Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea

limbii şi literaturii române

Clasicismul: e un curent cultural care a impus creatiilor trasaturi ferme si precise,

promovand interesul pentru natura umana (caractere), imprimand ordine, armonie si
rigoare:
• Regula celor trei unitati (de loc, de timp si de actiune) si puritatea genurilor
literare;
• Cultul pentru adevar si natural; 31221dbb45djs5n
• Cultul pentru virtuti morale si de constiinta, de unde rezulta caracterul moralizator
al operei literare.
• Trasaturi puternice de caracter: vitejia, demnitatea, generozitatea, avaritia,
lasitatea, demagogia etc.
• Stilul sobru, grav.

„Epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale şi ceilalţi, duce cultul formei până la
exagerare…”
G. Ibrăileanu
În evoluţia sa, literatura română a cunoscut o serie de etape fundamentale, începând cu
literatura populară, apogeul acestei dezvoltări fiind marcat de epoca marilor clasici când
pe scena vieţii culturale apar numeroase personalităţi, precum Titu Maiorescu, Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă.
Titu Maiorescu este considerat „un Boileau al românilor”, o personalitate totală, un
întemeietor de cultură, care a grăbit procesul de integrare a literaturii române în cultura
universală.
Contemporan al lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici)
(n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) spunea:
„Dumnezeul geniului meu m-a sorbit cum soarele soarbe un nor de aur din marea de
amar”. Opera marelui nostru poet este expresia monumentală a geniului creator al
poporului nostru, o sinteză a spiritului autohton prin:
1. Elogiul constant al valorilor istoriei naţionale:
a). S-a format în cultul istoriei naţionale;
b). A construit proiectul unei epopei naţionale, un Dodecameron dramatic începând
cu Dragoş-Vodă, care să cuprindă istoria noastră pe toată suprafaţa;
c). Sentimentul ţării şi mesajul de adânc şi autentic patriotism străbate creaţia
eminesciană.
Publicistica lui Eminescu este opera unui cugetător politic şi moralist, a unui
observator critic al moravurilor vremii sale.
Concluzie: Mitul naţional stăruie permanent în mintea şi sufletul poetului
revărsându-se în creaţia sa, încât, pe acest drum al „valorificării istoriei şi a folclorului, ca
adevăratele izvoare ale poeziei, a deschis artei naţionale perspectiva universalităţii”.
2. Interesul pentru folclor, pentru opera artistică a geniului popular naţional.
Eminescu este culegător de folclor, prelucrând cu interes textele culese.
Opera eminesciană inspirată din „izvorul curat ca lacrima şi mai preţios ca aurul” –
literatura populară.
Folclorul reprezintă doar punctele de plecare în creaţia eminesciană, poetul
conferind textului popular noi simboluri şi semnificaţii(„Luceafărul”).
Concluzii: Eminescu înţelegea prin fondul folcloric însăşi existenţa artei şi valoarea
ei naţională şi originală, prin care se poate exprima în universalitate. După istoria
romanticilor, că istoria oricărui popor începe cu mitologia lui, Eminescu a încercat „să
reconstituie din credinţele şi poveştile poporului român, din „eresurile” lui , un mit
românesc”.
3. Natura eminesciană recompune prin simboluri „spaţiul mioritic”.
4. Limba poetică eminesciană, cea mai aleasă întrupare a spiritului naţional.
 Metafora este regină a versului eminescian („ce e poezia? Înger palid cu priviri
curate”, Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Strai de purpură şi aur peste
ţarâna cea grea”).
Concluzie: „Forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai
frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Titu Maiorescu.
„Sărmanul Dionis”, în care se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii,
reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală: natura,
iubirea, precum şi condiţia omului de geniu.
Acest Dionis este un tânăr copist, care deşi se trage dintr-o familie de aristocraţi,
are o situaţie materială precară. Este cunoscut de mama sa cu preţul unor mari sacrificii.
În această nuvelă, unde are filozofia se îmbină cu literatura, Dionis, Înzestrat cu o
capacitate de înţelegere ieşită din comun, apare ca un om cu vădite înclinaţii spre
meditaţia filozofică. Şi pentru că speculaţiile nu îi sunt suficiente, apelează şi la
învăţaturile lui Ruben, la cartea de astrologie împrumutată. Pentru a putea descifra
cartea, Dionis se întoarce în timp, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul
călugărului Dan. Spaţiul şi timpul sunt coordonate fundamentale ale nuvelei.
La îndemnul umbrei sale, Dan purcede la o călătorie cosmică în lună alături de
iubita sa, Maria, fiica spătarului Mesteacăn.
Dan îndrăzneşte chiar, să se considere părintele universului, însuşi Dumnezeu(oare
fără să ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”), fapt care îi aduce prăbuşirea,întoarcerea la
condiţia telurică.
După ce se deşteaptă din nou vede la fereastra casei de vizavi o fată ce corespunde
celei din vis. Îi trimite o scrisoare în care îşi mărturiseşte pasiunea pentru ea, apoi se
îmbolnăveşte. Este îngrijit de tutorele Mariei , după care se căsătoreşte cu aceasta,
căsătoria fiind văzută ca împlinire a unei iubiri, a unei existenţe umane.
Călătoria siderală a personajului excepţional, care activează în împrejurări
excepţionale, este o încercare de a-şi depăşi condiţia. Din Lună, Dan vede pământul ca
pe un bulgăre negru şi neînsemnat, impresiile sunr nişte „fărmiturele”, iar oamenii nişte
vietăţi minuscule în comparaţie cu imensitatea universului.
Mihai Eminescu a contribuit la dezvoltarea şi modernizarea poeziei româneşti, el
fiind cel care a inaugurat nuvela fantastică pe care aveau să o continuie cu strălucire
Mircea Eliade, Vasile Voiculescu şi alţii.
Concluzii: Interferenţa genurilor, manifestă îndeosebi la nivelul creaţiei de
personaje-simbol, cât şi la nivelul stilului, precum şi modul special de interferare a
surselor mitice şi filozofice într-o naraţiune de tip fantastic ne îndreptăţesc să considerăm
nuvela „Sărmanul Dionis” ca pe un prim poem de izbîndă în structuralizarea estetică şi
dimensionarea spirituală a prozei romantice româneşti.
„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală, stă la nivelul
culturii europene”. (Titu Maiorescu)
O tematică lirică întinsă duce la convingerea că Eminescu reprezintă saltul suficient
să proiecteze geniul creator românesc în sfera valorilor universale.
„Opera lui Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o
exponentă deplină, sub toate aspectele romantice, a spiritului autohton”. (G. Călinescu)
„Opera lui Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889,
Iași), este „epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru”. (G. Ibrăileanu)
Prieten bun cu Eminescu, Creangă creează o operă extrem de unitară sub raportul
conţinutului şi al mijloacelor artistice, opera sa este alcătuită din poveşti („Punguţa cu doi
bani, Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Harap-Alb”), povestiri („Inul şi cânepa,
Moş Ion Roată şi Unirea”), nuvele („Moş Nechifor Coţcariul”) şi romanul „Amintiri din
copilărie” publicat în „Convorbiri literare”.
În „Amintiri din copilărie” este relevată evoluţia tânărului de la primii ani se şcoală
până la despărţirea lui de satul natal pentru a se duce la şcoala din Fălticeni.
Întâmplările din viaţa sa sunt „evenimente de cunoaştere”, fiindcă simbolizează
încheierea unei etape (copilăria) şi începutul alteia (drumul spre maturitate).
„Creangă scrie cartea unei vârste cu sentimentul reîntoarcerii acasă dintr-un ezil
îndepărtat”. Jean Bautiere
 Concluzii: Carte a copilăriei evocate din „perspectiva depărtată şi duios nostalgică a
maturităţii Amintirile lui Creangă reprezintă o operă unică în literatura română prin forţa
cu care a reuşit să comunice miracolul vârstei inocente, prin farmecul neegalat al
limbajului şi prin umor”.
Aşadar opera lui Creangă este rodul muncii şi talentului unui om dotat, superior,
prin care „poporul întreg a devenit artist individual”. Tudor Vianu
Umorul din „Amintiri din copilărie”: Marea putere a seducţiei a operei rezultă din
starea de permanentă bună dispoziţie a autorului, care este un jovial, pus mereu pe
glumă, ba chiar de a face haz de necaz.
Umorul lui Creangă este expresia optimismului funciar, a vitalităţii poporului nostru
sublimat în personalitatea lui Creangă. El a propus, ca o soluţie existenţială şi, pe alocuri,
ca mijloc de îndreptare a unor năravuri etern omeneşti”.
„Amintiri din copilărie” este capodopera cu caracter naţional şi universal.
G. Călinescu spune că „Creangă este poporul român însuşi cuprins într-un moment
de genială expansiune”.
„Povestea lui Harap-Alb” – concluzii: În toate poveştile sale Ion Creangă,
improvizează pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vieţii ţărăneşti de
altădată cu tipurile ei morale, cu tradiţiile şi obiceiurile ei, cu comportamentul şi limbajul
ei specific. „Puterea de sugerare prin detalii, prin amănunte revelatoare, a acestei vieţi
este atât de mare, iar „expresia ei literară atât de particulară”, încât basmul nu mai
poate fi repovestit fără pierderi şi n-ar putea circula în variante ca în folclor. El trebuie
citit ca operă cultă, aparţinând unui artist superior înzestrat.
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie[1] 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I.
L. Caragiale, județul Dâmbovița, d. 9 iunie 1912, Berlin) spunea: „Niciodată gândirea n-
are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă,
nimic nu arde pe ticăloşi mai mult decât râsul”.
Caragiale a creat o operă cu particularităţi care o unicizează în contextul
literaturii naţionale, dar şi universale, o operă în care se disting cu uşurinţă trei
universuri diferite: comic, tragic şi fantastic.
I.L.Caragiale a scric comedii („O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale
carnavalului”), drame („Năpasta”), nuvele („Două lozuri”), schiţe („Vizita, Domnul Goe,
Inspecţiune”) şi povestiri („Calul dracului, Abu-Hasan”).
Caragiale este considerat „cel mai istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric
complet, care arată, critică şi care explică…” este asemănător cu Balzac. (G. Ibrăileanu)
„O scrisoare pierdută” atrage atenţia şi prin arta compoziţiei. Scriitorul crează un
conflict fundamental – pierderea scrisorii , prin care dă unitate operei, dar şi altele
secundare iscate, de exemplu, de alerta cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, care se tem că
nu sunt consideraţi membri de marcă ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism, sau
de apariţia lui Dandanache, care încurcă situaţia.
Repetiţia este asigurată prin revenirea cetăţeanului turmentat, a cărui apariţie nu
rezolvă conflictul până în momentul când este găsită scrisoarea.
Originalitatea comicului lui Caragiale ţine de combinarea inimitabilă a tuturor
mijloacelor artistice.
Teatrul lui Caragiale, neegalat până azi, se impune prin arta desăvârşită a
dialogului şi a constucţiei scenice, prin capacitatea autorului de a realiza caractere şi
tipologii. Comicul şi satirul îmbrăcate în haina sobră a stilului clasic, dezvăluie arta
neîntrecută de a crea viaţa în continuă mişcare. I.L.Caragiale este un Moliere al teatrului
românesc, iar opera se înscrie în circuitul de valori al culturii universale.
Alături de I. Slavici, I.L.Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice,
deosebindu-se de contemporanul său nu doar prin tematica abordată, ci, mai ales, prin
caracterul scenic al demersului epic, prin extraordinara concizie în stil şi prin capacitatea
de asimilare artistică a principiilor estetice naturaliste, reprezentate în literatura
universală de opera lui Emil Zola.
„I.L.Caragiale este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru
prin excelenţă”.
Nuvela „În vreme de război” urmăreşte un caz psihologic, în contextul unui mediu
social în care setea de înavuţire veştejeşte spiritele.
 I.L.Caragiale face parte din aşa numita dinastie teatrală a caragialiştilor. Dotat cu
un extraordinar spirit de observaţie, Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din
literatura noastră, personajele operei sale fiind tipuri vii şi reprezentative, încât s-a spus
adeseori că scriitorul „face concurenţă stării civile”.
Clasic al literaturii noastre, el reprezintă în creaţia artistică naţională, realismul
critic, căci „Nu există exponent al statului burghezo-moşieresc pe care scriitorul să nu-l fi
înţepat cu condeiul său ascuţit. Corupţia, favoritismul, făţărnicia, mizeria,
descompunerea morală, goana după ştirea de senzaţional găsesc în el un pictor de
moravuri nemilos. Sub râs se ascunde dispreţul”. (G. Călinescu)
Mergând pe drumul deschis de Vasile Alecsandri în ciclul de piese având ca
protagonist pe Chiriţa, sau în linia unor piese scrise într-un act, I.L.Caragiale este
creatorul comediei la noi şi cel mai mare dramaturg român. Teatrul lui Caragiale,
neegalat până azi, se impune prin arta desăvârşită a dialogului şi a construcţiei scenice,
prin capacitatea autorului de a realiza caractere şi tipologii.
Tudor Vianu spunea despre I.Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad —
d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea): „Ceea ce
apare nou şi fără asemănare în epoca începuturilor lui este analiza psihologică pe care
Slavici o practică într-un limbaj abstract”.
Opera epică de mare întindere, „o nuvelă solidă cu subiect de roman”, cum o
numeşte G.Călinescu „Moara cu noroc” este o capodoperă a nuvelisticii româneşti, un
moment de referinţă în evoluţia prozei noastre. Prin ea, autorul, asemenea lui Caragiale,
este considerat creatorul nuvelei realist-psihologice.
Nuvela „Moara cu noroc”, reprezintă în literatura română curentul realist, prin
vocaţia de a picta mediul social şi de a crea tipologii umane complexe. Moralist şi fin
psiholog, Ioan Slavici este precursor al lui Liviu Rebreanu, realitatea fiind zugrăvită
obiectiv, din perspectivă auctorială.
Nuvelă bogată, un mic roman de moravuri, „Moara cu noroc” surprinde prin
construcţia nucleelor epice, în care doza de neprevăzut şi inedit, de autentic şi
senzaţional, susţine ritmul unei veritabile anchete din proza poliţistă. Nimic nu este de
prisos, totul se ţese firesc, în secvenţe ce crează un tot unitar şi absolut necesar în
ansamblul scenarului epic.
Concluzii: Criticul literar Pompiliu Marcea, autorul monografiei lui Ioan Slavici şi al
altor studii despre opera prozatorului ardelean, afirmă: „nuvelele lui Slavici au
importanţă pentru proză ce au avut-o Eminescu pentru poezie, Caragiale pentru teatru
şi Creangă pentru povestire.
După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii române din a doua
jumătate a secolului XIX: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, se
cuvine să înţelegem într-un mod cât mai sintetic locul pe care aceşti scriitori îl ocupă în
dezvoltarea ulterioară a literaturii române.
În fine, obiectivitatea şi obiectivarea, deziderat imperioase ale realismului, care îşi
găsesc o primă expresie în proza lui Slavici şi Caragiale, vor fi atinse deplin în ceea ce s-
a numit „realismul dur” al unora dintre romanele lui Liviu Rebreanu.
Sursa : http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:BKLisB-
_zs0J:www.didactic.ro/files/1/contributia_marilor_clasici_la_dezvoltarea_literaturii_roma
ne.doc+clasicii+literaturii+romane+sunt+caragiale&cd=4&hl=ro&ct=clnk&gl=ro