Euripide

Am să vă invit cu căldură Europeană să ne deschidem camerele după cum

și Europa este deschisă să ne hrănească cu tezaurul său nemăsurat de
valori și idei!
Voi merge la una din particularitățile culturii Europene, și voi pleca la
rădăcini, la minunata Grecie, voi pleca chiar cu 2500 de ani în urmă în zorii
democrației în zorii gândirii filosofice unde abia se întrezărește plămădirea
imaginii unei copleșitoare civilizații – Europene!

Într-un singur secol, s-au succedat trei foarte mari personalități poetice:
Echil, Sofocle și Euripide! Numele și operele lor rezumă parcă însăși calea
străbătută de cultura Atenei. Eschil, care este ”titanul aspru”, se leagă de
perioada mai veche a înfloririi artei eline, care a dăinuit până în vremea
războaielor medice. Sofocle, prin creația sa de o noblețe armonioasă,
reprezintă clasicismul epocii lui Pericle. Dar cine oare ilustrează răstimpul
de efervescență spirituală și critică din care s-a făurit ulterior cultura lumii
elenistice dacă nu EURIPIDE.
Opera lui Euripide, se va clădi pe un tărâm de hotar, între veacurile
statului-cetate(polisul) și cele ale statului cosmopolit, elenistic, opera lui
Euripide a avut în curgerea timpului o soartă schimbătoare, când
potrivnică, când favorabilă. Proeminentul umanist Gilbert Murray ne dă o
doză de umor când spune, că îndeobște dramaturgul ”a fost iubit de poeți
și disprețuit de critici”. Deobicei Poeții depășesc mai lesne contradicțiile pe
când criticii se întrec în a le scoate la iveală.
Complexitatea personalității lui poate să fie înțeleasă mai bine ținând
seama de fundalul epocii pe care poetul adeseori a oglindit-o. Statul
democratic atenian, care s-a consolidat pe reformele lui Solon, prospera pe
la mijlocul secolului 5 î.Hr care era dominat de figura strategului Pericle.
Dacă am putea descrie cu cuvinte simple situația statului atenian din acel
secol am putea spune că vile și livezile erau încărcate de roade, meșterii
olari, zidari, țesători, cioplitori în lemn sau în piatră creau din belșug
bunurile corespunzătoare nevoilor materiale și de Frumos ale cetățenilor.
Din șantierele navale, alunecau corăbiile una după alta spre țărmuri
îndepărtate umflând pânzele comerțului! E o vreme a afacerilor, a
prevederilor și calculelor atât în sfera politică cât și în cea particulară.
Odată cu acestea artele și literatura ajung la desăvârșire. Atena atrage
magnetic am putea spune sculptori, arhitecți, pictori, filosofi, istorici și se
acoperă cu veșmântul strălucitor al epocii sale de Aur. Dar ca în oricare
altă ascensiune, lucrează tensiuni puternice, care devin mai apoi germenii
declinului de mai târziu al statului. Dorințele hegemonice ale Atenei se
ciocnesc cu ale Spartei, izbucnește războiul în 431. Acest război fratricid,
lung și nimicitor, se încheie abia la 404 prin cucerirea cetății de către hopliții
generalului spartan Lysandros. Aceste evenimente au secătuit izvoarele
economice ale Atenei, a spulberat eșafodajul statului democratic, a
remodelat mentalitatea și a schimbat obiectivele gândirii filosofice. Cu toate
acestea înflorirea individualităților nu a fost împiedicată. Jaeger, marele
clasicit spune că ”în pofida războiului, s-a pârguit o generație inteligentă și
rafinată, sensibilă la frumos, înclinată spre jocul nestingherit al forțelor
intelectuale”. Raționalismul se strecoară în toate unghiurile și erodează
rădăcinile religiei, politicii și dreptului. Alături de Filosofii diferitelor școli
deschise sub cerul Atenei, numele cel mai greu, ca întruchipare a noului,
este Euripide.
Nașterea lui Euripide ar fi avut loc în insula Salamina, în chiar ziua victoriei
navale a grecilor asupra perșilor 480. Dincolo de multele controverse
privind locul și data nașterii sale, poetul a fost atenian, și s-a bucurat de o
educație îngrijită. Avea o înclinație împinsă aproape până pe treptele
măiestriei – pictura ceea ce l-a înzestrat oarecum cu o vedere picturală,
spre amănunte pitorești, pe care le vedem în descrierile de natură și
personaje. Se bănuiește că chiar a asistat la ultimele încununări ale
bătrânului Eschil. Până la 30 de ani, Euripide reușește să scrie și gâștigă o
cunună cu piesa Fiicele lui Pelias.
Spiritul său s-a mai înfruptat din filosofie, ceea ce la vremea dată era atât
de grecesc! Unii i-au modelat gândirea mai mult sau în parte, dar se pare
că el a cunoscut părerile lui Xenophanes din Kolophon împotriva
politeismului antropomorf, lui Anaxagoras din Klazomenai i-a fost ucenic
apoi prieten. Un alt model pentru Euripide a fost Protogoras, ceea ce am
putea numi la vremea aceea ca fiind reprezentantul de frunte al
iluminismului atenian. Euripide a avut posibil legături și cu alți sofiști, cu
Gorgias nihilistul, cu Prodikos. Și mai trebuie că să-l fi cunoscut pe
Socrate. Amândoi, maeștri ai dialecticii, mari iscoditori ai comportamentelor
și judecători ai credințelor statornicite, au prețuit integritatea morală
deasupra oricărei alte valori. Despre Socrate care nu iubea teatrul din
convingere, se spune că era totuși un spectator atent al dramelor lui
Euripide. Mai târziu, chiar Nietzche, îi acuză pe ce mari contemporani de
păcatul instaurării raționalismului în cultura greacă.
Brutalitatea vieții, participarea la durerile altora, propriile înfrângeri, declinul
patriei și cruzimile războiului au făcut din poet un cugetător singuratic. Și
chiar se pare că avea în insula Salamina o peșteră deschisă spre mare
unde, neatins de freamătul orașului, se retrăgea zile în șir pentru a medita
și a scrie. Biografii îl caracterizează cu epitete de Grav, Încruntat, mohorât.
Busturile antice, îl reprezintă cu o figură nobilă, inteligentă, parcă ușor
obosită de gânduri și umbrită de o bunătate tristă.
El printre altele nu s-a zbătut să i se încredințeze funcții publice, politice
sau militare. El în operele sale ține cu hotărâre partea celor oropsiți. Șterge
deosebirile dintre nobili și nenobili, și spune: noi toți suntem din același
neam ceea ce de altfel este un ideal comun cu cel al unor Montesquieu și
Rousseau. Adevărata valoare e de ordin moral la Euripide: omul cinstit este
nobil, cel necinstit nu este chiar dacă se trage dintr-un tată mai înalt decât
Zeus.
Euripide are o atitudine cu totul specială față de sclavie, și aceasta era o
noutate pentru timpurile alea. Mai târziu cu un secol Aristotel încă va mai
susține că natura zămislește pe unii oameni liberi iar pe alții sclavi. Euripide
din contra, își exprimă compasiunea față de starea acestora, el chiar i-a
observat, le-a dat viață în dramele sale făcându-i să vorbească deopotrivă
cu stăpânii și chiar pe alocuri să-și depene filosofia. Spre exemplu am
putea privi prologul piesei Medeia, pe care servitoarea sclavă îl rostește.
Euripide mai este prin ceva cu totul deosebit pentru acel timp, și anume
prin spațiul larg pe care îl hărăzește personajelor feminine. Defapt
Alexandru Miran, ne spune că în antichitate nici un alt autor nu a investigat
mai mult ca Euripide psihologia și psihopatologia feminină. El de timpuriu
se remarcă prin faptul că eroinele sale sunt mai puternice și mai izbutitoare
decât eroii.
Voi descrie în câteva cuvinte piesa Medeia, care este o piesă scrisă în
perioada de maturitate a poetului și înfățișată atenienilor prin anul 431.
Tragedia Medeia se inspiră dintr-un crâmpei al mitului Argonauților. Iason
și Medeia, însoțiți de cei doi copii ai lor , sunt refugiați la Korint, oraș aflat
sub ocârmuirea regelui Kreon. Iason care este fostul conducător al
faimoasei expediții argonautice, tânjind după gloria de odinioară, își
părăsește soția și copiii, pentru a se căsători cu fiica lui Kreon. Medeeia
este forțată să părăsească cetatea în exil cu copii. Mai apoi urmează prima
ciocnire dintre Medeia și Iason, în care soția ulcerată, pe jumătate
înnebunită, și soțul calculat și calm care se învinovățesc unul pe altul.
Aigeus, află de necazurile Medeii, și îi permite azil între zidurile cetății sale
Korint. Ceea ce și declanșează mecanismele de răzbunare fatale a femeii.
Prefăcându-se smerită față de Iason, ea își trimite copiii la noua lui soție,
ca să-i dăruiască o coroanăși un văl de preț toate înmuiate în otravă.
Tânăra prințesă împodobindu-se cu ele, moare în chinuri groaznice,
împreună cu tatăl ei care încerca în zadar să o scape. Medeia amplifică
oroarea răzbunării, omorându-și copiii, pentru a-l lăsa pe Iason fără
moștenitori. Nu-i îngăduie nici să se apropie de leșurile lor ci le târăște cu
sine mistuindu-se în aer într-un car fantastic întunecând parcă și cerul cu
un extaz de ură.
Medeea este o tragedie puternică, bine articulată, tradițională în privința
formei, care stârnește din plin în spectator sentimente de milă, groază și
consternare. Aristotel l-a caracterizat pe Euripide cel mai tragic dintre poeți.
Medeia nu a fost singura piesă a lui Euripide neînțeleasă de contemporani.
Îndrăznelile din dramaturgia lui au nedumerit și indignat mulți spectatori.
Mulți au rămas scandalizați de atitudinea sa și ideile sale antirăzboinice, în
timp ce Atena era încleștată în războiul cu Sparta. Și nu numai de
atitudinile politice, dar și de punerea la îndoială a unor credințe, de critica
moravurilor publice ce reprezentau în vremea aceea tabuuri.
Sfârșitul vieții îl anunță anul 408. Exilat voluntar în Macedonia. În câteva
luni petrecute acolo mai reușește să scrie câteva drame ca Iphigeneia la
Aulis și Backhantele. Ambele fiin reprezentate postum la Atena și câștigă
primul loc la concursurile tragice.
Merci!