Publius Ovidius Naso

Opera lui Publius Ovidius Naso (43–17 î.Hr.) depăşeşte, desigur, cadrul îngust al poeziei elegiace, ea fiind mult mai
vastă şi mai variată. Scrierile sale constituiau în poezia latină o tendinţă opusă celei oficiale şi pot fi împărţite în trei
perioade.

Prima perioadă e marcată de tema iubirii, realizată în diferite registre, genuri şi specii iubirii, cu sfaturi
îndrăgostiţilor, cărora, pentru a se „lecui“ de iubire, li se recomandă plăcerile vieţii de la ţară. Despre cosmetice, un
soi de tratat de îngrijire a feţei, denotă opţiunea poetului pentru frumuseţea naturală, nealterată de farduri sau
soluţii tămăduitoare.

În a doua perioadă a creaţiei poetul latin este preocupat de tezaurul de legende, mituri, credinţe, obiceiuri ale
romanilor, pe care le valorifică în două opere importante din această perioadă: Fastele şi Metamorfozele. Scrise sub
influenţa evidentă a Pricinilor lui Callimah, Fastele reprezintă un fel de calendar al datinilor şi obiceiurilor poporului
roman. Metamorfozele se impun ca o operă poetică excepţională, un vast poem epic, în care se dezvăluie nu numai
forţa talentului său artistic, dar şi vasta sa erudiţie în materie de mituri şi legende. Ovidiu a adunat, ordonat şi
prelucrat poetic, în 15 cărţi, ce alcătuiesc Metamorfozele, vreo 250 de mituri şi legende despre prefacerea oamenilor
în alte făpturi sau obiecte neînsufleţite (plante, flori, arbori, stînci, constelaţii), de la crearea lumii pînă la prefacerea
lui Iuliu Caesar în cometă. În plan filozofic, Metamorfozele demonstrează că Ovidiu era la curent cu concepţia despre
transmigraţiunea sufletelor (metempsihoza) a lui Pitagora, pe care o expune la începutul cărţii a 15-a. În
Metamorfoze, impresionează măiestria artistică a poetului, fantezia sclipitoare, sensibilitatea şi fineţea,
semnificaţiile de profundă umanitate ale celor mai multe episoade (de exemplu, despre Narcis, despre Orfeu şi
Euridice, despre Piram şi Tisbe, despre zborul lui Dedal şi Icar, despre Pygmalion, despre cele patru vîrste ale omenirii
ş.a.).

Perioada a treia a creaţiei lui Ovidiu cuprinde elegiile scrise în exil, la Tomis, reunite în culegerile intitulate Tristele
şi Ponticele. Ele prezintă o mare diversitate de motive şi teme, cu accentele puse pe propriile sentimente sincere:
tristeţe, melancolie, frică, dor de casă, durere, revoltă, mînie etc., din care transpare poetul exilat şi stările-i
sufleteşti. O semnificaţie aparte o au versurile dedicate peisajului Pontului Euxin şi traiului localnicilor, al strămoşilor
noştri, Ovidiu fiind unul dintre puţinii mari poeţi ai lumii, ce i-a eternizat în poezie (Iarna la Tomis), astfel, ultimele
creaţii ale poetului avînd şi o importanţă documentară pentru istoria neamului nostru.

Scrisoare soţiei
...Va rătăci, străină, o umbră de roman! Pe marmur, să le vadă grăbitul trecător:

Tu oasele-ntr-o urnă să mi le-aduci acasă. „Eu care zac aice sunt Naso, cîntăreţul

Încalte după moarte să nu mai fiu pribeag! Iubirilor gingaşe, răpus de-al meu talent.

Nu te opreşte nime, tebana Antigona O! Tu, ce treci pe-alături, dac-ai iubit vreodată,

Şi-a îngropat un frate, călcînd porunci regeşti. Nu-ţi fie greu a zice: să-i fie somnul lin!“

Cu pulbere şi frunze de-amom tu să le-amesteci Pe piatr-ajunge-atîta! Căci operele mele

Şi să le pui în groapă, afară din oraş. Vor fi un mult mai mare, mai trainic monument.

Cu slove mari pe urmă, tu sapă-aceste versuri Deşi mult rău făcură poetului, cred însă

Că ele-un nume veşnic prin veacuri îi vor da...