Tema: Activitatea literară a lui Aleco Russo

Dacă, ştergând „colbul de pe cronice bătrâne”, după cum spunea

M.Eminescu Costache Negruzzi a justificat literar orientarea istorică a curentului
naţional, stârnit de „Dacia literară”, spiritul critic iniţiat de revistă şi-a avut cel mai
talentat cărturar în Alecu Russo (17 martie 1819, Străşeşti, jud. Lăpuşna – 5
februarie 1859, Iaşi). Născut în Basarabia, educat (de la vârsta de zece ani) în
Elveţia (Vemier, lângă Geneva), autor în adolescenţă de versuri franţuzeşti,
antidespotice, urmaşul de vechi boieri moldoveni, cu numele franţuzit în cinstea lui
Jean Jacques Rousseau, a fost în viaţa civilă jurist (asesor judecătoresc la Piatra
Neamţ, membru în Divanul apelativ, avocat, director în Departamentul Lucrărilor
publice, membru al Sfatului administrativ, procurist al Băncii Moldovei) şi
adversar al regimului sturdzist, s-a ilustrat prin acte incompatibile cu statutul de
funcţionar disciplinat.
De pe urma unor replici din piesa de teatru Jignicerul Vadră... s-a ales, în
1846, cu un surghiun la mănăstirea Soveja. Participant în 1848 la acţiunea
revoluţionară, a trebuit, după eşuarea ei, să ia drumul exilului. În loc însă de a se
duce direct la Viena, cum plănuia, s-a oprit în Ardeal, luând parte la adunarea de
pe Câmpia Libertăţii, apoi la o altă adunare, în Lugoj, organizată de Eftimie
Murgu, a fost arestat la Dej şi trimis în închisoarea din Cluj, de unde, după
eliberare, a ajuns în fine la Viena, apoi la Paris, A revenit la Iaşi în 1851.
Fără a profesa critica literară (a scris doar despre poeţii minori Dimitrie
Dăscălescu şi Mihai Cuciureanu), Russo a expus, într-un lung serial de Cugetări,
neîncheiat, apărut parte în „România literară”, parte, postum, în „Revista română”
(1863), consideraţii de cultură generală esenţiale pentru aşezarea bazei teoretice a
curentului naţional. Pledând pentru o cultură adecvată firii şi condiţiilor formative
ale neamului nostru, cugetătorul dezvoltă îndeosebi opinii privind limba română:
diametral opuse concepţiei latiniste instaurate în Ardeal, total discordante şi cu
italienismul heliadist, cu toate tendinţele de construire a unei limbi artificiale.
„Limba – susţine Russo – nu poate fi produsă voluntar, pe considerente de sistem,
ea s-a creat în experienţa istorică milenară a poporului”; „glasul a opt milioane de
suflete are (...) putere mai mare decât logica sistemelor ce se întemeiesc pe
gramatice străine”. Neamul românesc nu începe odată cu „şcoalele Ardealului”, ci
odată „cu şcoala limbei hrisoavelor, limba publică, cu şcoala limbei cânticilor
populare, limba inimei neamului, cu şcoala limbei traducătorilor cărţilor
bisericeşti, limba credinţei, cu şcoala limbei hronicarilor, limba istoriei”. A încerca
refacerea originalului latin este, după Russo, a inventa „o limbă păsărească,
înţeleasă numai de adepţi”. O asemenea tentativă, apreciază el, e „un lucru peste
fire”. E ca şi cum „am lega un om viu de un trup mort.” Doar un pedantism
incurabil poate propune aşa ceva. Stigmatizând fără cruţare pedantismul, scriitorul
afirmă, în temeiul bunului simţ, că gramatica şi ortografia se cer „aşezate” nu în
funcţie de principii abstracte, şi „nu după placul fiecăruia”, ci „după duhul istorii şi
a originurilor neamului”. În înţelegerea lui, „cuvântul, fie slav, fie turc, fie latin, ce
se va români, are drit de împământenire, şi numai obşteasca frământare şi nevoia
pot să-i deie indigenatul”. În virtutea acestei convingeri de neclintit, Russo cere
„gramerienilor” ardeleni pedanţi să lase limba în pace: să nu „pună la cale limba
fără a întreba pe limbă”, aşa cum, în Ardeal „ungurii puneau la cale pe români fără
români”. „Faceţi-ne – imploră el, retoric – o gramatică a limbei după limba nu ce
ar trebui să avem, dar după limba ce avem, (...) lăsaţi-ne să lucrăm în voia sa
limbuşoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită şi ce a mai fi, ce o înţălegem
toţi.” Model de autentică limbă românească este, şi pentru Al. Russo, ca pentru toţi
scriitorii generaţiei sale, creaţia orală anonimă, căreia, în Poezia populară, îi înalţă
un elogiu patetic, prezentând „datinele, poveştile, muzica şi poezia” drept „arhivele
popoarelor”. „Din studiul lor ne vom lămuri despre originea limbii noastre, de
naşterea naţionalităţii române, de plecările naturei cu cari este înzestrat poporul”.
Russo, de altfel, a descoperit (pe când era surghiunit la Soveja) şi a dăruit-o lui
Alecsandri, balada Mioriţa, pe care o califică drept „cea mai frumoasă epopee
păstorească din lume”.
Paralel cu studiul Cugetări, în „România literară” a apărut şi cealaltă scriere
amplă a lui Alecu Russo, Amintiri, rămasă şi ea neîncheiată, ca urmare a pierderii
finalului, după suprimarea publicaţiei.
 Reluând paragrafe din Studie moldovană (apărută în 1851-1852, în
„Zimbrul”, sub pseudonimul Terentie Hora), această compunere mixtă
(memorialistică şi istorie) evocă, la început, în tablouri vii, pline de culoare,
crâmpeie de lume boierească patriarhală, stinsă în trecutul ce a mistuit copilăria
scriitorului. Recuperând momente idilice, de genul celor ce vor deveni, peste o
jumătate de veac, una din sursele literaturii sămănătoriste, memorialistul A. Russo
descrie petreceri câmpeneşti ce par astăzi de domeniul fabulosului: convoaie de
trăsuri încărcate cu provizii şi vase, zeci de convivi şi servanţi strânşi în câte o
largă poiană, în jurul unor focuri uriaşe, cu miei întregi la frigare, pelin de mai, cu
vutcă băută din pantofii jupâneselor, cu vinuri de Cotnari şi Odobeşti, cu chiote,
cântece, pocnete, râsete, de care clocoteşte pădurea. Câteva alte bucăţi literare
lăsate de Russo au fost scrise în franţuzeşte şi traduse de Bălcescu, Alecsandri,
Odobescu, Sadoveanu. Acestea sunt: două legende (Piatra Teiului, Stânca
Corbului), fiziologia Iaşii şi locuitorii lui în 1840, jurnalul ţinut la Soveja şi
Cântarea României.
Cântarea României este un poem în proză apărut în „România viitoare” fără
semnătură şi atribuit de unii lui Bălcescu, primul traducător al poemului în limba
română. Ulterior, în 1855, Russo a vrut să „restabilească” textul original, dând o
traducere proprie, având însă sub ochi traducerea lui Bălcescu, pe care şi-a însuşit-
o, „stilizând-o” uşor şi adăugind 5 versete. Cântarea României aparţine lui Russo.
Pledează în acest sens mărturiile lui Alecsandri, publicarea sub semnătura lui
Russo a poemului în „România literară”, ca şi numeroase indicii privind conţinutul
şi stilul operei.
Cântarea României este un poem în proza, scris sub formă de versete.
Elaborat, probabil, înainte de 1848, el exprimă starea de spirit agitată a
momentului prerevoluţionar. Publicat în 1850 poemul era menit, prin patosul său
patriotic şi revoluţionar, prin optimismul de care e străbătut, să reaprindă
încrederea în victoria revoluţiei din ţările române, să refortifice conştiinţele,
mobilizându-le la luptă. El avea, aşadar, semnificaţia unui manifest adresat
revoluţionarilor aflaţi în exil şi poporului român de „a fi gata, fiindcă „ziua
dreptăţii se apropie”. Pe linia mesajului său răscolitor, de chemare la luptă pentru
libertate naţională şi sociala, poemul înfăţişează, într-o suită de tablouri,
frumuseţea și bogăţiile ţării în contrast cu sărăcia şi suferința „fiilor” ei apăsaţi de o
boierime lacomă şi spoliatoare.
O altă succesiune de tablouri înfăţişează istoria ţării, momentele de restrişte,
dar şi de eroism înălţător în lupta naţiunii, de-a lungul veacurilor, pentru libertate.
Tonul este evocator, liric uşor retoric, caracteristic şi altor scrieri ale lui Russo,
Amintirilor mai ales. Trecutul eroic este confruntat mereu cu prezentul umilit.
Zelul patriotic, dar si unele limite ale gândirii sale îl fac pe autor să apoteozeze în
bloc trecutul şi să estompeze uneori conflictele sociale. Epoca Dacilor, de pilda, ca
si cea a ocupaţiei romane, după cucerirea Daciei e văzută, cum observă critic şi
Bălcescu în Precuvântarea sa, idilic: „Era vremea atuncea când tot omul trăia fără
stăpân şi umbla mândru fără să-si plece capul la alt om”. Se face remarcat apoi în
stilul poemului, un ton biblic, influenţa a scrierile lui Mickiewicz, Cartea naţiunii
poloneze şi a pelerinilor polonezi, şi a cărţii lui Lammenais, Parole d’un croyant
(Cuvîntul unui credincios), publicate la Paris, în anii când Russo se afla la studii în
Elveţia, cărţi care au avut o mare răspândire în Europa în perioada premergătoare
revoluţiei. În general, poemul respiră energie, condamnă cu vigoare abuzurile şi
nedreptăţile, îndeamnă la luptă, exprimă încredere în viitor. Ideea revoluţiei, când
poporul asuprit se ridică la luptă, răzbunător, şi-şi face singur dreptate, este
afirmată insistent: „Furtună mântuirii straşnică are să fie”. Eliberarea socială e
strâns legată de cea naţională ... „Slobozenia e îndoită... se spune. „Cea dinlăuntru
şi cea dinafară . .. ele sunt surori, una fără alta nu pot trăi”. E subliniată apoi ideea
bunei înţelegeri şi a înfrăţirii popoarelor şi se dă o deosebit de plastică şi
emoţionantă explicație a noţiunii de patrie: „Patria e aducerea-aminte de zilele
copilăriei … coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea
mamei... plăsmuirile nevinovate ale inimei noastre ... locul unde am iubit şi am fost
iubiţi ... câinele care se giuca cu noi, sunetul clopotului bisericei satului ce ne
vesteşte zilele frumoase de sărbătoare ... zbieratul turmelor când se întorceau în
amurgul sării de la păşune ... fumul vetrii ce ne-a încălzit în leagăn, înălțându-se în
aer ... barza de pe straşină, ce caută duios pe câmpie ... şi aerul, oare nicăierea nu
este mai dulce.”
Străbate, de-a lungul întregului poem, o mare dragoste de ţară, sentimente de
mânie faţă de asupritorii poporului şi o puternică încredere că revoluţia, care va
aduce libertatea şi dreptatea socială, e aproape şi va izbândi.

Literatura

1. Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent.

Bucureşti: Semne, 2005.
2. Micu D. Scurtă istorie a literaturii române. București: Iriada, 1994.
3. Manolescu N. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură.
București: Cartea Românească, 2020.
4. Piru A. Istoria literaturii române. București: Grai și Suflet, 2004.