PUBLIUS OVIDIUS NASO

Elev: Mihai Miruna Elena

Clasa: XII A
Profesor coordonator: Cristache Larisa
 INTRODUCERE

Publius Ovidius Naso, 20 martie 43 î.Ch.-17/18 d.Ch., poetul atât de cunoscut

nouă prin exilarea de către August la Tomis, a fost, alături de Propertius, Tibul sau
Catullus, unul dintre cei mai mari poeţi care surprind în operele lor despre iubire.
În opera sa, Ovidius vorbeşte despre iubire, despre femei abandonate, despre
transformări mitologice, având ca formă de exprimare cupletele elegiace, cu excepţia
„Metamorfozelor”, scrise în hexametru dactilic, imitând modelul „Eneidei” lui
Vergilius sau epicelor lui Homer. Ovidiu nu oferă o naraţiune epică precum
predecesorii lui, dar promite o istorisire cronologică a cosmosului de la creaţiune până
în zilele sale, încorporând multe mituri şi legende din tradiţiile greceşti şi romane.

O parte din creaţia lui Ovidius s-a pierdut, mai ales ceea ce a scris în perioada de
exil în limbile învăţate – sarmata şi geta.
Operele păstrate debutează prin elegii cu o tematică erotică accentuată, începând
din 25 sau din 23 î.Ch., Ovidius compune o culegere de elegii erotice, sub titlul de
„Amoruri”. Prima ediţie, în cinci cărţi, a acestei opere a apărut probabil în 15 î.Ch.
ulterior Ovidius a întocmit o a doua ediţie, care a apărut înainte de anul 2 î.Ch.. Noi
dispunem doar de această a doua variantă a Amorurilor, care cuprinde trei cărţi, unde
figurează respectiv cincisprezece, nouăsprezece şi cincisprezece elegii. Ele înfăţişează
avatarurile legăturii de dragoste dintre poet şi o frumoasă femeie, numită Corinna. Dar
Ovidiu se referă şi la alte impulsuri erotice ale sale, ca şi la teme, care n-au nici o
legătură cu pasiunea sa pentru Corinna. în fiecare carte, prima elegie este învestită cu
un caracter programatic: Ovidiu ar fi vrut să cultive poezia eroică, speciile majore de
artă a versurilor, dar Cupidon, zeul dragostei, l-a obligat să se mulţumească cu
poemele de iubire.
S-a ivit problema autenticităţii personajului feminin, eroina din Amores, nume
convenţional, de fapt cel al unei poete din Grecia arhaică. Chiar în măsură mai mare
decât în cazul Deliei lui Tibul sau Cynthiei lui Propertius, s-a presupus că ar fi vorba
de un personaj inventat. De altfel Corinna apare în „Amores” mult mai palid decît
omoloagele sale din operele poeţilor latini anteriori. Totuşi Corinna disimulează
probabil un personaj real al vremii lui OvidiuS, dar poetul îşi plasează intenţional
aventura în situaţiile tipice şi tradiţionale ale poeziei erotice.

Ovidius foloseşte în poeziile sale de iubire motivele şi tiparele specifice elegiei de

acest fel: serenada în faţa porţii iubitei, condiţia îndrăgostitului soldat al Venerei,
declaraţii de iubire etc..
Originalitatea poetului, spune Eugen Cizek în „Istoria literaturii latine”, constă şi în
faptul că preia teme banale în poezia elegiacă, dramatizându-le şi parodiindu-le uşor;
ironia şi autoironia nonşalantă îşi schimbă permanent locurile.
„Desigur nivelul valoric al performanţelor ovidiene este departe de a se apropia de
cel atins de Propertius, Catullus sau chiar de Tibul - modele evidente.”
 TRISTIA, PONTICA,
METAMORFOZE, ARTA DE A IUBI

"Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum

Ingenio perii Naso poeta meo.
At tibi qui transis ne sit grave quisquis amasti
Dicere Nasonis molliter ossa cubent".

Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii.

Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende

(un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în
urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului
până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.

Tristia - „Tristele”, în 5 cărți

Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea

Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți.
Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din
Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de
a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei
persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de
dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.
 TRISTIA

Tristia etse una la baza o opera poetica scrisa in 5 volume, ce ii aparține lui
Publius Ovidius Naso, cunoscut si ca Ovidiu - in limba romana.
Acesta folosește in poemele ce aparțin operei Tristia, cupletul de forma elegiei, o
metrica tipica pentru lamentarea mizeriei exilulului in orașul antic, Tomis, la țărmul
Marii Negre ( Pontus Euxin) si al dorului sau fata de casa, adică Roma.
De asemenea, tonul de la nivelul poemelor sale indica speranța ca într-o buna zi
pedeapsa sa va fi abolita sau cel puțin îndulcită.

Parue -- nec inuideo -- sine me, liber, ibis in urbem:

ei mihi, quod domino non licet ire tuo!

Traducere:

Tu vei merge, mica mea carte, fără mine în oraș, dar nu te invidiez.
Mergi - du-te în orașul interzis mie - interzis stăpânului tău.
 METAMORFOZE

Metamorfoze (latină: Metamorphōsēs) este un poem narativ în hexametri, scris

de Publius Ovidius Naso. Textul este considerat capodopera poetului roman,
prelucrând cronologic 250 de legende (extrase din Homer, Hesiod, Titus
Livius și Vergilius) despre transformările cunoscute în lumea antică, de la plăsmuirea
Universului, până la apoteoza lui Cezar. A fost publicat în anul 8 d.Hr..
Una dintre cele mai influente lucrări din cultura europeană, Metamorfoze a
inspirat generații de scriitori precum Dante Alighieri, Giovanni Boccaccio, Geoffrey
Chaucer și William Shakespeare. Evenimentele și personajele poemului au fost
transpuse de-a lungul vremii în sculpturi, picturi, cântece și piese de teatru.
Textul nu trebuie confundat cu scrierea omonimă a lui Apuleius, care, în latină, în
afară de Metamorphoseon libri, se mai numește și Asinus aureus (Măgarul de aur).

Decizia lui Ovidiu de a face din mit subiectul dominant al Metamorfozelor a fost
influențată de predispoziția poeziei alexandrine. Modelul pentru o colecție de mituri
ale transformărilor a derivat dintr-un gen preexistent de poezie, al cărui prim exemplu
cunoscut este Ornithogonia lui Boeus - un poem acum fragmentar care adună mituri
despre metamorfozele oamenilor în păsări.
Există trei exemple de Metamorfoze ale unor scriitori eleniști, dar se cunosc puține
lucruri despre conținutul lor. Heteroioumena lui Nicandru din Colophon este mai bine
cunoscută și, în mod clar, o influență asupra poemului - 21 de povești din această
lucrare au fost tratate în Metamorfoze. Cu toate acestea, într-un mod tipic pentru
scriitorii din acea perioadă, Ovidiu s-a îndepărtat semnificativ de modelele sale.
Poemul a fost mai lung decât orice altă colecție anterioară de mituri ale
metamorfozelor (lucrarea lui Nicandru cuprindea probabil patru sau cinci cărți) și a
fost plasat într-un cadru istoric.

EPISTOLE DIN EXIL

 „Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?/ Ce
leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?/ Dacă privesc acest loc, el îmi apare
neprietenos și nicăieri,/ În toată lumea, nu poate fi altul mai trist./ Dacă privesc
oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,/ Văd la ei mult mai multă cumplită
sălbăticie decât la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fața forței/ Și zace
la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele./ Se apără împotriva frigului
năprasnic cu piei de animale și cu pantaloni largi,/ Iar fețele lor aspre sunt acoperite
cu păr lung./ La puțini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii grecești,/ Iar aceasta
a devenit și ea barbară din pricina accentului ei getic./ În această mulțime nu-i nimeni
care întâmplător să știe latinește/ Și care să poată rosti măcar câteva cuvinte./ Chiar
eu, poet roman – iertați-mă Muzelor! -/ Sunt silit să vorbesc de cele mai multe ori
după obiceiul sarmatic./ Iată, mi-e rușine, dar mărturisesc: din cauza dezobișnuinței
îndelungate,/ Chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine./ Nu mă îndoiesc că
în astă cărțulie s-au strecurat multe/ Din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a
locului.“ (Tristele, Cartea a V-a, Elegia a VII-a)

(Quid potius faciam desertis solus in oris,/ Quamve malis aliam quaerere coner
opem?/ Sive locum specto, locus est inamabilis et quo/ Esse nihil toto tristius orbe
potest,/ Sive homines , vix sunt homines hoc nomine digni,/ Quamque lupi saevae
plus feritatis habent./ Non metuunt leges, sed cedit viribus aequum,/ Victaque pugnaci
iura sub ense iacent./ Pellibus et laxis arcent mala frigora bracis,/ Oraque sunt longis
horrida tecta comis./ In paucis extant Graecae vestigia linguae,/ Haec quoque iam
Getico barbara facta sono./ Unus in hoc nemo est populo, qui forte Latine/ Quaelibet e
medio reddere verba queat./ Ille ego Romanus vates – ignoscite, Musae! -/ Sarmatico
cogor plurima more loqui./ En pudet et fateor, iam desuetudine longa/ Vix subeunt
ipsi verba Latina mihi./ Nec dubito, quin sint et in hoc non pauca libello/ Barbara: non
hominis culpa sed ista loci.)

In astfel de ‘’Scrisori din Exil’’, Ovidiu menționează detalii despre clina de unde
este, ‘’frig năprasnic, vecini ostili ,,Vad la ei mult nai multa cumplita sălbăticie decât
la lupi.’’ Ocupatiile băștinașilor, nivelul de trai și raporturile unui roman cultivat la o
societate sălbatică, de la capătul lumii. ‘’In aceasta mulțime nu-i nimeni care
întâmplator sa știe latinește/ Si care sa poată rosti măcar câteva cuvinte./ Chiar eu,
poet roman - iertați-mă Muzelor! -/ Sunt silit sa vorbesc de cele mai multe ori dupa
obiceiul sarmatic/ Iara, mi-e rușine, dar mărturisesc: din cauza dezobișnuitei
îndelungate, / Chiar mie imi vin cu greu in minte cuvinte latine.

CONCLUZIE
 Publius Ovidius Naso, exilat la Tonis, Constanta de astazi, se doveste a fi un
important poet ce a lăsat in urma sa creatii impresionante. Exista o dezbatere cu
privire la epoca din care apratine, aurului sau pur și simplu epoca argintului literaturii
romane. Pentru romani, de-asemenea, face parte din literatura și istorie.

BIBLIOGRAFIE

www.wikipedia.ro