsberg, Copenhaga,

490
Cap de kore. Circa 520 — 510. Muzeul Acropolei, Atena. Foto Hossia.

491
 clorul stîng de obicei înainte, cu braţele lipite
de corp sau îndoite înainte pentru a purta
un atribut distinctiv. Statui le de tineri (kuroi)
îi prezintă în întregime goi', după modelul
atleţilor, iar cele de tinere (korai) se carac-
terizează, dimpotrivă, prin veşminte foarte
frumoase. Toate statuile înfăţişează oameni
tineri în atitudini solemne şi care se stră-
duiesc să pară frumoşi. Niciodată, nici mă-
car cînd sculptau imaginea unui donator,
sculptorii nu-şi propuneau să facă un por-
tret, să caute o asemănare individuală. Nu-
mai cîte un atribut caracteristic preciza iden-
titatea zeului, şi numai inscripţia gravată
pe bază sau pe corpul statuii indica numele
celui care o dedica sau al defunctului. Alături
de acest tip statuar, care apare în sute de
exemplare, mai există şi altele, mai puţin nu-
meroase: statui de personaje şezînd sau de
kuroi îmbrăcaţi cu o rochie lungă (acest tip
era destul de frecvent pe litoralul Asiei Mici),
personaje în acţiune aducînd ofrande (de
exemplu Moshoforul [Mosk/iophoros], de la
Atena, cu un viţel pe umeri) sau călăreţi
învingători la curse. Acestea din urmă s î n t
mai animate şi dovedesc că atitudinea rigidă
a statuilor de kuroi şi korai se datora mai
puţin lipsei de îndemînare a sculptorilor
şi mai mult dorinţei donatorilor de a se
arăta împietriţi într-o poziţie rigidă de ve-
neraţie religioasă. Din aceste statui arhaice
unele erau din calcar moale (poros), altele
din marmură şi multe din bronz (din această
categorie ne-au rămas doar cîteva exemplare).
Ele erau vopsite în culori vii. Piatra era ma-
terialul principal pentru basoreliefuri şi,
în funcţie de regiuni, se prefera poros-ul,
calcarul cochilifer sau marmura. Piatra a
luat foarte curînd locul lutului ars, utilizat
atîta timp cît edificiile erau prea fragile ca
să suporte deasupra zidurilor greutatea unei

Capu! statuii Aur/ga din Deifi.

Auriga, dedicat de Polizalos din Gela lui Apolon din

Delfi. Circa 475-460. Muzeul din Delfi. Foto Hirmer.

493
frize sau a unui fronton de piatră, într-adevăr
aici, în locurile cele mai vizibile ale edifi-
ciilor sacre, a apărut pentru prima .oară
sculptura în relief. Scopul său a fost la în-
ceput magic, apoi decorativ, dar în scurt
timp a devenit didactic: Gorgona care do-
mină faţada templului Artemidei din Corfu
alungă răul de la clădirea sacră. Vînătoarea
din Calidon sculptată pe „Tezaurul" oraşului
Siciona, de la Delfi, ilustrează o poveste
frumoasă, iar înfrîngereo Giganţilor de pe
frontonul Hecatompedon-ului din Atena avea
rostul să arate credincioşilor triumful şi
măreţia zeilor. Aceste scene edificatoare,
pictate în roşu şi albastru aprins, cu anumite
elemente aplicate de bronz, atrăgeau pri-
virile pelerinilor, oricît de sus ar fi fost
plasate. Niciodată η-a fost atît de evidentă
în sculptură opoziţia dintre curentul ionic
şt cel doric ca în timpul perioadei arhaice,
de la sfîrşitul secolului al Vll-lea pînă l'a
începutul secolului al V-lea. Curentul doric
se manifestă la început sub forma cam brutală
a „dedalismului", în statui c i op l i te grosolan —
asemănător cu cioplitul de secure. Aceste
statui semănau probabil îndeaproape cu acei
idoli primitivi din lemn numiţi xoana, cum
se mai făceau încă în secolul al ll-lea e. n. ;
un exemplu tipic este Doamna din Auxerre
de la Muzeul Louvre, originară fără îndoială
din Creta: corpul e unghiular, faţa mică şi
triunghiulară, încadrată de o perucă bogată,
trăsăturile sînt accentuate excesiv (nasul
lung, bărbia ascuţită), o mică crăpătură su-
gerează gura, iar ochii mari, intenşi, în-
cearcă să dea expresie figurii. Apoi, către
600, triumful idealului atletic concentreză
atenţia sculptorului asupra corpului însuşi
(cu o vigoare mai greoaie în Argolida, mai
nervoasă în Corint) şi asupra structurii tor-

Capul Atenei. Detaliu de pe metopa:Heroc/es şi pdsâri/e

de pe iacul Stimfalos de la templul lui Zeus din Olim-
pia. Circa 460. Muzeul Louvre. Foto Do'ntenvii/e.

Atletul Agias. Cop'te după o operă hsipeană. Circa

325 — 300. Muzeul din Delfi. Foto Boudot-Lomotte.

497
Ii
sului, a jocului de muşchi şi a supleţei sau
greutăţii membrelor. Faţa rămîne inexpre-
sivă. Dacă vor să anime statuia — fiindcă ea
totuşi reprezintă un om, o f i i n ţ ă g î n d i t o a r e —,
sculptorii se mulţumesc să-i pună pe buze un
s u r î s stereotip, cam nătîng. Totul rămîne
cam forţat, încordat, impus de o disciplină
care nu admite neglijenţe. Graţie acestui
s i m ţ al disciplinei, relieful dorian se armo-
niează cu cadrul oferit de metope şi fron-
toane. Acest spaţiu incomod, măsurat cu
stricteţe, impune artistului sobrietate, lipsă
498
Capul efebului de la
Maraton. Foto S. Meletzis.
Efebul de la Maraton
Bronz. Circa 340 — 300.
Muzeul Naţional din At ens
Foto Hirmer
de artificiu, claritate. Aşa cum vedem la
„Tezaurul" oraşului Siciona, de la Delfi.
ceea ce opera pierde prin lipsa podoabele·'
c î ş t i g ă în vigoare. Sculptura ioniană este
mai puţin austeră, nu atît în privinţa teme-
lor, c î t în spiritul ei: kuroi au forme mai
gingaşe, iar korai sînt cochete şi împodobite
şi scopul lor pare a fi să placă. Surîsul mai
spontan şi atitudinea relaxată evocă luxul
molatic din Asia. Pe f î ş i a continuă a frizei,
se desfăşoară o poveste prolixă şi fără ri-
goare, înveselită de tot felul de detalii pito-
ν
 reşti (la „Tezaurul" déifie al insulei Sifnos).
Sculptura atică este o combinaţie fericită a
acestor două tendinţe, căci atenuează auste-
ritatea stilului doric printr-o graţie care nu
e nici greoaie, nici dulceagă. Lunga serie de
korai găsită pe Acropole şi fragmentele ră-
mase din Gigantomahia sculptată pe fron-
tonul Hecotompedon-ului indică drumul spre
dezvoltările ulterioare.
într-adevăr, de la începutul secolului al
V-lea, perioada de ucenicie tehnică se ter-
mină şi, odată cu aceasta, diferenţele dintre
diversele şcoli se atenuează. Dacă trebuie
să raportăm încă la curentul doric decorul
sculptat al templelor siciliene, în schimb
frontoanele din Egina (490—475) şi chiar
cele de la Olimpia (460) manifestă o tendinţa
spre eclectism; influenţa atică se vădeşte
în simţul dramatic şi în viaţa intensă. Cam
în această vreme sculptorii se afirmă pentru
prima oară ca personalităţi distincte, ale
căror nume se vor impune în toată antichi-
tatea. De cele mai multe ori cunoaştem
operele lor numai după replicile din epoca

Afrodita ghemuită. Copie romana după un original de Doidaisas, Prima jumătate a secofu/ui ai /il-iea.
Muzeul Louvre. Foto Te/.

500
Afrodita.numită Venus
din C/rene. Copie ro-
man ă după un original
Srec din secolul I.
Muzeul Termelor, Ro-
ma. Foto L. von Moţi.

501
Nix. Fragment din friza a l t a r u l u i
lui Zeus şi al Atenei, la Pergam.
197—159. Muzeul din Berlin.
Foto Hirmer.
Portret de bărbat, găsit la Delos. Bronz.
începutul secolului l.
Muzeul Naţional din Atena.
romană şi avem mari dificultăţi în identifi-
carea autorului pieselor conservate. Dacă
acest lucru a fost posibil pentru Discobolul
lui Miron sau pentru Diadumenos de Policlet,
cîte lucrări admirabile n-au rămas anonime,
de exemplu Auriga („Vizitiul") de la Delfi
sau Tronul Ludovisi. Dacă Fidias η-ar fi con-
tribuit atît de mult la decorarea Parteno-
nului, am avea despre el o idee foarte vagă.
Ignoranţa noastră e cu atît mai mare, cu cit
majoritatea statuilor erau de bronz şi numai
întîmplarea a salvat cîteva exemplare de la
topire, în epoca tîrzie, cînd metalul a deve-
nit o raritate. Prin artiştii pe care i-am citat
ŞÎ prin alţii, mai puţin celebri, s-a impus
^Hi»u
un ideal clasic, care, fără să trădeze reali-
tatea printr-o imitaţie anemică, dă despre
cele reprezentate o imagine nobilă, eliberată
de orice josnicie, slăbiciune şi contingenţe.
Divinităţile lui Fidias şi atleţii lui Policlet
sînt, pentru raţiuni diferite, adevărate mo-
dele ale rasei umane. O observaţie uimitoare,
amestecată cu specularea artistică, a dus la
crearea unor tipuri mai adevărate, în fru-
museţea lor statornică, decît modelele lor,
făcute din carne şi oase. Avem a face cu o
sculptură vie, care se interesează exclusiv
de fiinţa umană (muritor sau zeu. însemna
atunci pentru sculptor aproape acelaşi lu-
cru). Nu erau înfăţişate sculptural nici na-
503
 tura, nici animalele, cu excepţia calului şi a
cîinelui, atit de legaţi de existenţa noastră.
Centaurii î n ş i ş i pierd din sălbăticia lor pri-
mitivă. Timp de aproape 40 de ani, în pe-
rioada numită „Secolul lui Pericle" (450—
410), producţia de sculpturi este conside-
rabilă. Centrul principal era Atena, unde,
sub conducerea lui Fidias, se împodobeşte
Partenonul şi Acropolea se populează cu
statui, din care multe s în t adevăraţi coloşi.
Influenţa atică se exercită şi asupra atelie-
relor, care odinioară erau foarte indepen-
dente; se simte chiar în arta pur argeeană
a lui Policlet. Deşi a favorizat apariţia atîtor
monumente, liniştea relativă care a domnit
pînă în 432 i-a moleşit puţin pe atenieni.
începînd de atunci se semnalează o reacţie
împotriva severităţii idealului lui Fidias.
Dezastrele războiului peloponeziac şi căderea
Atenei în 404 au ruinat prosperitatea Greciei
şi au făcut irealizabilă orice acţiune de mare
anvergură, lucru care a derutat spiritele.
După ce au trecut prin această experienţă
a suferinţei, grecii încep să se înduioşeze de
tot ce produce milă, de slăbiciunile bătrî-
neţii şi ale copilăriei, de graţia fragilă a
femeii, de chinul pasiunilor, în acelaşi timp,
credinţa în puterea raţionamentului se ate-
nuează în urma contactului cu Asia, unde
numeroşi artişti vor pleca de acum înainte
să-şi caute norocul.
în forme diferite, acestea sînt tendinţele
pe care le exprimă cei mai mari sculptori
din secolul al IV-lea: Cefisodot, Praxitèle,
Scopas. Feţe chinuite de eroi damnaţi, fre-
nezia mistică a unei Menade posedate de zeu,
farmecul senzual al unor adolescenţi tulbu-
rători şi al unor zeiţe aproape goale, iată
noile teme, atît de depărtate de idealul aus-
ter al generaţiilor precedente. Fără îndoială,
Lisip, prietenul lui Alexandru cel Mare,
exaltă forţa atleţilor, dar ponderea calmă de
altădată face loc unei insesizabile fluidităţi
a supleţei; chiar în Imobilitate, ei par stră-
bătuţi de un tremur. Pretutindeni predo-
mină neliniştea, în haosul general, se în-
504
cearcă perpetuarea amintirii personalităţi-
lor care, în prezent sau în trecut, par să re-
prezinte o valoare fixă, rnai mult sau mai
puţin durabilă, prin talentul lor şi prin ser-
viciile aduse. Portretele — un gen practic
necunoscut pînă tîrziu, în secolul al V-lea —
se multiplică de acum înainte: portrete ima-
ginare sau reale, de poeţi, filozofi şi oameni
politici către care se îndreaptă recunoştinţa
unei umanităţi care caută să se agate de ceva.
Servilismul mulţimilor şi vanitatea suvera-
nilor, guvernanţilor şi a personajelor impor-
tante vor face ca acest gen să fie practicat
cel mai mult în epoca elenistică. Portretul
se va dezvolta mai cu seamă în Asia. încă
din secolul al IV-lea, Asia Mică devenise
într-adevăr locul de predilecţie al sculpto-
rilor. Aici o comandă procura sculptorului
subzistenţa, mai bine decît în Grecia sărăcită.
Chiar dacă artiştii atenieni executaseră can-
tităţi impresionante de stele funerare, re-
prezentînd pe mort cu toată familia sa, arta
reliefului s-a ridicat la adevărate culmi către
350, la templul din Efes, şi în decorul sculp-
tat al soclului şi al părţilor înalte ale Mauzo-
leului din Halicarnas.
După cuceririle făcute de Alexandru, Gre-
cia, şi în special Atena, rămîne centrul aca-
demismului, dar nucleele artistice sînt Ale-
xandria, Antiohia, Traies şi Pergam. Aici
se manifestă cu' strălucire tendinţele noi;
dragostea pentru natură, vizibilă în „relie-
furile pitoreşti", în statuile expuse în aer
liber şi în grupurile destinate împodobirii
grădinilor (de exemplu, Taurul Fornese), apoi
simţul caricaturii, care a produs figurile gro-
teşti din Alexandria şi Italia meridională, s
în sfîrşit înclinaţia către tragic, împinsă l;.
extrem, ca în celebra friză a Cigantomahie
de pe soclul altarului lui Zeus din Pergam
Dar nici acest romantism, uneori nebunesc,
nici realismul crud al şcolii alexandrine n-au
trezit un foarte mare interes. Majoritatea
sculptorilor rămîn credincioşi tradiţiilor
unui trecut, pe care-l aleg cînd clasic, c î n d
încă mai îndepărtat. Succesul lui Praxitèle
Templul doric neter-
minat din Segesta. Se-
colul al V-lea. Foto
Leonard von Matt.
a dat naştere ia numeroase imitaţii, uneori
desăvîrşite (printre ele se numără Venus
din Milo, care datează de prin anii 100), dar
curiozitatea amatorilor de artă a dus la crea-
rea unei şcoli arhaizante, care se străduieşte
să imite naivitatea secolului al Vl-lea. Din
fericire pentru noi, de atunci şi pînă în epoca
Antoninilor, s-au reprodus cu sutele sculp-
turi vechi, care aveau să dispară în curînd.
Datorită acestor copii cunoaştem o sculptură
care este poate cea mai frumoasă din cite a
creat vreodată lumea. P. D.
S E G E S T A . Segesta, capitala elimilor
( E l y m o i ) , es'te situată în munţii din Sicilia
occidentală şi a fost mereu în luptă cu cetatea
Selinus. Am inclus în dicţionarul nostru nu-
mele Segestei numai pentru că cetăţenii săi
au avut o mare admiraţie pentru civilizaţia
greacă. Această admiraţie o dovedesc mone-
dele lor — splendide tetradrahme reprezen-
tînd un vînător şi un cîine—, un mic teatru
din secolul al Ill-lea şi mai ales marele templu
doric, a cărui construcţie a început în seco-
lul al V-lea, dar nu s-a terminat niciodată.
Ruinele grandioase ale acestui templu se
ridică pînă azi în m i j l o c u l unui peisaj măreţ.
P'. D.
S E L E U C O S , S E L E U C I Z I . Dintre
toţi djadohii [vezi c u v î n t u l ] , Seleucos a avut
domeniul cel mai întins. După ce a participat,
în 321, la uciderea lui Perdicas, regentul pu-
terii centrale, i-a revenit guvernarea Babi-
Icnului, Mediei şi Persiei. La acestea s-a
adăugat Siria ş i , în 281 , Asia Mică, după moar-
tea lui Lisimah. Trupele sale l-au proclamat
rege al Macedoniei, titlu de care însă n-a
profitat, fiindcă a fost asasinat în 280. Cu
toate că, cu puţin înainte de 300, Seleucos a
renunţat la conducerea provinciilor din Ex-
tremul Orient cucerite de Alexandru (Pârtia,
Armenia şi ţinutul de la graniţele Indiei),
totuşi regatul pe care şi-l constituise era
foarte greu de guvernat din cauza întinderii
şi a diversităţii lui. Zadarnic au înmulţit
Seleucos şi succesorii săi aşezările greceşti
în toate regiunile, căci aceste oraşe risipite
nu erau capabile să asigure unitatea unor
populaţii eienizate superficial. Foarte curînd,
505
 Seleucos şi-a concentrat atenţia asupra Siriei, gamului, Filetairos, după ce I-a trădat şi I-a
ale cărei hotare se deschideau spre marea jefuit pe stăpînul său Lisimah, s-a pus mai
liberă, iar porturile ei, bine adăpostite, erau întîi la dispoziţia lui Seleucos, dar în 262
aşezate la capătul drumurilor de caravane s-a proclamat independent. Succesorii săi au
cu mărfuri venite din Mesopotamia sau mai contracarat mereu politica Seleucizi lor.
de departe. Şi-a instalat capitala la Antiohia, Viitorul regatului seleucid depindea de
pe care el însuşi o întemeiase. De aici putea stăpînirea Siriei şi, de la suirea pe tron a
să supravegheze uneltirile lagizilor, care, ca lui Antioh l (280) pînă la tratatul de la Apa-
şi vechii faraoni, ridicau pretenţii asupra meea (188), nu mai puţin de cinci conflicte
Siriei. Aceste pretenţii erau cu atît mai peri- au opus pe Lagizi Seleucizilor. Mobilul
culoase, cu cît frontierele dintre cele două conflictului era stăpînirea acestei fîşii de
regate nu fuseseră fixate prin nici o convenţie. păruînt, vitală pentru o dinastie a cărei
Regatul seleucid era ameninţat şi de alte prosperitate depindea de menţinerea rapor-
pericole: în 270 au năvălit în A s i a Mică ga- turilor dintre Mesopotamia si bazinul Me-
laţii; deşi Antioh l i-a învins la Sardes, atre- diteranean. Nu vom urmări desfăşurarea
buit totuşi să le permită să se stabilească monotonă a acestor războaie, purtate adesea
în valea Mausului, într-un ţinut numit de foarte departe de Siria (în al treilea război,
atunci Galaţia. Apoi s-a ivit problema ra- care a avut loc între 246 şi 241, adversarii
porturilor cu Pergamul. Guvernatorul Per- s-au înfruntat la Sardes) şi nici nu vom descrie
domniile suveranilor foarte mediocri care
s-au succedat la tron de la moartea lui Seleu-
cos, pînă la venirea la tron a lui Antioh al
Ill-lea (223).
Singur Antioh al Ill-lea a meritat numele
de „cel Mare". După ce s-a debarasat de
înalţii funcţionari .Tlcapabili sau necinstiţi,
el a refăcut un imperiu pe care predecesorii
îl aduseseră încetul cu încetul în pragul des-
trămării. Fiindcă nu poate să recucerească
Pârtia, proclamată în 249 regat independent,
şi nici Bactriana, încheie cu ele tratate de
prietenie. Devine stăpîn pe Asia Mică, ai
cărei guvernatori manifestau o libertate
excesivă, cotropeşte regatul Pergamului ş i ,
ca să şteargă umilinţa de a fi fost înfrînt la
începutul domniei sale (217) de Ptolemeu
al IV-lea la Rafia, recucereşte partea din
Siria pe care Lagizii puseseră mîna.
Cind Antioh înfruntă puterea romană,
regatul lui Seleucos era aproape refăcut.
Bătălia decisivă se dă la Magnesia, pe Sipilon
(la nord de Smirna). Armata lui fiind în-
frîntă, Antioh semnează în 188, la Apa/neea,

Metopâ de ia templul E din Selinus. Artemis ţi Acteon

Circa 460. Muzeul din Palermo, foto Leonard von Mott.

506
Selinus. Templu! C, ve-
dere dinspre nord-vest.
Circa 5SO —530. f"o!o Leo-
nard von Moit.
un tratat care îi distruge întreaga operă.
Desigur Siria continuă să existe; ea va în-
treprinde în 170 o expediţie victorioasă îm-
potriva Egiptului, dar lipsa de bani o con-
strînge să-i atace pe evrei şi decade treptat
pînă în 64, cînd Pompei o reduce la statutul
de provincie romană. P.D.
S E L I N U S . Nici o aşezare greacă n-a
lăsat ruine atît de impunătoare ca Selinus,
în Sicilia, astăzi pustiu. Oraşul a fost înte-
meiat pe la 650, la extremitatea de sud-vest
a insulei, de coloniştii veniţi din Megara
Hiblaea, oraş de pe coasta orientală. La rîndul
său, Megara Hiblaea fusese populată de dorie-
nii sosiţi acolo cu o sută de ani mai devreme.
Selinuntinii ε-au instalat pe un vast terito-
riu liber, în jurul unei acropole pe care au
rezervat-o sanctuarelor. Ei s-au îmbogăţit
repede datorită comerţului cu grecii şi car-
taginezii şi au construit alte temple somptu-
oase, la estul şi vestul platourilor învecinate.
Locuitorii, fiind buni negustori, s-au îngri-
jit mai mult de interesele lor materiale d e c î t
de politică, de aceea au jucat în viaţa Sici-
liei un rol secundar. Au fost totuşi mereu în
luptă cu elimii (Elymoi) din Segesta [vezi
numele], Profitînd de aceste conflicte, car-
taginezii, aliaţi cu elimii, au ocupat în 409
oraşul Selinus şi l-au distrus, în 407 s-a înălţat
din ruine o cetate nouă, mai mică; ea a
vegetat pînă la distrugerea ei definitivă, la
mijlocul secolului al Ill-lea, tot de către car-
taginezi. Aşezarea η-a mai fost niciodată
locuită şi în Evul Mediu un cutremur a trans-
format monumentele antice în haosul de ruine
care se ridică astăzi în faţa vizitatorului.
Templele, în afară de cel dinspre vest,
închinat zeiţei Demeter Maloforos, au rămas
anonime, de aceea le desemnăm prin litere.
Ele se situează în timp între anii 550 şi 450,
iar unul dintre ele, templul S, η-a fost nici-
odată terminat. Majoritatea acestor temple —
toate dorice — au, conform modei siciliene,
507
 o încăpere numită adyton, plasată în spatele
nişei unde era statuia zeului şi comunicînd
cu ea. Muzeul din Palermo păstrează frag-
mente din podoabele sculptate ale acestor
temple. Vom cita în primul rînd o metopă
din templul C, care datează din al treilea
pătrar al secolului al Vl-lea, reprezentînd
pe Perseu tăind gîtul Gorgonei, precum şi
alta care îl înfăţişează pe Apolon într-un car,
văzut din faţă. Din templul E, de pe la 470,
menţionăm metopele în care apar Heracles
şi Antiopa, Artemis şi Acteon, şi Zeus atră-
gînd-o spre el pe Hera. P. D.
S E M E L E. F i i c a lui Cadmos şi a Armo-
niei. A fost iubită de Zeus, cu care a avut un
fiu, pe Dionisos. Dar, înainte de a naşte,
Semele l-a rugat pe Zeus să i se înfăţişeze
în toată strălucirea. Zeus, care îi promisese
508
ră-i va da tot ce-i va cere, η-a putut să refuze
şi Semele a murit arsă de focul divin, pe care
ea însăşi îl ceruse. Zeus a luat copilul pe
care ea îl purta în pîntece şi l r a ascuns în
coapsa sa pînă la sorocul naşterii. P. D.
S F I N X . Civilizaţia minoică şi ulterior
grecii au împrumutat sfinxul din Egipt şi
Orient, numai că la greci, popor realist şi
logic, acest monstru cu cap de leu, bust de
femeie şi aripi lungi, nu s-a aclimatizat decît
superficial. La cretani, sfinxul este, împreună
cu grifonul, tovarăşul divinităţilor care dom-
nesc asupra naturii şi a căror protecţie se
întinde pînă asupra morţilor. Se pare că
amintirea lui dispare la venirea dorienilor,
dar revine în preocupărilegrecilor odată cu
valul de exotism din perioada colonizărilor,
îl vedem atunci figurînd alături de alte ani-
Sfinx. Vas pentru ars miro-
denii protoatic din lut ars.
Secolul al Vll-lea. Muzeul
Ceramic, Atena. Foto Deut-
sches Archaoiogisches Insti-
tut, Atsna.
Cazematele cunoscute sub numele de Grota Sib/lei din
Cumae. Foto Leonard von Man.

male, reale sau fantastice, reprezentate pe

vasele din Rodos şi Corint sau chiar din
cetăţile care s î n t în contact mai puţin direct
cu Asia. Probabil că sfinxul ar fi dispărut
complet din repertoriul fiinţelor legendare
odată cu gustul pentru exotism, încă de Ia
începutul secolului al Vl-lea, dacă de el n-ar
fi fost legat un anumit simbolism funerar şi
dacă, pe de altă parte, η-ar fi fost inclus in
legenda lui Oedip, una din cele mai populare
din Grecia. De aceea îl vedem reprezentat
de multe ori în faţa eroului teban. îl intîlnim
încă şi mai des, în plină epocă clasică, împo-
dobind monumentele consacrate morţilor.
Sfinxul cunoaşte o nouă perioadă de strălu-
cire î n c e p î n d din secolul al IV-lea, cînd în
Grecia se introduc religiile si temele mito" .y*.
logice din Egipt şi Orient. P. D.

S l B A R l S. Oraşul Sibaris a fost întemeiat

pe malul de vest al golfului Tarent, de către
coloniştii din Ahaia, în secolul al VMI-lea.
Extraordinara fertilitate a solului a îmbo-
găţit foarte repede cetatea şi prosperitatea
ei a devenit legendară. Tot legendară era
î n s ă şi indolenţa locuitorilor, care, după
cum susţineau duşmanii lor, î ş i petreceau
viaţa în lux şi trîndăvie, nefăcînd nici un
efort şi tolerînd cu greu p î n ă şi forfota scla-
vilor din jurul lor. Exagerarea este evidentă:
dacă populaţia η-ar fi fost activă, η-ar fi
existat atîta aur la Sibaris. Atraşi de perspec-
tiva prăzii, crotonienii, conduşi de celebrul
Milon, i-au atacat în 510 pe sibariţi. Oraşul a
fost complet distrus, iar locuitorii au fost
nevoiţi să-şi caute adăpost în cetăţile vecine.
P. D.
S l B l L A [ S I B Y L L A ] . Profetele legen-
dare cu acest nume s î n t mult mai celebre
decît profeţii masculini, numiţi bakides. Cea
mai veche se pare că a fost troiana Casandra.
Fiind iubită de Apolon, ea a primit de la el
darul profeţiei. Dar, fiindcă l-a respins pe
zeu, acesta a hotărît ca profeţiile ei să nu
fie luate în seamă de cei care le auzeau.
„Stînca Sibilei" de la Delfi, din sanctuarul
zeiţei Gaia, prima profetă, păstra aminti-
rea Herofilei, despre care se spunea că dăduse
acolo oracole înaintea primelor Pythii şi
chiar înainte de sosirea lui Apolon la Delfi.
Alte sibile celebre au fost cea din Eritrai,
despre care filozoful Heraclit din Efes vor-
beşte cu mare respect, şi cea din Cumae.
în epoca romană numărul sibilelor s-a ridi-
cat la douăsprezece [vezi O r a c o l e ş-i
Divinaţie]. R. F.
S l C l L l A [S l K E L l A], în ochii poe-
tului latin Lucreţiu, S i c i l i a apărea ca „un
teren întins, bogat în minuni, care uimeşte
şi atrage popoarele, îmbelşugată, puternică
prin numărul mare de locuitori". Şi cu toate
că, atunci cînd Lucreţiu o descria astfel,
„insula triunghiulară pe care Marea Ionică
o înconjoară cu valurile sale învolburate şi-i

509

sapă golfuri largi" era de mult posesiune ro-
mană, el o considera totuşi un pămînt gre-
cesc. Sicilia este greacă prin nenumăratele
aspecte ale peisajelor sale, prin strălucirea
cerului albastru, prin puritatea dură a mun-
ţilor cu creste ascuţite, prin conturul coas-
telor atît de accidentate. Dar odinioară era
greacă şi prin populaţia sa, formată în mare
parte din colonişti veniţi în secolul al Vlll-lea
din Eubeea, Corint, Megara şi Rodos. Tot
greacă era şi prin civilizaţia sa, care pătrun-
sese pînă la grupurile de indigeni din inte-
rior şi la centrele comerciale punice de pe
coasta de vest. S i c i l i a rămîne greacă şi azi,
prin ruinele grandioase ale monumentelor
ce se înalţă pe pămîntul ei.
în lumea elenică, Sicilia ocupa un loc ex-
cepţional. Deşi poziţia îi permitea, această
mare insulă η-a fost totuşi punct de întîlnire
între Orient, Africa de nord şi Occident.
Unul dintre cei mai recenţi istorici ai Sici-
liei a putut spune că ea η-a fost decît un „fund
510
Sicilia. Templul F din
Agrigent numit ,,ΤβπηρΙυ!
Concordiei". Circa 450 —
440. Foto Leonard von Matt.
de sac al civilizaţiei greceşti". Explicaţia
este că ceea ce coloniştii căutau şi găseau aici
erau în primul rînd marile întinderi cultiva-
bile şi un pămînt bogat în grîu. Dar în acest
ţinut îndepărtat s-a acumulat, mai ales în
secolul al V-lea, tot ceea ce c i v i l i z a ţ i a ele-
nică a creat mai perfect. De astă dată opu-
lenţa insulei explică fenomenul ; fiindcă cetă-
ţile siciliene erau extrem de prospere, s-au
putut construi aici monumente deosebit de
mari şi de somptuoase şi au putut fi aduşi
artiştii, poeţii, savanţii şi filozofii care în
patria lor nu găseau resurse suficiente pentru
a le hrăni talentul.
Sicilia îi atrăsese încă de mult pe ahei,
poate şi pe cretanii din epoca minoică. Noi
însă nu cunoaştem nimic din istoria Siciliei
înainte de epoca instalării grecilor. Primii
care au pus piciorul pe coastă şi au fondat
în 757 Naxosul se pare că au fost eubeeni.
De atunci coloniile s-au înmulţit; unele s-au
dezvoltat îndeajuns ca, la rîndul lor, să în-
 temeieze alte colonii. Intr-o succesiune a
cărei cronologie e controversată, au luat
fiinţă, pe rînd, mai î n t î i pe la mijlocul seco-
lului al Vlll-lea, Megara Hiblaea, care poartă
numele metropolei sale, apoi Leontinoi,
populată de calcidienii veniţi din Naxos şi
în sfîrşit — cea mai importantă — Siracuza,
fundată de corintieni în 733, sortită unui
destin atît de strălucit. După o perioadă de
pauză, a fost ocupată şi coasta de sud. Rodie-
n i i au întemeiat Gela în 688, Megara Hiblaea
şi-a creat o „filială" la Selinus pe la 650, şi
cam în aceeaşi perioadă, Zânele şi-a trimis
coloniştii la Himera. De abia la începutul
secolului al Vl-lea, colonişti veniţi din Gela
au pus temeliile Agrigentului (580). Lista ora-
şelor s-ar mai putea lungi şi s-ar putea adăuga
şi tîrguşoarele locale care în această vreme
erau pe punctul de a se eleniza. Fiindcă
grecii nu se izbiseră încă de ostilitatea Carta-
ginei, ale cărei puncte comerciale (contoare)
din estul insulei nu le stînjeneau activitatea,
putem spune că, la sfîrşitul secolului al
Vll-lea, S i c i l i a era într-adevăr un pămînt
grecesc.

Sicilia. Tors de kuros din Megara h'iblaea.

Prima jumătate a secolului al Vl-iea.
Muzeul din Siracuza.
Foto Leonard von Matt.

S i c i l i a . Tetradrahmà din Catania

semnată de Heracleides.
Apolon. Circa 415 — 400.
Colecţie particulară,
Sicilia.
foto Leonard von Matt,

511
 Totuşi orînduirea politică din Sicilia se
deosebea din multe puncte de vedere de cea
care domnea de cealaltă parte a Adriaticii.
Coloniştii au venit de la început cu intenţia
de a exploata bogăţiile agricole. Ei au împăr-
ţit pămîntul — principiile după care s-a
făcut această împărţire nu le cunoaştem — şi,
conform jocului normal al legi|or economice,
s-a format repede o aristocraţie funciară,
care va rămîne mult timp dominantă şi se
va interesa mai puţin de producţia meşte-
şugărească şi de comerţ decît de agricultură.
Această aristocraţie era dornică mai ales
să-şi mărească proprietăţile. De aceea între
cetăţi se nasc mereu conflicte; fiecare vrea
să-si mărească domeniile şi comandanţii
militari, aleşi din nobilimea agrară, capătă
destulă importanţă ca să instaureze tirania.
In Sicilia, tirania η-a fost deci, ca în alte
ţinuturi greceşti, o instituţie care se sprijină
pe popor, ca să lupte împotriva celor puter-
nici, şi nu a dezvoltat activitatea meşte-
şugărească în stare să hrănească un număr
mare de muncitori. Ea este doar o emanaţie
a păturilor sociale suprapuse, ale căror inte-
rese le apără.
Nu putem urmări în amănunt conflictele
interne permanente care au sfîşiat viaţa poli-
tică a cetăţilor sau le-au făcut să se lupte
între ele şi nici represiunea încercărilor
făcute de indigeni pentru a scutura jugul
coloniştilor. Trebuie să notăm că însăşi pros-
peritatea statelor siciliene şi dorinţa lor de
expasiune au dat naştere la conflicte între
greci şi cartaginezii aşezaţi în vestul insulei.
Momentul decisiv a fost în 480; atunci carta-
ginezii, unindu-se cu Marele rege al perşilor,
au început în Egeea o ofensivă comună contra
grecilor. Gelon, tiranul Siracuzei, a înfrînt
pe barbari la Himera, într-o bătălie memo-
rabilă, pe care o tradiţie, desigur inexactă,
o plasează în aceeaşi zi cu bătălia de la Sa-
lamina. Dacă această victorie îndepărta
pericolul extern, totuşi ea nu pacifica S i c i l i a
şi nu diminua dorinţa de hegemonie a Sira-
cuzei. Acest oraş a cunoscut în secolul al
512
V-lea regimuri politice diferite, în urma
victoriei obţinute contra expediţiei trimise
de atenieni în 413, Siracuza s-a consolidat şi,
sub guvernarea lui Dionisios cel Bătrîn, se
pare că a controlat întreaga insulă. Dar spe-
ranţele tiranului au fost spulberate şi Sici-
lia a cunoscut din nou o perioadă tulbure
căreia îi va pune capăt Timoleon, un general
venit din Pefoponez. între 344 şi 340, el a
restabilit pacea în această ţară pustiită de
atîtea războaie şi revoluţii, iar în 339 cer-
turile dintre greci şi cartaginezi s-au potolit
pentru moment. Dar în curînd eie au izbucnit
din nou şi, pentru a redresa o situaţie foarte
compromisă, a fost nevoie, în 306, de talen-
tul lui Agatocle, un aventurier de geniu,
care şi-a impus autoritatea asupra aproape
întregii Sicilii.
La sfîrşitul primului război punic, Sicilia
trece sub stăpînirea romană si, prin interme-
diul ei, elenismul se va infiltra în civilizaţia
încă rudimentară a acestor învingători pri-
mitivi. P. D.
S I C I O N A [S l K Y O N]. Siciona nu era
unul din oraşele cele mai importante din
Grecia antică. Situat pe coasta de nord a
Peloponezului, la aproape 20 km de Corint,
el a cunoscut o perioadă de înflorire sub
tirania Ortagorizilor. Această familie a
fost întemeiată de Ortagoras, care, ajutat
de succesele sale militare, a putut să pună
mina pe putere pe la 670. Cea mai marcantă
personalitate din familie a fost Clistene,
nepotul lui Ortagoras, care a domnit din
601 pînă în 570. El a fost autorul refor-
melor democratice care au transformat aspec-
tul statului.
Cele trei triburi dominante pînă atunci au
fost umilite şi averea lor a fost dată celui de
al patrulea trib, care grupa elementele în-
vinse odinioară cu prilejul întoarcerii Hera-
clizilor. Astfel s-a manifestat la Siciona un
sentiment rasist, fără precedent în lumea
greacă. Clistene s-a distins de ceilalţi tirani
ai Greciei prin talentele sale militare. El
ΊΓ
a răspuns apelului lansat de amficţionia din
Delfi şi a luat parte, în 590, la lupta contra
Crisei; a pornit război împotriva Argeşului,
susţinătoarea cetăţilor dorice; ura sa contra
acestei cetăţi a mers atit de departe, î n c î t
Clistene a interzis declamarea poemelor
homerice, în care se celebra gloria Argo-
suiui. Clistene şi-a căsătorit fata cu atenia-
nul Megacles; nunta lor a dat ocazia unor
sărbători al căror ecou s-a menţinut pînă în
timpul lui Herodot. într-adevăr, fastul era
una din plăcerile lui Clistene si sub domnia
sa artele au prosperat. Siciona a putut să-si
păstreze un rang mai mult decît onorabil
în civilizaţia greacă, graţie sculptorilor,
turnătorilor în bronz şi şcolilor de pictură.
Unul dintre artiştii cei mai mari, al cărui
geniu a fost admiratşi deAlexandru cel Mare,
a fost Lisip. Neavînd nici comerţ, nici acti-
vitate meşteşugărească, Siciona a rămas des-
tul de ştearsă din punct de vedere politic.
Va ieşi din umbră abia c î n d Arătos, în 254,
va introduce cetatea în Liga aheeană, con-
federaţie pe care o va conduce circa treizeci
de ani. într-un timp, Siciona a fost susţinută
de romani pentru a ţine în şah Corintul,
dar modesta cetate nu şi-a putut asuma acest
rol şi η-a întîrziat să decadă, în anul 25 e.n.
a fost definitiv distrusă de un cutremur.
P. D.
S I CO F A N T [S Y KO P H AN Ţ E S ] .
Se numea astfel un om care exercita meseria
de delator, în scopul de a căpăta prima pro-
misă oricărui acuzator, în caz că tribunalul
considera denunţul întemeiat. Originea ter-
menului rămine obscură; sensul său etimo-
logic este „cel care arată smochinele" [vezi
Justiţie]. R. F.
S I G I L I U . Pietrele gravate care serveau
drept sigilii au fost folosite în întreg Orien-
tul, de asemenea în Creta şi apoi în Grecia,
în epoca clasică, toate documentele impor-
tante şi chiar scrisorile erau sigilate cu pu-
ţină ceară sau argilă, pe care se aplica o stam-
pilă cu sigiliu. Statul se servea de sigiliu ca
să autentifice actele oficiale. La Atena, epis-
tatul pritanilor avea în păstrare sigiliul ce-
tăţii. Sigiliul public, înroşit în foc, era folo-
sit şi pentru a marca s c l a v i i statului. Solon,
ca să evite existenţa a două amprente ase-
mănătoare, a interzis negustorilor de sigilii
să păstreze o amprentă vîndută. Sigiliul ser-
vea drept semnătură. R, F,
S l L E N l [S l L E N O I]. Cercetătorii mo-
derni deosebesc cu grijă pe Sileni de Satiri.
Se pare însă că cei vechi î i considerau, în
mod nediferenţiat, tovarăşii lui Dionisos,
fiinţe cu înfăţişare omenească şi a v î n d unii
coadă de ţap, alţii coadă de cal; toţi aveau
urechile ascuţite şi nasul cîrn. Trebuie însă
să-i acordăm un loc aparte lui Silen (la sin-
gular), un bătrîn cu înfăţişare asemănătoare
celor din acelaşi neam cu el, dar deosebit de
ei prin înţelepciunea s a , datorată fără îndo-
ială faptului că mama lui, o Nimfă, îl con-
cepuse cu Hermes sau cu Pan. P. D.
S I M O N I D E [ S I M O N I D E S ] . Poet
liric (circa 550—460), născut la lulis, o ce-
tate minusculă din i n s u l i ţ a ioniană Chios.
A trăit la Atena, pe lîngă Hiparh, fiul lui
Pisistrate, apoi în Tesalia, la curtea prinţi-
lor de la Cranon, Farsala şi Larisa. în timpul
războaielor medice, în vîrstă de şaptezeci
de ani, a plecat în S i c i l i a , la Hieron, tira-
nul Siracuzei.
Pentru poemele care i se comandau, cu
ocazia unor evenimente deosebite, Simoniac
cerea preţuri foarte mari. A practicat toate
genurile lirice, compunînd mai ales epigrame,
ditirambi, peani, hiporheme, epinikia şi
threnoi [vezi P o e z i a l i r i c ă ] . Nu ne-au
rămas de la el decît circa o sută de versuri.
Simonide manifestă în poemele sale, în-
tr-un stil fermecător şi spiritual, o înţelep-
ciune plăcută, surîzătoare. El ştia să emoţio-
neze printr-o povestire mitică, ca aceea în
care o vedem pe Danae abandonată cu fiul
ei Perseu într-un cufăr pe valurile mării. Poe-
513
zia sa blinda şi pătrunzătoare, patetismul său
fără strălucire anunţă mai degrabă pe Euri-
pide, decît pe Pindar sau Eschil. Sirnonide era
unchiul lui Bahilide [vezi numele], R. F.
SINECISM [S Y NO l K l S M O S].
Pentru atenieni, cea mai mare glorie a lui
Tezeu consta în faptul de a fi adunat pe lo-
cuitorii A t i c i i , care p î n ă atunci trăiau în
sate împrăştiate, într-o vastă comunitate,
al cărei centru a devenit Atena. Această ope-
raţie a primit numele de sinec/'sm, adică re-
grupare. N-a fost o mutare de populaţie,
căci fiecare a rămas în locuinţa sa, ci o uni-
ficare politică: crearea unui stat, a unei ce-
tăţi, prin asocierea unor oameni care p î n ă
atunci trăiseră în mici grupuri familiale anar-
hice în jurul unui cult, al unui nucleu, a!
unui şef comun. Personalitatea lui Tezeu
fiind î n v ă l u i t ă în foarte multe legende, n-avem
certitudinea că acest erou a realizat un act
Siracuza. Latomiile,
carierele în care au
fost î n c h i ş i prizonierii
atenieni şi au pierit
în mare parte. Foto
Leonard von Mau.
514
atît de important. Realitatea sinecismului
nu poate fi insă pusă la îndoială (amintim
că numele oraşului Atena [Athenaî] este un
plural). Evenimentul s-a petrecut cu un secol
sau două după începutul primului mileniu
Şi alte cetăţi au fost întemeiate prin sine·
cism, în diferite epoci i s t o r i c e : mai multe
tîrguşoare se hotărau să se unească, pentru a
face faţă mai uşor greutăţilor comune. P. D
S l R A C U Z A. „Siracuza, oraş imens,
templul lui Ares, războinicul înflăcărat, doică
d i v i n ă a oamenilor şi cailor acoperiţi cu
fier", astfel defineşte Pindar cetatea ' care,
una dintre primele întemeiate în S i c i l i a ,
ocupa, în timpul său, locul de căpetenie î n
insula triunghiulară. Ea începuse în chip
modest: către 633, corintienii, conduşi de
Arhias, puseseră piciorul pe insuliţa Ortigia,
apoi s-au întins în golful larg din faţa acesteia
şi au fortificat podişul Ahradina. Ciocniri
Siracuza. Caze-
matele fortăreţei
Eunaios. foto Le-
onard von ^'cn.
violente marchează începuturile acestei aşe-
zări, în care proprietarii de pămînt bogaţi,
Cavalerii, impunîndu-se micului popor de
corăbieri şi meşteşugari, exercită o supre-
maţie fără cruţare. Dar, peste mai puţin
de un veac de la întemeierea ei, Siracuza
este îndeajuns de populată pentru a întemeia,
la rindul său, coloniile Aerai, Casmenai şi
mai tîrziu Camarina.
Luptele dintre cetăţi s î n t însă aprige ş i ,
în 485, oraşul este ocupat de Gelon, tiranul
cetăţii rivale Gela. Ge on a făcut din noua sa
cucerire capitala unui domeniu întins: el
mută acolo populaţii din alte oraşe şi chiar
din propria sa cetate. Siracuza avea să cu-
noască de-a lungul întregului secol al V-lea
o prosperitate fără pereche. Ea se acoperise
de glorie în 480, cînd Gelon, venind în aju-
torul ginerelui său Teron din Agrigent,
zdrobise pe cartaginezi în faţa Himerei, în
478, Hieron urmează fratelui său Gelon şi
domnia lui este însemnată printr-un şir de
succese, pe care le-a cîntat Pindar; probabil
în 476, izgonind pe locuitorii din Catana
şi Naxos, el întemeiază o cetate nouă, Etna,
peste care va domni fiul său Dinomene; în
474, trimite flota în ajutorul grecilor din
Cumae şi bate pe etrusci în faţa acestui oraş;
în sfîrşit, în 472, el vede murind pe singurul
prinţ capabil să-i ţină piept, Teron din Agri-
gent, şi obţine o victorie strălucită contra
urmaşului acestui tiran, Trasicles. în mai
multe rînduri iese învingător la Jocurile olim-
pice şi primeşte la curtea sa artişti şi poeţi,
cu deosebire pe Eschil, care face să se joace
la Siracuza Perşii şi creează acolo, pentru
gloria gazdei sale, piesa Etna (Aitnai).
în 466, a fost instituit un guvern democra-
tic. Siracuza domină o bună parte din insulă,
comerţul ei este prosper, monezile ei minu-
515

nate se bucură de căutare, şi, în timpul răz-
boiului peloponeziac (414), atenienii lacomi
se gîndesc cu nemărginită speranţă să pună
mîna pe ea; dar rău pregătită, rău condusă,
începută sub auspicii întunecate, expediţia
se termină cu un dezastru, care avea să mă-
rească şi mai mult faima Siracuzei: c î ţ i ate-
nieni au pierit în carierele (Latomiiie) în
care învingătorii îi închiseseră, cîţi alţii au
scăpat cu viaţă numai pentru a fi vînduţi ca
sclavi !
Cu începere din 405 însă, o nouă primejdie
ameninţă cetatea. Pentru a respinge un atac
al cartaginezilor, siracuzanii fac apel la un
tiran nou, Dionisios l, supranumit „cel Bă-
trîn", care domneşte pînă în 367. Acesta
începe prin a închide oraşul şi podişul care-l
domină cu o centură puternică; lungă de
27 km, a cărei cheie este fortăreaţa Eurialos,
capodoperă a arhitecturii militare. Siracuza
a putut să reziste astfel asaltului trupelor
punice, pe care le comanda Hamilcon (396);
conflictul a luat sfîrşit, cel puţin în mod pro-
516
Decadrahmă din Siracuza
de Cimon.
Sflrşitul secolului al V-iea.
foto Leonard von Matt.
vizoriu, tocmai peste douăzeci de ani. în
acelaşi timp, Dionisios întemeiază pe ţăr-
mul italian al Adriaticii Ancona şi Adria şi,
campion al elenismului, ia parte activă la
negocierile dintre statele Greciei şi regele
perşilor.. Dar pericolul cartaginez continuă
să fie ameninţător şi, pentru a-i face faţă, Si-
racuza, unde fusese restabilit un regim demo-
cratic, recurge în 316 la Agatocles: acesta,
pentru a-şi salva patria şi puterea, poartă
războiul pînă în Africa (310). în 265, în fruntea
guvernului se instalează Hieron al ll-lea, a
cărui politică de alianţă cu romanii asigură
concetăţenilor săi aproape cincizeci de ani
de linişte, în urma ruperii acestei alianţe,
Siracuza a suferit un dezastru din care n-avea
să se mai ridice: după un asediu condus de
Marcellus şi în timpul căruia a murit Arhi-
mede, ea a fost cucerită în 212, iar cea mai
mare parte a comorilor pe care le adunase au
luat drumul Romei.
Puţine urme au rămas pe locul oraşului
din această istorie glorioasă, care se întinde
 peste mai mult de patru secole. Numai cînd
vezi cele două golfuri,, între care se află
oraşul, abia tăiat de canalul care desparte
Ortigia de continent, poţi să-ţi dai seama de
ce porturi minunate — unul mai strimt şi mai
expus furiei mării, dar celălalt larg şi bine
adăpostit — dispunea această cetate, către
care se îndreptau bogăţiile grînarului care
era Sicilia. Se mai poate admira încă masivul
impozant al Furialului şi înfăţişarea trufaşă
a fortificaţiilor care înconjurau Siracuza.
î n forma sa definitivă pe care i-a dat-o Hie-
ron al ll-lea, teatrul rămîne unul din cele
mai frumoase pe care ni le-a lăsat lumea ele-
nică. Din sanctuare şi temple a rămas atît
de puţin, î n c î t ghidurile moderne abia so-
cotesc util să le mai menţioneze. Acela al lui
Apolon este cel mai vechi şi un dublu şir de
coloane, în faţadă, îi alungeşte proporţiile.
După un obicei frecvent în Sicilia, el prezintă
în locul op/stodom-ului un adyton, încăpere
î n c h i s ă care nu comunica decît cu cella; de
ordin doric, are coloane monolite — con-
structorul, mîndru de opera sa, le-a şi sem-
nat —, joase şi strivite de un capitel turtit,
care dau ansamblului un aspect destul de
scund şi greoi. Cu zece ani mai tînăr, Olim-
peion-ul datează cam de la mijlocul sec.
al V-lea, dar este distrus aproape în întregi-
me. Templul Atenei, contemporan cu vic-
toria de la Himera, vădeşte o artă construc-
tivă mai savantă: planul este foarte simplu
şi respectă în mod riguros proporţiile cano-
nice, în construcţia sa apar însă anumite
rafinamente, pe care arhitecţii din Grecia
n-aveau să le adopte decît ceva mai tîrziu:
astfel, spaţiul dintre ultimele două coloane,
de ambele părţi, sînt reduse progresiv, pen-
tru a corecta iluzia optică care le-ar face să
pară mai mari, dacă ar fi exact de aceleaşi
dimensiuni ca celelalte, în ceea ce priveşte
edificiile care împodobeau probabil oraşul,
ele au dispărut, ca şi sutele de opere de artă
izolate, pe care le-au luat romanii. Ele au
contribuit poate — este oare aceasta o con-
solare pentru siracuzani? — la formarea gus-
tului pentru frumos al „sălbaticilor învingă-
tori" despre care vorbeşte Horaţiu. P. D.
S I R E N E [S E l R E N E S]. Cuvîntul sirenă
evocă în ochi i noştri imaginea unei femei-peşte,
înotînd în valurile agitate. Aceasta e o con-
cepţie relativ tîrzie, care a luat naştere în
ultimele secole ale păgînismului şi a fost
popularizată în Evul Mediu. Sirenele greci-
lor erau nişte păsări cu cap de om, bărbaţi
sau femei (în epoca arhaică, cel mai adesea
poartă barbă), al căror prototip venise din
Egipt sau din Orient. Erau muziciene şi aveau
în esenţă un caracter funerar de „Muze ale
lumii celeilalte": ele chemau pe cei vii spre
moarte. (E cunoscut episodul din Odiseea
unde Ulise izbuteşte să se sustragă farmecului
lor.) Sirenele întovărăşesc sufletele în ţinu-
turile îndepărtate unde urmează să locuiască
.după moarte, consolîndu-le şi înveselindu-le
cu cîntecele lor. Sirenele apar adesea pe
stelele funerare, deasupra imaginii defunc-
tului. P. D.
S l S l F [S l S Y P H O S]. Sisif, fiul lui
Eol, aparţine legendei corintiene, care face
din el străbunul lui Belerofon. Ingeniozitatea
sa era inegalabilă şi i se atribuiau numeroase
invenţii. Această „depăşire" a măsurii jus-
tifică probabil pedeapsa divină atît de gravă
ce s-a abătut asupra lui, căci zeii erau alar-
maţi c î n d vedeau un om înzestrat cu o inte-
ligenţă care tindea să schimbe ordinea lumii.
Sisif a fost condamnat în infern să urce, pe
o pantă foarte abruptă, o stîncă ce aluneca
mereu înapoi. Pentru greci S i s i f a rămas
simbolul vicleniei. P. D.
S M I R N A [ S M Y R N A ] . S e spune că,
în timpurile legendare, o Amazoană ar fi dat
numele său oraşului Smirna, î n antichitate,
Smirna a fost, ca multe altele, o cetate care
jalona coasta de vest a Asiei Mici. în compara-
ţie cu Efes şi cu Milet, ea făcea o impresie
destul de proastă. De curînd a fost descope-
rită aşezarea ei arhaică, în fundul golfului,
517
 U lise legat de ca-
targul corăbiei ca
sa scape de far-
mecele s irenelor.
Detaliu de pe un
sîamnos. Circa
480. British Mu-
seum .

Ia 4—5 km de locul actual, acelaşi cu cel din în schimb Platon, în dialogurile lui, î l carac-
epoca elenistică, în timpul elenismului şi terizează foarte pregnant, î m p r u m u t î n d u - i ,
apoi al dominaţiei romane, Smirna a trăit probabil, unele din propriile s a l e idei.
epoca ei de maximă dezvoltare. P, D. Socrate declara că singurul lucru pe care
îl ştia era că nu ştie nimic (această ignoranţă
S O C R A T E [ S O K R Â T E S]. Socrate simulată se numeşte „ironia socratică").
s-a născut la Atena, în 470. Tatăl său, Sofro- Fiindcă Oracolul de la Delfi declarase că nu
niscos, era sculptor, iar mama sa Fenarete, există pe lume un om mai înţelept d e c î t el,
moaşă. A murit la Atena in 399, după ce a Socrate a întreprins o anchetă printre conce-
băut cucută. Tribunalul popular î l declarase, tăţenii săi. Prefăcîndu-se că nu ştie nimic, î i
cu 280 de voturi contra 220, vinovat că nu întreba pe oameni cu d i b ă c i e despre cunoş-
crede î n zeii s t a t u l u i , că a introdus divinităţi tinţele pe care s u s ţ i n e a u că le au, despre
noi şi că a corupt tineretul. Acest înţelept, de virtuţile cu care pretindeau că s î n t înzestraţi.
la care se trag toate ş c o l i l e filozofice apărute Socrate şi-a dat astfel seama că oamenii
în G r e c i a după moartea sa, η-a s c r i s n i m i c ; ignorau ceea ce credeau că ştiu, îi punea în
discipolii săi i-au interpretat învăţătura, contradicţie cu ei înşişi, dar, in acelaşi
fiecare î n felul său. Aristofan îl c a r i c a t u r i z a s e timp, întrebările lui îi aduceau pe calea
în Norii (429), făcînd din el un sofist şi un descoperirii adevărului. (Aceasta e maieutica
n a t u r a l i s t , dar şi un tip meditativ, absorbit socratică, ,,arta m o ş i t u l u i " spiritelor.) între-
de e x e r c i ţ i i l e s a l e spirituale. Xenofon, în bările lui Socrate se refereau de preferinţă
Memorabilia, î i face un portret destul de plat, la problemele morale. Ele vizau adesea défi-

518
niţia virtuţilor şi raportul lor cu cunoaşterea,
orientînd pe interlocutor către o cercetare
a temelor etice. „Nimeni nu e rău de bună
voie" este una dintre afirmaţiile pozitive care
j se atribuie. Socrate declara că aude un glas
care îi interzice anumite acţiuni („demonul"
lui Socrate), şi acesta a fost probabil unul
dintre capetele de acuzare împotriva lui.
După toate probabilităţile, avea un succes
excepţional în faţa tinerilor aristocraţi care
se duceau să-l asculte (Alcibiade, Critias,
Platon şi alţii), ceea ce a constituit probabil
fondul celuilalt cap de acuzare. Dar cercul
sau de auditori mai cuprindea şi alţi elevi:
Antistene, care a fost şeful Şcolii cinice,
Euclid Socraticul, întemeietorul Şcolii din
Megara, Aristip din Cirene etc. P.-M. S.
SOFIST [SOPHISTES]. Cuvîntul
„sofist" η-a avut la început nimic peiorativ;
dimpotrivă, el se atribuia unui om priceput
intr-o artă oarecare şi în mod special unui
profesor de filozofie sau de retorică. Sofiştii
au apărut către mijlocul secolului al V-lea.
înainte, tineretul grec primea doar o învăţă-
tură elementară, de la gramatist (grarnma-
tistes) care preda citirea, scrierea şi aritme-
tica, de la pedotrib (paidotribes), profeso-
rul de gimnastică, şi de la profesorul de
muzică, care-i învăţa pe elevi să c î n t e din
gură, la citară şi din flaut. Sofiştii au fost
primii profesori de î n v ă ţ ă m î n t superior. Ei
plecau mereu în turnee, în fiecare oraş în
care se opreau, ţineau conferinţe, ca să-şi
arate cunoştinţele şi talentul şi să recruteze
astfel noi discipoli. Aceştia rămîneau cu ei şi
îi întovărăşeau apoi în călătoriile lor. Lecţiile
costau foarte scump; după spusele lui Platon,
Protagoras c î ş t i g a de zece ori mai mult decît
un sculptor ca Fidias. Sofiştii aduceau idei
noi: majoritatea erau sceptici şi criticile lor
incisive nu cruţau nici ordinea socială, nici
religia. Mulţi au fost urmăriţi pentru impie-
tate [vezi G o r g i a s , Hipias din
Elis, Prodicos, Protagoras].
R. F.
SOFOCLE [SOPHOKLES]. Poet
tragic (496—406) născut la Colonos, lîngă
Atena, ca fiu al unui bogat fabricant de arme.
A primit o educaţie bună. La şaisprezece ani
a fost ales să dirijeze, c î n t î n d din liră, corul
tinerilor care celebrau victoria de la Salami-
na, intonînd un pean. Ales de două ori
strateg, η-a căutat niciodată să se eschiveze
de la datoriile sale cetăţeneşti. A fost şi helle-
notamias ş i , în 413, după dezastrul din S i c i l i a ,
probu/os. Sofocle a fost mai fecund decît
Eschil. Se spune că a scris 123 de piese şi că
a obţinut de mai multe ori d e c î t î n a i n t a ş u l
său premiul î n t î i la concurs. Niciodată n-a
fost clasat al treilea, adică ultimul. Prima sa
victorie a repurtat-o în 468, la vii s t a de două-
zeci şi opt de ani.
Plutarh povesteşte că însuşi Sofocle spunea
că a folosit succesiv trei stiluri diferite: la
început a imitat stilul „pompos" al lui Eschil,
apoi a adoptat o manieră „incisivă" şi „foar-
te cizelată", care probabil era cam preţioasă,
ca să ajungă la un ton mai natural, potrivit
caracterului fiecărui personaj. Noi nu avem
exemple d e c î t din ultima sa manieră, căci
cele şapte tragedii păstrate provin dintr-o
„culegere" făcută în epoca romană după
criterii pedagogice şi fac parte din cea de-a
doua jumătate a carierei poetului, lată titlu-
rile lor, în ordinea probabilă a compunerii
lor; Trabinienele (Trakhiniai), Antigona (re-
prezentată în 441), A/ax, Oedlp Rege, Electro.
Filoctet şi Oedip la Colonos. jn această din
urmă piesă, Sofocle î ş i cîntă demos-ul său
natal. Ea a fost s c r i s ă c î n d poetul avea aproape
90 de ani şi a fost reprezentată abia după
moartea sa, în 401. Subiectul piesei Trahinie-
nele e luat din legenda lui Heracles: Deia-
neira, soţia eroului, fiind geloasă, îi trimite o
tunică îmbibată în s î n g e l e centaurului Nesos,
şi Heracles moare în chinuri cumplite. Oedip
Rege, Oed/p la Colonos şi Antigona aparţin
c i c l u l u i teban. în urma ciumei care a pustiit
Teba, Oedip face o cercetare şi descoperă
groaznicul adevăr: necunoscutul pe care l-a
ornorît nu era altul d e c î t tatăl său Laios, iar
519
 văduva acestuia locasta era mama sa. Oedip la
Co/onos povesteşte moartea sau mai degrabă
dispariţia eroului teban, căruia toate aceste
nenorociri i-au conferit o măreţie religioasă,
în sfîrşit, Antigona expune conflictul dintre
ordinea stabilită, reprezentată prin Creon,
şi conştiinţa morală încarnată în fiica lui
Oedip, care trece peste hotărîrea regelui şi
acoperă cu pămînt cadavrul fratelui său Po-
li nice, mort ca duşman ai Tebei. Celelalte trei
piese s î n t luate d i n c i c l u l epic troian: U l i s e ş i
Neoptolem pleacă să-l caute pe Filoctet care,
fiind bolnav, rămăsese în insula Lemnos. Filoc-
tet avea armele prietenului său Heracles şi
fără aceste arme Troia nu putea fi cucerită.
Tînărul fiu al lui Ahile, din sinceritate şi din
milă, face să eşueze vicleşugul pus la cale de
Ulise, dar Heracles — deus ex m a c h i n a — î l
hotărăşte pe Filoctet să plece· la Troia. Aiax,
după moartea lui Ahile, vede că aheii îl pre-
feră pe Ulise, căruia îi dau armele lui Ahile.
înnebuneşte şi se omoară, cu toate eforturile
emoţionante ale iubitei sale, delicata Tec-
mesa. In s f î r ş i t , în Electro se povesteşte ucide-
rea Clitemnestrei decătreOreste ; tema fusese
tratată şi de Eschil în Hoeforele (Khoephoroi),
dar Sofocle îi insuflă o viaţă nouă.
Sofocle se ocupă mult de studiul caractere-
lor. Deşi poetul e credincios, în teatrul său
zeii şi Destinul lasă mai multă libertate acţiu-
nilor omeneşti. Influenţa acestor două ele-
mentetrece pe planul al doilea, lăsînd pe pri-
mul loc voinţa umană. Personajele lui Sofocle
nu sînt n iste s i mp le jucării în m î i n i le zeilor, ca
acelea ale lui Eschil. Toţi protagoniştii săi au
o voinţă lucidă, fermă, de neclintit, care
conduce acţiunea piesei, întîmplările sînt
puţine şi ele au o singură funcţie: c î n d situa-
ţiile se schimbă, ele dau personajelor posibi-
litatea de a-şi exprima reacţiile sensibilităţii
şi tulburările sufleteşti. Catastrofele care
se abat asupra eroilor s î n t mai mult opera lor
î n ş i ş i , d e c î t a zeilor. Patetismul tragediilor
creşte prin faptul că eroii s î n t loviţi întot-
deauna şi chiar în momentul c î n d s î n t siguri
că vor scăpa de ameninţările Destinului. Aşa
520
se întîmplă cu Oedip în Oedip Rege, cu Clitem-
nestra în Electro şi cu Creon în Antigona.
Această răsturnare subită şi completă, această
prăbuşire instantanee, provocată de persona-
je, înseamnă eşecul tuturor eforturilor şi spe-
ranţelor lor. Sofocle provoacă o spaimă mai
puţin puternică decît Eschil, dar mila este
mai intensă.
S t i l u l lui Sofocle se adaptează cu naturaleţe
discuţiilor şi dialecticii pasionate a persona-
jelor care se înfruntă. Lirismul său, mai puţin
bogat, dar mai concentrat decît la Eschil, are
un ton calm şi relaxat, mai degrabă „apolinic"
decît „ d i o n i s i a c " . Ca şi sculpturile lui Fidias,
teatrul său poartă pecetea gravă şi nobilă a
c l a s i c i s m u l u i , adică a maturităţii unei arte
ajunse la plenitudinea sa. R. F.
SOFRON [SOPHRON]. Autor d e
mimi, din secolul al V-lea [vezi M i m].
S O L I [P R E S B E l S], în cîntul al IX-lea
din Iliade, Agamemnon, la îndemnul lui Nes-
tor, trimite la Ahile o adevărată ambasadă,
alcătuită din trei membri: Ulise, Aiax şi
bătrînul preceptor al lui Ahile, Fenix. Acesta
din urmă ocupă un rang inferior lui Ulise şi
Aiax. în epoca c l a s i c ă , solilor li s-au adăugat
crainicii, care erau şi ei inviolabili. Ambasa-
dorii (Solii) nu-şi aveau reşedinţa într-o ţară
s t r ă i n ă ; cei care îndeplineau rolul de repre-
zentanţi permanenţi se numeau proxeni [vezi
cuvîntul]. Ambasadorilor li se încredinţa
totdeauna o misiune precisă şi temporară:
aplanarea unei afaceri litigioase, încheierea
unui tratat de pace sau de alianţă etc. La Ate-
na, ambasadele erau alcătuite din trei, cinci
sau zece cetăţeni desemnaţi de popor (şi nu
prin tragere la sorţi). Sarcinile lor erau pre-
cizate prin decretul poporului care instituia
ambasada; aceasta avea rareori puteri depli-
ne. Indemnizaţia zilnică a solilor se pare ca
era de două sau trei drahme în vremea lui
Aristofan, de o drahmă şi jumătate în timpul
lui Demostene. Documentele care ne infor-
mează cel mai bine cu privire la ambas de
sînt decretele care onorau pe solii străini
(la Atena, aceştia erau invitaţi adesea să
ia masa în Pritaneu [vezi cuvîntul]), dar
mai cu seamă discursurile lui Demostene şi
Eschine despre ambasadele ateniene trimise
regelui Filip al Macedoniei în 346. Aflăm de
aici că dreptul atic prevedea sancţiuni severe
pentru abaterile comise de ambasadori în
exerciţiul funcţiunii (parapresbeias graphe).
R.F.
S O L O N . „Vin ca un crainic din partea
frumoasei Salamina, aducînd drept proclama-
ţie un poem plin de cîntece. Aş vrea să-mi
schimb patria, să fiu din Folegandros sau din
Sicinos [insuliţe obscure], mai degrabă decît
din Atena. Căci imediat oamenii vor spune:
„lată pe unul din acei atenieni care au abando-
nat Salamina... Să mergem la Salamina, să
luptăm pentru această insulă frumoasă şi să
ştergem o ruşine intolerabilă." lată cîteva
versuri din poemul care l-a făcut cunoscut, pe
la 612, pe aristocratul cu numele de Solon. E
foarte î n d o i e l n i c că Solon ar fi condus el
î n s u ş i trupele care au recucerit insula de la
megarieni; de asemenea e rodul fanteziei
scena care îl prezenta pe poet, în costum de
călător, plin de praf, rostindu-şi îndemnurile
pe stradă, urcat pe borna de pe care se făceau
anunţurile publice.
Fără să renunţe la poezie, Solon şi-a luat
sarcina de a rezolva problemele politice şi
sociale dificile ale patriei sale. Numit în 594
arhonte, c î n d avea aproape cincizeci de ani,
a restabilit pacea c i v i l ă proclamînd o amnis-
tie. Sub numele de seisakhtheia, a realizat o
reformă din care nu prea cunoaştem detalii.
Ştim numai că, dacă ea η-a abolit datoriile,
în schimb a eliberat pămînturile şi persoana
datornicilor de sechestru: ,,Pe c î ţ i dintre cei
care au fost vînduţi ori s-au exi lat constrînşi
de datorii i-am readus la Atena!" exclamă
Solon î n unul din poemele sale. La reformele
sociale, la măsurile luate pentru dezvoltarea
activităţii cetăţenilor (părinţii care nu-şi
dădeau fiii să înveţe o meserie erau pedepsiţi),
se adaugă reformele politice, numite impro-
priu „Constituţia lui Solon". Erau legi parţi-
ale, care modificau î n s ă regimul politic ate-
nian: restructurarea celor patru clase censi-
tare, noile procedee de desemnare a magistra-
ţi lor, transformarea adunări lor — măsuri care
distrug pentru totdeauna autoritatea familiei
asupra individului. După ce şi-a îndeplinit
ceea ce el considera a f i misiunea sa, Soions-a
retras şi a început să călătorească. A revenit
la Atena cu un an înainte de moarte ş i ş i-a g as i t
concetăţenii antrenaţi în lupte c i v i l e şi pa
Pisistrate uzurpînd în folosul său puterea
supremă (561). P. D.
S O R Ţ I . „Ca să spunem că un om este iubit
de d i vi n i ţaţe, că e fericit, recurgem la tragerea
la sorţi. Cei desemnat de sorţi trebuie să
comande, cel respins de sorţi trebuie să se
supună; n i m i c nu e mai drept [...] soarta este
un zeu." Platon exprimă prin aceste cuvinte
o idee adînc înrădăcinată în spiritul grecilor.
De la Homer şi pînă la autorii cei mai tîrzii.
vedem că grecii s î n t convinşi că m î n a oarbă
care trage bobu! din urnă şi zarul care cade
pe pămînt s î n t conduse de o voinţă supremă.
Cleromanţia (divinaţia prin tragere la sorţi)
a fost practicată în numeroase sanctuare
Chiar dacă depindea mai cu seamă de puterea
lui Hermes şi a c e l o r t r e i Nimfe numite Triai.
Apolon o încuraja, iar Pythia de la Delfi răs-
pundea uneori întrebărilor agitînd zarurile
în bazinul trepiedului. Sorţii serveau mai
ales pentru a desemna pe cei cărora le revenea
o onoare sau un beneficiu sau dimpotrivă, pe
nenorocitul asupra căruia cădea o misiune
periculoasă sau d i f i c i l ă . Se spune că Zeus,
Hades şi Poséidon au recurs la sorţi ca să ho-
tărască partea care-i revenea fiecăruia dintre
ei. După acelaşi procedeu se împărţea solda-
ţilor învingători prada şi coloniştilor care
debarcau într-un ţinut nou, terenul. Acest
sistem nu era atît un mijloc comod de a evita
reproşurile, c î t o adevărată judecată a zeului
şi nici o decizie omenească nu putea pretinde
o atare valoare. Se recurgea la sorţi în orice
521
ocazie, gravă sau neserioasă, în viaţa particu-
lară, ca şi în cea publică. Tot la sorţi făceau
apel moştenitorii cînd trebuiau să împartă do-
meniul părintesc, dacă testamentul nu preciza
ce lot i se cuvine fiecăruia, Sorţii fixau locul
şi ordinea candidaţilor la concursuri şi desem-
nau pe preşedintele banchetului, în sfîrşit,
tot prin tragere la sorţi se împărţeau majori-
tatea magistraturilor în numeroase cetăţi
şi mai cu seamă la Atena. Acest pro-
cedeu nu s-a introdus tîrziu, ci dimpo-
trivă, este o tradiţie care datează probabil
dintr-un trecut foarte îndepărtat. Magistraţii
politici, judecătorii î n tribunale, preoţii,
membrii adunărilor, toţi sau aproape toţi,
îşi datorau funcţiile unui bob alb care era
scos din urnă în momentul c î n d se striga
numele lor.
Exista în acest sistem, fireşte, un pericol
care ne izbeşte şi care provocase neliniştea
lui Socrate: ,,Ε ο nebunie, spunea el, ca un
bob să decidă alegerea conducătorilor unei
republici, în timp ce nu se trage la sorţi nici
pilotul, nici arhitectul, nici cîntăreţul din
flaut, nici alţi artişti ale căror greşeli sînt
mult mai puţin periculoase decît ale magis-
traţilor". Dar, cu mult timp înainte de So-
crate, oamenii de stat luaseră măsurile nece-
sare pentru a orienta alegerea făcută de zei.
La tragerea la sorţi participau doar candidaţi
aleşi pe sprînceană, care făceau parte, în
funcţie de epocă, din clasele sociale cu drept
la putere. Printre cei care puteau să aspire
legal la funcţie erau mulţi care renunţau de
bunăvoie, fie din frică de responsabilitate, fie,
cel mai des, din imposibilitatea de a cumula
o funcţie de stat, neplătită sau prost plătită,
cu omeserie rentabilă. La Atena, unde numele
erau propuse de triburi, constatăm că pe
primul plan se aflau adesea aceleaşi perso-
naje, în orice caz aceleaşi familii. De altfel
anumite funcţii care atrăgeau mai multe res-
ponsabilităţi, de exemplu strategia, erau
elective şi scăpau astfel de capriciile totdea-
una de temut ale hazardului, fie şi dirijat.
P. D.
522
S P A R T A . Sparta a avut un destin straniu.
Această cetate, considerată chiar de duşmanii
ei ca una din primele cetăţi ale Greciei, avea
aspectul unui mare tîrguşor de ţară, întins
pe mulţi kilometri şi atît de sărac în monu-
mente, încît Tucidide spunea: ,,Dacă vreodată
nu vor mai rămîne din Sparta decît sanctua-
rele şi temeliile edificiilor publice, posterita-
tea cu greu va crede că puterea Spartei a fost
demnăde renumele său". Instituţiile spar-
tane, date ca exemplu lumii de cei mai înţe-
lepţi filozofi, erau vestigiile unor obiceiuri şi
'rituri atît de primitive, î n c î t etnologii le-au
regăsit aproape întocmai la popoarele cele
mai înapoiate din Polinezia sau din Africa,
în sfîrşit, din acest stat care-şi făcuse un prin-
cipiu din proscrierea activităţilor meşteşugă-
reşti şi negustoreşti, tot ce a rămas mai tangi-
bil sînt produsele sale manufacturiere, expor-
tate pînă departe (vase de lut ars şi statuete
din bronz). Calitatea acestor obiecte mici
face ca Sparta arhaică să devină rivala celor
mai renumite centre artistice ale timpului.
Teritoriul pe care e aşezată Sparta se pare
că η-a fost locuit pînă în secolul al IX-lea;
împrejurimile ei însă au dat la iveală impor-
tante vestigii ale civilizaţiei creto-miceniene.
La Amicleea, situată la cîţiva kilometri la
sud de Sparta, o cetate care deţinea pe atunci
rolul de capitală, şi la Vafio, în imediata apro-
piere, s-au găsit în morminte cu cupolă pum-
nale scumpe cu lame încrustate şi două ceşti
de aur, unul reprezentînd prinderea taurilor
sălbatici, iar celălalt domesticirea lor. După
ce dorienii au traversat Peloponezul şi au
ajuns în această provincie meridională, au
întemeiat Sparta pe malul rîului Eurotas,
unul din rarele rîuri din Grecia cu debit
continuu. Valea, mărginită la est de lanţul
muntos Parnon, la vest de culmile aproape
totdeauna acoperite de zăpadă ale Taigetului,
este întinsă şi bogată în păduri de măslini,
livezi, c î m p i i roditoare şi vii care creşteau pe
pantele munţilor. Laconia — acesta era nu-
mele întregii provincii — nu era izolată din
cauza condiţiilor sale naturale, ci comunica
cu lumea exterioară prin portul Giteion, cu
restul Greciei prin trecătorile care o legau
de Arcadia şi, dar mai greu, cu Mesenia, spre
nord-vest. Condiţiile geografice nu explică
izolarea de bunăvoie a Spartei şi nici felul de
viaţă auster pe care legea l-a impus cetăţeni-
lor. Sparta s-a afirmat la început printr-o
politică de expansiune, cucerind bogata Mese-
nie, atacînd la nord şi la est Argolida şi Arca-
dia, cu care a avut numeroase conflicte în
decursul istoriei sale.
Ar fi hazard at să se atribuie ierarhia strictă
care diferenţia pe adevăraţii s p a r t a n i — c e i
care se numeau între ei egalii — de pe r ied şi de
h/'/oţ/, faptului că Laconia a cucerit regiunile
învecinate, într-adevăr numele de /ocedemo-
nieni, care desemnează întreaga populaţie a
Laconiei, cuprindea trei grupuri foarte dis-
tincte: (1) Cetăţenii cu drepturi depline, care
erau adevăraţii stăpîni ai ţării. (2) Periecii,
grupaţi la hotarele ţării, care se administrau
singuri şi aveau pămînt, dar erau supuşi spar-
tanilor şi trebuiau să le plătească o arendă
Cupă de aur. găsita
'a Vafio, în apro-
piere de Sparta. Artă
minoică. Secolul al
XVI-lea. Muzeul Na-
ţional din Atena. Fo-
to Roger-Viollci.
şi să-şi dea pentru ei sîngele în caz de război.
(3) Hi/ot/i, cultivatori dependenţi, legaţi de
pămînt şi fără nici un statut juridic. Această
repartizare în grupuri sociale distincte, veche
de cînd exista Sparta, se pare că nu are la
bază diferenţele etnice dintre învingători şi
învinşi.
Tot de la origine, s-au încetăţenit la Sparta
anumite obiceiuri, datînd de foarte multă
vreme şi care se mai găsesc şi în alte regiuni
ale Greciei, mai ales în Creta. Spartanii nu
numai că n-au abandonat aceste obiceiuri
o dată cu progresul c i v i l i z a ţ i e i , ci, la m i j l o c u l
secolului al Vl-lea, le-au consolidat, atribuind
instituirea lor legendarului Licurg [vezi
numele]. Sparta e singura cetate grecească
care a rămas credincioasă regalităţii. Doi
regi ereditari, făcînd parte dm două familii
fără nici o legătură de s î n g e între ele, î ş i
împărţeau o putere asemănătoare celei a
regilor homerici. Conducători în război,
şefi religioşi, ei se bucură de un prestigiu con-
siderabil; ca şi în timpul lui Agamemnon,
523
 Cîmpia Spartei şi muntele Taiget. Foio H. Muller-Brunke.
războinicii ţin sfat în jurul lor. Douăzeci şi opt
de spartani aleşi prin aclamaţiile poporului
alcătuiesc, împreună cu suveranii lor, gerus/o,
care a fost mai degrabă o adunare de „privi-
legiaţi" decît de bătrîni. Această adunare a
domnit, fără să fie contestată, pînă în secolul
al VHI-lea, cînd eforii, nişte magistraţi al
căror rol, origine si modalitate de numire
pun multe probleme, încep să-i controleze
pe regi. Ceilalţi spartani alcătuiesc o adunare
a poporului cu puteri foarte limitate.
Felul în care trăiau spartanii (numărul lor
a variat si încetul cu încetul a scăzut ; în epoci-
le de glorie trebuie să fi fost cam nouă mii) î i
uimea pe cei vechi. Le era interzis orice fel
de muncă. Cele necesare traiului le erau fur-
nizate de un lot de pămînt cultivat pentru ei
de hi loţi şi perieci. Produsele recoltate erau
aduse de homoioi (egalii) la masa comună, la
care prezenţa tuturor era obligatorie. Aceşti
războinici îşi duceau viaţa în comun, familia
nejucînd nici un rol. După ce se căsătoreau,
veneau să se î n t î l n e a s c ă cu soţiile pe ascuns
524
şi in grabă, apoi se întorceau în dormitorul în
care erau repartizaţi. Imediat după naştere,
copilul aparţinea comunităţii. Nu tatăl, ci
reprezentanţii statului hotărau dacă copilul
va fi lăsat să moară sau dacă merita să tră-
iască pentru a-şi servi patria. De la vîrsta de
şapte ani, băiatul erasmuls din braţele mamei
şi înrolat într-o trupă de copii de vîrsta lui;
regimul său se schimba periodic, după clasele
de vîrsta. încă înainte de a ajunge la puber-
tate, băieţii încep să-şi facă legături cu bărba-
ţii, să le urmeze exemplul, să lege cu ei relaţii
care să-i pregătească pentru viaţă. Apoi
urmează o perioadă în care, conform riturilor
practicate şi azi de triburile din Pacific,
băiatul, ca să devină bărbat, trebuie să tră-
iască izolat, departe de ceilalţi, să se culce
pe jos şi să trăiască din furtişaguri. El era
îndemnat să-şi cucerească demnitatea bărbă-
ţiei vărsînd s î n g e l e hiloţilor care î n t î r z i a u pe
afară după lăsarea nopţii, la ţară; acest rit
misterios şi crud numit krypteia stîrnea uimi-
rea celor vechi. După această perioadă de
viaţă retrasă, tînărul spartan î ş i ocupa rangul petrecut tinerii copilăria într-o disciplină atît
cuvenit în cetate ş i , începînd de atunci, făcea de dură, iar bărbaţii au fost s i l i ţ i să trăiască
parte dintr-un grup de războini.ci, care îl unul lîngă altul, înrolaţi în armată. Educaţia
primeau la masa lor ş i - ş i împărţeau cu el tineri lor neglija inteligenţa, d a r d ă d e a o m a r e
existenta. Spartanul era obligat să se căsă- importanţă exerciţiilor în comun, mişcărilor
torească, dar, cum am mai spus, el nu părăsea ritmate de muzică; corurile spartanilor erau
din cauza aceasta grupul din care făcea parte. cele mai celebre. Falanga, creaţia Spartei,
De aceea femeia era foarte liberă şi nu stătea este în acelaşi timp un corp de balet şi o ma-
închisă în casă, cum era obiceiul în restul şină de război. Nu trebuie să ne mire de altfel
Greciei, ci trăia în exterior, practica exerciţi i faptul că, în secolul al V l l - l e a , pe c î n d spar-
sportive intense, care o făceau mai puternică tanii luptau cu greu contra mesenieni lor, 1-au
şi conducea treburile unei case de care soţul invitat pe Tirteu, un poet din alte ţinuturi, ca
ei n-avea dreptul să se ocupe. Pentru grecii să-i conducă şi să le întărească curajul: ,, E
din alte părţi femeia spartană constituia un frumos să mori, căzînd în rîndul î n t î i , ca un
obiect de scandal, cu tunica ei larg deschisă, om curajos, care luptă pentru patria sa", c î n t ă
care abia îi acoperea coapsele. „Chiar să Tirteu. Tot ei mai spunea „Fiecare să-şi în-
vrea, o fată η-ar putea fi cuminte la Sparta. figă bine picioarele în pămînt, să-şi muşte bu-
Cu coapsele goale şi tunicile fluturînd, ele zele [...], să î n v î r t e a s c ă cu dreapta lancea pu-
trăiesc pe stadioane şi în palestre alături de ternică şi să agite deasupra capului coama de
tineri care î ş i abandonează casa." Aşa se temut a coifului".
exprimă Euripide, deşi în realitate băieţii şi
fetele trăiau destul de separaţi, aproape
într-un fel de ostilitate. Şi de alte obiceiuri
ale spartanilor se mirau grecii: indife-
renţa faţă de adulter şi posibilitatea, aşa
cum scrie Plutarh, „ca un om cinstit,
care admiră meritele şi fecunditatea soţiei
altuia, s-o cunoască cu asentimentul soţu-
lui, să însămînţeze acest teren excelent şi
să aibă astfel copii, născuţi dintr-o unire
ireproşabilă". Singurul lucru care contează
e vigoarea rasei.
Greşeala vechilor greci este că au crezut că
aceste moravuri, atît de deosebite de ale
lor, au fost instituite de o voinţă umană, şi
anume de legendarul Licurg, ca să ocrotească
un stat avid de putere. Astfel de obiceiuri
datează î n s ă chiar de la originile societăţii,
ele ţin de superstiţiile cele mai vechi şi mai
puţin deliberate. Nu e mai puţin adevărat că
aceste obiceiuri au avut, numai prin faptul
că au existat, consecinţe foarte importante
pentru dezvoltarea Spartei. Nu degeaba şi-au

Tînără spartană alergînd. Statuetă de bronz. Sfîrsitul

secolului al Vl-lea. British Museum.

525
 Timp de secole, această armată, întrebuin-
ţată de spartani cu o economie de avar, a tri-
umfat pe toate c î m p u r i l e de bătălie; în 425,
spre consternarea generală, s-a aflat că ho-
pliţii Spartei au capitulat în insula Sfacteria,
în loc să moară luptînd. Mulţi greci (adesea şi
barbari) recurgeau la nevoie la valoroasa forţă
militară a Spartei; prestigiul Atenei apare
rnai fragil în comparaţie cu acest oraş care
simboliza, prin asprimea sa, energia lumii
doriene. într-adevăr, strălucirea asa-numitelor
virtuţi ale s a l e a dat Spartei măreţie. Pînă la
mijlocul secolului ai Vl-lea, această măreţie
era reală; nu numai expediţiile militare, ci
şi prosperitatea comerţului şi a meşteşuguri-
lor, care aparţinea periecilor, au dat o bază
solidă puterii cetăţii. Cînd Sparta, la îndem-
nul eforului Hilon, s-a închis în propriul ei
trecut s i , practicînd asa-numita xene/os/e, a
interzis cetăţenilor să treacă hotarele ţării şi
a împiedicat accesul străinilor, c î n d s-a am-
biţionat să utilizeze drept monedă mici bare
de fier (care trebuiau transportate cu carul
cînd era vorba de o sumă mai importantă),
în timp ce moneda de argint şi de bronz ajun-
sese un lucru curent, ea a început să nu fie
mai mult decît o faţadă strălucită. Sparta va
mai avea generali curajoşi, ca Leonida, eroul
de la Termopile, ca Brasidas, care a cucerit
în 423 Amfipolisul, ca Agesilau, la începutul
secolului al IV-lea. Ea se va mai mîndri cu
numeroase fapte măreţe şi va mai avea şi
politicieni abili, de exemplu Lisandru, care
în 404 a triumfat asupra Atenei. Cu toate
acestea, moare cu încetul în urma epuizării
interne, prin scăderea numărului cetăţenilor,
prin decalajul dintre numărul lot uri lor de pă-
mînt şi cel al oamenilor care obţineau veni-
turile. Moare şi din cauza derutei pe care o
simt copiii săi în faţa unei civilizaţii în evo-
luţie, în timp ce ei stau pe loc. Cînd, în 404,
Atena e înfrîntă, nenumăraţi spartani se ri-
dică împotriva rînduielilor din ţara lor şi se
simt atraşi de viaţa uşoară a poporului pe
care îl biruiseră din punct de vedere militar.
Ofiţerii au fost prinşi jefuind vistieriile pu-
526
blice şi înalta moralitate a cetăţii lui Licurg
numai e r a d e c î t o a m i n t i r e . Du pa ce, în prima
jumătate a secolului al IV-lea, a încercat să-şi
impună hegemonia asupra Greciei, Sparta e j
prinsă, ca şi celelalte cetăţi, în vîrtejul cu- !
ceririi macedonene. Ea nu are monumente,
ca Atena, pe care să le arate turiştilor
romani. Ca şi Chateaubriand mai tîrziu, ro-
manii vin să caute pe malurile Ettrotas-ului ·:
doar amintirile legendare ale unui trecu* i
prestigios. P. D. j
S P O R A D E . in opoziţie cu Cicladele, care y,,
s î n t îngrămădite unele în altele, Sporadele se
răspîndesc pe o suprafaţă î n t i n s ă în Marea E-
gee. Cu acest nume s î n t desemnate în special
insulele situate în faţa Eubeei şi a Tesaliei:
Sciatos, Scopelos, Sciros şi alte cîteva, de mai
mică importanţă. Fiind foarte depărtate şi
aride, Sporadele au fost socotite un fel de
rudesărace ale Greciei. P. D.
S T A D I O N . C a ş i gimnaziul ş i teatrul,
stadionul este unul din edificiile cele mai ca-
racteristice ale civilizaţiei greceşti. Avea for-
mă dreptunghiulară, cu una dintre laturile
mici rotunjită şi prevăzută cu gradene pentru
spectatori, ca şi cele două laturi lungi. Ade-
sea, de exemplu la Delfi, una din laturile
lungi e mărginită de o pantă naturală, iar cea-
laltă trebuie să fie construită pe un zid
de susţinere. Lungimea stadionului variază
după locul în care este construit, în jur
de 180 m, iar cuvîntul „stadiu" serveşte ca
denumire a acestei măsuri de lungime (1 sta-
diu = 180 m).
Exerciţiul p r i n c i p a l — d a r nu singurul —
care are loc pe stadion este alergarea. Pe pistă,
nu departe de latura rotunjită, se află linia
de plecare, marcată printr-un rînd de dpi, un
fel de coloane trunchiate, în partea opusă a
traseului, un singur cip (terma) marchează
punctul de unde alergătorul, care trebuia să
parcurgă două lungimi (un ,,dublu stadiu") se
întorcea spre linia de plecare. Cursa de un
stadiu, de dublu stadiu şi de patru stadii sînt
Stadionul din Delfi.
fota H. Muller-Brunke.
probe de viteză. Cursele de fond pot ajunge
pînă la 24 de stadii, adică patru kilometri.
Existau şi curse cu arme, în care alergătorii
erau îmbrăcaţi în armamentul greu al hopli-
ţilor, precum şi cursa cu ştafetă, între două
schimburi de atleţi, numite lampadedromioi
(curse cu torţe). Stadionul servea şi pentru
celelalte patru probe ale pentatlonului: să-
ritură, luptă, aruncarea discului şi a suliţei
şi chiar pentru box si pancraţiu. Numai
cursele de cai şi de care aveau loc la
hipodrom [vezi cuvîntul], care era mai
mare.
Cu ocazia jocurilor panelenice de la Delfi,
Olimpia, Istmos şi Nemeea, stadioanele ve-
cine acestor sanctuare, ca şi stadioanele con-
struite pe lîngă cetăţi, puteau servi şi drept
locuri de întrunire sau de audiţii muzicale în
aer liber R. F.
S T A T U I E . Dacă genul statuar nu pare
s ă f i jucat un rol foarte important în m ileniul
I I [vezi S c u l p t u r ă ] , e l ocupă î n c i v i l i -
zaţia elenică, începind din secolul al Vll-lea,
un loc de frunte. Şi aceasta mai puţin datorită
unei preocupări artistice, cît pentru valoarea
religioasă pe care grecii i-au atribuit-o tot-
deauna, chiar în epocile destul de t î r z i i : în-
tr-adevăr, ei credeau că î n statui se încarnează
muritorul sau zeul pe care îl reprezintă. Pu-
tem distinge patru tipuri de statui:
1 . S t a t u i a d e c u i t , care, î n tem-
plul construit special pentru a o adăposti, re-
prezintă pe stăpînul sanctuarului. Ei i se adre-
sează credincioşii şi în faţa ei şi pentru ea
s î n t oferite s a c r i f i c i i l e pe altar.
2. S t a t u i a v o t: i v ă, care reprezintă
un credincios care doreşte să-şi arate în felul
acesta pietatea, fie pentru că are de cerut o
527
 favoare, fie pentru ca mulţumeşte pentru o
binefacere, de exemplu pentru o victorie la
jocuri. Statuia votivă este pusă în sanctuar
si dedicantul se străduieşte s-o aşeze cit mai
aproape de statuia zeului; el face acest lucru
pentru ca zeul să aibă în mod permanent sub
ochi imaginea credinciosului şi să segîndească
cu bunăvoinţă la el.
3. S t a t u i a funerară, care se asa-
ză pe un mormînt; se pare că astfel de statui
au fost ridicate numai pe mormintele mascu-
line, fiindcă reprezentau totdeauna un bărbat.
4. Statuile decorative sînt părţi
componente ale unor edificii, de exemplu cele
rituale, şi s î n t aşezate de obicei pe creasta
unui edificiu (acrotere); şi aceste statui au o
valoare religioasă; abia din epoca elenistică
devin uneori profane. Dar acest fapt e destul
de îndoielnic şi unele dintre imaginile con-
siderate pur laice erau, de fapt, inspirate de
o legendă sau de o practică de cult pe care
numai ignoranţa noastră ni le ascunde.
P. D.

S T E L A . La greci acest cuvînt însemna şi

„coloană", şi „stîlp"; astăzi el se foloseşte,
în limbajul arheologilor, numai pentru placa
subţire, fixată de pămînt, printr-un pivot, care
se aşază pe un mormînt (într-un sanctuar sau
într-un loc public); e un monument comemo-
rativ, în amintirea unui dispărut, a unei cere-
monii pioase sau a unui act interesant din
viaţa cetăţii.
Stela funerară putea fi la început o simplă
piatră, cioplită rudimentar, care marca locul
mormîntului. O dată cu dezvoltarea artei, ste-
lele au început să fie împodobite cu gravuri,
picturi sau reliefuri reprezentînd imagini din
viaţa defunctului, în epoca miceniană, era
vorba mai ales de scene de vînătoare sau de
război. Orice ornament figurativ dispare de
la sfîrşitul Vîrstei de Bronz, pînă la începutul
secolului al Vl-lea. Abia în această vreme

Stelă funerara, numita Stela Giustiniani. Tînără cu

pi'xidă. începutul secolului al V-iea. Muzeul din Berlin.
τ
Stela funerara a lui He-
geso. Sfîrşitul secolului al
V-)ea. Muzeul Naţional din
Atena. Foto S. Meleuis
apare imaginea mortului aşezată ca şi cum
acesta ar ieşi din mormînt ca să primească
omagiile celor vii : e o imagine stilizată, care
nu-şi propune o asemănare precisă, ci fixează
doar tipul dispărutului, locul său în societate
(cultivator, atlet sau soldat), în sec. al V-lea,
cînd ideea despre viaţa de dincolo se schimbă,
defunctul nu mai e înfăţişat ca şi cum s-ar afla
încă în groapă, îl vedem înconjurat de ai săi,
gata să plece spre Insulele Fericiţilor, unde
sînt duşi cei care ne-au părăsit; prezentarea
imită stilul picturi lor pe fond alb de pe vasele
numite lecite. Fiindcă aceste monumente erau
fabricate dinainte şi se cumpărau gata făcute
de la cioplitorii în marmură, o inscripţie gra-
vată în ultimul moment precizează identitatea
529

IZ]/- L
morţilor pe mormîntul cărora se ridică
stela.
Stela votivă are rolul de a aduce mereu
aminte zeilor un act de pietate. Ea reprezintă
însăşi ceremonia de aducere a prinoaselor pe
care vrea s-o comemoreze (libaţie sau sacri-
ficiul. Oamenii apar într-o atitudine respec-
tuoasă în faţa unui zeu, care se distinge prin
înălţimea sa mai mare. Imaginea e însoţită
de o inscripţie, care este de obicei scurtă şi
nu menţionează decît numele dedicantului.
Din aceeaşi categorie fac parte stelele care
comemorează un act public, fiindcă într-un
stat nimic nu se face şi nu se decide fără apro-
barea zeilor. Formula ,,Soartei bune" (Agathe
Tykhe), cu care începe majoritatea inscrip-
ţiilor, este de fapt o invocaţie pioasă Cum
530
Stela funerară. Epoca elenistică. British Museum. Foto
Bouc/o£-Lamoite.
e şi natural, textul ocupă aici locul principal;
transcrierea unui decret, enumerarea clauzele-
unui tratat, enunţarea articolelor unei legi.
Partea decorativă — atunci cînd există — e
compusă din ornamente simbolice: de exem-
plu, coroane, cînd o comunitate oferă unu
cetăţean anumite onoruri, sau imaginea
mai multor divinităţi, a căror prezenţa
întăreşte hotărîrea transcrisă pe piatră.
P. D.
S T E S I H O R O S [STESIKHOROS],
Poet liric (640—550). Stesihoros este un pseu-
donim care înseamnă „dirijor de cor", ( î i
realitate, poetul se numea Teisias.) S-a născut
probabil în S i c i l i a , la Himera. Cele mai c j-
noscute po.eme ale sale sînt nişte imnuri 'n
cinstea eroilor, într-o manieră nouă, orig·-
nală; imnurile erau interpretate de un cer
imobil, acompaniat de citară. Din ele s-au
păstrat doar cîteva fragmente neînsemnate si
titluri: Gerioneida, Cerberul, Scita, Vînătoareo
mistreţului (în legătură cu Erimant), Cucerirea
Troiei, "întoarcerile, Orestia, Elena. Acesta
din urmă era urmat de o „palinodie". (Elena,
nemulţumită de poet, l-ar fi orbit, iar Stesi-
horos nu şi-ar fi recăpătat vederea decît coni-
punînd un al doilea poem, în care contrazicea
afirmaţiile făcute în primul.) Cel puţin a-a
ne spune Platon, în dialogul său Fedru.
R. f.
STIMFALOS [STYMPHALOS].
Situat în nordul Greciei, Stimfalos este cu-
noscut mai ales prin fapta vitejească înfăptu: î i
aici de Heracles, care, la ordinul lui Euristeu,
a scăpat regiunea de păsările monstruoase
care bîntuiau lacul din vecinătate. Tot Stim-
falos este numele unui oraş citat de Homer
şi ale cărui ruine au fost descoperite. Aşezat
la graniţa Argolidei, el şi-a legat de bună
voie soarta de destinul acestei provincii.
P. D.
S T O I C I S M . Şcoalastoică a fost înfiinţată
în anul 300, de către Zenon din Citium (Cipru)
ca o reacţie împotriva epicureismului. Zenon
(332—262) a venit în 312 la Atena, unde a stu-
diat succesiv cu Crates şi Stilpon, filozofi ci-
nici [vezi C i n i c i i], cu Xenocrates şi Po-
lemon, scolarhi ai Academiei, şi pe lingă Dio-
doros Cronos megarianul. Apoi a început să
dea el însuşi lecţii, sub „Porticul colorat"
(Stoa Poikile), de unde derivă numele şcolii.
El recomanda o viaţă coerentă, conformă cu
natura. Aceasta e însufleţită de un spirit ra-
ţional asemănător cu focul: logos. Universul
emanădin fogos şi este absorbit de el periodic,
la sfîrşitul Marelui An, într-o conflagraţie pu-
rificatoare (conflagraţia universală). Prin
„Marele An" se înţelege un ciclu lung — apre-
ciat de stoicul Diogene din Babilon la de 365
ori 10.800 de ani —, la capătul căruia stelele
şi constelaţiile se întorc în poziţia lor origi-
nară. Logos-u l se manifestă şi prin înlănţuirea
fatală a cauzelor (Destinul), a cărei necesitate
Heracles omorind
păsările de pe
lacul St i m fa l os,
Detaliu de pe
o amforă atică.
Sfîrşitu l secolu Iu i
al Vl-lea. British
Museum.
este recunoscută de omul înţelept. Fiindcă
omul cunoaşte logos-ul care se află in el, e ca-
pabil să ducă o viaţă raţională. El poate refuza
să se supună datelor furnizate de simţuri sau
impulsurilor pasionale, înţeleptul este stă-
pîn pe sine şi înfăptuieşte numai acţiuni intru
totul virtuoase, în ceea ce priveşte acţiunile
indiferente, trebuie să le preferăm pe cele
conforme cu natura şi care pot fi justificate
în mod raţional.
Urmaşul lui Zenon a fost Cleante din Asos,
scol ar h între 262 şi 232, autorul unui Im n cotre
Zeus, în care î ş i arată supunerea în faţa Des-
tinului, ordinea divină a lumii. Du pa el, Şcoa-
la a fost condusă de .H r i şip din Soli, de la 232
pînă la 204. El a reorganizat şi completat doc-
trina, apărînd-o de obiecţiile aduse de Arce-
silau, dezvoltînd logica (în special teoria si-
logismului ipotetic), consacrîndu-se relaţiei
dintre destin şi libertate şi elaborînd o teorie
intelectualistă a pasiunilor, între anii 204 şi
129, Şcoala a fost condusă pe rînd de Zenon
531
 din Tarsos, Diogene din Babilon şi Antipater
din Tarsos. Vechiului Stoicism îi urmează
î n acest moment Stoicismul Mediu; cei mai
străluciţi magistri ai Stoicismului Mediu au
fost Panaitios şi Poseidonios [vezi numele].
Primul s-a născut în insula Rodos, pe la 185, în
localitatea Lindos, a trăit mult timp la Roma
pe lîngă Scipio, apoi a condus Şcoala din anul
129 pînâ la moarte (către 109). A fost autorul
unor lucrări celebre, din care s-au inspirat
Cicero şi Plutarh: Despre providenţă, Despre
natura zeilor, Despre liniştea sufletească. El
a substituit monismului intelectual al lui
Hrisip teoria dualistă a omului, în care im-
pulsurile iraţionale se opun tendinţelor na-
turale. A elaborat o teorie a virtuţilor şi a
persoanelor (în latineşte personne, nume dat
pe atunci măştilor), care marchează o dată im-
portantă în istoria noţiunii de personalitate.
Elevul său Poseidonios din Apameea [vezi nu-
mele] a trăit între 135 şi 50. A întemeiat o
scoală celebră la Rodos, unde a deţinut funcţii
oficiale, şcoală frecventată de Cicero. A făcut
o lungă călătorie în Occident, ajungînd pînă
în Spania, la ţărmul Atlanticului. A elaborat
o vastă sinteză a ştiinţelor din timpul său.
Prin Strabon cunoaştem teoria sa despre ma-
ree, în care se vorbeşte despre acţiunea lunii
şi asoarelui. Această teorie putea să ilustreze
noţiunea stoică de „simpatie (atracţie) uni-
versală". Cicero menţionează un aparat as-
tronomic (planetariu) executat de Poseido-
nios. Seneca discută teoria lui despre originea
civilizaţiei şi a tehnicii, în această teorie el
atribuia înţelepţi lor invenţiile, l s-a mai atri-
buit — lucrul nu este îndeajuns de sigur
— un dinamism vitalist şi o eshatologie
mistică.
Stoicismul a exercitat o mare influenţă la
Roma, în timpul Imperiului, inspirînd în spe-
cial opera lui Seneca, a lui Epictet [vezi nu-
mele] şi a lui Marcus Aurelius (care şi-a scris
jurnalul în greceşte). Filozofii stoici s î n t po-
meniţi pînă la sfîrşitul secolului al Ill-lea e.n.
în vremea lui Plotin [vezi numele]. Doctrina
stoică a durat deci mai bine de sase secole si
532
influenţa ei s-a prelungit pînă în zilele noas-
tre. P.-M. S.
S T R A B O N . Istoric şi geograf, născut în
Pont, la Amasia, pe la anul 60. Ca istoric,
Strabon a continuat povestirea istoriei uni-
versale începută de Polibiu, relatînd perioada
dintre 146 pînă la întemeierea Imperiului
roman Ca geograf, el ne oferă, în lucrarea sa
păstrată, Geografica, un tablou completai lumii
antice de la începutul imperiului. R. F.
S T R A T E G . L a atenieni, comanda armatei
a aparţinut, pînă la începutul secolului al
V-lea, unuia dintre arhonţi, polemarhuL Ca
şi colegii săi, era desemnat prin tragere la
sorţi dintr-o categorie de cetăţeni destul de
restrînsă şi de obişnuită cu meşteşugul arme-
lor, pentru ca acest mod de desemnare să nu
prezinte vreun neajuns serios, într-o vreme
cînd curajul era primul element al victoriei.
Atunci c î n d , prin reforma lui Clistene, cele
zece triburi noi au format cadrul organizaţiei
de stat, fiecare dintre ele constituia o unitate
militară, care, deşi supusă autorităţii supre-
me, dar curînd numai teoretice, a polemar-
hului, avea un comandament propriu, format
din ofiţeri aleşi de popor; primul dintre aceş-
tia purta numele de strateg. Această reformă
coincidea cu lărgirea funcţiei de arhonte, care
era desemnat tot prin tragere la sorţi, însă
dintr-un număr de candidaţi mai mare decît în
trecut. Dacă mai avem î n vedere că, datorită
înşelăciunilor şi intrigilor inevitabile, care
aveau loc cu această ocazie, arhonţi i ajungeau
să fie lipsiţi de competenţă, era fatal ca stra-
tegii să aibă precădere asupra unor persoane
desemnate prin jocul î n t î m p l ă r i i dintr-o listă
de c i n c i su te de nume. Aceasta cu at it mai mult
cu c î t , în această epocă, la Atena treburile
de stat erau importante şi purtarea războaie-
lor era mai complicata decît altădată.
în principiu, strategii, fiecare aparţinînd
unui alt trib, formau un colegiu şi exercitau
comanda armatei, pe rînd, c î t e o zi din zece.
Repede însă, experienţa a determinat renun-
 tarea ia acest sistem incoerent. La începutul
fiecărei expediţii, se hotăra, prin decret, care
dintre aceşti magistraţi avea să aibă comanda
şi răspunderile expediţiei. Pentru asigurarea
unităţii operaţiilor, autoritatea strategului a
fost extinsă şi asupra marinei, astfel î n c î t ,
în mod firesc, părerile sale se impuneau cu
prilejul negocierilor cu aliaţii sau cu adver-
sarii. Aşa s-a î n t î m p l a t că polemarhul η-a mai
păstrat din vechea sa funcţie d e c î t titlul.
î n a l t a valoare a anumitor strategi a contri-
buit şi ea la privarea celorlalţi arhonţi de atri-
buţiile lor esenţiale: strategii aveau asupra
lor o superioritate imensă, pentru că, deşi
aleşi pentru un an —printr-o derogare unică
în organizarea administrativă a t e n i a n ă — l a
expirarea mandatului puteau fi menţinuţi fără
termen. Ei aveau astfel posibilitatea de a se
avînta în acţiuni de lungă durată, fără a fi
condamnaţi încă, de la început, să (e lase ne-
terminate, în modul acesta, Pericle a deţinut
puterea fără întrerupere, de la 443 la 429.
Puterile strategului nefiind bine stabilite,
au fost un timp foarte mari. Strategul nu avea
numai comanda armatei, hotărînd amănun-
tele mobilizării, conducînd campania, men-
ţinînd disciplina, administrînd bugetul de
război, mărind adesea contribuţia aliaţilor.
El era chemat să facă şi operă de diplomat şi,
în multe cazuri reprezenta patria sa în stră-
inătate. Rapoartele pe care le trimitea se-
natului sau adunării conţineau indicaţii care
adesea se prezintă sub formă de directive,
în faţa poporului, pe care are dreptul să-l con-
voace în şedinţă extraordinară, el î ş i prezintă
propunerile înaintea celorlalţi; în sfîrşit, ia
parte la deliberările cele mai secrete.
Este adevărat că a t î t e a puteri, într-o ţară
profund ostilă tiraniei, erau limitate prin re-
glementări comune pentru întreaga magis-
tratură ateniană. Docimosio [vezi cuvîntul]
era mai severă pentru strategi, fiindcă, după
cit se pare, li se pretindea să aibă un copil
legitim şi să posede o proprietate în Atica.
Ei trebuiau să ţină mereu la curent poporul
cu activitatea lor şi să se justifice răspunzînd
criticilor, lipsite de bunăvoinţă, de care nu
erau cruţaţi ; dacă procedau neîndemînatic,
riscau să se expună la acuzaţii periculoase,
cum era aceea de ilegalitate. Dacă aveau sar-
cina să instruiască afaceri care interesau apă-
rarea naţională, acestea nu erau judecate de
ei, ci de către tribunalele ordinare, în s f î r ş i t ,
la ieşirea din funcţie, strategii prezentau so-
coteli, care erau cercetate cu migală, si erau
personal răspunzători de fondurile care le
fuseseră încredinţate. Este adevărat î n s ă că
această prezentare de socoteli nu le era cerută
decît la plecarea definitivă, astfel că, de fapt,
erau scutiţi, dacă erau realeşi imediat. Aces-
tea erau garanţiile pe care le lua democraţia:
eficacitatea lor este atestată de faptul că nici
un strateg nu a încercat să devină tiran.
Puţine s î n t magistraturile în care persona-
litatea celor aleşi să fi jucat un rol a t î t de
mare: prin ascendentul său, Pericle a extins
fără măsură atribuţiile strategului, nelimi-
tate de nici o reglementare. După moartea
sa, funcţia de strateg a pierdut din însemnă-
tate, pentru că nici unul dintre urmaşii săi
η-a avut î n s u ş i r i l e necesare pentru a menţine
această funcţie la nivelul la care o ridicase
marele om de stat. Cei aleşi renunţă la orice
influenţă politică; ei se mărginesc la atribu-
ţ i i l e lor militare, care le s î n t propri i ; în cea
de-a doua jumătate a secolului al V-lea, la
cinci dintre strategi li se încredinţează anu-
mite atribuţii bine precizate: strateg al ho-
pliţilor — şi acesta ocupă, de a i c i înainte,
primul l o c — ; strateg Însărcinat cu apărarea
teritoriului; strateg însărcinat cu suprave-
gherea ţărmurilor (doi strategi deţin împre-
ună această sarcină); strateg î n s ă r c i n a t cu re-
partiţia l e i t u r g l i l o r [vezi c u v î n t u l ] mi-
litare. Ceilalţi cinci strategi primesc, după
împrejurări, misiuni tot aşa de bine definite.
Cînd Atena şi-a pierdut independenţa, funcţia
de strateg avea încă o importanţă considera-
b i l ă , dar activitatea strategului era, fireşte,
redusă, deoarece cetatea nu mai era decît
un organism muncipal. Nu numai Atena a
avut strategi ; funcţia aceasta era frecventă în
533

mai multe state din Grecia. Sarcinile celor
ce o ocupă sînt totdeauna importante, dar
diferă, în mod sensibil, după timpuri şi re-
giuni. P. D.
S U N I O N . Atica se termină spre nord-est
cu un promontoriu ascuţit, numit capul Su-
nion. De aici poţi vedea pînă departe, spre
coastele Argolidei, ca şi spre Ciclade. Aici
a fost instalat un sanctuar al lui Poseidon,
cu un templu doric care domină peisajul.
Construit în a doua iumătate a secolului al
V-lea, el este înconjurat de porticuri ; la el
se ajunge trecînd prin propilee. P. D.
Ş C O A L A . Vechii greci n-aveau şcoli de
stat, întemeiate şi întreţinute de polis.
534
Templu! lui Poseidon
de la capul Sunion
Circa 440. Foio Hass/α
Şcolile erau toate particulare, dar cetatea,
încuraja frecventarea lor. De aici rezultă
că învăţămîntul se plătea şi, din această
cauză, educaţia cetăţenilor, teoretic obliga-
torie, rămînea incompletă cînd părinţii
elevilor nu aveau mijloace pentru retribui-
rea profesorilor. Aceştia erau oameni nevo-
iaşi şi serviciile lor dădeau naştere la tocmeli
destul de meschine, învăţătorul avea nişte
ajutoare care nu numai că învăţau pe elevi,
dar ctteodată, cum făcea tatăl oratorului
Eschine, „pregăteau cerneala, spălau scaune-
le, măturau sala". Copiii, aşezaţi pe scăunele
mici fără spătar, scriau pe genunchi, în jurul
profesorului, care avea drept la un scaun
sau chiar la un fotoliu. Pe pereţi erau atîrnate
instrumentele de care se servea învăţătorul
 (grammatstes) sau citaristul: lire, coşuri T A I G E T [ T A Y G E T O S ] . S e numeşte
pline de rulouri care ţineau loc de cărţi şi de astfel lanţul muntos înalt care mărgineşte
caiete. Copiii făceau exerciţii de scris pe la vest cîmpia Spartei, atingînd înălţimea de
tăbliţe, de ceară (cu un obiect ascuţit), pe 2407 m. Tinerii spartani î ş i exersau aici
cioburi de-oale (cu o pensulă) sau pe papirus corpul şi dobîndeau rezistenţa care făcea
(cu un stilet). Cu ajutorul unor rigle în formă din ei cei mai buni soldaţi din Grecia.
de cruce trăgeau linii drepte, pe care înşirau P. D.
propoziţii, fără spaţii libere între cuvinte.
Se punea mare accent pe memorie şi elevii T A N A G R A. Acest tîrguşor obscur din
citeau sau recitau adesea în cor. învăţătorul Beoţia î ş i datorează renumele actual numai
lor preda şi aritmetica şi poate chiar cîteva meşteşugarilor care, în întreaga perioadă a
elemente de geometrie. La scoată se învăţa civilizaţiei elenice, au modelat din tată în
şi muzică. fiu micile figurine de pămînt, care au fost
Se pare că nu existau vacanţe propriu-zise, găsite cu miile în mormintele din această
dar zilele de sărbătoare erau atît de multe regiune.
în Grecia, î n c î t elevul nu risca să se surme- Succesul acestor ,,păpuşi" a fost atit de
neze. De altfel nu se poate vorbi de o pro- mare, în epoca noastră, î n c ă din primul
gramă şi nici de examene sau concursuri moment c î n d au fost descoperite, î n c î t
pentru confirmarea studiilor. Statul exercita termenul Tanagra este deseori folosit în
desigur un oarecare control asupra şcolilor, mod abuziv, pentru a denumi toate figu-
dar numai din punct de vedere moral,
şi nu se amesteca de loc în predare, pe
care profesorul o făcea după bunul său
plac.
Nu ştim cînd au fost înfiinţate primele
şcoli în Grecia. Dintr-un pasaj din Aristofan
rezultă că şcoli existau şi înaintea războaielor
medice. Sîntem tentaţi să punem dezvoltarea
lor în raport cu dezvoltarea socială care, în
secolul al Vl-lea, a ridicat prestigiul păturilor
de comercianţi şi meşteşugari, în lumea
elenică η-a existat niciodată o universitate
propriu-zisă, dar e probabil că în secolul al
Ill-lea unii profesori au făcut din instituţia
lor mai rnuit decît o şcoală primară şi că
elevii mai înstăriţi se pregăteau acolo pentru
studii mai avansate, pe care le urmau după
aceea fie cu profesori particulari, retori sau
filozofi, fie cu conducătorii unor instituţii
semi-religioase, semi-profesionale, cum a
fost Şcoala'din Cos, care a format atîţia
medici iluştri.
P. D.

°ătrln pedagog. Lut ars din Beoţia, Epoca e i en i st i c ă.

Muzeul Louvre. Foto Te/.

535
 rinele antice din lut ars, indiferent de pro-
venienţa lor [vezi F i g u r i n e ] , P. D.
TA N TA L [TA N TA L O S ] , încă din
secolul al IV-lea, vechii greci ştiau că Tantal
suferă în infern un chin v e ş n i c : după o ver-
siune, era ameninţat fără încetare de o
piatră enormă, care stătea gata să-l zdro-
bească, iar xtepă aiiă versiune încerca în
:zaîiar săAeajdHntr-o apă, care-i fugea de la
gwă, şi să -aţorag ă ia fructe pe care m îna sa
ri -3-îni nfasorce; fui
«e ftia.alacă Kiasntal -A fmsă. pedepsit pentru
•că a Aîădat .sseccetete .aeHor şi a .sustras
'nectarul ^şi arairrazia de la un banchet al
NemurttorUor la care fusese invitat, sau
fiindcă a dat să mănînce la masă oaspeţilor
trupul fiului său Pelops, pe care îl omorîse
şi căruia Olimpienii i-au redat după aceea
viata. P.D,
536
TARENT. Dintre toate oraşele Gre-
ciei Mari, a t î t de multe şi atit de ilustre,
Tarentul rămîne fără îndoială cel mai
strălucitor.
Se spune că a fost întemeiat în ultimii ani
ai sec. al VI11-lea de către bastarzii din Sparta
goniţi de la casele lor în ,urma -eşecului unui
complot. La această fondare au prezidat tegen-
darui Faianios, o divinitate marină probabil,
şi eroui Taras. Co4oniştii au fost nevoiţi să
-se .foaia cu ,;pjaputa.ţia localnica (Japigii), ca
să se paaS-îBEtaU ia asscu l «diţat de oracolu l
.din £>elfi.; » poziţie foarte favorabilă, în
partea cea swai .adăpostită a golfului, căruia
oraşul -avea să-i dea numele său. Acest oraş,
doric prin origine şi dialect, prin religie şi
organizare, a devenit prosper graţie dezvol-
tării agriculturii, meşteşugurilor şi comer-
ţului. El a întreţinut relaţii rodnice în special
cu piaţa cea mai bogată a Greciei orientale;
Miletul.
Monedă de argint
din Tarent.
întemeietorul oraşu lui,
Faiantos.
călărind un delfin.
Circa 470- 460.
Muzeul Arheologic
dm Napoli.
Foto L. von Matt.
Tînără acrobată. Teracotă din Tarent. Epoca elenistică.
Muzeul din Taranto. Foto Leonard von Matt.

Tarentul a avut de luptat contra vecinilor

săi barbari (mesapi, lucanieni, samr <
celebrat victoriile repurtate asupra
ex-voto-uri depuse la Detfi A
te si la războaiele atrttte ot asele gr«
Grecia Mare si de pe litoralu oou·
-Arir«tice Ongtnea sa spartană
iMîţgunji m.0tiv care explică ostilitatea pe
•sare a roatufestat-o fată de Atena, la înteme-
ierea oraşului Turn (443) si ulterior în raz
boiul peloponeziac. începînd cu secoluf a)
IV-lea, rolul Tarentului devine predomi-
nant. Pericolul pe care îl prezentau atunci
indigenii se simte mai apăsător ca în trecut.
Sub conducerea lui Arhitas, care a exercitat
funcţia de strateg timp de şapte ani (367—
—361), Tarentul a ajuns în fruntea unei
confederaţii italice cu sediul la Heracleea,
oraş înfiinţat cam pe la 433. El a izbutit să
supună A p u l i a şi Lucania ş i niciodată presti-
giul său η-a fost atît de mare ca în această
epocă. Succes trecător, căci, imediat după
dizolvarea confederaţiei, Tarentul a făcut
apel la Alexandru Molosul, regele Epirului,
ca să-l ajute în lupta contra barbarilor. De şi figurinele de lut ars produse de meşterii
atunci istoria Tarentului a constat din răz- s ă i coroplaşti. Nu se putea ca un oraş a t î t
boaie fericite sau nefericite contra băştina- de bogat să nu-i atragă pe artiştii străini
şilor şi dintr-un joc complicat, la care au luat şi Tarentul avea probabil aspectul unui oraş
parte oraşele greceşti din Italia s u d i c ă şi pe care l-am numi azi ,,oraş al Artelor".
din S i c i l i a , ca aliate sau ca duşmane. Situaţia După înfrîngere nu şi-a pierdut complet
a devenit gravă atunci c î n d Tarentul s-a găsit autonomia — prăbuşirea totală se va produce
faţă în faţă cu Roma. Cu tot a j u t o r u l acordat abia după războaiele punice —, dar a rămas
de Pirus, cu toate v i c t o r i i l e obţinute, dintre un simplu oraş, ca multe alte oraşe greceşti,
care cea mai strălucită a fost aceea de la pe care prăbuşirea Greciei le-a antrenat
Heracleea, în anul 280, Tarentul se prăbu- într-o decadenţă iremediabilă. P. D.
şeşte totuşi în 272, l ă s î n d î n v i n g ă t o r u l u i , aşa
cum spune un istoric latin, „toate minunile TARTAR [TARTAROS], Infernul,
sale, aurul, purpura, statuile, tablourile". unde stau morţii, este un domeniu subteran.
Istoria Tarentului nu se î n s c r i e numai în La o a d î n c i m e mai mare sub pămînt se află
cadrul evenimentelor politice şi militare. Tartarul. Aici i-au aruncat zeii pe duşmanii
Oraşul a fost un centru de artă î n c ă de la lor, după ce i-au î n v i n s : pe Ciclopi, care se
întemeiere; dintr-o producţie a t î t de consi- revoltaseră contra lui Uranos şi pe care Zeus
erabilă, vom retine aici numai monedele i-a eliberat cînd a ajuns stăpînul lumii; pe

537
 Titanii învinşi de Olimpieni; în sfîrşit, pe
marii vinovaţi, adică cei care, prin acte de
profanare, au încercat să uzurpe drepturile
divine. P. D.
T A S O S [ T H A S O S ] . Situată aproape
în extremitatea Mării Egée, la cinci sau sase
kilometri de coastele Traciei, mica insulă
Tasos contrastează cu cele mai multe din
insulele Mării Egee prin clima sa agreabilă,
abundenţa apelor sale curgătoare şi belşugul
vegetaţiei. A i c i au debarcat la începutul
sec. al Vlll-lea c î ţ i v a colonişti veniţi din
Păros, pentru a-şi căuta norocul într-un
ţinut mai puţin sărac decît al lor. Prima
impresie a fost deplorabilă. Poetul Arhiloh,
care făcea parte din expediţie a fost de-a
dreptul înspăimîntat de aspectul sălbatic al
acestui ţinut acoperit cu arbori mari, ca şi
de asprimea munţilor, al căror lanţ neîntre-
rupt de la nord la sud semăna — după părerea
lui — cu spinarea unui catîr. Parienii s-au
instalat, se pare, fără mare dificultate în
Tasos, dar s-au izbit aproape imediat de
duşmănia tracilor ce locuiau pe ţărmul
opus; războinici brutali, în faţa cărora
poetul nostru nu ezită să-şi arunce scutul
spre a fugi mai repede.
Despre istoria insulei nu ştim aproape
nimic pînă la sfîrşitul sec. al Vl-lea,· dar colo-
niştii au învins probabil destul de repede
temerile de la început şi au legat raporturi
amicale cu vecinii. Este de asemenea sigur
că au ştiut să desţelenească pămîntul sălbatic
al insulei, căci, încă înainte de războaiele
medice, Tasos era unul din cele mai bogate
ora~e ale Greciei. El vindea vinul, produs de
viile întreţinute ştiinţific, în Egipt şi în
Siria, lemnul din coloniile pe care le înte-
meiase şi sclavii luaţi din Tracia. în plus
exploata mine de aur, secătuite destul de
repede, dar care au lăsat pe ţărmul răsări-
tean urme pe care Herodot le-a putut vedea
încă în jurul anului 450.
Această prosperitate a permis tasienilor
să acumuleze lucrări de artă, a căror bogăţie
538
şi frumuseţe au fost scoase la iveală de săpă-
turile arheologilor francezi. Din păcate,
monumentele au ajuns pînă la noi în condiţii
deplorabile, totuşi putem recunoaşte sanc-
tuarele lui Apolon şi ale protectorilor divini
ai insulei, Heracles şi Dionisos. Statuile
colosale care au fost înălţate la începutul
sec. al Vl-lea sînt frumoase, dar de o origi-
nalitate contestabilă, fiindcă autorii lor au
suferit influenţe orientale sau ateniene, în
funcţie de modă. Putem presupune că tasienii
erau un popor de negustori ru experienţă,
iubitori de confort, îndrăgostiţi de lux;
patriotismul for avea la bază interesul.
Tasos a suportat, fără să se opună, invazia
perşilor şi a acceptat să urmeze politica ate-
niană pînă în ?iua cînd, simţindu-şi interesele
comerciale în pericol, s-a revoltat (464—462).
Revolta s-a soldat cu un eşec care a dus la
aservirea completă a insulei. Ea nu scapă de
dominaţia ateniană decît în anul 404, cînd
Sparta a ieşit victorioasă din războiul pelo-
poneziac. între timp izbucniseră tulburări
interne care au lăsat insula într-o atît de mare
sărăcie, î n c î t i-au trebuit mai bine de două-
zeci de ani pentru a redobîndi, dacă nu pres-
tigiul, cel puţin prosperitatea pe care o
cunoscuse altădată.
în a doua jumătate a sec. al V-lea, oraşul
nu s-a înfrumuseţat de loc şi η-a fost creată .
nici o operă de artă mai deosebită; dimpo-
trivă sec. al IV-lea este o perioadă foarte
strălucitoare. Se reconstruiesc lăcaşurile
sfinte şi edificiile publice, iar comerţul se
întinde iarăşi pînă în regiuni foarte îndepăr-
tate. Mai ales după anul 166, data cuceririi
insulei de către romani, viaţa devine din nou
plăcută şi chiar luxoasă pentru tasieni.
într-o piaţă publică (agora), restaurată şi
mărginită de porticuri de marmură, se ridică
numeroase statui în onoarea cetăţenilor şi
funcţionarilor de frunte precum şi în cinstea
împăraţilor, faţă de care insula era îndato-
rată pentru binefaceri de tot felul. Arta nu
pare mai originală decît în epoca arhaică
Lipseşte cu totul căutarea înfrigurată de
 Teatrul din Epidaur. Circa 350. foto Hirmer.
teme si tehnici noi — caracteristică pentru
toate popoarele tinere — care dădea artei
arhaice savoare şi o naivitate fermecătoare
Operele pe care le cunoaştem, deşi executate
cu talent, ne îngheaţă prin răceala lor acade-
mică.
Abia in ultimele secole ale lumii antice
activitatea artistică a devenit din nou inte-
resantă la Tasos, cînd insula şi-a redobîndit
strălucirea din perioada arhaică. P.D.
T E A T R U . Cel mai tipic şi mai bine
păstrat dintre teatrele greceşti se află la
Epidaur. Are cincizeci de rînduri de gradene
dispuse în semicerc pe partea unei .coline;
la cele două extremităţi hemiciclul este
mcadrat de două ziduri de susţinere. Prinsă
Pe trei sferturi — ca într-un cleşte — de
ultimul rînd de gradene, o platformă circu-
lară, cu diametrul de 20 m, are în centru
un altar rotund, în spatele acesteia se află
o clădire lungă, destul de joasă ca să nu
acopere vederea peisajului maiestuos şi
calm. Teatrul din Epidaur a fost construit
de Policlet cel Tînăr, în a doua jumătate a
secolului al IV-lea, totuşi nu el este iniţia-
torul acestui plan, care îmbină într-o unitate
perfectă trei elemente fără nici o legătură
materială între ele Policlet η-a făcut decît să
armonizeze, cu un simţ inegalabil al propor-
ţiilor, elementele impuse predecesorilor săi
şi primelor trupe de teatru de natura ce-
remoniilor celebrate în cinstea lui Dionisos
Căci, încă în 530, Tespis a condus una din
primele echipe de actori şi se mulţumea cu
scene ambulante.
539
 Teatrul grec a început sub forma unei
pieîe corale, interpretate de un cor care
cînta gloria zeului Dionisos, evoluînd cir-
cular în jurul unui altar (thymele). Pentru
acest spectacol era suficientă o pistă rotundă
şi netedă (orkhestra) în jurul căreia specta-
torii se aşezau pe pămînt (preferabil pe
panta unei înălţimi, dacă terenul permitea).
Adevărata zi de naştere a teatrului grec
a venit cînd din cor s-a desprins protagonistul
şi a început să dialogheze cu el pe o temă
care nu era neapărat dionisiacă, înainte de
mijlocul secolului al V-lea, Eschil şi Sofocle
adaugă acestui prim actor un al doilea şi
apoi un al treilea. Ca atenţia să se concentreze
asupra actorilor, ei sînt aşezaţi pe o plat-
formă îngustă, uşor înălţată, de unde puteau
comunica uşor cu corul, rămas în orchestră.
Această platformă se sprijinea pe o baracă
(skene), pe pereţii căreia se puneau panouri
mobile, pictate (pinakes), în chip de decoruri,
iar acoperişul era utilizat pentru apariţiile
divine. In baracă, printre accesoriile aşezate
acolo ca în culisele teatrelor de azi, actorii,
care deţineau fiecare mai multe roluri, se
schimbau înainte de a ieşi pe platformă.
Noua formă a spectacolului teatral îi
obligă pe spectatori să ocupe acum doar trei
sferturi din cercul pe care înainte îl ocupau
în întregime. Devine o regulă ca teatrele
să fie aşezate la poalele unei coline a cărei
pantă e rezervată pentru public. Estradele
primitive de lemn, incomode şi care uneori
se prăbuşeau provocînd accidente, sînt înlo-
cuite încetul cu încetul, începînd de la sfîr-
şitul sec. al V-lea, cu gradene fixe, mai
bine aranjate, din piatră. Accesul la acest
bazin semicircular (koilon, în latineşte cavea)
era atît sus, unde existau cîteva deschizături
în ziduri, cit şi jos; între marginea scenei
şi zidul de susţinere al amfiteatrului era un
culoar (parodos) care ducea la orchestră.
Acest culoar se golea la începutul reprezen-
taţiei, pentru a permite corului să intre în
orchestră, dar înainte şi după spectacol era
înţesat de publicul care venea să-şi ocupe
locurile sau pleca. Mai multe scări şi culoare
orizontale împărţeau ko/7on-ul în sectoare şi
înlesneau circulaţia. Primul rînd de scaune
(proedria), rezervat personajelor importante,
se afla la acelaşi nivel cu orchestra, şi nu era
despărţit de ea prin nimic. A t î t prin concep-
ţia, cît şi prin realizarea sa, teatrul grec era
perfect adaptat scopului său şi s-a transfor-
mat cu o admirabilă supleţe pe măsură ce
piesele jucate î ş i schimbau caracterul. Corul,
care la început constituia el singur obiectul
spectacolului, î ş i reduce cu timpul impor-
tanţa, în tragedia lui Eschil, rolul său este
aproape egal cu cel al actorilor. Chiar Euri-
pide îi acordă mult mai puţină atenţie, iar
în piesele comice sau tragice din sec. al
Scaunele proedriei din teatrul lui Dioniso;., Atena.
Sfinţitul epocii elenistice. Foto H. MJilsr-Brunks.
 Cap d e femeie, num iţă H ig ie ia, gas i ta la Tegeea (Arcadia).
Circa 350. Muzeul Naţional din Atena. Foto S. Me/erz/s.

|V-lea şi din epoca elenistică, corul e eclipsat

aproape complet de intrigă, susţinută doar
de actori. Edificiul teatral se adaptează
acestei transformări: actorii nu mai poartă
un dialog neîntrerupt cu membrii corului,
scena se ridică, căpătînd o înfăţişare asemă-
nătoare celei de azi (e o platformă mult mai
înaltă d e c î t orchestra, cu care nu mai comu-
nică de loc), în a c e l a ş i timp, zidul care con-
stituia fundalul scenei capătă o valoare arhi-
tecturală proprie, el nu mai este simpla
limită a culiselor, ci ajunge aproape la fel
de înalt ca ko/'/on-ul; faţada este ritmată de
nişe decorative, în care se aşază statui.
Modelul cel mai bine păstrat al acestui nou
tip de teatru se găseşte în sudul Asiei Mici,
la Aspendos. A i c i observăm modificarea cea
mai importantă pe care a suferit-o teatrul
în evoluţia sa arhitecturală, în rest, rămîne
fidel tipului originar, care s-a fixat atunci
cînd piatra a înlocuit construcţia de lemn,
uşor demontabilă. Romanii au adoptat
aproape întocmai planul arhitecţilor greci
din epoca elenistică, cu singura deosebire că
gradenele se aflau nu pe panta naturală a
unei coline, ci pe o construcţie de zidărie distrusă de Alexandru cel Mare în 336, ea
masivă. P. D. n-avea să se mai ridice niciodată din ruinele
ei. Centru agricol, Teba η-a fost niciodată
T E BA [ T H E B A I ] , feba este unul din ceea ce numim azi un „oraş mare" şi nici
oraşele cele mai importante din Beoţia. η-a fost construit aci vreun monument demn
Cu toate acestea, η-a avut niciodată în epoca de admiraţie. P. D.
istorică strălucirea din al ll-lea mileniu.
Se povesteşte că fusese întemeiată de către T E G E E A . î n provincia prin excelenţă
fenicianul Cadmos, de unde derivă numele rurală a Arcadiei, Tegeea era singura aşezare
fortificaţiei centrale a oraşului (Cadmeea). importantă. Istoria sa constă dintr-un şir
Unul din regi i Tebei a fost Oedip şi î m p o t r i v a lung de neînţelegeri cu Sparta, căreia a tre-
ei au ridicat armele cele Şapte Căpetenii buit să i se supună în mai multe rînduri.
argeene. Deşi r i v a l ă cu alt oraş, Orhomenos, Scopas a decorat a i c i (poate a şi construit)
Teba î ş i asigură s u p r e m a ţ i a în Confederaţia un templu î n c h i n a t zeiţei locale Atena Alea;
organizată de Beoţia. Tot Teba a jucat rolul din opera marelui maestru s-au păstrat unele
principal in t i m p u l s c u r t e i perioade în care fragmente
Beoţia a avut hegemonia asupra rectului Aici s-a găsit un cap de marmură enigma-
Greciei (in sec a! IV-lea). După ce a fost tic, pe care mulţi îl consideră ca fiind al

541
zeiţei Higieia şi care este unul din cele mai
frumoase exemple ale artei secolului al
IV-lea. P. D.
T E L E M A H [T E L E M A K H O S]. Uli-
se a avut un singur fiu: Telemah. La plecarea
sa în războiul troian, acesta nu era decît un
copil, a cărui educaţie a fost îndrumată de
către Mentor. Cînd a ajuns bărbat, Telemah —
după cum povesteşte Odiseea — s-a luptat
cu pretendenţii care voiau să pună mîna pe
regatul Itaca şi a întreprins o călătorie la
Pilos şi la Sparta, spre a afla veşti despre
tatăl său de la supravieţuitorii marii expe-
diţii. S-a întors în Itaca tocmai la timp spre
a-l ajuta pe Ulise să-şi recucerească tronul
şi să-i distrugă pe pretendenţi. P. D.
T E M l S [THEMIS]. Acest personaj
mitologic pe care ni-l imaginăm astăzi ca o
femeie ţinînd în m î i n i o spadă şi o balanţă —
simbol al justiţiei — a fost la început o zeiţă
sălbatică din neamul Titanilor. Temis era
fiica Gaiei (Pămîntul) şi a lui Uranos şi sora
lui Cronos; ea aparţinea deci generaţiei
monstruoase care a stăpînit lumea înainte de
Olimpieni. Temis a fost soţia lui Zeus mult
timp înainte de Hera şi a avut cu el mai
mulţi copii, printre care cele trei Parce
(numite de greci Moiral), Cloto, Lahesis şi
Atropos, care urzeau destinul oamenilor.
Temis a întemeiat oracolele: o cupă atică din
a doua jumătate a sec. al V-lea o reprezintă
aşezată pe trepiedul delfic (pe care l-a ocupat
aşadar mult timp înainte de Apolon). Legenda
povesteşte că aceeaşi zeiţă a fixat anumite
ritualuri, a instituit legi şi a precizat cea
dinţii ce este permis şi ce este interzis de
rînduiala divină.
Temis era un personaj de temut (Zeus
î n s u ş i asculta de ea şi-i cerea sfaturi), fiind
aproape singura supravieţuitoare a Puterilor
născute o d a t ă c u facerea lumii. Temis întrupa
legea supraumană şi ca atare a devenit per-
sonificarea lustiţiei: ea îi urmăreşte pe cri-
minali şi pedepseşte depăşirea măsurii (hy-
542
bris), confundîndu-se oarecum cu Nemesis.
Epoca elenistică, amatoare de alegorii, a
făcut din Term's zeiţa care a impus Olimpieni-
lor legile sale, iar astăzi ea inspiră judecă-
torilor sentinţele drepte. P, D.
TEMISTOCLE [ T H E M I S T O -
K L E S]. Puţini oameni au jucat un rol atît
de hotărîtor în viaţa Atenei ca Temistocle,
fiindcă el a făcut, dintr-un oraş oarecum în-
chis în graniţele sale, cea mai mare putere
navală a lumii greceşti. Deşi de familie mo-
destă, a obţinut încă de tînăr funcţii impor-
tante: arhonte la treizeci de ani în 493, stra-
teg în 490.
După expresia lui Tucidide, Temistocle
ştia „să discearnă dinainte în mijlocul eveni-
mentelor ceea ce e avantajos sau păgubitor",
î n c ă înainte de războaiele medice el a început
amenajarea Pireului, care părea mai potrivit
să adăpostească flota, pe care el voia s-o cre-
eze, decît rada deschisă de la Faleron. După
Maraton i-a convins pe concetăţenii săi — cu
toată opoziţia hopliţilor, m î n d r i de a fi re-
purtat pe uscat o victorie hotărîtoare — să
construiască vase de război, folosind în acest
scop produsele minelor de argint descoperite
la Laurion în 483. în timpul celui de al doilea
război medic, prin elocinţa şi abilitatea sa,
i-a determinat pe peloponezieni să nu se re-
tragă dincolo de Istmul Corint, ci să anga-
jeze pe mare, în strîmtoarea Salamina, bătă-
lia care, în anul 480, a scăpat Grecia de ame-
ninţarea persană. Imediat după alungarea duş-
manilor, Temistocle a construit fortificaţii la
Atena şi Pireu, trecînd peste protestele spar-
tanilor, nemulţumiţi să vadă întărindu-se po-
ziţia rivalilor lor. A reorganizat comanda-
mentul naval şi a construit triere noi. Trei
ani după Salamina, flota ateniană a ajuns, da-
torită lui, destul de puternică pentru ca lo-
cuitorii insulelor să ofere singuri strategilor
atemeni comanda propriilor lor escadre. Ast-
fel s-a constituit în 477 Liga de la Delos, care
avea să dea Atenei supremaţia asupra unui
adevărat imperiu. Spre a aiunge la acest re-
 Templul F din Agrigent, numit „Templul Concordiei". Circa 450--440, Foto Leonard von Μαΐΐ.
zultat, Temistocle a trebuit să lupte neînce-
tat, în special împotriva compatrioţilor săi.
Ei nu l-au reales strateg după bătălia de la Sa-
lamina, preferîndu-l pe Aristide, supranumit
„cel Drept", şi pe Cimon, un luptător viteaz.
Ei l-au acuzat că urăşte Sparta mai tare decît
perşii şi în anul 472 a fost ostracizat. Au urmat
o serie de intrigi complicate, urzite de Temis-
tocle spre a face rău Spartei. Hărţuit, urmă-
rit, condamnat în lipsă la Atena, el se refu-
giază mai î n t î i la Admet, regele molosilor,
duşmanul său personal, implorîndu-i ospita-
litatea. Apoi se duce la Marele Rege, î ş i oferă
serviciile şi acesta îl copleşeşte cu onoruri.
Moare bolnav la Magnesia (pe rîul Meandru)
în anul 464, fără să-şi fi revăzut patria.
P. D.
T E M P L U . La greci, templul nu era, ca
biserica, moscheea sau sinagoga, un local în
care se adună credincioşii pentru practicarea
cultului, ci casa, locuinţa unei divinităţi, în
afară de cazurile, relativ rare, cînd aceasta
pronunţă oracolele şi primeşte pe cei ce vin
să-i ceară sfătui, în locaşul sacru nu pătrund
decît preoţii şi slujitorii însărcinaţi cu între-
ţinerea templului şi păstrarea obiectelor de
cult. Nu e deci nevoie ca templul să fie mare:
înăuntru nu se găseşte decît statuia care se
identificăcu zeul. Fără îndoială, stăpînul casei
poate dori să aibă Ungă el cîteva daruri aduse
de credincioşii pioşi, dar, în mod obişnuit, în
casa sa nu se depun decît cele mai preţioase,
mai delicate, celelalte găsindu-şi locul în altă
parte în cuprinsul sanctuarului. Trebuie ca,
din locul unde este aşezată statuia sa, zeul să
poată vedea alimentele şi băuturile arse sau
răspîndite pe altarul său şi să le simtă miro-
sul. Cu excepţia vremurilor foarte îndepăr-
tate, altarul este situat în aer liber din motive
543
fé

Templul lui Hefalstos, numit „Teseion", din Atena. Circa 449 — 444. Foto Chéruzel.

\A
D e B
4» <
V
» e φ e « ι

Planul templului lui Hefaistos din Atena. A -- Portic. B - Pronaos; C - Noos: D — Opistbodomos. B, C şi D
constituie Secos-ul.

de igienă şi de comoditate. Dar trebuie ca Locaş al unui zeu cu înfăţişare omenească,

uşa templului să se deschidă în dreptul alta- templul, în prima sa formă, are aspectul unei
rului, pentru ca, în timpul sacrificiului, cre- case obişnuite, în epoca cea mai veche, era
dincioşii să poată avea în faţa ochilor imagi- tot atit de sărac ca şi aceasta (Apolon, la Delf i,
nea sacră. ş-a mulţumit mai î n t î i cu o colibă acoperită

544
cu crengi); construit apoi, timp îndelungat, TEOCRIT [T H E O K R l T O S]. Poet
din lemn şi cărămidă, templul este desenat din epoca alexandrină, născut la Siracuza,
după acelaşi plan, cîteodată în formă de ab- în jurul anului 300. La început, ca să
sidă, în anumite regiuni ale Greciei conti- obţină ajutor şi protecţie, s-a adresat lui Hie-
nentale, în general î n s ă alungit. La s f î r ş i t u l ron al II lea, tiranul Siracuzei. Neobţinînd nici
sec. al Vlll-lea, machete votive de lut ars ne un rezultat, Teocrit s-a îndreptat spre Pto-
prezintă, în l i n i i l e s a l e mari, tipul care se va lemeu Filadelful, regele Egiptului, care i-a
dezvolta ulterior: o singură încăpere, în care primit cererea. După ce a stat un timp î n
se găseşte zeul (naos sau domos, în latineşte, insula Cos, s-a stabilit la Alexandria, unde a
cella], precedată de un vestibul îngust (pro- devenit, ca şi Calimah, poet de curte. Teocrit
naos), apărat de o s t r e a ş i n ă mică ; un acoperiş a compus idile (eidyllia). Cuvîntul grecesc
în două ape, între planurile î n c l i n a t e ale eidyllion este un d i m i n u t i v şi înseamnă
acestora, lasă liberă o fereastră, în locul pe „tablou mic" sau „poem m i c " . El denu-
care-l va ocupa viitorul fronton. Acest vesti- meşte forma, nu conţinutul acestui gen
bul se dezvoltă şi devine portic, în timp ce, de poezie, care poate fi foarte variat:
în spatele construcţiei, a t î t din motive este- fragment epic, scenă din viaţa de familie,
tice, c î t şi pentru a crea un s p a ţ i u nou pentru rustică sau orăşenească, pastorală sau a
ofrande, este instalat un opistodom, din toate păturii de mijloc. Ca toţi poeţii alexan-
punctele de vedere identic cu pronaosul, cu drini, Teocrit oferă un loc preponderent
singura deosebire că această „încăpere din descrierii dragostei: aşa se explică de ce
spate" (acesta este î n ţ e l e s u l c u v î n t u l u i op/s- cuvîntul idilă are astăzi sensul romantic
thodomos) nu comunică cu naosul. Ansamblul binecunoscut.
constituit din naos, încăperea cea mai impor- Inspiraţia pastorală, oarecum convenţională,
tantă, şi cele două anexe, formează secos-ul. care i-a influenţat mai ales pe Vergiliu şi
Anumite temple, mai ales acelea din S i c i l i a , Longos, apare î n numeroase i d i l e : Tirsis, Păs-
dar şi altele, dintre care cel mai celebru este torii, Păstorul de capre şi Păstorul de oi, Cin-
Partenonul, conţin o a doua încăpere, situată tăretii bucolici, Secerătorii, Talisia. In Ciclopul,
între naos şi opistodom şi care adesea consti- descriind dragostea lui Polifem pentru Nimfa
tuie un adyton (loc secret), în genere, construc- Galateea, Teocrit s-a inspirat mai mult din
ţia este ridicată pe o platformă cu trei trepte, Filoxenos dm Citera, d e c î t din Homer. In
crepidoma (krepis) care, atunci c î n d zidurile Hi/as, cîntă iubirea lui Heracles pentru t î -
erau de cărămidă, apăra fundaţia de infiltraţii. nărul cu acest nume, pe care i-l răpiseră Na-
Dorinţa de a da o înfăţişare m a i frumoasă lo- iadele unui i?vor. I d i l a Magicienele descrie pa-
cuinţei divine determină pe arhitecţi să în- siunea nebună a unei tinere, care, ca să-şi
conjure secos-ul cu o colonadă. Se spune atunci aducă înapoi iubitul infidel, recurge la vrăji
că templul este peripter (dipter, dacă ş i r u l co- şi băuturi magice. Copilăria lui Héraclès in-
loanelor este dublu); este denumit prostii terpretează mitologia în mod f a m i l i a r , intim :
sau amfiprostil, după cum are portic numai la Amfitrion şi Alcmena s î n t nişte părinţi obiş-
una sau la ambele faţade. Tot astfel, după nu- nuiţi, nişte orăşeni p a ş n i c i , pe care un inci-
mărul coloanelor faţadei — sase, opt sau două- dent neprevăzut îi deranjază din somn. în
sprezece — e d i f i c i u l este denumit hexastil, s f î r ş i t , i d i l a S/'racuzone/e este un adevărat
octostil sau dodecastil. Dar, mai m u l t d e c î t mim [vezi c u v î n t u l ] : două tinere din Siracuza
toate aceste particularităţi, ordinul [vezi s t a b i l i t e la Alexandria se duc î m p r e u n ă la
cuvîntul] adoptat dă templului caracterul sărbătoarea lui Adonis. Dlaiogu! e s a v u r o s :
său. limbajul lor foarte liber are dezinvoltura şi
P. D. imaginile vorbirii populare. Puţine dintre

S4S
c r e a ţ i i l e antice s î n t atît de animate şi agrea-
b i l e ca această idilă.
Teocrit a ştiut, mai bine decit oricare alt
poet al timpului său, să evite p r i m e j d i a eru-
d i ţ i e i . El ne emoţionează prin s e n s i b i l i t a t e a
sa profundă şi vibrantă, prin dragostea de na-
tură şi prin talentul său dramatic. V a r i e t a t e a
geniului s ă u , frumuseţea descrieri lor d i n v i a ţ a
rustică şi urbană, umorul, virtuozitatea pe
care o arată în mînuirea limbii şi dialectului,
fac din Teocrit un mare poet. R. F.
T E O F R A S T [THEOPHRASTOS].
Născut în anul 372, la Eresos, în insula Les-
bos, Teofrast a fost elevul lui Aristotel şi i-a
urmat la conducerea s c o l i i peripatetice timp
de peste treizeci de ani, adică de la 322 p î n ă
la moarte, în 288. Opera sa c o n s i d e r a b i l ă si
variată acoperă toate domeniile ş t i i n ţ e i , ca
şi aceea a maestrului său, pe care-l comple-
tează şi-l critică în mai multe puncte impor-
tante. E vorba în special despre primum mo-
vens („primul motor"), pe care-l studiază un
capitol important din Metafizica anstotel ică
şi de teoria intelectului. Teofrast a comple-
tat teoria s i l o g i s m u l u i prin studiul s i l o g i s -
melor ipotetice şi disjunctive. Lucrarea sa
Păreri despre fizicieni a stat la baza istoriilor
antice ale filozofiei. Ne-au rămas de la el Ca·
racterele, operă pe care o traduce şi imită La
Bruyère, precum şi două lucrări remarcabile
de botanică: Istoria plantelor şi Raţiunea plan-
telor. Din celelalte opere nu avem d e c î t frag-
mente. P.-M. S.
TEOGNIS [T H E O G N l S]. Poet ele-
giac din sec. al Vl-lea, născut la Megara. An-
tologia de elegii care ne-a parvenit sub nu-
mele lui conţine aproape 1400 de versuri, dar
printre ele au fost identificate pasaje de
Solon, Mimnermos şi Tirteu, incite greu să
s t a b i l i m cu precizie partea lui Teognis. Poetul
se adresează către t î n ă r u l Cirnos, spre a-i
transmite din experienţa sa despre v i a ţ ă şi
despre oameni. Didacticismul lui Teognis
este pedant şi rece. Era un aristocrat şi un
546
doctrinar înfocat, care condamnă orice meza-
lianţă cu poporul, pe care-l ura şi-l dispre-
ţuia. Elegiile lui Teognis erau renumite deoa-
rece conţineau multe maxime bine formulate,
dar e foarte puţină poezie în versurile aces-
tui poet. R. F.
T ERA [ T H E R A]. Tera — actualmente
Santorin — nu este numai una din i n s u l e l e
cele mai pitoreşti ale Mării Egee şi un c î m p
de investigaţie remarcabil pentru cei intere-
saţi de fenomenele vulcanice, dar merită să
reţină şi atenţia arheologilor, fiindcă popu-
laţiile care s-au instalat a i c i în mileniul
II au lăsat destule urme despre activi-
tatea lor.
în epoca istorică, dorienii, care au colonizat
Tera la începutul primului mileniu, au dat un
aspect original specific producţiei artistice de
aici, în special ceramicii. Să amintim în sfir-
ş i t că întemeietorii oraşului Cirene, de pe
coasta de nord a Africii, erau originari din
Tera. P. D.
T E R A M E N E [THERAMENES].
Teramene era unul dintre atenienii ostili re-
g i m u l u i democratic chiar în perioada c î n d
acesta ajunsese la d e s ă v î r ş i r e datorită lui Pe-
ricle.
în timpul războiului peloponeziac, c î n d
expediţia î n t r e p r i n s ă contra Siracuzei a dat
greş, el a făcut parte din grupul care a impus
o nouă constituţie oligarhică (411). Ea l i m i t a
exercitarea drepturilor politice la cinci mii
de persoane, dintre care patru sute beneficiau
de putere fără a fi controlaţi. Acest regim n-a
durat mult, dar Teramene a rămas fidel urii
sale faţă de democrat ie ş i a făcut jocul Spartei,
negociind capitularea patriei sale în anul 404.
După înfrîngerea Atenei, a făcut parte dintre
cei Treizeci de tirani care au instaurat pentru
c î t e v a luni un adevărat regim de teroare. To-
tuşi, din cauză că aparţinea grupului moderat,
Teramene a provocat neîncrederea colegilor
săi mai violenţi, s p r i j i n i ţ i de spartani, şi a
fost executat. P. D.
 T E R M O P I L E [T H E R M O P Y L A I].
Cei şase kilo m et r i d e drum îngust intre Gol fu l
Malia ş i m u n ţ i i prăpăstioşi au fost in toate
timpurile un punct strategic de primă impor-
tanţă, in c a l e a invaziilor dinspre nord. Defi-
leul de la Termopiie era una din poziţiile
cheie ale Greciei, în i u l i e 480, generalul spar-
tan Leonida, în fruntea unei m i c i armate, s-a
instalat a i c i pentru a întlmpina numeroasa ar-
mata a lui Xerxes. Este foarte puţin probabil
că Leonida, cu cei trei sute de spartani ai s ă i
şi şapte sute de s o l d a ţ i din Tespia h o t ă r î ţ i
să nu se retragă, ar fi putut ţine piept invada-
torilor, chiar dacă un grup de perşi, conduşi
de un trădător pe o potecă de capre, η-ar fi
căzut în spatele grecilor. Toţi apărătorii greci
au murit, acoperiţi de o glorie care le-a asi-
gurat un renume nepieritor. „Ei au luptat —
spune Herodot — cu s ă b i i l e , cu m î i n i l e şi cu
dinţii" şi au pierit p î n ă la u t t i m u l om. Mai
t î r z i u h s-a consacrat acest renumit distih:
„Mergi călătorule şi spune lacedemonieni|or că
noi am căzut a i c i î m p l i n i n d legea." P. D.
T E R P A N D R U [T E R P A N D R O S].
Poet dm Lesbos, care a trăit în sec. al Vll-lea.
Muzician, ca toţi poeţii lirici, Terpandru a
fost celebru ca citarist. A venit în Grecia con.
tinentală, în s p e c i a l la Sparta şi la Delfi, unde
a avut un rol important în iniţierea muzicală
De la el ne-au rămas a t î t de puţine versuri,
î n c î t pentru noi Terpandru reprezintă un
simplu nume. R. F.
T E S A L I A [ T H E S S A L l A]. Tesalia
era provincia cea mai nordică a Greciei an-
tice; ea se deosebea din multe puncte de ve-
dere de restul E l a d e i . Traversată de r î u l Pe-
neus şi înconjurată de munţi împăduriţi, ea
era mai bogată si mai fertilă decît celelalte
provincii. Ţinutul era favorabil pentru creş-
terea nu numai a caprelor şi oilor, ci şi a boi-
lor şi a cailor. Deşi avea ieşiri la mare, ea a
rămas mai mult o provincie agricolă, al cărei
comerţ η-a fost niciodată prea înfloritor. Te-
s a l i a a fost centrul unei c i v i l i z a ţ i i destu de
dezvoltate î n c ă din epoca neolitică; populaţia
minienilor, instalată a i c i pe la s f î r ş i t u l celui
d e a l Ill-lea m ileniu, a l aş at o aminti re d es tul
de durabilă în mintea grecilor. Ei produceau
o ceramică foarte fină, care se caracteriza
prin culoarea sa cenuşie sau galbenă, în epoca
homerică era considerată drept patria lui
Ah ι le, dar acesta a fost singurul nume mă re din
istoria Tesaliei. Felul de viaţă al populaţiei
a favorizat constituirea unei aristocraţii de
mari proprietari de pămînt şi nu a permis
niciodată să se instaureze aici, ca în alte părţi,
o adevărată democraţie, Ţara era împărţită
în mai multe principate, în sec. al Vl-lea, ele
s-au unit într-o confederaţie, a cărei putere
a neliniştit de mai multe ori popoarele ve-
cine, îndeosebi pe focidieni. Niciodată această
confederaţie η-a fost a t î t de puternică ca în
prima jumătate a sec. al IV-lea, sub condu-
cerea tirani lor de la Ferai, I as on şi Alexandru,
în anul 364, ea a fost reorganizată de Teba, pe
urmă de Filip al Macedoniei şi în s f î r ş i t , în
anul 197, de către romani. Principalul oraş al
Tesaliei era Larisa, care nu pare să fi fost
mult mai important d e c î t celelalte aşezări
urbane, centre agricole modeste. Dintre aceste
localităţi, cea mai renumită a fost Farsalos,
datorită bătăliei care, în anul 48, a adus lui
Cezar victoria asupra lui Pompei. . P. D.
T E S P i S [THESPIS]. Primul tragic
grec [vezi T r a g e d i e ] ,
T E T I S [ T H E T I S ] . Una din cele cinci-
zeci de fiice ale lui Nereu. A fost crescută
de Hera, de care a rămas mereu foarte legată.
O fegendă povesteacă, din consideraţie pentru
Hera, l-a respins pe Zeus. După altă versiune
î n s ă , Zeus şi Poseidon, care o iubeau amîndoi,
au renunţat la ea, fiindcă un oracol le prezi-
sese că fiul lui Tetis îl va întrece în putere
pe tatăl său. De aceea, deşi era zeiţă, Tetis a
fost nevoită să se mărite cu un muritor. La
început s-a opus, dar p î n ă la urmă a acceptat.
Cînd Peleu a venit s-o ia în căsătorie, Tetis a
încercat să scape, schimbîndu-şi mereu înfă-
547
ţişarea — a luat, de pildă, chipul unui leu
— căci avea darul metamorfozei. Episodul,
reprezentat de multe ori de A r t i ş t i , s-a ter-
minat cu victoria lui Peleu.
Căsătoria a fost celebrata pe muntele Pe-
lion, cu participarea tuturor zeilor. Aceasta
e altă temă tratata frecvent de pictorii de
vase. Au avut mulţi copii, pe care Tetis, î n -
cercînd să-i facă nemuritori, i-a aruncat in foc ;
rezultatul a fost î n s ă că ι-a omorit pe toţi.
Peleu a reuşit să-l salveze numai pe al şap-
telea, pe Ahile, tocmai in momentul î n care
Tetis voia să repete încercarei ei nesăbuită.
Nemulţumită că naşte numai muritori, Tetis
I-a părăsit pe Peleu şi s-a întors la surorile
sale, Nereidele. Din a d î n c u n l e m ă r i i , ea ve-
ghea neîncetat asupra lui A h i l e ; de exemplu,
I-a ascuns printre f i i c e l e lui Licomede, la
Sciros, ca să-l î m p i e d i c e să plece în expediţia
despre care ştia că-i va fi fatală. Tot ea i-a dat
548
armele; cînd acestea au fost luate de Hector
de pe cadavrul lui Patrocle, Tetis I-a pus pe
Hefaistos să-i facă altele, pe care ceata Nere-
idelor, c ă l a r e pe delfini, i le-au adus t î n ă r u -
lui erou. P. D,
T E Z A U R . Statele greceşti î ş i afirmau o
trăsătură caracteristică a personalităţii lor
— particularismul — în sanctuarele panele-
nice, adunînd ofrandele particulare sau
publiceofente de cetăţenii lor, în a c e l a ş i edi-
ficiu, separat de cele ale altor comunităţi.
Aceste clădiri numite „Tezaure" erau constru-
ite după modelul simplificat al templelor;
aveau un vestibul şi o încăpere închisă, care
corespundeau naosului şi pronaosului, şi
aveau un fronton şi o friză decorată cu scene
figurative narative. Tezaurele nu erau locuri
de cult, dar aparţineau zeului, fiindcă erau
construite într-o incintă sacră şi trebuiau să
aibă un aspect frumos, ca să aducă în ochii
zeului şi ai vizitatorilor dovada bogăţiei şi a
pietăţii celor care le ridicaseră. Fiecare ce-
tate se străduia, în măsura în care îi permitea
terenul, să asigure pentru Tezaurul său cel
mai bun amplasament în interiorul sanctua-
rului, ca să fie v i z i b i l de departe, de pe Calea
sacră, sau în imediata apropiere a templului.
Aceste tezaure erau ridicate cel mai adesea
cu ocazia unui eveniment fericit. Astfel, Te-
zaurul sifnienilor din Delfi, construit cam în
525, comemora descoperirea minelor de aur
din insulă; cel al atenienilor, construit cu
a zecea parte din prada luată de la perşi,
mulţumea lui Apolon că a salvat oraşul, prin
victoria de la Maraton (490).
P. D.
TEZEU [THESEUS]. Tezeu η-a fost
adorat de la un capăt la c e l ă l a l t al lumii ele-
nice, aşa cum a fost Heracles. Deşi s-a născut
la Trezena, Tezeu era atenian, fiul unuia din
regii Atenei şi chiar întemeietorul acestui
Tetis. Detaliu de pe gîtul unei amfore d e O l t o s . Circa
530—520. Muzeu! Louvre.
Fragment din
friza nordică a
Tezaurului Sifni-
enilor din Delfi
Gigantomah ia
Circa 525, Mu-
zeul din Delii.
Foto Hirmer.
stat. Graţie unei campanii de propagandă po-
litică, atenienii au reuşitsă facă din el aproape
egalul lui Heracles în fapte şi renume. Pentru
ca originea sa să fie la fel de impunătoare ca
aceea a fiului Iui Zeus şi a l A l c m e n e i , atenienii
au modificat tradiţia, făcînd şi din Tezeu fiul
unei divinităţi: i l-au atribuit drept tată pe
Poseidon, care domnea pe Acropole, alături
de zeiţa Atena. Totuşi, după versiunea mai
bine cunoscută şi desigur cea mai veche, tatăl
lui Tezeu era Egeu, pe care Piteus, regele de
la Trezena, ca să î m p l i n e a s c ă un oracol, îl
împinsese — aproape fârăsă-şi d e a s e a m a — în
braţele fiicei sale Aitra. Egeu a părăsit-o cu-
rînd ş i , î n a i n t e de plecare, i-a arătat o s t î n c ă
grea sub care î ş i ţinea ascunse sandalele şi
spada. Cînd copilul născut de Aitra — Tezeu
— va atinge vîrsta adolescenţei, î ş i va dovedi
puterea dînd la o parte stîncă, Luînd de acolo
obiectele ascunse, se va duce la Atena, unde
va fi astfel recunoscut de tatăl său. Ceea ce
s-a şi întîmplat.
Călătoria la Atena a fost pentru Tezeu pri-
lejul realizării primelor sale isprăvi. Pe a-
atunci ţinutul era înţesat de bandiţi, care se
credeau în siguranţă, fiindcă Heracles se afla
î n L i d i a , Ungă Omfale. Tezeu le-a dovedit că
nu e mai prejos decît Heracles; printre tîl-
harii ucişi se numărau: Perifetes, a cărui mă-
ciucă a păstrat-o pentru s i n e ; Sinis, care î ş i
lega victimele de un pin încovoiat pînă la pă-
m î n t şi apoi dădea drumul pomului, aruncîn-
du-i pe bieţii oameni în aer ca pe nişte pietre
dintr-o praştie; Cercion; Sciron, pe care-l
aruncă de pe un mal înalt în mare; Procust,
un nebun s a d i c , care î ş i c u l c a victimele pe un
pat şi le ajusta după lungimea acestuia, fie
întinzîndu-le, fie tăindu-le picioarele. Pe lîngă
isprava aceasta, Tezeu a scăpat regiunea Cro-
mion de un mistreţ ce omorîse mulţi oameni.
Venirea sa la Atena a distrus speranţele ve-
rilor lui, cei cincizeci de Palantizi, care
nu ştiau de existenţa lui şi nădăiduiau să
pună mîna într-ozi pe m oşteni rea lui Egeu. Ca
549
ŞL
Tezeu acostind la Delos. Detaliu de pe craterul atic cunoscut sub numelede Vasul Francois. Circa 570. Muzeul
Arheologic din Florenţa. Foto Hirmer,
să scape de capcanele lor, Tezeu i-a ucis pe
toţi. Apoi i-a împăcat pe atenieni capturînd
un taur feroce, care pustia cîmpia de la Ma-
raton — faptă similară uneia din isprăvile lui
Heracles în Creta.
Principala ispravă a lui Tezeu a fost uci-
derea Minotaurului de la Cnosos. La nouă ani
o dată, acest monstru jumătate om, jumătate
taur cerea de la atenieni un tribut de şapte
băieţi si şapte fete, pe care îi înghiţea de vii.
Ca fiu de rege, Tezeu a cerut să însoţească
ceata victimelor; în timpul traversării, a do-
vedit că adevăratul său tată era Poseidon,
aruncînd în mare un inel şi scoţîndu-l iar la
suprafaţă. Imediat după sosirea la Cnosos, a
sedus-o pe Ariadna, fiica regelui Minos, Ea
i-a dat un ghem, pe care Tezeu I-a desfăşurat
în timp ce străbătea Labirintul şi astfel a pu-
tut scăpa din acest palat care părea fără ie-
şire, după ce I-a ucis pe Minotaur, însoţit de
ceata adolescenţilor salvaţi de la moarte şi
de Ariadna, Tezeu pleacă din Creta, dar pe
Ariadna o părăseşte pe insula Naxos, aflată
în apropiere (aici a găsit-o mai tîrziu Dioni-
sos şi s-a îndrăgostit de ea). La începutul sec.
al Vl-lea, atenienii povesteau că, pe drumul de
întoarcere, Tezeu s-a oprit la Delos, unde a
consacrat o statuie pe care i-o dăduse Ari-
550
*^
adna. Apoi, împreună cu însoţitorii săi, a dan-
sat înaintea „altarului coarnelor" un dans
care mai tîrziu avea să devină ritual: geronos
(„dansul cocorului"), ale cărui mişcări undu-
ioase aminteau de sinuozităţile Labirintului.
Atenienii repetau această poveste pentru a
dovedi cît de vechi erau legăturile dintre ce-
tatea lor şi insula a cărei posesiune era nece-
sară pentru oricine voia să domine Cicladele.
întors în patrie, Tezeu devine rege: Egeu se
sinucise de durere observînd pe corabia
ce se întorcea din Creta un steag negru de
doliu. !n realitate, steagul acesta fusese ar-
borat la plecare, dar Tezeu uitase să-l înlo-
cuiască cu unul alb, care să anunţe succesul
expediţiei.
începînd cu acest moment al vieţii sale
cele mai multe povestiri referitoare la Tezeu,
deşi rămîn legendare, capătă un aspect po-
litic (de exemplu, episodul de la Delos). în
epoca clasică, s-a pus pe seama lui o activitate
politică intensă, care în acelaşi timp anticipa
şi justifica opera oamenilor de stat atenieni
din sec. al V-lea şi al IV-lea. El grupase prin
sinecism [vezi cuvîntul] toate tîrguşoarele
mai înainte autonome într-un stat strîns u/iit
în jurul Atenei. Ca să întărească noua uni-
tate, Tezeu a dat serbărilor Panatenee o stră-
lucire deosebită. El a creat o organizare po-
litică, despre care atenienilor le plăcea să
spună că anunţa viitoarea democraţie, l se
atribuia anexarea efemeră a Megarei şi respin-
gerea unui atacai Amazoanelor, chiar la picioa-
rele Acropolei. De altfel v i n a i z b u c n i r i i răz-
boiului cu aceste asiatice viteze o purta chiar
el: printre numeroasele femei de care se în-
drăgostise (Ariadna, Elena cînd nu era d e c î t
o fetiţă, Fedra şi multe altele), se afla şi An-
tiope, o /mazoană pe care o răpise printr-o
înşelăciune. Tovarăşele ei, vr în d s-o elibereze,
au pornit o expediţie contra Atenei ; înfrînge-
rea lor a fost interpretată de greci în 480 ca
o anticipare multiseculară a victoriei Atenei
asupra perşilor.
Istoria coborîrii lui Tezeu în hfern este
şi mai stranie. Prietenul său Piritous, regele
lapiţilor, dorea s-o cucerească pe Persefona
şi Tezeu l-a î n s o ţ i t în împărăţia morţilor. A
fost luat prizonier si reţinut pînă cînd He-
Γήο/os-ul de la Marmana.
Delfi. Secolul al IV-lea.
foto U//sfein,
racles — să se observe grija permanentă a ate-
nienilor de a-i asocia pe cei doi eroi, în sco-
pul de a-l înălţa pe Tezeu — a venit să-l eli-
bereze si l-a instalat din nou pe tronul Atenei.
Tezeu şi-a găsit regatul într-o asemenea dez-
ordine, î n c î t s-a refugiat la Sciros, la curtea
regelui Licomedes. Dar acesta, îngrijorat de
meritele şi de reputaţia oaspetelui său, l-a
aruncat de pe vîrful unui ţărm abrupt.
Tezeu a continuat şi după moarte să-i ocro-
tească pe atenieni. Se spunea că fusese văzut
luptînd la Maraton (cu înfăţişarea unui erou
colosal de înalt). C î ţ i v a ani mai tîrziu, Cimon
i-a găsit mormîntul la Sciros şi i-a adus ose-
mintele la Atena, unde au fost puse într-un
mormînt demn de un rege considerat ca pă-
rintele patriei, P. D.
T H O L O S. Cuvîntul tholos, ca şi sino-
nimul său skias, pe care îl traducem prin
„rotondă", desemna la origine acoperişul
 în formă de umbrelă al colibelor primitive,
cu un strat de frunze puse deasupra Cunoaş-
tem din texte, precum şi din săpăturile arheo-
logice, ciţiva tholoi: cel de la Delfi, recon-
struit parţial, remarcabil prin svelta sa
eleganţă; cel de la Epidaur, capodoperă a
arhitectului P o l i c l e t (sec. al IV-lea); cel
de la Atena (în agora) unde se întruneau
pritanii ca să ia masa în comun; cel de ia
Sparta, care servea drept sală de concerte
şi î n c ă multe altele, menţionate .în s p e c i a l
de Pausanias în Descrierea Greciei.
Ca elemente comune pentru toţi aceşti
tholoi, menţionăm forma circulară şi acope-
rişul ciudat în formă de con, de la care le
vine şi numele. Se deosebesc î n s ă mult între
ei prin g r i j a cu care au fost construiţi: cei
din Delfi şi Epidaur erau î n c o n j u r a ţ i de
un cerc de coloane, detaliu absent la alţi
tholoi; cei mai frumoşi erau de marmură
sau de cărămidă (de exemplu cel de la Atena).
Interiorul era o sală mai mult sau mai puţin
vastă, cu s t î l p i de lemn, care susţineau grin-
zile plafonului (ca laAtena); cel de la Epidaur
are trei culoare înguste concentrice sub
podea, pe care arheologii şi le explică cu
greu. Trebuie să mai adăugăm că pe unele
monumente apar reprezentaţi tholoi foarte
m i c i , oferiţi ca ex-voto-uri defuncţilor sau
divinităţilor.
Se pare deci că, n e g l i j î n d aceste diferenţe
de detaliu, tho/os-ul nu trebuie considerat
o fantezie arhitecturală, ci o clădire legată
de anumite credinţe funerare şi de cultele
htonice. După cea mai recentă interpretare,
care pare şi cea mai verosimilă, t/io/os-ul
din Epidaur nu era altceva d e c î t mormîntul
lui Asclepios, stăpînul sanctuarului, eroul
fulgerat de Zeus î n a i n t e de a fi primit printre
zei. Nu orice tholcs era un mormînt, dar se
pare că, cel puţin la origine, fiecare a avut
o oarecare legătură cu cultul eroilor.
P. D.
T H R E N O S. Poem care exprimă tristeţea
doliului [vezi Poezia lirică],
552
T I E S T E [THYESTES]. Grecii au
făcut nişte f i i n ţ e legendare din personajele
care poate au existat în realitate în epoca
în care s-a instalat puterea miceniană. Aven-
turile care se pun pe seama lor ne lasă să
presupunem un c l i m a t de violenţă, care
η-are nimic neobişnuit pentru perioada de
la î n c e p u t u r i l e societăţii războinice şi aristo-
cratice, Tieste era fiul lui Pelops şi al Hipo-
damiei. A fost înlăturat de la putere de către
fratele său mai mare Atreu, strămoşul cele-
brei familii a atrizilor. Intre cei doi fraţi
s-a născut o ură de moarte, Tieste avea trei
fii, pe care i-a ucis Atreu. Invitîndu-l pe
Tieste la un ospăţ sub pretextul împăcării,
i-a servit n e f e r i c i t u l u i tată pe propriii săi
copii. Tieste a fugit din ţară, fără să se poată
răzbuna pentru această c r i m ă . Un fiu al
său, care scăpase cu v i a ţ ă , I-a omorît pe
Atreu. P. D.
T I R A N , T I R A N I E . Dintre toate for-
mele de guvernămînt pe care le-au cunoscut
grecii, cea mai sever judecată de către ei
î n ş i ş i a fost tirania. Prin acest c u v î n t ei
înţelegeau că puterea este exercitată de un
om ajuns la conducere prin violenţă. Un
astfel de regim, lipsit de orice fundament
legal şi religios, nu putea să pară decît scan-
dalos; retorii şi filozofii l-au condamnat.
Totuşi succesul pe care I-a cunoscut în Grecia
tirania dovedeşte că răspundea unor cerinţe
reale: majoritatea cetăţi lor greceşti au trecut
prin acest regim, în cursul secolelor al Vll-lea
şi al Vl-lea, pentru o perioadă medie de două
sau trei generaţii. Dintre centrele cele mai
importante au făcut excepţie Argosul şi
Sparta, Egina şi Teba. Altminteri, tirania
s-a răspîndit pretutindeni, de pe coasta anato-
liană p î n ă în S i c i l i a şi în Grecia Mare, unde
a persistat mai mult ca oriunde. S i c i o n a i-a
avut pe Ortagorizi ; Corintul pe Cipselos
şi pe descendenţii săi ; Atena pe Pisistrate şi
pe fiii lui; Samosul pe Poiicrat, şi enume-
rarea ar putea continua încă. Modelul şi
tehnica loviturii de stat se pare că veneau din
 L i d i a ; un bărbat energic, reputat prin naş-
tere sau prin succese m i l i t a r e , aduna o ceată
de b ă t ă u ş i , care puneau mina pe conducători
şi dezarmau pe cetăţeni prin v i c l e n i e sau cu
forţa. Apoi se făcea ales într-o magistratură
mai importantă, care î i a s i g u r a f r î n e l e sta-
t u l u i ; uneori prefera să guverneze printr-o
persoană interpusă, care de obicei nu lua
titlul de tiran. Instalarea ia putere a acestor
uzurpatori a fost favorizată de mizeria
populaţiei, exploatată în fiecare oraş de
nobilii lacomi, care-şi î m p ă r ţ i s e r ă moşţe.
nirea rămasă de la regi. Hesiod descrie î n
Munci si zile nedreptăţile şi abuzurile care
se comiteau a t u n c i : sentinţele se cumpărau
cu bani şi ţăranii erau î n g l o d a ţ i în datorii,
lucru care îi făcea uneori să-şi piardă liber-
tatea. Nici legislatorii cei mai înţelepţi,
de exemplu Solon, n-au reuşit să îmbună-
tăţească s i t u a ţ i a prin mijloace obişnuite.
Pretutindeni t i r a n i i se s p r i j i n e a u pe mulţi-
mea dezmoşteniţilor. Ei asigurau fiecăruia,
prin procedee brutale, mijloacele necesare
traiului şi rezolvau — nu ştim î n s ă c u m — pro-
blema raporturilor dintre debitori şi credi-
tori. Ei fixau pe ţărani de pămînturile lor
şi ameliorau condiţiile de viaţă, î n m u l ţ i n d
lucrările de utilitate publică, construind
mai ales apeducte şi f î n t î n i . Duşmanii lor
cei mai înverşunaţi erau nobili i , ' c a r e deza-
probau acest lucru, numindu-l demagogie.
Tiranii au reuşit să î n f r î n g ă această opozi-
ţie, prin c o n s t r î n g e r e sau prin a b i l i t a t e — aşa
cum a făcut mai t î r z i u Ludovic al XlV-lea.
care i-a moleşit pe nobili într-un v î r t e j de
sărbători. Unul dintre rezultatele cele m a i
fericite ale acestei politici a fost o explozie
fără precedent a artei şi l i t e r a t u r i i ; t i r a n i i
î ş i disputau poeţii şi m u z i c i e n i i . De exemplu,
Anacreon a fost chemat la Atena tocmai din
Samos, Pisistrate a stimulat mai mult d e c î t
oricare altul gustul pentru o viaţă străluci-
toare. Dar n i c i a i c i şi n i c i în alte domenii,
modul său de a a c ţ i o n a nu I-a deosebit de
c e i l a l ţ i t i r a n i . Aproape toţi procedau după
aceleaşi p r i n c i p i i : se s p r i j i n e a u unii pe alţii,
făceau a l i a n ţ e de familie prin căsătorii, î ş i
făceau s e r v i c i i reciproce, ca într-un fel de
S f î n t ă A l i a n ţ ă . T i r a n i i nu doreau războiul,
fiindcă ş t i a u că puterea lor era legată în mare
parte de prestigiul lor şi că o î n f r î n g e r e ie-ar
fi fost fatală. Nici o t i r a n i e η-a durat prea
mult. V i s u l d i n a s t i c al uzurpatorilor nu s-a
realizat, poate t o c m a i f i i n d c ă prosperitatea
pe care au căpătat-o cetăţile în timpul lor
a făcut ca dorinţa de libertate a cetăţenilor
să d e v i n ă mai v i e . P. D.
T I R A N O C T O N I I [TYRANNOK-
TONES]. î n 514, a t e n i e n i i Harmodios
şi A r i s t o g e i t o n l-au o m o r î t pe t i r a n u l Hi-
parh, unul dintre cei doi fii ai lui Pisistrate.
Deşi a c ţ i u n e a lor a fost inspirată de motive
personale, ei au fost totuşi consideraţi ca
nişte eliberatori ai patriei ş i , imediat ce
s-a i n s t a l a t democraţia, în 510, Antenor, cel
mai mare sculptor din Atena, a executat în
bronz un grup care-i reprezenta. Fiindcă
s t a t u i l e au fost luate ulterior de perşi, a
fost sculptat în 477 un alt grup, de către
Critios şi Nesiotes şi expus în agora. Uci-
g a ş i i tiranului — acesta este sensul cuvîntu-
lui tiranoctoni — au rămas î n ochii atenienilor
s i m b o l u l patriotismului şi al dragostei pentru
libertate. P. D.
T l R E S l A S. Pe c î n d era t î n ă r , tebanul
Tiresias o z ă r i s e pe Atena goală, f ă c î n d baie
într-un r î u . Deşi s a c r i l e g i u l a fost involuntar,
T i r e s i a s a fost pedepsit cu pierderea vederii.
Orbirea nu I-a î m p i e d i c a t î n s ă să vadă în
v i i t o r şi el a fost cei mai cunoscut dintre toţi
profeţii legendari. Ca să-l consulte post
mortem, U l i s e a evocat umbrele din infern.
P. D.
TIRINT [T l R Y N S], Este unul din
marile nume ale l u m i i aheene. Se spunea
că a fost î n t e m e i a t de Proetos, fratele lui
A c r i s i o s , regele A r g o s u l u i , şi construit de
Ciclopii din Licia. Printre s u v e r a n i i săi
se numărau Perseu si Euristeu, la ordinul
553
 Tirint. Cazemate miceni-
ene d in secolu l al X Ill-lea.
Foto Muller-Brunke.

Tirint. Zidul de incintă, ve-

deredinspre vest.Foto Hassia.

554
 căruia Heracles şi-a îndeplinit muncile.
Oraşul, aşezat pe o colină lungă de trei sute
de metri, pe coasta golfului Argolida, a fost
locuit încă din mileniul III. Pe culme se ridica
atunci locuinţa c i r c u l a r ă a unui şef, cu o
înfăţişare foarte modestă, şi e posibil ca
aşezarea să se fi întins şi în cîmpia vecină,
în sec. al XVl-lea, exista un palat mai impo-
zant, al cărui plan nu-l cunoaştem, şi o
acropole înconjurată de un zid de apărare.
In sec. al XlV-lea — al Xlll-lea, fortifica-
ţiile au fost extinse şi reconstruite ş i , p î n ă
la urmă, oraşul a ajuns să aibă o incintă
triplă, etajată din v î r f u ! colinei p î n ă în
cîmpie. Din această perioadă — cea mai
înfloritoare pentru cetate — datează şi
palatul ale cărui ruine mai supravieţuiesc.
,,O mică grămadă de pietre mari", astfel
caracteriza Edmond About Tirintul. Butada
e demnă de un turist ireverenţios şi grăbit,
care nu vrea să se abată din drum ca să vadă
locul mai strălucit decît toate celelalte. Dar
e deajuns să urci panta abruptă a acropolei,
ca să ai sub ochi ruinele impunătoare ale
unei fortăreţe miceniene din cele mai bine
conservate. Pe o rampă lată de 4,70 m, acce-
sibilă carelor, se ajungea la prima poartă,
care dădea spre un coridor cuprins între
două ziduri. Coridorul ducea la intrarea
fortificată a terasei superioare, asemănă-
toare probabil cu Poarta Leilor de la Micene.
După terasă urma un propiieu monumental,
prin care intrai în palatul propriu-zis, cu o
curte de onoare, un megoron şi un altar, cu
o sală de baie şi mai multe încăperi anexe.
Din aceste construcţii n-au mai rămas decît
fundaţiile, în schimb s-au păstrat bine şi
sînt foarte impresionante sistemele de caze-
mate, galeriile acoperite şi marile subte-
rane care, fiind săpate în stîncă sub terasa
de la intrare, au jucat în viaţa militară a
fortăreţei un roi foarte important. Dar
nimic nu egalează impresia covîrşitoare pe
care o simţi în faţa fortificaţiilor, groase de
?apte pînă la zece metri şi construite din
Alocuri enorme (sînt îngrămădite unele
peste altele, dar în alte părţi zidarii le-au
cioplit cu grijă, au ajustat rosturile şi au
îmbrăcat zidul cu un parament regulat).
Fortificaţiile s î n t construite cu pricepere,
ca să urmeze accidentele de teren; au bas-
tioane, ieşinduri şi semilune, ale căror cali-
tăţi defensive sînt şi azi admirate de spe-
cialişti. P. D.
T I R T E U [T Y R TA 10 S]. Poet din
sec. al Vll-lea, originar din Afidnai, î n s ă nu
se ştie dacă e vorba de Afidnai din Atica sau
de omonimul său din Laconia. în orice caz.
Tirteu a trăit la Sparta. Erau celebre marşu-
rile sale, un fel de peanuri pe care soldaţii
le c î n t a u cînd porneau la atac, dar mai ales
elegiile [vezi P o e z i a l i r i c ă ] . Tirteu
este mai î n t î i de toate un „dătător de ener-
gie", în special de energie războinică, aşa
cum putea să-şi dorească Sparta, oraş prin
excelenţă războinic. R. F.
T l S l A S. Retor sicilian, elevul lui Corax
[vezi R e t o r i c a ] .
T I T A N I I . Titanii nu trebuie confundaţi
cu Giganţi i ; genealogiile divine îi descriu ca
făcînd parte dintr-o generaţie mult poste-
rioară. Ei s î n t cei şase băieţi pe care Gaia
i-a avut cu Uranos. Cel mai important este
Cronos, tatăl lui Zeus. Titanul Oceanos I-a
ajutat pe Zeus în lupta sa pentru cucerirea
puterii supreme. P. D.
T O A L E T A . Vezi B ă i , B i j u t e r i i ,
încălţăminte, Pieptănătură,
Evantai, Farduri, Oglindă,
Umbrelă, Parfumuri, îmbră-
c ă m i n t e.
T O R T U R A . Tortura era aplicată scla-
vilor care trebuiau să depună o mărturie în
faţa justiţiei [vezi J u s t i ţ i e ] ,
T R A C l A. Chiar atunci c î n d Filip al
ll-lea a cucerit Tracia, transformînd-o într-o
555
 posesiune a suveranilor macédonien! (ulte-
rior a devenit provincie romană), această
regiune η-a fost socotită o parte a Greciei.
De altfel, grecii nu se aventurau niciodată
pînă în această ţară muntoasă şi sălbatică,
ce se întindea spre nord pînă la Dunăre, iar
spre est pînă la Marea Neagră. Ţăranii şi
vînătorii care o locuiau aveau obiceiuri
aspre, vorbeau o limbă fără nici o legătură
cu greaca şi aveau zei proprii, dintre care
numai unii au fost introduşi încetul cu
încetul în panteonul elenic. Erau divizaţi
în triburi războinice şi erau conduşi de regi.
Tracia era bogată în metale, în lemn, în
viţă de vie, în cereale. Ea furniza sclavi şi
mercenari. Prin intermediul coloniştilor,
care, începînd din sec. al Vll-lea, s-au insta-
lat pe coastele Mă rii Egee, ale Mării de Mar-
mara şi ale Mării Negre, între lumea greacă
şi Tracia s-au creat legătu ri comerciale.
Suveranii traci ţineau mult la independenţa
lor ; anumite încercări ale at en i en i lor şi spar,
tanilor de a pune m î n a pe minele din Pangeu
au fost respinse cu hotărîre. Chiar Filip
şi Alexandru şi-au impus cu greu autoritatea
asupra acestui popor turbulent. P. D.
T R A G E D I E . Originea şi chiar numele
tragediei („Cîntecul ţapului") s î n t obscure.
S-ar putea să fie vorba de un cor eare cînta
şi dansa cu ocazia sacrificării unui ţap oferit
lui Dionisos, zeul teatrului. S-a presupus
de asemeni că satirii din cortegiul dionisiac
erau interpretaţi de corişti deghizaţi în
ţapi. în orice caz, corul circular care c î n t a
şi dansa ditirambi i [vezi P o e z i a l i r ί-
ο ă] este acela care a dat naştere tragediei.
Ditirambul era cîntat şi dansat de cor în
l'urul altarului lui Dionisos, numit thymele.
in teatrele din epoca c l a s i c ă acest altar a
rămas in centrul orc/testrc·/ circulare, pe
care va dansa şi va c î n t a corul tragic [vezi
T e a t r u ] . Anumiţi ditirambi, c a poemul
al X V I I I - l e a de Bahilide, intitulat Tezeu,
cuprindea un dialog î n t r e cor şi un personaj
care nu era un simplu recitator; acest rol îl
556
deţinea aici Egeu, tatăl lui Tezeu. După tra
diţie, atenianul Tespis, originar din demos-ul
Icaria, aproape de Maraton, ar fi pus pentru
prima oară în scenă o acţiune cu adevărat
dramatică.
Grecii au avut totdeauna instinctul de a
mima. Ceremoniile ceie mai vechi cuprin-
deau adevărate „tablouri vivante", care re-
prezentau un episod din legendele zeilor sau
ale eroilor, de pildă, la Delos „dansul coco-
rului", în amintirea drumului întortocheat
străbătut de Tezeu în labirintul din Creta,
iar la Delos „Septerionul", care reprezenta
lupta lui Apolon cu şarpele Python şi puri-
ficarea zeului la Tempe, într-un anumit sens
tragedia poate proveni şi din „drama epică":
la Homer, recitativul este adesea întrerupt
de discursurile şi dialogurile personajelor.
Ditirambul lui Arion [vezi numele] datorează
mult epopeii.
După spusele lui Horaţiu din Arta poetico,
Tespis a călătorit — cu o căruţă — cu repre-
zentaţiile sale tragice prin toată Atica, din
orăşel în orăşel, mai înainte de a juca la
Atena. El însuşi era actorul, pe atunci unul
singur, şi tot el îndeplinea funcţiile multiple
de antreprenor de spectacole, de autor,
regizor şi maestru de balet. Toate acestea
se petreceau la începutul tiraniei lui Pisis-
trate, prin 560. Dar instituirea concursului
de tragedie la Dionisiile orăşeneşti datează
cam din anul 530. în timpul lui Tespis, sau
puţin după el, s-a încetăţenit obiceiul de a
reprezenta s u c c e s i v trei episoade ale acele-
iaşi legende. Fiecare dintre aceste episoade
era o tragedie şi ansamblul lor forma o trilo-
gie. La acestea se adaugă şi a patra piesă,
care se referă în s p e c i a l la legenda lui Dio-
nisos; aici corul era alcătuit din satiri,
t o v a r ă ş i i lui Bahus. Această piesă a devenit
drama satirica, care a transformat trilogiile
tragice în tetralogii. Obiceiul trilogiei înlăn-
ţuite a fost repede părăsit în sec. al V-lea şi
drama s a t i r i c ă va fi adesea înlocuită cu o
tragedie de un tip deosebit, ca Aicesto lui
Euripide, unde corul satirilor nu mai există.
 Singura trilogie complet conservată este
O rest io lui Eschil, iar singura dramă s a t i r i c ă
care ne-a parvenit intactă este Ciclopul lui
Euripide.
Frinihos, care era, ca şi Tespis, din Atena,
avea un singur actor, care putea să joace
succesiv mai multe personaje diferite. Acţiu-
nea pieselor sale era aproape inexistentă, dar
atenienii şi-au amintit mult timp de dulceaţa
şi armonia cîntecelor intonate de corul său.
Subiectele majorităţii pieselor lui Frinihos
erau luate din legende, dar el a deschis un
drum nou, reprezentînd la Atena, după 494,
Cucerirea Miletului, care a produs o emoţie
puternică. După bătălia de la Salamina, a
compus altă piesă inspirată din actualitate:
Fen/c/ene/e, un fel de schiţă care anticipa
Perşii lui Eschil.
Eschil a dat reprezentaţiilor tragice o
strălucire nouă. El a adăugat al doilea actor,
deuterogon/stes, subordonat protogom'st-ului ;
cînd tînărul Sofocle a mărit numărul actorilor
la trei, Eschil s-a grăbit să-i urmeze exemplul
şi să întrebuinţeze şi el tr/togon/st-ul. Nici-
odată tragedia greacă η-a avut mai mult de
trei actori, fiecare interpretînd pe rînd mai
multe roluri; poetul însă folosea figuranţi
muţi. Sofocle a renunţat definitiv la trilogia
înlănţuită; diminuînd importanţa bucăţilor
lirice cîntate de cor, a mărit totuşi numărul
coriştilor de la doisprezece la cincisprezece,
în s f î r ş i t , Euripide a fost primul care a
introdus, ca procedeu de expoziţiune, pro-
logul — comod, dar artificial: la începutul
tragediei un zeu sau un personaj al dramei
anunţă spectatorilor subiectul piesei şi rezu-
mă evenimentele anterioare acţiunii. R. F.
T R A L E S [T R A L L E S]. Traies, Aidin de
azi, este un oraş din Caria, care a căpătat o
oarecare importanţă abia în epoca elenistică
şi romană. El apare menţionat pentru prima
oară la Xenofon. Mai apoi a primit numele
de Seleucia pe Meandru ş i , în 133, a trecut
în stăpînirea Imperiului roman. Centru
agricol, făcînd în special comerţ cu Miletul,
căruia îi trimitea produsele recoltate de pe
c î m p i a foarte bogată care îl înconjoară, la
Traies s-a dezvoltat in epoca e l e n i s t i c ă o
şcoală a r t i s t i c ă , foarte fidelă idealului clasic.
P. D
T R A S I B U L [TH R A S Y B U L O S].
Fără a fi un personaj de prim rang, Trasibul
a jucat în v i a ţ a Atenei un rol decisiv la un
moment dat. în timpul războiului pelopo-
neziac, el a condus cu abilitate anumite
operaţii împotriva Spartei, l-a susţinut pe
Alcibiade şi, c î n d cei Treizeci de Tirani au
înăbuşit regimul democratic, s-a refugiat
împreună cu alţii la Teba. De aici a condus
o mişcare de eliberare: in decembrie 404 a
pus în mişcare un grup de exilaţi, ca să cuce-
rească un punct de frontieră de la File, apoi,
cu sprijinul a numeroşi partizani, a pus
mina pe Pireu. Cei Treizeci de Tirani l-au
atacat, au fost î n s ă bătuţi şi această înfrîngere
a dus la căderea Tiraniei (ianuarie 403).
Trasibul a contribuit atunci la restaurarea
democraţiei. După ce a recomandat conce-
tăţenilor săi o atitudine prudentă faţă de
cuceritorii spartani, după 395 i-a îndemnat
să-şi ia revanşa şi a propus o alianţă cu Teba.
Lupta cu Sparta fiind reluată în 394, a coman-
dat contingentul atenian în bătălia de la
Nemeea. A fost î n v i n s şi a stat c î t v a timp
departe de arena politică. Şi-a recîştigat
în 389 prestigiul, c î n d , în fruntea a patruzeci
de vase, a readus sub dominaţia ateniană
cetăţile din nord (Tasos, Samotrace şi Bi-
zanţ). Gloria a fost efemeră, căci în 388, c î n d
a căzut în cursul unui atac-surpriză, ate-
nienii l-au rechemat, ca să dea socoteală
de jafurile de care se făcuse vinovat. P. D.
T R I B . Prin cuvîntul pby/e, tradus de noi
prin ,,trib", grecii denumeau organizaţii
foarte diferite, în funcţie de epocă.
La început, phylai erau grupări etnice a
căror origine se pierde în noaptea timpuri lor ;
ele reuneau, dacă nu pe toţi descendenţii
aceluiaşi strămoş, măcar pe participanţii
557
 la acelaşi cult şi s-au menţinut p î n ă la sfîr-
ş i t u l epocii arhaice. C î n d ionienii au invadat
Peninsula Balcanică, erau împărţiţi în patru
triburi; dorienii, veniţi mai tîrziu, aveau
trei triburi. Această împărţire quadri- şi
tripartită persistă şi după dispersarea celor
două popoare în lumea mediteraneană; ea
va dăinui p î n ă la întemeierea coloniilor din
sec. al Vll-lea. Fiindcă în momentul invaziei
cuceritorii nu puteau introduce pe autoh-
tonii î n v i n ş i în triburile constituite în jurul
cultelor ancestrale, ei au constituit triburi
suplimentare, pe care au încercat să le
menţină într-o condiţie de inferioritate;
exemplul Sicionei este tipic în acest sens.
Aceste noi creaţii, care răspundeau unor
cerinţe politice şi nu aveaxi o origine reli-
gioasă, marchează o primă etapă în transfor-
marea conceptului de trib, transformare
care şi a găsit rezolvarea în Atica, în u l t i m i i
ani ai sec. al Vl-lea.
într-adevăr, Clistene, în dorinţa sa de a
da ţării o constituţie democratică şi de a
sfărîma cadrele tradiţionale ale societăţii,
a împărţit pe concetăţenii săi în zece triburi,
fără legătură cu vechile diviziuni. Fiecare
dintre aceste phyla! era pusă sub patronajul
unui erou desemnat de Pythia, a cărui sta-
tuie se ridica la Atena în agora. Pe piedestalul
acestor statui erau afişate actele referitoare
la tribul respectiv. Triburile erau grupări
teritoriale şi administrative. Fiecare cuprin-
dea cetăţeni din trei districte: primul era
din oraş şi de la periferie, al doilea de pe
litoralul Aticii (Poralia), iar al treilea din
c î m p i a şi din munţii din interior (Mesogoia
şi Diacria). Astfel se găseau grupaţi în ace-
laşi organism oameni de origini şi cu interese
foarte diferite, lucru care ducea la distrugerea
tradiţiilor locale.
Tribul, alcătuit din trei componente dife-
rite, devine celula administrativă şi politică
a noului stat. Această celulă se bucură de o
autonomie relativă, cu organizaţia sa reli-
gioasă instalată în sanctuarul eroului pro-
tector, cu resurse şi cu buget proprii, cu
558
adunările sale deliberative. După sistemul
decimai al triburilor se modelează şi insti-
tuţiile cetăţii: astfel, fiindcă triburile s î n t
în număr de zece, anul se împarte în zece
pn'ton//; cit timp durează fiecare pritanie,
tribul căruia îi vine rîndul exercită pute-
rea executivă prin intermediul celor cincizeci
de delegaţi t r i m i ş i de el în „Consiliul celor
c i n c i sute" (Bule); din acelaşi motiv e x i s t ă
zece regimente de hopliţi şi zece escadroane
de cavalerie, ş i , tot din aceeaşi cauză, sînt
zece strategi, zece trezorieri şi alţi magis-
traţi. Din acest moment, singura legătură cu
tribul cu caracter etnic şi religios din timpu-
rile primitive rămîne numele. P. D.
T R I P T O L E M [T R l P T O L E M O S].
Deşi legenda are mai multe variante, se pare
că Triptolem a fost fiul mai mare al regelui
din E l e u s i s , Celeus. Cînd Demeter a trecut
prin acest oraş în căutarea fiicei sale, a
apreciat ospitalitatea care i s-a acordat, cu
atît mai mult cu cît nu peste tot a fost bine
primită. Cînd a găsit-o pe Kore, drept mul-
ţumire a încredinţat t î n ă r u l u i Triptolem
misiunea de a face cunoscut oamenilor grîul.
Un relief celebru din Eleusis reprezintă pe
cele două zeiţe î n m î n î n d tînărului spicul
sacru. Ca să-i uşureze misiunea, ele i-au dat
lui Triptolem — pe care unele imagini ni-l
prezintă cu barbă — un car tras de dragoni
înaripaţi. P.D.
T R O I A . Oraşul Troia, numit şi IIion, era
situat în A s i a Mică. aproape de mare, la
gurile Dardanelelor, într-un punct de unde
locuitorii săi puteau să supravegheze tra-
ficul maritim dintre Marea Egee şi Marea de
Marmara. Acolo cei ce se temeau de traver-
sarea grea a s t r î m t o r i i puteau s ă - ş i debarce
mărfurile şi să le î m b a r c e din nou, după ce
scăpau de traversarea periculoasă, mergînd
o anumită distanţă pe uscat. Astfel se explică
prosperitatea pe care a cunoscut-o Troia la
sfîrşitul mileniului III şi de mai multe ori în
cursul mileniului II.

în 1870, germanul Schliemann, entuzias-
mat de epopeile homerice, a hotărît să-şi
consacre averea şi timpul explorării acestei
aşezări. Graţie unor cercetări care continuă
pînă azi, s-a putut stabili că pe acelaşi teri-
toriu s-au succedat numeroase oraşe; acest
loc este un pinten stîncos care domină o
c î m p i e , străbătută de apele calme ale rîului
Simois, Cel mai bogat dintre oraşe, al doilea
cronologic, datează din sec. al XXII-lea.
înconjurat de fortificaţii puternice, el con-
ţinea tezaure artistice cam rudimentare ca
factură, dar de o valoare materială conside-
rabilă. Acesta era fără îndoială tributul cerut
negustorilor de regii care aveau sub controlul
lor strîmtoarea. Aspectul locuinţelor acestor
suverani nu se potriveşte de loc cu o opulenţă
Triptoiem pe carul său înaripat, ţinînd spice de g r î u în
mînă. Detalii de pe un /ec/t atribuit pictorului
„din B e r l i n " . Circa 490-480. Muzeul din Siracula.
Foto Leonard von Λ ί α ι ί .
a t î t de mare. La adăpostul zidurilor uriaşe
care înconjurau palatul se ridicau clădiri
izolate, alcătuite în general dintr-o simplă
încăpere, precedată de un vestibul. Trebuie
să aşteptăm Troia, al cărei asediu l-a povestit
Homer, ca să găsim un oraş de o importanţă
aproape egală: este al şaptelea, plecînd de
la straturile cele mai adînci ; straturile
intermediare nu prezintă prea mare inte-
res. Se pune întrebarea de cînd datează
această Troie homerică. După tradiţia antică
ea a fost distrusă de aheii lui Agamemnon
în 1183, dar unii cred azi că faimosul război
troian s-a desfăşurat la începutul sec. al
XlV-lea. Aşezarea η-a mai fost locuită decît
de grupuri foarte puţin importante pînă în
epoca romană, c î n d cetatea, sub numele de
Ilion novum, joacă un oarecare rol în viaţa
provincială a acestei regiuni din Asia Mică.
P. D.
T R O I A N ( R Ă Z B O I U L ) , î n istoria
a t î t de frămintată a popoarelor egeene din
mileniul II, războiul troian este singurul
episod care a lăsat o urma adîncă în am intirea
grecilor, singurul omogen, construit logic.
Realitatea sa istorică η-a fost pusă la îndoială
de cei v e c h i ; noi cei de azi, chiar dacă nu
credem orbeşte în povestirile lui Homer şi
ale tragicilor, trebuie să recunoaştem, graţie
descoperirilor din ultima sută de ani, că
scepticismul unor s a v a n ţ i din sec. al XlX-lea
era nejustificat şi că războiul troian nu e o
invenţie poetică, ci corespunde în linii mari
cu nişte evenimente reale. Se discută foarte
mult dacă ele au avut loc la începutul sec. al
Xll-lea, aşa cum admite t r a d i ţ i a cea mai
răspîndltă (Eratostene data cucerirea oraşu-
lui în anul 1183), sau mult mai devreme,
către începutul sec. al XlV-lea. Cert este că
aşezarea Ţroiei a fost identificată şi că oraşul
559
Hector luîndu-şi rămas bun de la Andromaca. Detaliu de pe un crater calcidic. Circa 530 — 525. Muzeul
von Wagner. Wurzburg, Foto Hirmer.
acesta, care ocupa al şaptelea nivel strati-
grafie, a fost distrus de un incendiu, într-o
vreme cînd în Grecia domnea civilizaţia
miceniană. Săpăturile arheologice au arătat
că ruinele principalelor oraşe miceniene
corespund cu cetăţile menţionate d e H o m e r c a
fiind cele mai importante. Mai mult, imagi-
nea pe care ///oda ne-a dat-o despre armata
şi poporul grec nu e contrazisă, ci dimpotrivă
confirmată, de cercetările savanţilor mo-
derni. Fără să acordăm acestui episod impor-
tanţa pe care i-o atribuiau cei vechi, fără
a face din poemele homerice un tratat de
istorie şi fără să credem orbeşte în toate
legendele născute în jurul eroilor, trebuie
să recunoaştem că în spatele acestei tradiţii
se ascunde o bună parte de adevăr. Cit
anume, este o probtemă care nu va fi poate
niciodată soluţionată.
Totul a început în ziua c î n d Hermes, la
porunca lui Zeus, a adus în faţa lui Paris pe
cele trei zeiţe care se certau pentru mărul
56Q
Martin
aruncat de Eris (Discordia) în mijlocul lor,
spunînd că îl oferă celei mai frumoase dintre
ele: Hera, Atena şi Afrodita. Paris, fiul lui
Priam, regele Troiei, a ales-o pe Afrodita,
care i-a promis ca recompensă dragostea
Elenei, soţia lui Menelau, regele Spartei.
Era atît de frumoasă, î n c î t Tindar, tatăl
său, î n a i n t e de a o căsători cu Menelau, i-a
pus pe numeroşii şi nobilii pretendenţi la
m î n a ei să tăgăduiască că-i vor veni în ajutor
fericitului soţ, dacă cineva îi va răpi soţia.
Alegerea nefiind încă făcută, toţi au depus
jurămîntul cerut, gîndindu-se fiecare că dacă
norocul îl va favoriza, va profita de ajutorul
foştilor s ă i rivali. După ce a ales-o pe Afro-
dita, Paris a plecat la Sparta întovărăşit de
Eneas, ca să capete răsplata pentru arbitra-
jul său. Menelau I-a primit bine, dar, nevoit
să plece în Creta, a lâsat-o pe soţia sa să
aibă grijă de oaspeţii troieni, î n c u r a j a t ă de
Afrodita, Elena s-a lăsat sedusa şi Paris a
luat-o cu el, împreună cu averea lui MeneUu
(după unele versiuni). Cei doi amanţi s-au
adăpostit la Troia, iar Paris şi-a reluat locul
în palatul lui Priam, printre cei cincizeci de
fraţi ai săi, întors la Sparta, Menelau n-o
mai găseşte pe Elena; atunci le reaminteşte
foştilor pretendenţi jurămîntul făcut şi adună
astfel pe cei mai de seamă comandanţi greci.
Nu este nevoie să mai subliniem caracterul
legendar al acestui episod. Cei vechi l-au
acceptat, ca şi restul, dar numai în poveştile
cu zîne şi în romanele cavalereşti prinţii se
coalizează ca să restituie soţului o soţie
frumoasă, dar infidelă.
Vom fi însă mai puţin sceptici în privinţa
expediţiei propnu-zise, indiferent de cauzele
care au provocat-o: dorinţa de hegemonie
sau necesităţile economice. Conducerea ope-
raţiilor a fost încredinţată regelui cu cel
mai întins domeniu şi cu armata cea mai
puternică. Acesta era Agamemnon, care
domnea, din palatele sale din Argos şi Mi-
cene, asupra Argolidei si poate şi a altor pro-
vincii din Peloponez. Fireşte, nimeni nu
τ mm
ne obligă să acceptam detaliile cumplite
pe care ni le-au transmis cei vechi, totuşi
putem crede că Atreu, tatăl lui Agamemnon,
a uzurpat tronul fratelui său Tieste, pe care
l-a izgonit cu brutalitate, şi că familia sa
avea pe conştiinţă mai multe crime. Aga-
memnon s-a căsătorit cu Clitemnestra, sora
Elenei, cu care era de două ori cumnat, prin
Elena şi prin Menelau, născut din acelaşi
tată ca si el. Principalii comandanţi în subor-
dinele sale erau Nestor, regele Pilos-ului,
Ulise, regele Itacăi, Ahile, venit din Tesalia,
Aiax, fiul lui Oileu, comandantul locrienilor,
şi un alt Aiax, fiul lui Telamon — eroul de
la Salamina —, cretanul Idomeneu şi încă
mulţi alţii, a căror enumerare ar cere mult
spaţiu. Fiecare aducea cu sine pe credin-
cioşii şi pe soldaţii săi, precum şi corăbiile
necesare transportului unei armate care
trebuie să fi fost foarte numeroasă. Adunarea
s-a făcut la Aulis, pe coasta atică, în faţa
Eubeei. Cu toate că prorocul Calhas socotea
că semnele sînt favorabile pentru succesul
Aiax purtînd cadavru l
lui Ahile. Detaliu de
pe toarta V os ui ui Fran-
cois. Circa 570. Mu-
zeu l Arheologic din
Florenţa, FotoHirmer.
561
 Cucerirea Troiet. Detaliu de pe o cupă de Bngos. Circa 490. Muzeul Louvre.
expediţiei, totuşi plecarea a fost împiedicată
de marea prea· liniştită. Ca să se ridice
vînturile, a spus Calhas, trebuie ca Aga-
memnon, comandantul expediţiei, să-şi sacri-
fice propria fiică, pe Ifigenia, zeiţei Artemis,
care domnea în acele locuri. Agamemnon
l-a ascultat şi i-a cerut Clitemnestrei s-o
aducă pe Ifigenia la Aulis, amăgind-o cu
pretextul că vine să-şi cunoască mirele, pe
Ahile. Furia şi disperarea mamei cînd află
adevărata cauză a călătoriei, ezitările lui
Agamemnon, sfîşiat între îndatoririle sale
de comandant şi cele de tată, chinurile Ifige-
niei, care, după un prim moment de revoltă,
acceptă să moară pentru interesele grecilor —
toate acestea au inspirat marilor dramaturgi
unele dintre cele mai frumoase piese. Savanţii
de azi s î n t de părere că într-o religie primi-
tivă nu e exclus ca o expediţie militară să
înceapă cu un sacrificiu uman. Ceea ce nu
562
ştim e dacă a fost într-adevăr un sacrificiu
uman sau dacă locul Ifigeniei η-a fost luat —
cum spune altă versiune antică —· de o că-
prioară, pe care un preot a ucis-o pe altar;
în sfîrşit, nu ştim dacă Ifigenia η-a fost cumva
o zeiţă, confundată cu Artemis.
Zeiţa o dată îmblînzită, armata a putut
porni în largul mării, în drum spre Troia, a
fost abandonat în insula Lemnos, pe atunci
pustie, Filoctet, unul dintre comandanţi,
mirosul care se degaja din rana pe care şi-o
făcuse accidental era atît de puternic, î n c î t
tovarăşii săi nu l-au mai putut suporta.
Grecii au asediat Troia, dar oraşul acesta,
cei mai puternic de pe coasta anatoliană, n-a
căzut decît după zece ani. Troia era apărată
de ziduri enorme, vizibile pînă astăzi, iar
războinicii săi nu erau mai prejos în vitejie
decît grecii, în special Hector, din care Homer
a făcut unul din personajele cele mai pline
 de umanitate din Iliada. Primii nouă ani ai
expediţiei n-au lăsat nici o amintire, în
ultimul an a avut loc cearta dintre Ahile şi
Agamemnon, imortalizată de epopee, într-o
ambuscadă, Agamemnon a luat-o prizonieră
pe Hriseis, fiica preotului lui Apolon, Fiindcă
Agamemnon a refuzat răscumpărarea oferită
de tatăl ei, zeul a abătut ciuma asupra taberei
greceşti. La stăruinţele insistente ale armate
sale, care îi cerea să pună capăt epidemiei,
Agamemnon a fost constrîns s-o elibereze
pe Hriseis. Apoi a pretins ca Ahile să plă-
tească preţul acestei concesii, aşa că i-a
cerut-o pe Brizeis, cea mai frumoasă dintre
sclavele sale. La început Ahile a refuzat,
dar p î n ă la urmă a ascultat de comandantul
suprem şi s-a resemnat. Apoi s-a retras din
luptă şi s-a î n c h i s în cortul său, lăsîndu-i
pe greci să lupte fără el. Fiind singurul în
stare să-l înfrunte pe Hector, trupele lui
Agamemnon sufereau eşecuri unul după altul.
Atunci Patrocle, prietenul lui Ahile, a reuşit
să-l convingă să-i împrumute armele sale.
Cînd a apărut astfel echipat pe cîmpul de
bătaie, troienii l-au luat drept Ahile şi au
fost cuprinşi de spaimă. Hector însă a înaintat
spre el şi I-a omorît într-o luptă angajată
numai între ei doi. Ca să-şi răzbune priete-
nul, de a cărui moarte nu se putea consola,
Ahile s-a îmbrăcat cu o armură nouă, făcută
special pentru el de Hefaistos, a ieşit din cort,
I-a ucis pe Hector şi a t î r î t cadavrul lui în
jurul Troiei. Dar nici Ahile n-avea să supra-
vieţuiască mult prietenului său. Printr-o iro-
nie a soartei, cel mai puţin viteaz dintre
troieni I-a răpus pe eroul i n v i n c i b i l : cu o
singură săgeată trasă de departe în c ă l c î i ,
singurul punct vulnerabil al corpului său,
Paris a pus capăt vieţii şi faptelor lui Ahile.
Grecii au cucerit Troia nu prin forţă, ci
prin viclenie. Prefăcîndu-se că renunţă la
asediu, s-au urcat pe corăbiile lor, dar au
lăsat în faţa oraşului un uriaş cal de lemn, în
care se ascunseseră cei mai curajoşi dintre
comandanţi. Troienii, neţinînd seama de
avertismentele lui Laocoon, bucuroşi că
asediul s-a terminat, au introdus calul în
cetate. Noaptea, în timp ce troienii chefuiau,
grecii au ieşit din ascunzătoare, au deschis
porţile cetăţilor pentru tovarăşii lor întorşi
de pe corăbii şi a început un mare măcel.
Aeneas a reuşit să scape de moarte numai
prin fugă Regele î n s u ş i a căutat în zadar
refugiu la altarul zeilor, căci Neoptolem,
fiul lui Ahile, η-a avut milă de el. Degeaba
a încercat Andromaca, văduva lui Hector,
să-şi apere fiul, pe Astianax, căci pînă la
urmă copilul a fost şi el masacrat. Toţi
bărbaţii au pierit, iar femeile au fost luate
sclave. Profeta Casandra, fiica regelui, a
trebuit să-l urmeze în Argos pe Agamemnon
şi să împartă cu el destinul groaznic. Căci
victoria η-a pus capăt încercărilor prin care
trebuiau să mai treacă grecii. Menelau,
singur, sau aproape numai el, s-a întors
liniştit cu Elena la Sparta, o Elenă iertată,
cum inţită şi care, după cum ne spune Odiseea,
a purtat cu demnitate rangul de regină.
Asupra tuturor celorlalţi s-au abătut felurite
nenorociri: Ulise a rătăcit zece ani înainte
de a ajunge din nou în Itaca, Aiax din Sala-
mina s-a sinucis, fiindcă i s-a refuzat partea
din pradă pe care o revendica; omonimul său
a fost lovit de trăsnetul lui Poseidon, fiindcă
înfruntase pe zei. Dar soarta cea mai neno-
rocită a fost, fără îndoială, cea a Iui Aga-
memnon, în timpul absenţei sale, Clitem-
nestra a devenit amanta lui Egist. La întoar-
cere, Agamemnon a fost asasinat în baie de
cuplul adulterin. Nenorocirea care I-a lovit
şi crimele de care familia sa se făcuse vino-
vată au avut repercusiuni asupra copiilor săi :
asupra fiicei sale Electra şi asupra fiului său
Oreste, care, ca să-l răzbune, îi va ucide pe
Egist şi Clitemnestra şi-şi va pierde apoi
minţile.
Nu există evenimente cu un răsunet mai
mare în spiritul grecilor decît acest război,
în parte legendar. El nu numai că a dat naştere
///ode/', dar a servit drept temă tuturor poe-
ţilor tragici, a obsedat imaginaţia grecilor;
scriitorii s-au referit mereu la episoadele
563
sale, care i-au inspirat şi pe sculptori, încă
de la începuturile artei elenice şi pînă în
timpurile romane. Pictorii de vase nu s-au
p l i c t i s i t niciodată ă reprezinte pe eroii răz-
boiului troian şi aventurile lor.
Dacă nu l-ar fi inspirat pe Homer, poetul
ale cărui opere erau cunoscute de toţi grecii
încă din şcoală, războiul troian η-ar fi trezit
a t î t e a ecouri. Au fost desigur, în aceeaşi
perioadă, si alte conflicte, la fel de grave,
care n-au lăsat î n s ă nici o urmă. Din acest
unic episod cei vechi au făcut un simbol:
el reprezintă în ochii lor triumful civilizaţiei
elenice asupra barbarilor (în sensul antic
al cuvîntului), victoria civilizaţiei lor asupra
celei asiatice, în conflictele care vor opune
Orientul Occidentului, acest război va ră-
mîne exemplul tipic al victoriei luminii şi
demnităţii umane asupra obscurantismului.
P. D.
T U C l D l D E [T H U K Y D l D E S]. Is-
toric atenian (aproximativ 462—395). Era
fiul lui Oloros, înrudit cu familia lui Miltiade
şi a lui Cimon. Tucidide a moştenit de la
tatăl său minele de aur din regiunea r î u l u i
Strimon, în Tracia. Fiind bogat, a putut să
urmeze cursurile sofiştilor şi să se consacre
apoi unor cercetări îndelungate, în vederea
redactării operei sale despre războiul pelo-
poneziac. A cunoscut pe Anaxagoras, Anti-
fon, Gorgias şi Prodicos [vezi numele], în
430, s-a îmbolnăvit de ciumă. Ales în 424
strateg, a ajuns la Amfipolis prea tîrziu ca
să mai poată împiedica pe spartanul Brasidas
să cucerească oraşul, judecat, condamnat şi
alungat, Tucidide a rămas douăzeci de ani
în exil, pînă la s f î r ş i t u l războiului. Acest exil
a fost favorabil pentru opera sa, obligîndu-l
să aibă timp liber şi permiţîndu-i să se infor-
meze in ambele tabere.
Opera sa este neterrninată. Ea se opreşte
la evenimentele anului 411; ultima carte, a
opta, se pare că η-a fost revăzută şi pusă la
punct de autor. Povestirea va fi continuată
mai t î r z i u de Xenofon.
564
Deşi Tucidide s-a născut numai douăzeci
de ani după Herodot, concepţia sa despre
istorie este cu totul diferită. Prefaţa, în
care se afirmă de la început o metodă rigu-
roasă şi pozitivă, prezintă un tablou al Greciei
vechi. Autorul se străduieşte să extragă din
poemele homerice „sîmburele" de adevăr
pe care pot să-l conţină. Apoi expune prin-
c i p i i l e după care şi-a întreprins cercetările;
aceste principii s î n t foarte apropiate de cele
ale istoricilor moderni. Totuşi Tucidide pune
pe seama oamenilor de stat şi a strategilor
numeroase discursuri care nu reproduceau
exact cuvintele pronunţate de ei (ceea ce
autorul însuşi recunoaşte cu toată probita-
tea). Aceste discursuri s î n t pentru Tucidide
un mijloc comod de a arăta cititorului nu
numai mobilurile şi caracterul personajelor
care vorbesc, ci şi înlănţuirea faptelor, cel
puţin aşa cum şi-o imaginează autorul. Tuci-
dide, spirit lucid şi pătrunzător, a reflectat
îndelung asupra desfăşurării evenimentelor,
asupra cauzelor şi a efectelor lor, ca şi asupra
psihologiei conducătorilor şi a maselor. El
vrea să întemeieze o adevărată filozofie a
istoriei. De aceea are dreptul să prezinte
opera' sa ca ,,o operă pentru eternitate" şi
ca o învăţătură valabilă oricînd. El crede în ,
raţiune şi consideră că, aceleaşi cauze pro-
ducînd aceleaşi efecte, opera sa va furniza
în viitor lecţii utile generalilor şi oamenilor
politici. Tucidide stabileşte cu fermitate cro-
nologia războiului pe care îl povesteşte prin
sincronismele enumerate în cartea a ll-a,
care relatează începutul ostilităţilor. Anii
următori s î n t număraţi începînd de a i c i ,
apoi în cursul fiecărui an distinge cu grijă
momentele succesive.
Tucidide a fost primul dintre istoricii antici
care a acordat importanţa cuvenită faptelor
economice şi sociale. El indică cu precizie,
de mai multe ori, resursele materiale şi
financiare ale principalilor beligeranţi. To-
tuşi, după părerea sa, inteligenţa umană, mai
ales combinată cu energie şi îndrăzneală,
este mult mai hotărîtoare decît orice factor
 economic, li place să facă analize psiholo- tanţa lui, pentru noi, constă mai ales in
g i c e ; a observat trăsăturile particulare ale faptul că a s e r v i t drept intermediar între
caracterului lui Pericle, Cleon, Nicias, A l c i - Atena şi I t a l i a meridională. La e x p e d i ţ i e
biade, dar şi pe cele ale firii atenienilor şi au luat parte oameni de tot felul care, o dată
spartanilor, foarte deosebite una de alta. instalaţi a i c i , şi-au continuat şi în această
Ca strateg, are experienţa faptelor politice ţară îndepărtată a c t i v i t ă ţ i l e exercitate în
şi m i l i t a r e ; el vorbeşte în cunoştinţă de metropolă. De e x e m p l u , ateliere de ceramică,
cauză, mult mai bine decît ar fi putut-o face fidele t r a d i ţ i e i atice, au fabricat vase asemă-
un istoric de birou. De altfel, are un respect nătoare celor care ieşeau pe atunci din mina
a t î t de mare pentru ştiinţă şi pentru adevăr, meşterilor a t e n i e n i ; aceşti olari au făcut
î n c i t i m p a r ţ i a l i t a t e a i se pare un lucru normal şcoală şi se poate afirma că s t i l u l italiot,
şi de la sine înţeles, în relatările sale îl puternic influenţat de greci, a luat naştere
preocupă î n a i n t e de toate precizia şi clari- la Turii. P. D.
tatea. Dar atunci c î n d i se pare că evenimentul
îmbracă o importanţă excepţională,se opreşte U L E I . vezi Măslin.
şi prezintă un tablou în care desfăşoară
toate resursele retoricii. U L l S E [ U L Y S S E S ] . Ulise este
Limba lui Tucidide este dialectul atic una dint re f i g u r i le cele mai captivante şi mai
arhaic, apropiat de cel ionian, şi mai mult reprezentative ale c i v i l i z a ţ i e i eienice. El
fermă decît suplă. Stilul său, mai ales în este mai î n t î i unu! dm personajele princi-
discursuri şi tablouri, este voit abstract, pale ale războiului t r o i a n , unul dintre cei
concis greoi, chiar obscur, încărcat de anti- cărora grecii le datorează i z b î n d a finală.
teze şi combinaţii asimetrice, cu întreruperi Fără î n d o i a l ă , prin sfaturile s a l e a dat de
bruşte ale construcţiei, cu litote şi toate nenumărate ori a l i a ţ i l o r posibilitatea de a
figurile învăţate de la retori. Este un stil de învinge. Calităţile sale ies la iveală cel mai
efect, nu l i p s i t de strălucire, dar în care bine cu ocazia lungii călătorii povestite de
se simte efortul permanent al autorului de Homer în Odiseea. Această călătorie îl rea-
a exprima nuanţele cele mai fine, cele mai duce în Itaca, mica insulă asupra căreia
subtile, pentru a accentua c î t mai just con- domneşte şi unde îl aşteaptă soţia sa Pene-
turul i d e i i , pentru a da astfel fiecărui g î n d lopa, tatăl său Laerte şi fiul său Telemah.
întreaga sa greutate. Istoria lui Tucidide este Ceea ce îl caracterizează în primul r î n d pe
în acelaşi timp o operă de artă şi o operă U lise este profunda sa umanitate. Tovarăşii săi
ştiinţifică. Nici o perioadă din antichitate sînt, în acelaşi timp, prietenii şi supuşii săi
nu e a t î t de puternic luminată ca aceşti ş i , dacă ascultă de el, o fac nu numai fiindcă
douăzeci de ani ai războiului peloponeziac este rege — aşa cum s o l d a ţ i i se supun ordine-
pe care ni-l povesteşte Tucidide. Ca istoric, . lor lui Agamemnon —, ci fiindcă recunosc în
el întrece chiar pe s u c c e s o r i i s ă i . R. F. el un s p i r i t c a p a b i l să treacă peste toate
greutăţile. Ulise este ferm convins că nu
T U R l l [T H U R l O I]. în 446, Pericle, e x i s t ă împrejurare fn care inteligenţa şi inge-
dorind să a s i g u r e Atenei poziţii î n regiunile niozitatea să nu poată birui. El ştie întotdea-
cele mai bogate ale Greciei Mân, a propus una ce atitudine să adopte, fie că se găseşte
mai multor cetăţi să se unească pentru a î n faţa v r ă j i t o a r e i Circe, în peştera Ciclopu-
î n t e m e i a o colonie în golful Tarent. Apelul lui sau a z v î r l i t de furtună pe ţărmurile feaci-
său η-a f ost a s c u l t a t ; au plecat colonişti enilor. P l i n de curaj, el nu se dă î n a p o i î n
numai d .n Atena. Noua aşezare a prim it nume- faţa nici unui pericol, dar are mai m u l t ă
le de furii. Oraşul a prosperat, dar impor- încredere în viclenia şi judecata sa, decît in

forţa şi curajul său. Ulise nu are îngîmfarea
lui Aiax, ci este un om moderat, conform
idealului helenic. Tocmai fiindcă este atît
de tipic grec, zeiţa Atena îl ocroteşte mereu,
îl salvează din primejdii şi îi apare sub o
formă sau alta ca să-l scoată din încurcături.
Povestea lui Ulise este cunoscută: credin-
cios jurămîntului depus de regi de a-l ajuta
pe Menelau s-o redobîndească pe Elena,
Ulise î ş i părăseşte cu strîngere de inimă mica
sa insulă, ogoarele pe care le cultiva el î n s u ş i ,
pe servitorii săi credincioşi (cum era porcarul
566
U I Î s e scăpat din naufragiu, ajunge pe insuia Pteria. De-
taliu de pe o amfora a t i c ă . A l î r e i ' e a pătrar ai iecolufui
a l V - l e a . Muzeul din Munchen.
Eumeu) şi în special familia sa, pe Penelopa
şi pe fiul său încă mic, care va porni mai
t î r z i u în căutarea lui Ulise. Chiar înainte de
a porni la luptă, Ulise s-a făcut remarcat în
împrejurări grele: descoperă pe Ahile, ascuns
de părinţii săi printre fiicele lui Licomede, pe
insula Sciros. în timpul războiului, Ulise e
acela care a luat asupra sa m i s i u n i l e care
cereau viclenie, fie că trebuia obţinut ajuto-
rul lui Filoctet, părăsit într-un mod las de
greci pe insula Lemnos, fie că trebuia să se
strecoare pe teritoriul duşman ca spion. El
este, alături de Nestor, ale cărui sfaturi s î n t
mai preţioase datorită experienţei mai
îndelungate, unul dintre cei mai ascultaţi
în adunarea comandanţilor.
După căderea Troiei, îi trebuie zece ani
ca să ajungă în patrie. Urmărit de ura lui-
Poseidon, cunoaşte grozăviile naufragii lor.
Călătoriile sale pe mare îl duc în locuri unde
nu ajunsese niciodată un grec. Dorind să
cunoască viitorul, Ulise invocă umbra proro-
cului Tiresias şi vede cum se îngrămădesc
morţii în jurul berbecului sacrificat pentru
acest rit magic. După zece ani de rătăciri,
după ce a fost reţinut de frumuseţea unor
zeiţe care se îndrăgostiseră de el, ajunge în
fine acasă, datorită lui Alcinou, regele feaci-
enilor, ai cărui marinari î l depun în timpul
nopţii, pe cînd dormea, pe una din plajele
Itacăi. Soţia sa îl aşteptase douăzeci de ani,
fără să-şi piardă speranţa, refuzînd pe nume-
roşii peţitori care urmăreau ca prin căsătorie
să devină suveranii insulei. Deghizat în cer-
şetor, recunoscut doar de bătrînul său cîine,
de porcarul Eumeu şi de doica sa Euricleea,
Ulise o regăseşte pe Penelopa şi ucide, cu
ajutorul lui Telemah, pe pretendenţii care se
instalaseră în palatul său şi-i jefuiau domeniile.
Ulise încheie în mod modest, fără alte aven-
turi, o carieră în care dovedise inteligenţă,
perseverenţă, curaj, supunere şi încredere În
zei, calităţi care au făcut din el, in ochii
compatrioţilor săi, reprezentantul cel mai
desăvîrşit şi cel mai iubit al neamului elenic.
P. D.
U M B R E L A , într-o ţară caldă ş i însorită
ca Grecia, acest accesoriu al toaletei feminine
era fără îndoială util. Umbrela grecească se-
măna mult cu cea din zi iele noastre: o bucată
de material, î n t i n s ă pe mai multe baghete con-
vergente pe un inel ce alunecă liber de-a lun-
gul unui băţ, terminat cu un miner. De obicei
umbrela era purtată de un s c l a v , care mergea
în urma femeii, protejîndu-i astfel albeaţa
tenului. R. F.
U R A N O S. Uranos este cerul. Legendele
referitoare la el s-au născut mai mult din
teogonie şi din concepţiile filozofice despre
lume, d e c î t din mitologia propriu-zisă. Rolul
său variază după sisteme. E prezentat în ge-
nerai ca soţul Gaiei (Pămîntul), cu care a avut
mulţi copii. Ultimul născut, Cronos, a pus
capăt acestei înmulţiri, castrîndu-l cu o se-
ceră pe tatăl său. P. D.
U R B A N I S M , î n Grecia, c a pretutin-
deni, urbanismul s-a născut mult timp după
întemeierea a numeroase oraşe. Iniţial, teri-
toriul viitorului oraş era ales după criterii
ca: posibilităţi mai bune de apărare, împre-
jurimi bogate, vecinătatea unui sanctuar etc
Oraşele se dezvoltau la întîmplare, fără un
plan dinainte siabilit. Amenajările edilitare
necesare se făceau mai bine sau mai rău, în
funcţie de împrejurări. Pentru a cîştiga sim-
patia populaţiei, unii tirani, ca Pisistrate sau
Policrat, au înzestrat cu fîntîni oraşele să-
race în apă peste care domneau.
Cind grecii au început să se preocupe de
urbanism, era prea tîrziu ca aspectul locali-
tăţilor foarte vechi să mai poată fi modificat,
cu excepţia cîtorva detalii. De aceea, în
sec. al Ill-lea, un călător scria despre Atena:
„Oraşul este foarte uscat si prost aşezat din
cauza vechimii sale. Un străin care s-ar trezi
aici pe neaşteptate s-ar îndoi că aici se află
într-adevăr faimosul oraş al atenieni lor".
Situaţia cetăţilor întemeiate de colonişti —
s-ar putea spune ex riihilo—nu era întru
totul asemănătoare. Transformările şi recon-
strucţiile ulterioare ne dau o imagine foarte
aproximativă a planurilor iniţiale. Aşa cum
a arătat Roland Martin, în lucrarea sa capi-
tală despre urbanismul grec, dispunerea con-
strucţiilor particulare si publice η-a fost
făcută după un plan de ansamblu. Dacă în
colonii găsim străzi care se întretaie în unghi
drept mai frecvent decît în metropolă, acest
lucru se explică prin nevoia de a facilita
distribuirea de loturi noilor veniţi: pămîn-
tul se împărţea prin tragere la sorţi şi lotu-
rile erau în general dreptunghiulare
Un plan de sistematizare apare pentru
prirna oară la Milet. Această cetate, distrusă
în 494 de perşi, a fost reconstruită din pro-
priile ruine douăzeci de ani mai t î r z i u . Car-
tierele de locuinţe utilizau pe cit posibil
configuraţia terenului şi se întindeau de o
parte şi de alta a unui sector central, rezervat
organelor administrative, religioase şi comer-
ciale. Oraşul era împărţit î n pătrate prin
numeroase drumuri drepte, destul de late
ca să permită o circulaţie fluidă (lăţimea unora
atinge şapte metri). Totuşi nu ele, ci cvar-
talele pe care le încadrau, au determinat
planul de ansamblu. Fiecare cartier î ş i avea
specificul său, determinat de condiţiile sale
particulare. Pe scurt, începea să se creeze
un urbanism funcţional. Una din inovaţiile
cele mai frapante era stabilirea de zone
distincte, dotată fiecare cu atribuţii proprii.
Nu cunoaştem nici măcar numele celui
care a făcut astfel planurile noului Milet,
în schimb unul din urmaşii s ă i s-a bucurat
de o mare celebritate: Hipodamos din Milet
[vezi numele], care a primit de la Temistocle
misiunea de a amenaja Pireul. Se pare că
rolul său a fost doar de a împărţi oraşul în
sectoare şi de a conduce operaţiile de deli-
mitare. La stabilirea proiectului considera-
ţiile practice au fost însoţite de speculaţii
567
 politico-filozofice. De la Aristotel ştim că
Hipodamos a fost „iniţiatorul î m p ă r ţ i r i i sta-
telor după rangul cetăţenilor".
în curînd au intervenit preocupări de altă
natură; mai ales sub influenţa lui Hipocrat,
a început să se dea atenţie, în amenajarea
aşezărilor urbane, direcţiei vînturilor, expu-
nerii către soare, pe scurt condiţiilor nece-
sare salubrităţii. Un exemplu bun pentru felul
în care teoriile elaborate anterior au fost
adaptate la condiţiile locale ni-l oferă car-
tierele construite pe la 440—430 în oraşul
Olint [vezi numele]. Proiectele de ansamblu
ale multor cetăţi s-au inspirat din aceste
idei, în Grecia propriu-zisă şi în Asia Mică.
Dar trebuie să aşteptăm întemeierea Alexan-
driei (331) pentru a constata că urbanismul
pur funcţional a devenit si monumental. Nu
cunoaştem planul întocmit de Deinocrates
din Rodos, dar bănuim că a fost conceput
după principiile expuse mai sus. Alexandria
se remarca prin amploare, caracteristică
proprie tuturor cetăţilor lui Alexandru cel
Mare. Arterele principale aveau de la c i n c i -
sprezece pînă la douăzeci de metri lăţime,
dacă nu şi mai mult; arhitectul c a l c u l a s e
efectele pe care trebuiau să le producă, prin
măreţia şi varietatea lor, clădirile grandioase
şi parcurile cuprinse î n t r e aceste străzi. Era
pentru prima dată c î n d se avea în vedere
comoditatea locuitorilor şi impresia pe care
o putea produce oraşul asupra unui vizitator
străin.
Totuşi capodopera urbanismului monu-
mental rămîne probabil Pergamul. La înce-
putul sec. al Ill-lea, c î n d Lisimah a depozitat
aici comorile lui Alexandru cel Mare, Per-
gamul era un simplu cuib de vulturi, ca mai
apoi să ajungă, sub dinastia Atalizilor, unul
dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii
elenistice. Arhitecţii, fideli aceloraşi prin-
c i p i i din generaţie în generaţie, au aşezat
pe pantele abrupte ale unei acropole, ce
domină de la 275 m c î m p i a învecinată,
temple, porticuri, un gimnaziu, pieţe, un
arsenal, locuinţe, toate bine armonizate cu
568
peisajul; fiecare detaliu era adaptat la exi-
genţele terenului accidentat, în modul cel
mai practic şi mai logic. De atunci se des-
chide calea pentru înfrumuseţările şi amena-
jările pe care romanii le vor aduce oraşelor
mai importante. Sub impulsul lor, cetăţi
vechi ca Atena vor căpăta o nouă înfăţişare.
P.O.
V A M A . Originea taxelor vamale paresă fie
foarte îndepărtată: în epoca homerică, regii
cereau de la negustori daruri, în schimbul
permisiunii de a face comerţ. Obiceiul de
a percepe o taxă pe mărfurile care intrau
într-un stat s-a răspîndit curînd în toată Gre-
cia. Comerţul se făcea aproape exclusiv pe
mare, de aceea taxele se î n c a s a u în porturi,
unde, de'altfel, verificarea era mai uşoară,
în majoritatea cetăţilor, sumele cerute erau
foarte mici, ca să nu descurajeze pe importa-
tori — 2% la Atena — ; rostul taxelor va-
male nu era să protejeze producţia locală,
ci să creeze o sursă de venituri pentru polis.
Controlul vamal al unui stat nu se exercită
numai pe propriul său teritoriu; cînd o
cetate î ş i extinde hegemonia asupra altor
cetăţi, ea are grijă să supravegheze traficul
lor comercial şi să-şi procure asvfel bani.
De exemplu, Tasos, înainte de a fi î n v i n s ă
în 462 de Atena, controla şi vămuia corăbiile
care ancorau în porturile de pe coasta traco-
macedoneană. Tot un fel de taxe vamale
erau sumele cerute de locuitorii Crisei de
la pelerinii care traversau teritoriul lor
ca să meargă la Delfi, sau de atenieni (în
411, apoi în 390) de la corăbiile care treceau
Bosforul. Cînd Bizanţul adevenit independent,
a reintrodus această taxă, care se dovedise
rentabilă, în profitul său. P. D.
V l N. Pentru greci vinul era băutura re-
gală, divinul ,,dar al lui Dionisos", In Atica
vinul şi untdelemnul erau principalele pro-
duse de export. Strugurii erau puşi în teascuri
şi culegătorii îi striveau cu picioarele. Fer-
mentarea în butoaie nu dura mult timp şi
 Femeie scoţînd într-un stomnos, cu un polonic, vin
amestecat cu apă. Detaliu de pe un stcmnos. Al doilea
pătrar al secolului al V-lea. Ashmolean Museum.
Oxford.

nu se făcea într-un mod sistematic, astfel

că păstrarea acestui lichid preţios era difi-
cilă. Pentru a conserva vinul, grecii îl ames-
tecau cu apă sărată sau cu alte ingrediente
(fiecare ţară cu vii are reţeta sa proprie),
dar, după cit se pare, nu se punea în el răşină,
ca în Grecia de astăzi. Ingredientele erau
uneori mirodenii: cimbrişor, mentă, scor-
ţişoară sau miere. De asemeni se preparau
şi vinuri concentrate. Vinurile de Tasos,
Chios, Lesbos, Rodos ş.a. erau deosebit de
apreciate. La Tasos existau legi care regle-
mentau cu severitate exportul şi importul
vinurilor; .ele sancţionau fraudele.
Vinurile destinate consumului imediat erau
vărsate în burdufuri de piele de capră sau
de porc. Vinul de export era păstrat în chiu-
puri mari de lut ars (pithoi), care ţineau
locul butoaielor noastre, apoi era vărsat în
amfore, ai căror pereţi interiori erau unşi
cu smoală. Toartele amforelor erau stam-
pilate cu numele negustorului şi al unor
magistraţi locali, a! căror sigiliu garanta
calitatea vinului. fetică şi se mai v î n d şi azi cărţi Întitulate
Grecii beau foarte rar vin curat, înaintea Cheia visurilor. Oniromancia a existat din
fiecărei mese, vinul se amesteca într-un vas toate timpurile şi în toate ţările. Homer
mare, numit crater, cu o cantitate mai mică ştia că visurile sînt ambigui şi că e greu să
sau mai mare de apă. în cîntul al IX-lea din deosebeşti visurile adevărate — cele care
IIiada, Ahile, primind pe trimişii lui Aga- ne vin prin poarta de corn — , de cele min-
memnon, îi porunceşte lui Patrocle: ,,la un cinoase— care trec prin poarta de fildeş.
crater mai mare, fă un amestec tare şi dă Poemele epice s î n t pline de visuri trimise de
tuturor cupe". Servitorii scot vinul din cra- zei, fie pentru a-l ajuta pe erou, fie pentru
ter cu polonicul sau cu oinohoe şi umplu a-l înşela, în tragedia atică, cel mai vechi
cupele, care sînt tot din argilă. Vinul se exemplu este visul mamei lui Xerxes, Atossa,
folosea de asemenea pentru libaţiile în cin- din Perşii lui Eschil.
stea zeilor şi pentru jocul „erotic" numit Visurile pot cuprinde minuni şi preves-
kottabos [vezi J u c ă r i i ş i d i s t r a c- tiri de orice fel, observabile şi în stare de
ţ i i]. R. F. veghe. Un bun interpret de visuri trebuie deci
să cunoască întreaga ştiinţă a prorocilor şi
V I S U R I L E . Oamenii au crezut totdeauna oneirokritike („arta interpretării visurilor")
că visurile au o valoare prevestitoare, pro- devine un corp de doctrine complexe şi minu-

569

Tînâr vînător înarmat cu suliţe şi bită pentru a răpune
vînatul mare. Detaliu de pe un leat decorat de pictorul
lui Pan. Circa 470. Museum of Fine Arts Boston.
ţioase, pe care ie cunoaştem, graţie celor
cinci cărţi ale compilaţiei lui Artemidoros
din E fes, redactate î n epoca romană. Pita-
goricienii ş i , după ei, platonicien: i, cred în
visuri, dar consideră că ele trebuie pregătite
printr-o adevărată asceză, pentru a evita
coşmarurile şi v i s u r i l e demonice şi pentru a
primi doar visurile adevărate, trimise de
zei. Aristotel este autorul unui tratat foarte
curios Despre divinaţia prin interpretarea
visurilor; multe din o b s e r v a ţ i i l e cuprinse
a i c i concordă cu cele ale psihologilor. La
Epidaur în sanctuarul zeului-medic Ascle-
pios, bolnavii primeau în vis indicaţii asupra
570
tratamentului pe care trebuiau să-l urmeze
[vezi Oracole]. R. F.
V Î N À T O A R E A . Ca şi pescuitul,
vînătoarea era pentru unii o meserie, iar
pentru alţii un s i m p l u amuzament. Spartanii
considerau vînătoarea un exerciţiu privile-
giat şi un antrenament excelent în vederea
războiului. Atenianul Xenofon, marele ad-
mirator al Spartei, expune în Cinegetica sa
acest punct de vedere, în Atica, cu toate că
vînatul nu era prea abundent, vînătoarea era
practicată ca sport, în epoca c l a s i c ă , deşi î n
Grecia mai existau fiare mari (mai puţine
d e c î t în timpurile lui Heracles şi ale leului
din Nemeea), şi lupi (care n-au dispărut cu
totul n i c i în zilele noastre), se v î n a u mai ales
mistreţi, cerbi, iepuri şi păsări: potîrnichi,
prepeliţe, c i o c î r l i i , sturzi etc. Pentru păsări
şi v î n a t u l mic se puneau capcane cu laţ sau
cu resort. Această tehnică era totodată cea
mai veche şi cea mai r ă s p î n d i t ă . Pentru v î n a -
tul mare, se săpau gropi adînci, cu marginile
abrupte, acoperite de crengi ca să nu se vadă;
în mijloc se înfigea un s t î l p de care se lega
un miel, al cărui behăit atrăgea animalul
carnivor; grămada de crengi ceda sub greu-
tatea lui şi a n i m a l u l cădea în groapă.
Armele vînătorului erau: suliţa, securea,
măciuca, pumnalul, ciomagul, a r c u l şi praş-
tia. Păsările erau lovite cu pietre sau săgeţi.
Vînătoarea cu plasa era foarte răspîndită,
după cum se vede în Cinegetica lui Xenofon.
Vînătorul, ajutat de un c î i n e , hăituia iepu-
rele şi-l îndrepta spre plasa supravegheată
de un paznic. Acesta sau î n s u ş i vînătorul
omora iepurele hăituit sau îl scotea viu
din cursă. La acest gen de vînătoare folosirea
c î i n e l u i era indispensabilă şi a t î t de răspîn-
dită, î n c î t cuvîntul grecesc care-l denumeşte
pe vînător (Kyneget.es) însemna la origine
,,cel care m î n ă c î i n i i " . Anumite rase de c î i n i
din Laconia erau renumite pentru iuţeaia şi
i s c u s i n ţ a lor. Pe vasele pictate s î n t reprezen-
taţi c î i n i de vînătoare cu botul lung şi cu
urechile subţiri şi ascuţite. R. f·
X A N T O S [X A N T H O S]. N-am vorbi însoţindu-l pe prietenul său Agesilau, regele
a i c i despre Xanlos, un orăşel lician din sud- Spartei. După ce acesta a fost rechemat în
vestul Asiei Mici, dacă η-ar fi un exemplu Grecia, Xenofon s-a luptat în 394, la Coro-
excelent al influentei pe care Grecia a exer- neea, alături de spartani şi contra compatrio-
citat-o asupra barbarilor. Săpăturile recente ţilor săi. Ca urmare, a fost exilat din Atena,
au arătat că o l a r i i din Atena au t r i m i s în deşi se poate să fi fost ostracizat î n c ă din 399.
acest ţinut îndepărtat vase de foarte mare preţ Lipsit de toate bunurile sale, Xenofon a
î n c ă de la m i j l o c u l sec, al V l - l e a . Se cunosc p r i m i t de la prietenii s ă i spartani un mare
de multă vreme două ι -numente, numite domeniu rural î n Elida, l a S c i l u s , l î n g ă Olim-
,,al Harpiilor" (circa 480) şi „al Nereidelor" pia. A trăit a i c i mai bine de douăzeci de ani,
(aproximativ 380, după unii circa 410), cu soţia sa Filesia, cu care a avut doi fii,
Ambele au fost decorate de a r t i ş t i greci, obli- Grilos şi Diodor. Ducea o v i a ţ ă de proprietar
gaţi să-şi adapteze talentul la reprezentarea bogat şi cult, c ă l ă r i n d ca să supravegheze
unor scene locale. P. D. exploatarea pămîntunlor sale, v î n î n d , pri-
mind prieteni şi s c r i i n d cărţi. Pe la 367, i se
X E N O F A N [X E N O P H A N E S]. anulează sentinţa de e x i l şi puţin după aceea
După spusele lui Platon, Xenofan a fost revine în Atica, în 362, fiul său Grilos, care
întemeietorul scoli i din Eleea [vezi E l e e a], făcea parte din cavaleria ateniană, este ucis
S-a născut la Colofon, pe la 570, şi a plecat înţr-o luptă care a precedat bătălia de la
din lonia, c î n d a fost cucerită de perşi (545). Mantineea.
Xenofan a continuat să scrie î n c ă 67 de ani. Xenofon a fost un om de acţiune, dublat
Era un aed, care mergea sâ-şi recite poemele de un om de litere. Termenul actual care ar
din oraş în oraş. Ni s-au păstrat c î t e v a ver- acoperi cel mai bine întreaga sa operă lite-
suri de o inspiraţie filozofică remarcabilă, rară este cel de „eseist", într-adevăr, nume-
în ele Xenofan critică dogmatismul, polite- roasele s a l e scrieri aparţin unor genuri foarte
ismul şi antropomorfismul, afirmînd existenţa diferite. Unele i-au fost inspirate de vene-
unui zeu unic, care nu seamănă cu oamenii. raţia pe care a păsţrat-o toată viaţa pentru
A mai făcut şi observaţii paleontologice Socrate; Apologia, Memorabilia (adică Amin-
asupra unor fosile, urmîndu-l, pare-se, pe tiri despre Socrate), Bcmchetuf. Altele sînt
Anaximandru, şi a elaborat o teorie a pro- istorice: Anabasis, Agesi/os, He/eniceie (isto-
gresului. P.-M.S. ria Greciei de la 411 la 362, scriere care con-
tinuă opera lui Tucidide p î n ă la bătălia de
X E N O F O N [XENOPHON]. Scrii- la Mantineea). Anabasis ţine, ca şi Memora-
tor atenian (426—355). Tatăl său, Grilos, deşi bilia, de genul memorialistic, fiindcă Xeno-
nu era nobil, făcea parte fără î n d o i a l ă din fon relatează a i c i o expediţie militară la care
clasa proprietarilor î n s t ă r i ţ i , a acelor „cava- a luat parte şi e x p l i c ă rolul jucat de el în
leri" sau „călăreţi", pe care Aristofan î i această campanie. Alte lucrări au un carac-
prezintă ca pe nişte duşmani naturali ai ter în acelaşi tirnp tehnic şi didactic, descriind
demagogilor. Pasiunea lui Xenofon pentru cum trebuie făcută educaţia unui cavaler, a
călărie şi vînătoare, precum şi convingerile unui v î n ă ţ o r , a unui cap de familie şi a unui
sale conservatoare î ş i au rădăcinile în copi- om de stat: Hiparhul (ofiţer de cavalerie),
lărie şi în mediul său familial, înainte de a se Arta hipică. Cinegeticele, Economicul, Ciro-
îmbarca pentru Asia şi de a lua parte, în pedia. Această din urmă lucrare, consacrată
401, la expediţia celor Zece Mii pe care o educaţiei marelui Cirus şi felului în care
povesteşte în Anabasis, a fost elevul lui acest mare cuceritor şi-a organizat imperiul,
Socrate. în 396, a plecat din nou în Asia, este în acelaşi timp un roman istoric, primul

571
de acest gen. în sfîrşit menţionăm şi alte
scrieri cu caracter politic: Constituţia lace-
demonienilor, Hieron sau Despre tiranie. Ve-
niturile Atenei.
Aproape toate aceste opere, mai ales Me-
morabilia, Banchetul, Anabasis şi Economicul,
oferă o lectură agreabilă. Cînd Xenofon
vorbeşte despre Socrate, este desigur mai
puţin profund decît Platon, numai că acesta
din urmă a împrumutat maestrului său multe
din ideile sale personale. Xenofon depune o
mărturie mai simplă şi poate mai veridică
atunci c î n d ni-l prezintă pe Socrate discutînd
cu prietenii săi cu calm şi veselie, fără urmă
de pedanterie, în lucrările istorice, Xeno-
fon este mult inferior lui Tucidide, dar poves-
tirea sa clară, naturală, spirituală are totuşi
mari calităţi. Limba lui Xenofon, trecînd
peste unele neglijenţe de aristocrat, este
plină de naturaleţe şi graţie. Stilul său este
acela al unui „om de treabă", care nu pre-
tinde că scrie bine, dar care scrie cum vor-
beşte, cu uşurinţă, distincţie şi spirit. Acest
eseist de mare talent s-a ocupat de genuri
prea diferite ca să exceleze în toate. El a
iniţiat două genuri noi: biografia (în Agesi-
las) şi romanul (în Ciropedia). Anticii l-au
numit pe Xenofon „albina atică". Deşi
ocupă un rang puţin inferior mari lor seri i tori,
Xenofon se înscrie în istoria literară a Gre-
ciei ca o personalitate importantă şi origi-
nală. R. F.
Z E U S . în întreaga lume greacă, Zeus este
considerat stăpînul zeilor şi al oamenilor;
chiar atunci cînd o cetate are un cult special
pentru altă divinitate, Zeus trece totdeauna
pe primul loc. Poziţia aceasta şi-a cucerit-o
probabil în epoca miceniană, făcînd să treacă
pe planul al doilea zeiţa pe care o adorau
cretanii la început. De atunci Zeus tronează
pe înălţimea Olimpului, în mijlocul norilor,
înarmat cu fulgerul cu care îşi distruge duş-
manii, patriarh suveran printre divinităţile
dintre care majoritatea s î n t proprii ι săi copii.
Cu toate că a împărţit cu ei o parte din pute-
572
rile sale, Zeus exercită totuşi un control
general asupra tuturor şi-şi impune voinţa
în toate privinţele. Se credea că era fiul lui
Cronos şi că numai viclenia mamei sale Rea
l-a salvat ca să nu fie înghiţit de tatăl său
imediat după naştere. A fost crescut pe ascuns
de Cureţi şi de Nimfe într-o peşteră din
Creta şi l-a detronat pe tatăl său, impunîn-
du-şi puterea asupra lumii, după ce a înăbuşit
revolta Giganţilor contra noii dinastii in-
staurate de el. Universalitatea cultului său
explică numeroasele legende de care este
legat. Nu există nici o regiune a Greciei în
care să nu fie situată vreuna din aventurile
sale galante, care au populat Grecia eroică
cu descendenţii săi. Cel puţin din epoca lui
Homer, soţia sa legitimă este Hera, dar mai
înainte avusese şi alte neveste: Metis, Temis,
Dione şi Mnemosine. Artiştii l-au prezentat
pe Zeus sub înfăţişarea unui om nu prea în
vîrstă, dar matur, cu un aspect maiestuos,
cu faţa încadrată de o barbă mare: pare
oricînd gata să-şi încrunte sprîncenele, aşa
cum făcea în momentele de mînie; întreg
Olimpul încremenea atunci de frică. Ca atri-
bute, poartă sceptru sau învîrteşte fulgerul
deasupra capului. Adesea e întovărăşit de
un vultur, pasarea sa preferată. Cea mai
celebră statuie a lui Zeus este cea executată
din aur şi fildeş de Fidias şi care umplea cu
volumul ei uriaş templul din Olimpia.
P. D.
Z E U X l S. Zeuxis, „pictorul umbrelor",
s-a născut la începutul sec. al IV-lea la Hera-
cleea, în S i c i l i a . Contemporan cu Apolodor,
a ştiut să folosească cu abilitate inovaţiile
sale tehnice. Această perioadă marchează
o reînviere a picturii, eclipsată pentru un
timp de sculptură, pe care Fidias o ridicase
pe primul loc. Dacă Polignot a ştiut să stă-
pînească spaţiul, cucerirea lui Zeuxis a fost
lumina. Unele dintre titlurile operelor sale
mai celebre: Elena fâcîndu-şi toaleta. Eras
purtînd o cunună de trandafiri, Copil cu
struguri, Heracles in leagăn, Familia Centau-

ruiu! vădesc înclinarea lui spre temele senti-
mentale, dominante la începutul sec. al
IV-lea. Graţia şi fragilitatea figurilor de
femei şi de copii s î n t plasate într-un cadru
nou, în care peisajul de ţară înlocuieşte co-
loana tradiţională, care evoca un portic sau
un palat citadin. Familia Centaurului este
grupată cu emoţie în jurul unui copil-centaur,
care zburdă pe iarbă. Judecind după cei ce
i-au putut contempla operele, jocul de lumini,
opoziţia de tonuri, redarea draperiilor cu
umbrele lor şi a corpurilor cu contururi
subliniate puneau în valoare mai mult graţia
Zeus aruncînd fulgerul.
Statuetă de bronz.
Circa 450
Muzeul Naţional din Atena.
Foto Spyros Meletzis.
şi feminitatea personajelor, decît forţa şi
volumul lor plastic. R.M.
Z I D U R I L E L U N G I . Cînd Temistocle
s-a hotărît să întemeieze măreţia Atenei pe
puterea sa maritimă, a amenajat în conse-
cinţă oraşul şi portul Pireu. Dar de la Atena,
pînă la ceea ce trebuie să fie deschiderea sa
spre lumea exterioară, mai rămînea o cîmpie
de 10 km, care ar fi putut fi ocupată fără greu-
tate de o armată duşmană. Ca să evite riscul
blocadei, Cimon a pus să se construiască
între Atena şi Pireu două ziduri: unul aproape
573
în linie dreaptă, între cele două localităţi,
celălalt mai spre sud, care se îndepărta în
mod sensibil de primul, trecînd prin Faleron.
Ca să reducă intervalul şi să uşureze apărarea,
Pericle a ridicat un al treilea zid, foarte
aproape de primul, paralel cu el şi care îl
dubla la sud pe o distanţă de cel puţin 200 m.
574
Prin acest culoar fortificat, cunoscut sub
numele de „Zidurile lungi", comunicaţiile
între Atena şi port erau asigurate chiar în
timp de război. „Zidurile lungi" au fost
dărîmate în 404, la porunca lui Lisandru,
dar au fost reconstruite de Conon, c î ţ i v a
ani mai tîrziu. P. D.
 Lector : G h e o r g h e S z é k e l y
Tehnoredactor; E l e n a Dinulescu

Coli tipar: 36
C. z. pentru bibliotecile mari: 7.03
C. z. pentru bibliotecile mici: 7.03 (495)

întreprinderea poligrafică Sibiu

sos. Alba lulia, 40
Republica Socialistă România.
1970
 M Pangeu

MACEDONIA

M A R E A

9 ' ft /* n ^ Didima

•^ '
 Sciţi

Olbia

Panticajaeum
Adria.

Geto-Oaci
istria
Tomis
(Callatis
PONTUL EUXIN
Emporiae..

'<?
^
izunt
feElidamn sB i z a n t
e
Paeèlum "S^Jarent
Sjlrfal F rig i a
M AGhJÂΣrotona Pergam
GRAECIA 'Lidia
•Sardes
Se9e
q ^ -MCSze,iri Efes
SehnuiT > ^/4£>s Caria
iracuza jalicarnas ' Antiohi
^.iciaj
iRodds
Cre

Haghia
Faistos

Alexandria
libia

Egipt