Alecu Russo

Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819, la Chișinău, în familia unui boier de viță
veche, dar cu o situație socială relativ modestă. Copilăria viitorul scriitor și-a petrecut-o la țară,
în mijlocul țăranilor. Cu mulți ani mai târziu, în "Amintiri", el își va aduce aminte de un frumos
sat basarabean, "rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bicului", unde "moșnegii
spuneau de turci și tătari... de Ileana Cosânzeana, de frații din lună, de lupte și năvăliri", ca și
de vitejia "celor Novaci, de râul cărora urdiile tătărești nu se puteau în Bugeac cu pradă în Țara
Leșească". Aici, din vârsta fragedă, în sufletul lui au prins rădăcini lăstarii dragostei pentru
popor, poezia populară orală și limba strămoșească, dragoste pe care o va purta vie toată viața.
Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia: "din patruzeci de persoane
ce locuiau într-o casă" au scăpat cu viață numai el și tatăl său, Rămas orfan de mamă, Alecu
Russo e trimis de părintele său la studii în Elveția. După studiile din Elveția, își continuă studiile
la "Institutul lui Fransua Navil din satul Vernie de lîngă Geneva". Pe băncile institutului lui
Fransua Navil, Alecu Russo scrie primele sale încercări literare.
Scriitor fără ambiții și notorietate, Alecu Russo n-a scris mult. Adevărata vocație
scriitoricească și-a găsit-o anume în proză memoralistică. În "Amintiri" evocă anii copilăriei
cu o nostalgie ce ascunde sensibilitați romantice. Dar narațiunea, bogată în elemente
descriptive, este adesea întreruptă de reflecții filosofice, psihologice sau sociologice, care
dezvăluie un scriitor cult, ce prefigurează în literatura romana arta eseistului.
Majoritatea celorlalte lucrări au fost scrise în limba franceză Și au apărut postum în
traducerea lui Alecsandri, Odobescu. "lașii și locuitorii lui în 1840" este un tablou de epoca al
societății moldovenești, "Piatra Tejului" și "Stânca Corbului" - însemnări de călătorie - sunt
pretexte pentru a povesti doua legende populare. Aceste lucrări, atât prin tematica și spiritul
lor. cât și prin ideile exprimate direct se încadrează pe deplin programului "Daciei literare".
Din perioada 1834-1844 ne-au mai rămas doar doua lucrări ale sale: "Palatul lui Duca
Vodă" și "Decebal și Ștefan cel Mare" Prima, care este o scrisoare adresata lui V.Alecsandri,
vădește gustul artistic a lui Alecu Russo și cunoștințele-i adânci în domeniul arhitecturii, pe
care le aplica la descrierea palatului ruinat al domnitorului. A doua e o paralela literara între
doua din cele mai remarcabile figuri ale istoriei noastre, în care autorul apreciază meritul
acestor personalități legendare.
Poemul în proza "Cântarea României", scris în limba franceza și apărut mai întâi
nesemnat, dar cu o precuvântare a lui Bălcescu, în "Romania viitoare", revista revoluționarilor
romani exilați la Paris, iar apoi în românește sub semnătură lui Alecu Russo, care a avut mare
ecou în epoca datorită mesajului său patriotic.
În "Critica criticii", însușindu-și ideia că "literatura este expresia vieții unei nații",
susține necesitatea unei literaturi inspirate din realitățile naționale, opunându-se, ca și
Kogălniceanu, imitației și traducerilor proaste. Ceea ce preconizează Alecu Russo este
inspirația din realitățile concrete ale țării, din viață poporului, din istoria, datiniile, credințele
și creația lui artistica. Acestui scop urmau să-i servească și propriile lucrări.
 Fiind unul din inițiatorii criticii literare de la noi, Alecu Russo își definește poziția fata de
aceasta îndeletnicire, arătând că, pentru a deosebi operele valoroase de cele false, un critic
trebuie să aibă cultură, experiență personala de viață și obiectivitate. În studiul "Poezia
poporală", întemeiat pe o bucată culegere proprie de balade și doine, releva valoarea estetica și
documentara a folclorului. Alecu Russo avusese marele noroc să descopere o adevărată
"minune poetica "Miorița”. Scrierile teatrale ale lui Alecu Russo nu s-au păstrat, dar titlurile și
conținutul lor sunt cunoscute din cronicile dramatice și scrierile memoralistice. Alecu Russo
are meritul de a fi sintetizat în scrieri de atitudine ideile generației sale și de a fi ilustrat cu
talent, în unele privințe, efortul scriitorilor pașoptiști pentru dezvoltarea unei literaturi romane
originale.