Ovidius - Cel dintâi cântăreț al meleagurilor noastre

Unul dintre cei mai cunoscuți și mai populari poeți ai antichității, Ovidius este nu numai un poet al lumii,
ci și al nostru, cel dintâi cântăreț al pământului românesc pe care a și trăit mulți ani, surghiunit la
Dobrogea, la Tomis.

În numeroase versuri din Triste și Pontice el ne descrie ținuturile, clima, locuitorii din Dobrogea și
felul lor de trai. În mișcarea literară romană din a doua jumătate a secolului I i.e.n, Ovidiu este printre
poeții cunoscuți sub numele de elegiaci, care părăsesc tradițiile legate de marile genuri ale clasicismului
grec, de aceea, ei vor fi cunoscuți și ca poeții noi .

Astfel, poezia elegiacă romană deplasează obiectul analizei sentimentelor din domeniul mitologiei în
acela al vieții sufletești a poetului. Poeții elegiaci romani fac din propriile sentimente și pasiuni subiect
de inspirație și creație poetică, iar lumea mitologică trece pe planul al doilea. Pe lângă unele stihuri
sporadice din primele sale scrieri, își deapănă povestea vieții într-o elegie, mai exact elegia a X-a din
cartea a patra a Tristelor. El se temea că după cum era părăsit de toți în viață, tot așa va fi uitat de toți
după moarte.

Ovidiu s-a născut la 20 martie, anul 43 î.Chr., la Sulmona. Frumusețile naturale ale locului său de
naștere vor avea o binefăcătoare influență asupra poetului mai târziu, dezvoltându-i un pronunțat
sentiment al naturii și predilecția pentru descrieri cât mai colorate. Încă de pe băncile școlii, la Ovidiu
poezia se împletește cu retorica.

Era atunci obiceiul ca, pentru completarea educației lor, tinerii romani bogați să petreacă o
perioadă la Atena, vechiul și renumitul centru cultural, filozofic și artistic al Greciei.

Din Grecia, Ovidiu întreprinde, în tovărășia prietenului său Pompeius Macer, poet de asemenea, o
călătorie în orașele de pe coasta Asiei Mici și în primul rând pe meleagurile Troiei, considerată a fi
leagănul Romei însăși. Reminiscențe îndepărtate, dar impresii puternice și neșterse ale acestei călătorii
din tinerețe, se regăsesc în opera lui principală, Metamorfozele, care ne face să vizităm rând pe rând
toate meleagurile lumii grecești. Dovada că poetul a vizitat aceste locuri ne-o dau nu atât precizia
cunoștințelor geografice, cât familiarizarea lui cu râurile, cu munții și, în general, cu peisajul grec, care-i
servește adeseori de cadru pentru legendă. În Sicilia, a vizitat vestitele monumente de pe insulă și a
admirat neîntrecutele ei frumuseți naturale. Iar impresiile culese de aici, i s-au întipărit atât de adânc în
suflet, încât Metamorfozele și Fastele sunt pline de descrieri ale unor locuri celebre din această insulă.

După sosirea la Roma, Ovidiu se retrage puțin câte puțin din serviciul militar, din cariera sa publică,
singura glorie care îi rămâne, fiind cea literară. Într-un pasaj rămas celebru pentru lirismul lui, în care își
exprimă credința că poeții sunt nemuritori, Ovidiu arată explicit scopul vieții sale: "Eu vreau o glorie
nemuritoare; eu vreau să fiu cântat de-a pururi pe întreg globul pământesc". De-acum, întreaga viață și-
o închină numai poeziei.

Inspirația sa poetică nu mai este alimentată din legendarul trecut îndepărtat, ci de un prezent pe
care el îl consideră fericit: "Să laude alții timpurile de odinioară; eu sunt fericit că m-am născut în epoca
de față; ea este cea mai potrivită cu gusturile mele". Și într-adevăr, romanii din vremea lui Ovidius se
bucurau de binefacerile păcii și ale belșugului, după cinsprezece ani de războaie civile, cărora le-a pus
capăt victoria lui Octavian de la Actium.

Devenind interpretul bucuriei de a trăi al societății timpului său, Ovidiu scrie poeziile sale de
dragoste grupate în trei culegeri principale: Amores, Heroides și Arta iubirii. Ele constituie prima parte a
activității sale poetice, poezia de tinerețe.

Cea dintâi a fost Amores, în care cântă dragostea sa pentru o femeie, căreia îi împrumută numele
fictiv de Corinna, în al cărei nume se referă nu numai la o femeie, ci la toate femeile frumoase din Roma,
iubite de el. Aici, iubirea este pentru Ovidiu mai mult un capriciu, o aventură galantă; de aceea el spune
că este un "cântăreț al iubirilor gingașe" (tenerorum lusor amorum).

Pe când în Amores, Ovidiu a zugrăvit, cel puțin formal, propriul său sentiment de iubire, Heroidele,
care sunt o culegere de scrisori în versuri adresate de unele personaje istorice sau legendare grecești, în
majoritate femei, zugrăvesc sentimentele altora.

Ultima operă importantă în care poetul cântă dragostea este Arta iubirii. Aici poetul expune
mijloacele cu ajutorul cărora se câștigă și se păstrează iubirea unei femei. El va încerca să spulbere și mai
târziu, în anii grei ai exilului, acuzația ce s-a adus acestei opere de a fi fost o școală a imoralității. În lunga
scrisoare trimisă de la Tomis împăratului Augustus, poetul se dezvinovățește, arătând că iubirea a fost
întotdeauna o temă îndrăgită și de poeții din trecut, fără ca asupra lor, în viață sau asupra memoriei lor
după moarte, să apese o asemenea ocară. Arta iubirii se distinge printr-un spirit de observație fin și
pătrunzător și mai ales prin cunoașterea psihologiei feminine. Această operă are însă și o valoare
documentară, prin faptul că zugrăvește societatea romană din acel timp, prezentată, probabil de poet în
culori mai roze, decât era ea în realitate.

A doua parte a activității poetice a lui Ovidiu o constituie operele scrise între anii 40 și 50 ai vieții
sale. Atunci când își apără opera, în scrisoarea adresată lui August, poetul însuși face distincție între
versurile ușoare, frivole, din tinerețe și cele scrise în epoca maturității sale poetice: Metamorfoze și
Faste.

Dacă ținem seama numai de numărul mare al legendelor aproape 250 din cele 15 cărți ale
Metamorfozelor, înțelegem că niciuna dintre operele elenistice nu-i putea oferi poetului un material
mitologic suficient. Mai presus de caracteristicile specifice și divergente ale diferitelor izvoare,
complexitatea operei avea nevoie de un viguros talent poetic unificator, care să creeze un tot organic și
armonios. Talentul lui Ovidiu a avut această forță unificatoare; el s-a ridicat peste ariditatea plină de
erudiție mitologică a diferitelor culegeri și a dat operei sale o aleasă ținută literară și artistică. Spre
deosebire de înaintașii săi, care grupează legendele probabil după tipul de metamorfoză (în păsări, în
reptile, în piatră), după originea lor sau după divinitățile care au cauzat schimbările, Ovidiu, în efortul lui
de a ridica la rangul de epopee o creație până atunci didactică, a adoptat criteriul mitologic. Exceptând
poemele homerice, nicio altă operă literară antică n-a avut mai mare popularitate de-a lungul veacurilor.
Și aceasta este cea mai mare consacrare ce se poate da unei opere mari. Ea adeverește în același timp,
previziunea lui Ovidius, care, în ultimele versuri ale poemului, conștient că a ridicat un adevărat
monument poetic, exclamă cu legitimă mândrie: "Am terminat o operă pe care nici mânia lui Joe, nici
focul, nici fierul, nici dintele vremii nu vor putea-o nimici. Iar când va sosi acea zi, stăpână numai pe
trupul meu, [...] eu, totuși, nemuritor prin ceea ce este mai bun în mine, mă voi înălța mai presus de
stele și numele meu va fi nepieritor."
 Spre sfârșitul anului 8 d.Chr., pe când Ovidiu, poet celebru și admirat de toți, se îndeletnicea cu
definitivarea Metamorfozelor și cu strângerea materialului documentar pentru celelalte cărți ale
Fastelor, este pedepsit, printr-un ordin imperial, cu cea mai ușoară formă de exil relegarea. În realitate,
pedeapsa este foarte grea, deoarece prin fixarea locului de exil, Ovidiu se va vedea aruncat tocmai la
extremitatea nord-estică a Imperiului Roman, pe coasta Mării Negre, în micul port Tomis. Asupra
cauzelor ce l-au determinat pe Augustus să ia o atât de drastică măsură împotriva poetului, domnește
încă un mister de nepătruns. Termenii exacți cu care poetul numește acele cauze sunt "carmen et error",
"poezia și o greșeală". În scrisoarea adresată împăratului, Ovidiu dă un amănunt în legătură cu această
greșeală a sa. El spune că singura lui vină este că a văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă:

"De ce-mi greșiră ochii privind nelegiuirea?

De ce din întâmplare păcatul l-am știut?"

În Triste și Pontice, poetul înfățișează condițiile în care trăiește, exagerând unele aspecte, pentru a-i
impresiona pe destinatari, determinându-i să facă toate demersurile pentru a-i obține iertarea sau cel
puțin transferarea într-un loc mai puțin sălbatic și mai puțin îndepărtat de Italia.

Sentimentul ce apare permanent în scrierile din exil este durerea și tristețea poetului. În asta trebuie
să vedem adevărata valoare literară a poeziei din exil. Căci acum, pentru prima oară sufletul lui Ovidiu,
stăpânit de o adâncă melancolie, se manifestă așa cum este el adevărat: apropiat de noi, uman. Din
toate procedeele și artificiile genului se desprinde o poezie sinceră, personală, elegia adevărată. Elegiile
ce descriu călătoria pe mare și viața sa la Tomis pot fi considerate printre cele mai originale, cele mai
mișcătoare și cele mai pitorești din literatura latină. Măiestria descrierii rigorilor iernii, succesiunea,
gradația, contrastele și varietatea elementelor constitutive ne arată că izvorăsc din perceperea directă a
realității, pe care poetul a brodat însă elemente din propria-i imaginație, precum și artificii retorice.
Dintre elementele climei sunt utilizate de poet numai acelea care îl ajută să pună în lumină viața grea din
exil, în special influența dăunătoare asupra sănătății lui. Pe aceeași linie a sublinierii aspectelor negative,
nefavorabile, se situează și știrile pe care ni le dă Ovidiu despre vegetația și bogățiile regiunii dobrogene.
Caracteristică și dominantă în peisajul pontic este stepa, lipsa oricărei vegetații lemnoase, lipsa oricărui
pom roditor și îndeosebi a viței de vie. Iar aceste informații au fost contrazise de multe alte izvoare
istorice care afirmă existența unui cult al lui Bacchus în zona Tomis. Cât despre pomii fructiferi și arborii
în general, se pare că Ovidiu a generalizat asupra întregului teritoriu dobrogean particularitățile
vegetației de stepă există realmente în imediata apropiere a orașului – în care era dominant pelinul
pentru a sublinia și mai mult uniformitatea și monotonia peisajului, izvor nesecat al sentimentului său de
izolare și singurătate.

Poetul vorbește și de recolte jefuite, iar "agoniseala sărmanului plugar" amintită de poet nu
reprezintă decât produsele culese de lucrătorii pământului dobrogean. Poetul spune că poate ar mai uita
de amărăciunile exilului, dacă ar avea un petic de pământ pe care să-l cultive.

Dintre toate populațiile amintite de Ovidiu, geții ocupau cel mai mare loc în opera lui din exil. Poetul
îi consideră populație băștinașă, confirmând spusele lui Herodot, cum că geții ar fi cea mai veche
populație și cea mai numeroasă. Dacă din punct de vedere descriptiv e plastic zugrăvită latura lor
războinică și înclinarea lor permanentă spre harță și luptă, de la brâu nelipsindu-le niciodată cuțitul,
poetul însuși recunoaște că a fost prea nedrept când i-a numit pe geți cei mai cruzi oameni din lume.
Ovidiu ni-i prezintă astfel, pentru ca apoi să arate că până și acești neoameni sunt mișcați de suferința
celui exilat, că și ei au înțelegere pentru anumite sentimente mai înalte și că, în sfârșit, sunt și ei capabili
să guste frumusețile unei opere literare, pe care poetul le-o citește pe limba lor.

Poezia din exil aduce în fața cititorului figura îndurerată a celui dintâi cântăreț al meleagurilor noastre.