.

Peste contributia mai marunta sau cu un interes limitat in interiorul epocii , "Convorbirile literare" si cercul Junimii alcatuiesc terenul de manifestare a cel putin patru scriitori care, prin valoarea proprie si prin repercursiune asupra intregii miscari literare ulterioare, isi depasesc vremea. Acestia sunt Mihai Eminescu,Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici. Scriitorii despre care urmeaza sa ne ocupam acum au cucerit pentru literatura romana valori generale, dar au facut-o ca oameni ai vremii lor, din unghiul unor priviri asupra lumii elaborate in consonanta cu momentul spiritual al Junimii. Aceasta imprejurare ii uneste intre ei si cu intregul curent, pe care il ilustreaza ca reprezentantii lui cei mai de seama. Ceea ce leaga strans pe niste scriitori,altfel atat de deosebiti, ca Eminescu si Caragiale, este in primul rand atitudinea critica fata de societatea vremii lor.Ceea ce ii uneste pe acestia cu un Creanga sau Slavici este nu numai stabilirea comunicarii cu viata poporului si cu marile lui izvoare de inspiratie, dar si cu acel rafinament al formei, acel scrupul al constiintei artistice, nutrit in buna parte in atmosfera estetica a Junimii. Nimeni dintre scriitorii de seama ai trecutului nu egalase in rigoarea nazuintei de arta, in marele pret pe care ei par a-l pune pe faptul creatiei literare, pe un Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici. O data cu acestia, literatura romana intra in faza noua a autonomiei si suveranitatii esteticului. Dintre toate numele mari care sclipesc in cuprinsul "Convorbirilor literare", cel mai scanteietor este, desigur, cel al poetului national, Mihai Eminescu. El rasare, astral pe prima pagina a numarului din 15 aprilie 1870 si nu apune odata cu moartea purtatorului. La data debutului Eminescu era la Viena, student. Anterior cutreierase tara de bastina timp de cinci ani, toata tara, inclusiv tinuturile transcarpatice, dupa cum precizeaza insusi poetul"Intr-o zi fumoasa de vara imi facui legaturica, o pusei in varful batului,si o luai la picior pe drumul cel mare imparatesc". Nascut la 15 ianuarie 1850, din caminarul Gheorghe Eminovici si sotia acestuia, Raluca, poetul copilarise la Ipotesti, cum preciza Tudor Vianu" a iesit din pasta omeneasca a locului nasterii sale, din acea Moldova nordica, de unde drumurile se impart catre toate tinuturile romanismului, tara de incrucisare a hotarelor, in mijlocul careia Codrul Cosminului asaza marea lui pata de umbra si racoare".Invatase la National Hauptschule din Cernauti, avandu-l printre profesori pe Aron Pumnul, la a carui moarte, in 1866, compusese primele sale versuri menite publicarii, facuse un timp pe contopistul la tribunalul din Botosani, pana in 1874 cand se ataseaza trupei teatrale a Stefaniei Tardini., urmand-o in frecventele turnee. Doi ani mai tarziu, dupa un popas la Blaj, se angajase in alte trupe, ca sufleur si actor.Un prim rod al acestei pribegii este colectia de folclor liric, editata postum. Stagiului studentesc vienez(1869-1872) i-a urmat un altul, berlinez(1872-1874), neincununat de doctoratul necesar liderilor Junimii pentru a-l putea propulsa pe poet spre o catedra universitara. Eminescu ajunge bibliotecar, desfasurand totusi si o cariera didactica, temporar, ca suplinitor. Fiind inlaturat din post, poetul exercita un an functia de revizor scolar, pentru ca dupa aceea sa lucreze in presa: intai la Curierul de Iasi(1876-1877), apoi la Timpul, in Bucuresti(1877-1883). In vara anului 1883 apar semne de eclipsare a constiintei .Sufletul eminescian trece pe alt taram, si nu va reveni in "lumea cea aevea" decat cu intermitente. La 15 iunie 1889, Luceafarul asfinteste. Privita din toate aspectele, viata lui Eminescu este, in datele ei structurante,

propria sa creatie. Fiecare dintre noi avem tendinta de a ne autoconstrui sau de a ne autodistruge, in functie de finalitatea optiunii esentiale, Eminescu stiind de la inceput, cu precizie, ce voia, si-a orientat intregul traseu existential in directia adecvata.Isi zideste personalitatea poetica inca din copilarie, cand "baiet fiind" cutreiera padurile in cautarea "apei din care bea curcubeul".Intreaga sa viata este aplicarea vointei de autofaurire la nivel inaccesibil umanitatii comune, in lupta cu tot ce bara calea spre idealitate: mediu familial si scolar, autoritate paterna, norme si conventii sociale, adversitati de tot felul. Natura lui deosebita nu suporta confruntarea la stereotipii didactice si pedagogice, nu-i permitea incadrarea in serie, urmarea disciplinei elementare, universal valabile. Avandu-si propriul proiect , propriul etos, inerente genialitatii, Eminescu nu-si putea insusi codul comportamental impus colectivitatii. aplicabil doar individualitatilor mai putin diferentiate. Copil, el a fugit de la scoala nu pentru ca nu-i placea invatatura, ci pentru ca voia sa invete altfel, mai adanc si mai operativ. Setea lui de cunoastere, era infinita, dar voia sa si-o satisfaca in felul sau, in functie de cerintele launtrice, tocmai de aceea trebuia sa invete singur neajutat de nici un profesor.George Calinescu constata ca Eminescu "a fost cel mai cult dintre poetii nostri, cu cea mai ridicata putere de folosire a tuturor factorilor de cultura". Eminescu a fost stapanit nu numai de dorinta de a crea , dar si de a citi si a invata pentru toti cei de un neam cu el, privati de acest avantaj. Putem spune ca nu exista taram al culturii pe care Mihai Eminescu sa nu fi incercat sa-l posedeze. Era considerat de Calinescu "cel mai traditional poet, absorbind toate elementele, si cele mai marunte ale literaturii antecedente". Avea cunostinte filozofice, poseda notiuni de medicina, era pasionat de stiintele naturale si fizice, a exprimat interes pentru artele plastice, pentru muzica, pentru mitologia greco-latina, pentru literatura rusa. Nefiind vorba doar de cunoastere, Eminescu a incorporat cele aflate in carti universului interior afectiv si zestrea intelectuala iradiaza in tot cuprinsul operei sale. Din fiecare domeniu al culturii a extras fie materie prima tematica, fie concluzii de ordin filozofic sau invataminte artistice. Gratie culturii filozofice, a dat creatiei sale poetice o adancime ce o situeaza la nivelul operelor in care ceea ce este mai profund omenesc in fiinta noastra se cauta si se gaseste in permanenta. Ceea ce este hotarator in cazul poetic al lui Eminescu este caracterul atat de lucid si activ al creatiei sale, puterea de selectie in imensul material la motivelor si inspiratiilor care i se prezentau. A selectat in universul launtric acele valori ale culturii care au procurat spiritului sau mijloacele necesare dimensionarii pe masura coordonatelor virtuale proprii. A privit si a gandit cultura din perspectiva romaneasca. Inainte de a citi scriitori din literatura universala a ascultat cu infiorare "povesti si glume, ghicitori" spuse de oamenii din satul natal. Dorinta de a sti este la Eminescu, un implicat al necesitatii de a crea. Dorea sa stie totul pentru ca voia sa creeze trainic si monumental. George Calinescu a gasit in autorul "Luceafarului" , "un poet cu nazuinta grandiosului si a organicului" , planuitor de "mari compozitii lirice si dramatice". Daca boala si moartea nu ar fi rapus pe Eminescu inca de tanar, ar fi creat fara indoiala, opere de proportii impresionante. O parte din scrierile neincheiate, printre care "Demonism", "Rugaciunea unui dac", "Muresan", lasa sa sa intrevada planul unei cosmogonii. Altele sunt fragmente de "legenda a secolelor": "Memento mori", "Egipetul", "Imparat si

proletar". Manuscrisele intitulate "Decebal", "Sarmis", "Dochia" dezvaluie intentii de epopee sau drama dacica. Spre a confirma asertiunea lui Kogalniceanu potrivit careia trecutul istoric national ofera surse tematice, Eminescu planuia inca din tinerete un sir de opere inspirate din trecutul Moldovei,o sursa a inspiratiei emineciene fiind istoria nationala. Unii dintre virtualii protagonisti au fost conceputi si introdusi in piese redactate fragmentar sau doar schitate, precum "Grui Sanger", "Bogdan-Dragos", "Nunta lui Dragos". Dorind sa recupereze intr-o viata de om intreaga cantitate de energie nationala a incercat sa infaptuiasca singur ceea ce alte literaturi au obtinut de-a lungul secolelor. Transfigurand spatiul si timpul national, valorificand creatia populara, Eminescu exprima sufletul natiunii sale in intreaga sa opera.Sentimentul national se aliaza permanent, cu orizontul nemarginit al preocuparilor, simtamantul solidaritatii cu trecutul, prezentul si viitorul poporului roman se impreuna constant in opera lui, cu un ardent interes pentru soarta lumii, a universului. Planurile sale de creatie prevad epopei miltonesti, cicluri hugoliene comparabile cu "Faust" de Goethe, chiar daca nu le-a realizat a creat totusi "Luceafarul", "Scrisorile", "Sarmanul Dionis" si "Mai am un singur dor". Printre proiectele sale figureaza si schita unei epopei de inspiratie dacica, bruionul unui poem ciclic si al unei drame avand ca erou central pe ultimul rege dac. Au rezultat: "Rugaciunea unui dac", "Sarmis", "Gemenii" si acea coloana de diamant care este episodul Daciei din "Memento mori". Tragedia din "Gemenii" are in centru semintia Musatinilor.Brigbel si-a suprimat fratele geaman, pe Sarmis, spre a-i lua tronul si logodnica, insa in toiul ospatului nuptial mortul vine sa rosteasca un blestem cumplit, rostindu-si revolta contra arbitrarului divin, iar Brigbel, lovind cu pumnalul in fantoma ce se dovedeste a fi dublul sau, se prabuseste, mort el insusi. Poemul se poate deduce pe fundalul unei conceptii fataliste precum si in "Memento mori", "Rugaciunea unui dac", partea finala poeziei "Imparat si proletar". Construit pe ideea ca "viata este vis", ca "eterna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator", poemul "Memento mori" expune un spectacol care nu e doar al mortii, ci al neincetatei primeniri a lumii, al "vesnicei intoarceri", in acest poem construieste un taram de vis, prin combinarea de privelisti existente obiectiv cu aparitii feerice. Opera lui Eminescu este adanc implementata in creatia orala autohtona. Culegator de folclor, cel mai mare poet al romanilor si-a scris numeroase poezii in forma populara si unele dintre marile sale poeme ("Calin", "Calin nebunul","Fatan gradiuna de aur")sunt prelucrari de basme sau isi au punctul de plecare in eposul popular.Folclorul alimenteaza intreaga opera a marelui poet, fiind o complexa imbinare de mitologie populara si filozofie a nimicului intr-o forma lineara, dar de o savanta impletitura. Cum a observat Blaga , creatia eminesciana contine, in expresie inedita toate caracterele psihiei romanesti, toti acei factori ce compun "matricea stilistica", individualizanta a culturii noastre. Melosul eminescian transmite, simtirea de care sunt traversate cel mai tulburatoare doine si "Miorita". O simtire in virtutea careia codrul devine "frate cu romanul", pastorul isi aude chiar dupa moarte fluierul si cainii, si luceferii zambesc prieteneste celui ingropat. Natura nu ramane numai un cadru in poezia lui Eminescu. Ea este pentru poet intocmai ca pentru "omul mioritic", climatul indispensabil al realizarii de sine. A trai in natura urmandu-i legile, ritmand in concordanta cu miscarile cosmice, acesta

este idealul existential eminescian.De aici si sentimentul perenitatii.A adormi pe veci, avand "codrul aproape" este in viziunea poetului un sfarsit euthanasic. Eminescu ,insa, nu este un poet al naturii, al decoratiei vegetale. Ceea ce se numeste de obicei natura- aspecte geologice: fauna si flora- se gaseste la Eminescu intr-un chip elementar, primand dimensiunea si cantitatea. Putem vorbi de locuri feerice, paduri care trec peste dimensiunea timpului in care iarba calatoreste si fluturii roiesc, aceste locuri fiind inaccesibile pentru om. O astfel de natura exercita asupra omului acea apasare numita jale, individul simte o amortire si la o mireasma sau la un sunet prelung, doreste sa adoarma sau chiar sa moara. Pe de alta parte natura reda dorinta de impreunare, este edenul, locul sexualitatii. Personalitatea literara cu cea mai vasta, profunda si durabila actiune formativa asupra sufletului national, cel dintai si cel mai mare poet roman care a dat expresiei lirice a starilor sufletesti adancime filozofica insinuand gandirea in insasi vibratia spunerii poetice, in imagine, in valorile conotative ale cuvantului, in fluenta muzicala a succesiunii silabelor.Cuvinte obisnuite precum "dulce", "lin", "duios", primesc sensuri ce depasesc functia lor uzual comunicativa.Eminescu este considerat de Calinescu "un mare poet al fantomaticului enigmatic si al mortii", fapt dovedit in"Rime alegorice" unde intalnim o incetinire a miscarilor de stil dantesc. In viziunea eminesciana, erosul, este cel mai pretios instrument de purificare a sufletului, de rafinare a sensibilitatii, de imblanzire a patimilor. Nazuinta de implinire erotica exprima visul etern omenesc la unitatea si echilibrul perfect al fiintei. Spre a-si dobandi conditia proprie specific umana ii este necesara cealalta parte. Din punct de vedere al limbajului Mihail Sadoveanu considera ca Eminescu "a dus arta poeziei la inaltimi neintrecute" prin faptul de a fi imbogatit "ritmul, rima si expresia artistica", de a fi "dat cuvintelor simple valori noi si armonii surprinzatoare". In virtutea spontaneitatii creatoare, a talentului, a "inspiratiei", Eminescu determina o noua intelegere a poeziei, validand-o prin propria creatie, fiind considerat intemeietorul in spatiul literar romanesc al lirismului esential. Mihai Eminescu a modificat pentru conationalii sai conceptul de poezie fara a o izola de celelalte valori. A introdus un nou principiu de structurare artistica, fara cultivarea artisticului ca scop in sine.El nu a scris "poezie filozofica", "sociala" sau "de dragoste" , totul , in opera sa este gandit filozofic.Cugetarea este pentru Eminescu traire; reflectia: vibratie. Cosmosul, eternitatea haosul, nu-i par doar simple abstractii, sun insusi mediul experientelor sale sufletesti. Prin vizionarism, prin inaltarea imaginiisi a emotiei la idee, Eminescu a restaurat pe teritoriul imaginarului, prin magia verbului romanesc, "lumea ce gandea in basme si vorbea in poezii" evocata in "Venere si Madona". Vazandu-se pe sine insusi ca aparitie episodica intr-o efemera secventa a curgerii vesnice, care e "viata lumii-ntregi", el transmite prin versuri sensul infinitului. Toate scenele, toate simtamintele din poezia eminesciana se alcatuiesc "in raza gandului etern". Poetul imobilizeaza "clipa cea repede", insa nu fara a o integra, pe alt plan, in "vecinica trecere".In "Luceafarul", spre a-si face sententele plauzibile, Demiurgul arata lui Hyperion ce il asteapte pe pamant. Liricele sale reflectii asupra "amorului" din "ScrisoareaIV", "ScrisoareaV", "Ce e amorul", devin momente de

idila in "Craiasa din povesti", "Lacul", "Dorinta", "Atat de frageda", "Iubind in taina","Te duci" si celelalte erotice. Geneza cosmosului in "Scrisoarea I", este gandita in relatie cu destinul "batranului dascal".La Eminescu totul dobandeste dimensiunea adancimii filozofice. Inaltand rostirea poetica romaneasca in sferele lirismului absolut, Eminescu a convertit gandirea in cantec, a conferit meditatiei farmec artistic. Dar Eminescu nu a fost doar un poet, pe vremea cand isi verifica sub lumina tiparului"Familia", posibilitatile pe taramul liric, a fost tentat si de creatia prozastica dar si de cea, dramaturgica. A tradus nuvela suedeza "Lantul de aur". Printre nenumaratele proiecte figurau si o multime de manuscrise si productiuni epice, precum "Sarmanul Dionis", "Cezara", "La aniversara", si basmul "Fat Frumos din lacrima". A avut si opere neterminate grupate in: basme si povesti-in versuri: "Frumoasa lumii", "Calin Nebunul", "Basmul lui Arghir", "Miradonis", "Fata in gradina de aur"; - in proza: "Borta vantului" si "Finul lui Dumnezeu'; si nuvele de factura romantica diferite prin natura continuturilor, astfel ca unele descriu medii si tipuri sociale("Aur, marire si amor", "Boierimea de altadata"), altele plonjeaza in metafizic("Umbra mea", "Archeus") sau exploateaza oniricul, misticul("Visul unei nopti de iarna", "Moartea lui Ion Vestimie"). Anterior perioadei studentesti este romanul neterminat "Geniu pustiu". Valoric aceste scrieri sunt inegalabile. "Archeus" prezinta un interes special prin faptul ca faciliteaza accesul la intelesurile altor proze, oferindu-se drept cheie spre "gandul ce strabate canturile". Un batran necunoscut, ce pare a nu fi in toate mintile, intalnit intr-o carciuma, il initiaza pe narator in taina arhetipurilor. Archeus este eul metafizic individualizat la infinit in pluralitatea exemplarelor umane de aceeasi speta. Este prototipul atemporal si aspatial, care se releva in timp si spatiu, la infinit, sub multiple infatisari. Aceasta conceptie, cu surse in gandirea indica si egipteana si in filozofia eleata, intemeiaza filozofic in varianta populara, "Avatarii faraonului Tla". "Sarmanul Dionis", nuvela ce incadreaza altfel motivul instalarii in luna. Este intrepretata teoria arheului in temeiul filozofiei lui Schopenhauer. Eroul este un metafizician care reflecteaza spatiului si timpului imaginea noastra despre lume. Proiectat, in "Sarmanul Dionis", in luna, spatiul de vis al atemporalitatii este localizat in "Cezara" pe pamant, intr-o insula ascunsa privirilor de o gramada de stanci uriase, "un rai pamantesc". Marchizul Castelmore urmareste pe Cezara care se lasa pictata de pictorul Francesco si se indragosteste de calugarul Ieronim care ii respinge iubirea Cezarei, careia ii da argumente schopenhaueriene impotriva iubirii: "samburele vietii este egoismul, si haina lui minciuna". "Geniu pustiu", roman filozofi si national, neterminat si necunoscut pana cand va fi publicat in 1904 de I.Scurtu. Toma Nour, personajul principal al romanului, frumos ca toti tinerii eminescieni "de-o frumusete demonica", personaj in care complexiunea fizica ascunde un suflet dezamagit si revoltat. Din sumedenia de proiecte dramatice nu a fost realizat nici unul. Cateva, in special "Bogdan-Dragos" si "Alexandru Lapusneanul" s-ai materializat in fragmente dar nu au fost duse pana la capat. Produs al unei munci extenuante de opt la amintitele doua gazete, publicistica politica eminesciana isi are premisele ideologice in conferinta rostita la 14 martie 1876, in ciclul de "prelectiuni populare",

publicata in "Convorbiri literare" sub titlul "Influenta austriaca asupra romanilor din Principate". Principala idee este aceea a statului natural. In conceptia lui Eminescu statul este un "asezamant al naturii si nu al ratiunii", expresie a firii popoarelor. Factorul armonizarii care asigura stabilitatea societatii devenite stat este monarhul. Calamitatile abatute peste Tarile Romane sunt atribuite de poet viitoarei "Doine" disparitiei monarhiei ereditare si scaderii necontenite a puterii domnitorilor.In ziarul "Timpul" Eminescu dezlantuie incendiul combativitatii sale facand-o raspunzatoare pentru toate anomaliile prezentului. Datoritaei partidle politice nu erau formate pe principii ci pe interese personale.Constient ca timpul nu poate fi intors, ca modernizarea lumii romanesti era ireversibila, el admitea progresul in aceasta directie. Eminescu considera taranimea singura clasa pozitiva, cea mai conservatoare in limba, port, obiceiuri, purtatorul istoriei unui popor. Pentru salvarea nationala trebuiau indeplinite trei conditii: stabilitatea -guvern monarhic ereditar; munca-excluderea proletarilor;"economie"-in sensul de baza chivernisirea avutului public si individual. In 1875 Eminescuface cunostinta cu Ion Creanga. Eminescu recunoaste in Creanga un exemplar popular plin de autenticitate, un geniu naiv lucrand cu mari puteri de atractie asupra spiritului sau complicat si subtil. Creanga afla la Eminescu prilejul de a se putea oglindi si verifica intr-un spirit superior trecut prin cultura cea mai inalta .Eminescu este un mare iubitor de literatura populara, tezaurul pus la dispozitie de noul sau prieten fiind nesecat. Eminescu este cel care il incurajeaza pe Creanga sa scrie primele povesti. Creanga si-a inceput activitatea literara in 1875 odata cu colaborarea la "Convorbiri literare", cand ii apare in numarul din octombrie povestea "Soacra cu trei nurori". Anterior semnase doar carti de scoala: un abecedar("Metoda noua de scriere si cetire pentru uzul clasei I primara") si un manual elementar("Invatatorul copiilor, carte de cetit in clasele primare, cu liter, slove si buchi, cuprinzand invataturi morale si instructive"), intocmite in colaborare cu alti institutori si reeditate mereu, si in cursul vietii scriitorului, si postum. Pentru aceste carti a scris Creanga urmatoarele povestiri: "Pacala", "Inul si Camesa", "Acul si Barosul", "Ursul pacalit de vulpe" etc. In 1879 impreuna cu alti coautori a realizat o "Geografie a judetului Iasi" pentru clasele a II-a si a III-a. "Soacreo cu trei nurori" i-au urmat povestile: "Capra cu trei iezi", "Punguta cu doi bani", "Danila Prepeleac" ,"Povestea Porcului" , "Mos Nichifor Cotcariul", "Povestea lui Stan Patitul", "Povestea lui Harap-Alb" ,"Fata babei si fata mosneagului", "Povestea unui om lenes", primele trei parti ale "Amintirilor din copilarie", partea aIV-a aparea dupa moartea autorului. "Talent necioplit", in intelegerea lui Iacob Negruzzi, "autor poporal" numit de Maiorescu, Ion Creanga este in realitate un talent rafinat, un mare artist ,opera lui este epopeea poporului roman, fiind un rural autentic fara romantismul ruralitatii si fara vreuna din complicatile sufletesti ale smulgerii din radacini, in el traiesc credintele, datinele, obiceiurile ,poezia, morala, filozofia poporului, a ramas intotdeauna un rural fiind reprezentantul perfect al sufletului romanesc intre popoare, al sufletului moldovenesc intre romani, al sufletului taranesc intre moldoveni. Spre deosebire de naratorul popular , Creanga pune accent pe intriga pe

care o utilizeaza doar ca traseu pentru fixarea unor momente, situatii ca fundal pentru portretizari, pentru dialoguri si monologuri. Astfel Creanga preface basmele in nuvele. Aceasta este baza originalitatii lui. Ibraileanu preciza ca basmele lui Creanga sunt de fapt niste nuvele intrucat din basm Creanga nu mentine decat schema generala, lupta dintre bine sa rau, eroii sai, chiar cei fabulosi au trasaturi foarte omenesti. Pretutindeni aceeasi veche lume taraneasca, miscata de instincte simple si tari, uneori sireata, plina de umor, infatisata in scenele si relatiile tipice ale vietii, in felul ei de a munci si de a se inveseli in legaturile parintilor cu copiii, ale soacrelor cu nurorile, ale barbatului cu nevasta,ale fratilor intre ei, ale boierilor cu taranii, ale stapanilor cu slugile.Povesti, prin faptul de a nu fi adevarate("v-am spus, oameni buni o mare si gogonata minciuna"), "Soacra cu trei nurori", "Capra cu trei iezi", "Punguta cu doi bani", "Fata babei si fata mosneagului", sunt structural, niste povestiri, sau mai degraba niste nuvele.Oameni sau animale, personajele poseda caractere umane tipice si acestea se dezvaluie in cuprinsul unor scene de viara rurala de o autenticitate perfecta.Mastile animaliere, nu fac decat sa esentializeze natura si conditia sociala a purtatorilor. Oricine identifica numaidecat in capra o taranca vaduva, amarata, napastuita, dar apriga; in lup o fiara umana lacoma si cruda; in cocos un fiu devotat. Viziunea scriitorului este clasica, dar ea include pictura realista. Situatii si trasaturi de caracter universale primesc culoarea mediului taranesc moldav in care s-a format artistic scriitorul. Creanga hmulestenizeaza universul, inclusiv taramurile de dincolo. Fabulosul din prozele sale nu e decat produsul exagerarii, si la tara exagerarea este ceva obisnuit. Imaginarea este ceva obisnuit in universul spiritual taranesc, un implicat al realului. Ne aflam intr-o lume ce mai conserva rudimente de gandire mitica, tocmai aceasta gandire fiind sursa de farmec. Duhuri ceresti si infernale umbla prin sat, se amesteca printre sateni, gandesc, vorbesc ca ei. Chirica, dioavolul impielitat din "Povestea lui Stan Patitul", e un copil ca toti copiii, doar mai istet, un fel de alt Nica din "Amintiri". Ochila, Flaminzila, Setila, Gerila, Pasari-lati- lungila, monstrii din "Harap-Alb" sunt dupa cum observa Ibraileanu "flacai sugubeti si ai dracului". Oamenii de rand, imparatii, sfintii, Dumnezeu, dracii, calul, albinile, furnicile se comporta si vorbesc taraneste, in grai moldovenesc.Asadar, dupa cum Caragiale a evocat caracterele, atitudinile si deprinderile micii burghezii romanesti, Creanga face acelasi lucru pentru lumea noastra taraneasca, ramasa neschimbata in decurs de veacuri , cu aceleasi largi mijloace de stilizare. Povestitor credincios al basmelor populare, mijloacele lui sunt la prima vedere tot acele ale poporului. Formulele initiale, mediane si finale rimele si asonantele introduse in expunere, multele expresii dialectale, zicerile tipice, comparatiile si metaforele sunt ale poporului. Zicerile tipice sunt in Creanga mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbeste un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal si anonim. Multimea expresiilor tipice in scrisul lui Creanga zugraveste o natura rustica si joviala, un stilist abundent, folosind formele oralitatii. Buna dispozitie cu care foloseste, intr-o proportie voit exagerata, zicerile comune oamenilor sai din Humulesti dovedeste ca pentru el limba, cu nesecatele ei posibilitati de culoare si umor, a incetat de a mai fi o functiune spontana si inconstienta, pentru a deveni un mijloc reflectat in serviciul unor scopuri artistice. Preluand din folclor "sabloane", Creanga a introdus implicit in propriile povesti si

continut ideatic de sursa populara. El exemplifica prin destinele personajelor, prin patanii ale acestora, prin primejdiile carora se expun, adevaruri elementare eterne, recomanda norme etice de conduita. Fiecare poveste contine intr-o forma oarecare o plida, o invatatura, o povata. Cinstea, generozitatea, modestia, curajul sunt rasplatite; rautatea, cruzimea, loacomia, viclenia sunt pedepsite. Se demonstreaza ca aparentele inseala. Mezinul imparatului este cel mai curajos si mai vrednic decat fratii sai, martoaga este de fapt un cal nazdravan, un om ce pare narodul narozilor estede fapt intelept. Incantator este stilul vorbirii. "gandind in basme", oamenii lui Creanga "vorbesc in poezii". Ei nu vorbesc doar pentru a comunica ci si din placerea rostirii. Spre a le oferi aceasta posibilitate, naratorul reduce relatarea la strictul necesar, dand cuvantul personajelor. Epicului i se substituie dramaticul. Daca Eminescu in "Fat-Frumos din lacrima" si "Geniu Pustiu", intercaleaza in naratie, ori de cate ori se iveste prilejul, Creanga nu pierde nici o sansa de a imobiliza situatii in care personajele pot da liber curs limbajului. In manuirea dialogului realist ,Creanga obtine efectele sale literare cele mai de seama si, in aceasta privinta, darul sau poate fi asemanat cu al lui Caragiale. Vorbirea personajelor, dar si a naratorului este plina de culoare, de spirit , incluzand articulatii cu tonalitate de incantatie. Personajele se exprima spontan, fara a improviza, vorbitorul are intotdeauna la dispozitie termenul propriu si formula consacrata, clasica, lumea lui Creanga fiind un taram in care nu inventia verbala, nu replica inedita, imprevizibila produc impresia ci formularea canonica. In acest sens literatura lui Creanga este considerata o replica romaneasca folclorica. Personajul basmelor, al nuvelelor, al anecdotelor se povesteste pe el insusi in "Amintiri din copilarie", opera care poate fi considerata intregul roman al copilariei lui. Cartea "Amintirilor" lui Creanga a fost pentru autorul ei o modalitate de a trai inca o data in mediul cel mai prielnic fiintei lui. Omului din popor i se intampla sa povesteasca evenimentele din trecutul sau, dar inotdeauna cu scopul de a minuna pe cei din preajma cu amintirea unei intamplari neobisnuite, ciudate. Ideea de a se povesti pe sine insusi, de a prezenta etapele unei formatii, inceata isumare a impresiilor vieti, apoi sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru tot ce s-a pierdut in consumarea lui, al farmecului retrait in amimntire sunt tot atatea ganduri, afecte si atitudini proprii omului modern de cultura. Toate caracterele artei povestilor sunt proprii si "Amintirilor din copilarie". Naratorul isi recompune timpul initierii in universul spiritual pe care avea sa-l transfigureze in opera. Si cum trecutl nu poate fi retraqit decat liric, scriitorul se autoproiecteaza, purificat, in sufletul de copil care, ca un proiector, ii restituie "timpul pierdut". Refugiul in copilarie devine un mod de rezistenta la inexorabilul biologic, o tehnica a luptei cu destinul. Recuperata imaginativ, copilaria ii era liman salvator, paradis regasit. Scriitorul , recuperat de amintiri, redevine copilul de odinioara care umbla la colindat, fura cirese de la matusa Mariuca, mergea la scaldat si ramanea fara haine, umbla prin iarmaroc cu pupaza de vanzare. Mandria pentru graiul moldovenesc il determina pe Creanga sa foloseasca termeni regionali precum: "bleanda", "balcaz", "cobait", "scroambe", "postoroanca"etc. ,interjectii: "homileo, mo!", "Harsti!", "belelei-tei". Nu transcrie naturalistic vorbirea personajer ci o reconstituie in original. Si aici, totul devine

mod de existenta in sfera imaginarului a unai umanitati. Creanga, ca artist, nu este decat satul sau natal, acest nepund exista decat prin Creanga. Intre lumea evocata si evocator fuziunea este atat de organica incat daca o parte ar fi inlaturata cealalta nu ar mai avea nici o insemnatate. Creanga se aseamana intr-o anumita masura cu schitele lui Caragiale prin faptul ca "Amintirile" sunt asemenea unui scenariu, insa Caragiale este un creator obiectiv, care pastreaza o anumita distanta intre el si personaje, Creanga nu se detaseaza niciodata de spectacol. Astfel Caragiale introduce un spectacol, Creanga creeaza de unul singur un spectacol, dand prin cuvant si mimica, viata unui numar imens de personaje. Erou si autor, simultan, Creanga se autocreeaza liric, redescoperindu-se. El nu-si retraieste "timpul pierdut", pur si simplu, ci il face obiectiv, sensibil cititorului. Rasunetul din adanc , starea lirica din care iau nastere evocarile se constituie ea insasi pe masura ce se obiectiveaza. In anii cand poezia romaneasca atingea prin Eminescu absolutul lirismului si prin Creanga se realiza la altitudinea marii arte proza narativa, piesele de teatru semnate in "Convorbiri literare" de I.L.Caragiale inscriu un tot atat de spectacularsalt valoric al dramaturgiei. Cu "O noapte furtunoasa"(1879), "Conu Leonida fata cu reactiunea"(1880), si mai ales "O scrisoare pierduta"(1884), urmate de "D-ale carnavalului"(1885) si "Napasta"(1890), literatura noastra dramatica a devenit competitiva pe plan mondial. Intregind trinitatea sublima a literaturii romane clasice, Ion Luca Caragiale si-a dat intreaga masura a talentului in secolul al XIX- lea, dar ,spre deosebire de Eminescu si Creanga, el nu si-a incheiat existenta omeneasca inainte de expirarea veacului, ci a trait si a scris, peste un deceniu, si in noul secol. Nascut in Haimanale, el a invatat la Ploiesti si la Bucuresti, atras fiind de teatru, apoi de presa. Colaborator la "Ghimpele" si "Revista contimporana", girant al "Alegatorului liber" ,corector la "Unirea democratica", Caragiale redacteaza in 1877, "Claponul" , "foita hazlie si populara ce apare cand iese de sub tipar". In 1878 este angajat de Eminescu la ziarul "Timpul" , incepe sa frecventeze cenaclul Junimii, unde la 12 noiembrie citeste "O noapte furtunoasa". In revista "Convorbiri literare" vor aparea "O faclie de Paste", "Grand Hotel <<Victoria romana>>", "25 de minute". Ramane junimist pana in 1892. In aceasta perioada el scrie si i se reprezinta "Soacra-mea Fifina", "Hatmanul Baltag". In urma ruperii de Junimea se avanta in politica, trecand prin ambele mari partide(liberal si conservator).In 1901 scoate "Moftul roman". In1894-1896 impreuna cu Slavici si Cosbuc isi asuma conducerea revistei "Vatra". In 1901 este acuzat de C.A.Ionescu ca ar fi plagiat "Napasta".In 1905 se autoexileaza la Berlin. Editorial, valorificarea operei caragiliene incepe in 1889, prin aparitia volumului "Teatru", cu prefata semnata de Titu Maiorescu. Urmeaza antum: "Napasta", "Note si schite", "Pacat", "O faclie de Paste", "Om cu noroc" ,"3 nuvele","Schite", "Momente", "Din primavara pana-n toamna", "Cateva note". Postum reeditarile continua. Omolog in teatru al celor doi mari din poezia si proza secolului al XIX-lea si a tuturor timpurilor, Caragiale nu-i completeaza doar prin insusi acest fapt, ca atare, ci si prin aceea ca literatura lui, dramatica si epica, eternizeaza artisic o alta dimensiune crono-spatiala a lumii nationale. Imaginarul eminescian isi are sursa in mituri si functioneaza la scara cosmica, cel crengist transfigureaza satul patriarhal

si ii valorifica tezaurul spiritual arhaic. Mediul imaginar caragilian este societatea contemporana. Eminescu si Creanga sunt, fiecare in felul sau, produse si expresii geniale ale sufletului rural, Caragiale este citadinul absolut. Paradisul eminescian este codrul invaluit in miresme de tei, cu lac albastru, incarcat de nuferi, cu izvoare ce "tremura pe prund"; Creanga se simte acasa in climatul lumii taranesti si la povestilor, Caragiale insa nu se poate integra decat orasului si tot ceea ce mentine atmosfera lui: animatia stradala, freamatul din gari, conversatiile si micile intamplari din trenuri, vizitele de curtoazie. In timp ce Eminescu si Creanga exprima spiritul unei culturi al carei simbol natural este codrul, prin Caragiale s-a instaurat cultura cetatii. In scricul primilor doi actualitatea si vesnicia sunt separate stric, in schimb Caragiale, a proiectat in eternitate actualul. I.L.Caragiale a fost un autor politic, in conceptia lui implicarea politica a scriitorului nu dauneaza creatiei sale, dimpotriva o stimuleaza, o fertilizeaza. Antrenat cu fervoare in viata Cetatii, I.L.Caragiale, a fost implicit scriitorul profesionist prin excelenta, pronuntandu-se in perfecta cunostinta de cauza in chestiuni privind functia si conditia culturii in societate, a scris articole de maxim interes pe teme de politica culturala, de psihologie a creatiei. Caragiale vizeaza de cele mai multe ori situatii din imediata actualitate, indeosebi literara si teatrala, dar unele dintre el exprima o adevarata conceptie estetica, de inalt nivel teoretic. Cele publicate sub titlul "Cateva pareri" eceleaza in aceasta privinta. Conditie indispensabile a creatiei, talentul, procura iluzia vietii prin aceea ca da "inteles uman" unui ansamblu unitar de "sunete, cuvinte, linii si colori, forme", care luate izolat nu semnifica nimic. Unitatea operei, producatoare de sens, se obtine prin convergenta constituentilor eterogeni, prin evitarea oricaror intercalari ce ar putea sa perturbe aceasta convergenta. Fara a pronunta cuvantul, scriitorul isi rezuma, in "Cateva pareri", punctul de vedere clasic in problemele de creatie. Esential clasica este intreaga opera literara a lui Caragiale, umanitatea pieselor de teatru relevand aspecte ale omenescului etern. Personajele comediilor ilustreaza diverse categorii tipologice, astfel: Pompon, Cracanel, Jupan Dumitrache, Trahanache - tipul incornoratului; Nae Girimea, Chiriac, Rica Venturiano, Tipatescu- tipul "amorezului"; Didina Mazu, Mita Baston, Veta, Zita, Zoe- "tipul cochetei ai al adulterinei"; Rica Venturiano, Tipatescu, Catavencu, Farfuridi, Branzovenescu, Trahanache, Dandanache-tipul politic si al demagogului; acesta include si politicienii demagogi virtuali Ionescu si Popescu, Chiriac, Ipingescu; Jupan Dumitrache, Cetateanul turmentat, Conu Leonida-tipul cetateanului; Ipistatul, Ipingescu, Pristanda-tipul functionarului; Pristanda, Tipatescu, Branzovenescu, Coana Efimita-tipul confidentului. In interpretarea lui Eugen Ionescu, Caragiale "e un critic al omului si al oricarei societati". El a creat personaje atat de "degradate" inat umanitatea reprezentata de ele" pare a nu merita sa existe. Fiecare dintre piesele caragialiene poate fi "pusa in abis" prin citarea unei replici rezumative. "O noapte furtunoasa" lumineaza "onoarea de familist" a unui negustor bucurestean; "O scrisoare pierduta" dezvaluie fata nevazuta a regimului "curat constitutional"; "Conu Leonida fat cu reactiunea" releva predispozitia micului burghez de a lasa totul pe deama statului: "Treaba statului domnule!". Desfasurata in locuinta chiristigiului Dumitrache Titirca, actiunea celei din "O

noapte furtunoasa" confrunta ciatata formula-refren, lansata de "onorabilul" negustor, cu propriul ei continut. In "O scrisoare pierduta" actiunea se desfasoara pe doua planuri, cel al recuperarii scrisorii de amor adresata de Tipatescuprefectul judetului- Zoei Trahanache, pierduta de "andrisanta", respectiv al luptei dintre cele doua partide politice. In "Conu Leonida fata cu reactiunea", un pensioanar de mahala isi instruieste consoarta, uimita de marea lui desteptaciune, asupra avantajelor regimului republican. Aceste trei piese sunt capodopere de creatie comica. Toate componentele viziunii comice din teatrul lui Caragiale, inclusic din "D-ale carnavalului", functioneaza altfel decat in cel anterior: mai profund, mai semnificativ, mai relevant. Personajele sunt fapturi posibile, si chiar existente eievea in sfera umanului, se comporta in concordanta cu numele pe care le poarta, nume care le sunt predestinate nu impuse. Aceste personaje nu caracterizeaza sumar si declarativ, ele individualizeaza complex. In opera lui Caragiale totul primeste relevanta. Comicul de situatii si de limbaj nu amuza facil, nu procura doar clipe de veselie usoara, ci indeplineste functii divers caracterizante.Printr-o rasturnare de perspectiva, comicul poate fi convertit in dramatic si tragic. Nimic in comediile lui Caragiale nu apare intamplator, sub impulsul vervei asociative spontane si pentru obtinerea vreunui efect doar de moment: totul exprima o viziune, coerenta, o intentie artistica precisa, in pisele sale, totul se leaga indislocabil, partile se includ in intreg, nimic nu lipseste ,nimic nu este de prisos; intrarile si iesirile se produc exact la momentul necesar incadrarii desavarsite in scenariu a fiecarei secvente. Opera de o importanta deosebita este drama "Napasta", piesa de conceptie si riguroasa constructie clasica avand chiar si trasaturi naturaliste, este prezentata obsesia unei taranci, Anca, maritata cu Dragomir doar pentru a obtine prin tinerea lui timp de aproape zece ani sub observatie, dovada ca el i-a ucis iubitul. Elementele psihologice aduc remuscarile in sufletul lui Dragomir, si mai ales aparitia lui Ion, personaj tragic, iesit parc a dintr-un roman rusesc. "Napasta" puncteaza dramaturgic in spatiul operei lui Caragiale o configuratie tematica, in care alaturi de piesa intr nuvelele psihologice. Apropiind creatia autorului de naturalism, nuvelele surprind fenomenalitati din zone sufletesti tenebroase. Temele sunt ereditatea patologica("Pacat") frica paroxistica intensificata pana la dementialitate("O faclie de Paste"), anxietatea progresiva, cu efecte cosmaresti("In vreme de razboi"). Convulsiile interioare se exteriorizeaza fizic. Comportamente stranii, cazuri de alterare a luciditatii, de zdruncinare psihica fac si obiectul unor naratiuni mai scurte: "Canuta, om sucit", "1 aprilie", "Doua loturi", "Inspectiune". Insolitul este dus pana la fantastic in "La conac" si "La hanul lui Manjoala". Din aceeasi perioada dateaza :"Poveste", "Calul dracului", "KirIanulea".Alte doua basme precum "Poveste", "Fat Frumos cu mot in frunte" dateaza dinm ultimii ani ai vietii scriitorului. Din 1899 pana la sfarsitul vietii, I.L.Caragiale a scris mai ales schite. Daca, in biografia sa literara, etapa dintre debutul scenic(1878) si "Napasta" reprezinta varsta dramaturgiei, iar cea imediat urmatoare: a nuvelei, durat dintre inceputul colaborarii la "Universul"(1899) si finele existentei poate fi numita varsta "Momentelor"

Cuvantul "moment" contine insasi definitia schitei, ca specie literara, pe care in literatura romana, Caragiale a dus-o la perfectie. Sintetizand aspecte dintre cel mai caracteristice ale atmosferei, moravurilor, mentalitatii societatii si epocii sale, schitele lui Caragiale compun, asemenea pieselor comice, o "comedie umana", intocmind o catagrafie a tuturor maladiilor sociale. Farmecul incomparabil al schitelor il genereaza, ca si pe acela al comediilor, comicul de limbaj. Formule birocratice si clisee gazetaresti se ciocnesc, in vorbirea parvenitilor semidocti, plini de ei insisi , cu "ma-ntelegi", "parol", "rezon", "soro"; neologismele si barbarismele stalcite sunt frecvente. Ca in povestile si amintirile lui Creanga, vorbirea, este in proza lui Caragiale, principalul mijloc de caracterizare. Tot continutul sufletesc al personajelor se revarsa in limba lor, si pitorescul verbal devine mijlocul prin care putem vedea chipul unei umanitati. In schite intalnim satira, critica sociala, aici fiecare este sucit in felul sau, chiar Caragiale afirma ca "natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa un calapod deosebit". Avandu-si fiecare propriul defect, personajele compun un tip uman, altfel spus prototipul "bucuresteanului par execellence", a carui nume este Mitica, poseda o identitate particulara, el circula din schita in schita, ca un personaj printre altele, aceasta neimpiedicandu-l de a le contine virtual pe toate celelalte, de a se revela ca erou rezumativ. Un atribut al acestui tip este ubicuitateail intanim peste tot, nu poate trai fara amici, nodul sau de a exista este conversatia, grav in politica, de o gravitate involuntar comica, este un baiat vesel, ager, mobil, destept, avand in permanenta initiativa, ii place sa calatoreasca("Tren de placere"), sa citeasca, sa scrie gazete("Ultima ora", "O cronica de Craciun"), iubeste pacalelile si barfa("Amici"). Prin excelenta, Mitica se afla intotdeauna in treaba, poseda o arta de a nu face nimic, aratandu-se tot timpul aferat si grabit "Sapristi! zice amicul meu, sarind din loc. E tarziu, te las.". Cum timpul ii este cronometrat, nu-si poate permite sa astepte chelnerul sa plateasca spre a-si plati consumatia: "Am doua halbe si un corn...plateste tu", aceasta replica il califica drept parazit, insa el ramane un baiat bun find volubil, gratios, stiind sa iasa din orice incurcatura. Arma lui Mitica, care ii poate deschide toate usile se poate obtine prin cultivarea relatiilor, de fapt la Caragiale totul se poate rezolva prin intermediul relatiilor, iar daca alte mijloace se dovedesc inoperante, brbatii pun la contributie diplomatia precum in "Diplomatie" sau "Om cu noroc", carora nu le rezista nimeni si nimic. Umorul unor momente precum cele evocate includ o accentuata ironie, aceasta devenind mijlocul unei ascutite observatii critice. In "Momente", Caragiale noteaza de obicei cu seninatate, atrage in obiectiv o umanitate vadit parvenita. Mache, Lache, Mitica sunt superficiali, inculti, flecari, nu insa "imbecili" si "idioti" cu totii. Infatisand o fata a umanitatii multe din deprinderile si trasaturile de caracter ale personajelor lui Caragiale: versatilitatea, frivolitatea,laudarosenia, ii fac detestabili, insa ei au o vioiciune, o suplete, o inteligenta nativa prin care isi rascumpara toate defectele. In expresie particulara, Mitica incarneaza omul meridional de totdeauna, om ce poate deveni, in conditii schimbate, si altceva decat ceea ce este in proza lui I.L.Caragiale. Asadar, personajele lui Caragiale nu au doar infirmitati morale, ci si anuite atribute pozitive ale umanitatii asupra careia scriitorul si-a fixat atentia si cu care avea incontestabile afinitati. Daca prin schitele lui Caragiale, arhaicul din lumea lui Creanga e contracarat

de privelisti ale modernitatii citadine, proza lui Slavici il contrapuncteaza chiar in interiorul propriului univers, cel rural. Autor, si el de povesti, care insa nu pot fi comparate cu povestile scriitorului humulestean, autorul "Marei" si-a incrustat numele intr-o creatie prozastica ce eternizeaza imagini ale vietii de sat ardelean modern, prins mai mult sau mai putin in plasa relatiilor capitalist, spatiu existential in care omenescul se revela prin implicatiile sale in fenomenalitati de ordin social determinate de factorul economic. Fiu de cojocar , nascut intr-o regiune de podgorii, la Siria, in partile Aradului, Slavici a urmat cursul mediu la Arad si Timisoara, studiind apoi la Budapesta si Viena. Impreuna cu Eminescu a organizat serbarile comemorative de la Putna. A fost un timp functionar in Ardeal, iar din 1876 lucreaza cu Eminescu si Caragiale la "Timpul", Bucuresti. Simultan muncea in invatamant ca profesor. In 1884 se intoarce in Ardeal si conduce la Sibiu ziarul "Tribuna". In 1888 este condamnat pentru delict in presa, iar dupa un a de detntie revine la Bucuresti, unde scoate ziarul "Corespondenta romana", si impreuna cu Caragiale si Cosbuc , spatamanalul "Vatra". Iesit dintr-un neam da oameni harnici, Slavici a fost un spirit ordonat si un autor fecund, multilateral. Ziarist, in tot cursul vietii, el a scris nu numai in propriile periodice si in cele la care a lucrat, ci si in multe altele, printre care "Albina", "Gura satului", "Telegraful roman", "Romanul", "Vointa nationala", "Semanatorul',"Lupta", "Revista copiilor si a tinerimii". La "Convorbiri literare" a debutat in 1871 cu "Fata de birau", copmedie, publicand in continuare scrieri diverse, de la studii la povesti. Dintre nuvele apar "Popa Tanda", "Gura satului', "Budulea Taichii", "Padureanca", "Norocul". In volum a tiparit studii sociale, etnologice si etnografice ca "Soll", si "Haben": "Cestiunea ovreilor din Romania", "Romanii din regatul ungar si politica maghiara", "Ardealul" ,"Romanii din Ardeal", "Romanii de peste Carpati"; lucrari pedagocice:"Povete pentru buna crestere a copiilor", "Educatiunea fizica", "Educatiunea morala", "Educatiunea rationala"; memorialistica: "Tribuna", "Inchisorile mele". Postum au aparut "Lumea prin care am trecut", "Novele din popor", "Padureanca", "Vatra parasita", "Mara", "La rascruci", "Spiru Calin", "Din valurile vietii", "Din doua lumi". In periodice au ramas doua romane istorice "Corbei", in "Tribuna", "Din pacat in pacat", in "Adevarul literar si artistic". Cand Slavici a inceput sa scrie nuvele, aceasta specie avea in literatura romana o traditie, ea se nascuse prin C.Negruzzi, fiind cultivata apoi de Filimon, Sion, Alecsandri, Odobescu, Hasdeu, N.Gane. Noutatea nuvelisticii lui Slavici este de substanta, produsa de fondul referential, de tematica.Ceea ce da nuvelelor lui Slavici o putin obisnuita plinatate si forta de viata este prufunda cunoastere a sufletului omenesc in complexitatea lui si in miscarile lui contradictorii. Aceasta cunoastere functioneaza in modul cel mai firesc, dand impresia ca Slavici isi creeaza personajele vazandu-le din launtrul lor. Prozatorul ardelean a cercetat cu multa perseverenta aspectul social, conditiile vietii materiale ale lumii satesti, a infatisat stransa corelatie intre fenomenologia vietii sufletesti si modul de trai, pozitia economica, existenta sociala. Lupta pentru existenta, cu implicatiile eiu complexe, imprevizibile, raporturile de clasa, contradictiile de interese economice sunt scoase, in proza lui Slavici in prim plan, devenind substanta insasi a unor nuvele, ca si a

romanului "Mara". Cu o deplina veridicitate, scriitorul revela diferentierea de clasa intre lumea taraneasca ardeleana din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, diferentiere ce afecteaza psihologia, relatiile de ordin intim dintre oameni. Baciu, taranul instarit din "Vecinii", nu si-l poate prezenta pe Andrei, vecinul sarac, decat ca pe un dusman, si daca i se intampla vreun rau, este convins ca Andrei, i l-a pricinuit, desi nu este asa. In "Padureanca", iubirea dintre Simina si Iorgovan nu poate invinge psihologia si mentalitatile de clasa. Iorgovan se infurie, se imbata, goneste calul demential, de cealalta parte, Simina, moarta dupa el, pune mai presus de iubire demnitatea, si cand Busuioc-tatal lui Iorgovan-o cere de nora, refuza. Intre gospodari cu stare precum Mitrea si Stan, din "La rascrucea din sat" se nasc suspiciuni, primul avand mai multa avere decat celalalt, deci ezita sa-si marite fata dupa flacaul lui. Stratificarea sociala a generat o mentalitate rigida, ce aminteste de aceea de la curtile senioriale de pe vremuri. Petitul devine bunaoara un adevarat ritual, si desfasurarea sa este prezentata in "Gura satului", unde vorbele, gesturile, tacerile personajelor se incadreaza intr-o stereotipie perfecta. Slavici este un observator tenace al realitatii, obisnuit sa infatiseze existenta autentic, fara imfrumusetari conventionale, factorul propulsiv al intregii existente umane, asezand in centrul naratiunilor oameni care lupta pentru a trai mai bine. Recrutati din straturile populare sau din sanul tinerei burghezii rurale ardelene, eroii sai sunt oameni ambitiosi, harnici, intreprinzatori, razbatatori, plini de vigoare. Ei difera in functie de caracteristica fiecaruia. Proprii intregii nuvelistici, si chiar intregii proze de inspiratie rurala a lui Slavici, aceste caracteristici se exprima cu deosebita forta mai ales in nuvele precum "Popa Tanda" care este o tipica naratiune tezista, care poate fi considerata un elogiu adus muncii, o scriere cu efect educativ. Parintele Trandafir incearca prin toate metodele pe care le cunoaste sa-si schimbe enoriasii, doreste sa-i faca oameni harnici, si incepe sa le dea exemplul sau, apucandu-se de treaba, obtinand rezultate uimitoare. O propaganda in favoarea muncii, a perseverentei in urmarirea telurilor legitime, este si "Budulea Taichii", in care Hutu, baiatul nu prea dotat de natura al cimpoiesului Budulea, ajunge prin sarguinta la invatatura, ceea ce neam de neamul lui nu visase. Mobilul condutei lui Hutu este arivismul, el doreste cu orice pret sa obtina certificatele prin care sa poata urca pe scara claselor sociale, aceste dorinte ii sacrifica insa toate sentimentele. Asemenea popii Tanda, Hutu este un om dintr-o bucata, iar acestor oameni Slavici le daruieste intreaga lui simpatie. Alta este insa situatia celor ce, posedati de ambitii nemasurate, de lacomie atroce - spre exemplu Dutu din "Comoara", Ghita din"Moara cu noroc"- calca in picioare orice norme morale. Precum in toate naratiunile sal valide, Slavici relateaza, si in acestea doua, adoptand limbajul specific umanitatii din sfera existentiala infatisat, insusindu-si ca narator mentalitatea si modul acesteia de a gandi. Naratorul isi asuma conditia de "notar anonim", el nu este decat un inregistrator de evenimente si retransmitator, fie si rezumativ, al vorbirii sau gandirii altora. Este ochiul nevazut si vocea explicita a constiintei celor prin care se cinstituie un scenariu. Superioara tuturor celorlalte nuvele ale autorului- si una dintre cele mai valoroase din intreaga proza romaneasca, genul in care a excelat talentul lui Slavici, nuvela tragica "Moara cu noroc" exemplifica observatia banala a unei batrane, ca

"nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit", printr-o istorisire atat de acaparanta prin ea insasi incat orice inteles ar voi autorul sa-i dea, acesta se mistuie cu totul in scenele clocotitoare de viata. Arendand o carciuma, fosta moara, aflata intr-o vale, loc de popas, pe un drum cu mare trafic, pantofarul Ghita, spre a putea s-o mentina, se vede constrans sa incheie pact cu diavolul. Cu un diavol in chip de om, Lica, porcar de meserie, ajuns "samadau"( supraveghetor al sutelor de turmede porci. Talhar si asasin are nevoie de Ghita ca acoperitor.La inceput Ghita preteaza jocului insa cand doreste sa se retraga este mult prea tarziu. Totul este conceput ca intr-o tragedie, eroii apar ca niste victime si unelte ale fatalitatii oarbe. Aparent apatic si dominabil, Ghita este omul de rand ambitios cu discretie manat de teribila vointa de a se imbogati si este hotarat sa calce totul in picioare, chiar sa-si impinga sotia in bratele celui vinovat pentru spulberarea linistii sale sufletesti. Opusa tuturor personajelor masculine din nuvela, Ana este un suflet delicat si marginit, mama ei ,prezenta pasiva si reflexiva este doar voce: vocea bunului simt popular, a modestiei si resemnarii taranesti. Cu "Mara", Slavici a inscris cel mai mare moment in evolutia speciei romanesti de la "Ciocoii vechi si noi" la "Ion". Romanul este o ampla monografie a unor medii semitaranesti si de mestesuguri din partile Aradului, in care se infiripa o poveste de iubire intre doi tineri de natii diferite. Sunt remarcate admirabilele tablouri, acele privelisti cu imensele podgorii, sau cu targurile autumnale aradene. Dutabila impresie lasa si descrierile de momente speciale tipice din viata unor bresle, relatarile privind obtinerea calificarii. In "Mara" este dezvaluita psihologia sociala, inclusiv mentalitatea grupurilor profesionale, cu specificul regional. Ne aflem intr-o mica lume distinct patriarhala: amestecata etnic si profesional; parte rurala, fara a fi propriu-zis taraneasca, parte rudimentar urbana; incremenita in existenta ei specifica. Existenta evolueaza pe fagase prestabilite, momentele si initiativele personale sunt subordonate mentalitatilor si prejudecatilor colective. O prejudecata importanta este aceea a puritatii etnice, vorbitorii de limbi diferite nu se dusmanesc, insa fiecare tine sa-si conserve intacta individualitatea nationala. Roman de constructie masiva, solid inchegata," Mara" isi datoreaza forta epica creatiei de oameni, zigraviticu obiectivitate, atribuindu-i-se fiecaruia insusiri de toate felurile, bune si rele, eroii par fapturi reale, nuantat diferentiate. Hubarnatl, macelarul tacut, incapatanat si timit, cojocarul Bocioaca, sobru, Natl, complicat si impetuos, Persida, suflet onest, sotie devotata, Mara, tipica intrupare a feminitatii voluntare, vaduva darza si tenace, actioneaza cu dibacie si perseverenta; constienta ca banul are "mare putere" incearca cu orice pret sa si-l adune "vinde ce poate si cumpara ce gaseste", ban care odata strans este pus la ciorap. Alte romane scrise de Slavici dar care nu depasesc importanta "Marei" sunt:"Corbei", "Cel din urma armas", "Din pacat in pacat"; piese de teatru: comedii("Fata de birau"), drame istorice("Bogdan Voda","Gaspar Gratiani". Asadar putem spune ca Slavici este inainte de toate un autor pentru care problemele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toata finetea unui cunoscator al naturii omenesti; fiecare din chipurile care traiesc si se misca in nuvelele sale nu este numai copiat de pe "ulitele satului" ci au fondul sufletesc al poporului. Slavici introduce oralitatea populara in scrierile sale inaintea lui Creanga, in "Popa Tanda" care apare in 1874, prin urmare cu un an inainte de

"Soacrr cu trei nurori", prima povestire a lui Creanga, si cu sapte ani mai devreme decat "Amintirile" aceluiasi, intampinam formele orale si zicerile tipice care alcatuiesc pecetea stilistica a povestitorului moldovean. Analiza psihologica pe care Slavici o practica este realizata intr-un limbaj abstract. Imaginatia si fantezia acestuia este deopotriva cu fantezia lui vizuala, evita sa foloseasca termenii din regiunea unde copilarise, claritatea fiind tinta pe care o urmareste.