148

MOTIVE BIBLICE ÎN POEZIILE UNOR SCRIITORI ROMÂNI

Gheorghe COLŢUN,
Universitatea „Hyperion”, Bucureşti
Monica SPIRESCU,
Universitatea de Stat din Târgovişte

Tezaurul frazeologic al limbii române conţine un număr considerabil

de bibleisme.
Utilizarea bibleismelor în operele artistice (de obicei, în poezie) permite
cititorului să facă cunoştinţă şi să pătrundă în atelierele lingvistice sfinte ale
religiei creştine. La rândul lor, creaţiile artistice ce au în structura lor bibleisme,
în general, şi frazeologisme biblice, în special, devin mai sugestive şi au o valoare
literară autentică.
În general, noţiunea de „bibleism” este înţeleasă în literatura de specialitate
în mod diferit. În concepţia noastră, bibleismul este o unitate semantico-structurală
a limbii, care posedă un sens concret, ce a apărut având la origine textul „Bibliei”
sau al unui subiect biblic. Bibleismele includ în sine unităţi ale limbii ce ţin de
diferite niveluri:
– lexical: abracadabra, ave Maria, Golgota, Eden, Iov, Iuda, Canaan,
Sodoma şi Gomora, ş. a.;
– frazeologic: a se vinde pe un blid de linte, a păzi ca lumina ochilor, a se
simţi (a trăi) ca în sânul lui Avraam, carte cu şapte peceţi, cântarea cântărilor;
– paremiologic: daţi Cezarului ce-i a Cezarului; dinte pentru dinte, ochi
pentru ochi; ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă; ş. a.
Vom începe prezentarea poeziilor, ce au motive biblice, cu poemul
„Numărătoarea cuielor”, semnat de poetul academician Gr. Vieru, unul din cei
mai mari creatori de poezie veritabilă a poporului român de pe ambele maluri
ale Prutului şi unul din cei doi piloni ai Neamului, cărora le este consacrat acest
Colocviu Internaţional.
Poemul începe cu sensibila prezentare a valorilor divine ale Fiului lui
Dumnezeu, prin evidenţierea apropierii de rudenie a lui Hristos cu noi, muritorii
de rând: „Frate mai mare/ Numai Hristos/ Ne poate fi./ Şi numai lacrima lui/
Soră mai mare/ Şi numai în inima Sa/ Vom găsi încă o Patrie.” („Taina care mă
apără”, p. 341).
Partea a doua a poemului scoate în relief un tablou tragic care este o urmare
directă a răstignirii pe cruce de către iudei a Fiului Domnului – Iisus Hristos.
În condiţiile de retrogradare spirituală şi materială a societăţii umane contemporane,
copiii noştri, afectaţi de criza mondială generală a spiritului, şi de criza materială,
în special, a neamului nostru, au ajuns să înveţe a număra pe cuiele bătute în
palmele şi corpul lui Iisus: „Iată, copiii noştri/ Învaţă să numere/ Pe cuiele/ Încă
pline de sânge,/ Care şi nouă palmele/ Ne străpunseră” („Taina care mă apără”,
p. 341).
Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 149

În altă poezie „Treizeci de arginţi”, stindardul liricii civice româneşti

Gr. Vieru vine să ne atenţioneze că cele mai multe rele pe Terra se produc
din cauza lăcomiei omului după avere, după bani câştigaţi pe căi necinstite,
asemeni celor treizeci de arginţi luaţi de Iuda pentru trădarea şi vinderea lui
Iisus Hristos:
„Treizeci de arginţi/ Strălucesc încă viu pe fundul/ Înfierbântatului nostru
sânge,/ Căci acolo i-am ascuns.” („Taina care mă apără”, p. 207).
Trădarea de neam, trădarea celui mai apropiat om poate că nici nu ar exista,
meditează poetul Gr. Vieru în poezia cu acelaşi titlu „Trădarea de neam”, dacă
acel sărut molipsitor al lui Iuda nu s-ar mai păstra pe obrazul celor mai mulţi
dintre noi: „Frate, este generoasă/ Trădarea de neam/ Chiar dacă trage în plug/
Noi nu ştim trăda/ Nici măcar o furnică./ Ci încă mai rătăceşte/ Ca muşcătura de
cîine/ Sărutul lui Iuda/ Pe-al nostru obraz.” („Taina care mă apără”, p. 267).
Subiectul trădării şi al trădătorilor este preluat de poetul Gr. Vieru şi
în poezia „Hristos veni-va pe pământ”, în care zice cu încredere deplină:
„Vom străpunge raza morţii/ Zid de nori, zid de nori,/ Ruşina-se-vor arginţii.”
(„Taina care mă apără”, p. 328)
Până la urmă, neîndreptăţitul poet, care a fost împroşcat cu cele mai
murdare pietre, ce pot exista în lumea aceasta, de către iudeii contemporani,
rămâne optimist şi crede într-un viitor mai bun pentru toţi, căci există şi un înger
păzitor – „Steaua din frunte”: „Fericit cel care/ Şi-a alipit sufletul/ De steaua din
cer/ Ca de focul din vatră!/ Fericit cel care-a găsit drumul!” („Taina care mă
apără, p. 210).
Ne consolăm cu gândul că cel mai mare bard al Basarabiei române şi-a
găsit drumul spre eternitate, spre Lumina lui Dumnezeu. Poate măcar în ceruri i
se va face dreptate.
În continuare ne vom referi numai la utilizarea frazeologismelor de origine
biblică în placheta „Arhivele Golgotei” de A. Suceveanu.
Pornind de la „Parabola fiului rătăcitor” (Luca 15, 11-32), în care Iisus
povesteşte fariseilor şi cărturarilor istoria tristă a tânărului care a părăsit casa
părintească, luându-şi partea de avere ce i se cuvenea şi risipind-o prin lume, ca
până la urmă să ajungă în condiţii insuportabile de viaţă (devine porcar, îndurând
mereu foame şi mizerie). Meditând mult, a înţeles grava greşeală şi se întoarce la
tatăl lui acasă.
A. Suceveanu preia acest subiect în poezia „Ruga fiilor rătăcitori”. În prima
parte a poeziei, autorul, cu durere în suflet, trece în revistă acele lucruri sfinte pe
care le-au pierdut românii bucovineni şi basarabeni: „istoria şi limba, şi temeiul”,
„doina, Mioriţa şi lumina din Luceafăr”, iar în schimbul acestora „am învăţat
trădarea ca pe-o artă” (p. 8). Cu toate acestea, poetul e optimist, pentru că mai
există adevărul care „nu se vinde” şi „coloana vertebrală”, şi „sprijiniţi de munţi
şi de colinde/ Am mai putea învinge – această boală” (p. 9). Fiind credincios în
suflet şi în fapte, A. Suceveanu nu cheamă sus pe baricade, ci îndeamnă la rugă
„spre cei ce au istoria de-a gata” şi „ne-o slobod în rate”. „Sfânta rugăminte” se
referă la reîntoarcerea „strămoşilor din morminte”, „memoriei ce zace în arhive”
şi a „întregului neam ce sângeră”. Fire optimistă, poetul, ca o resemnare, zice la
sfârşitul poeziei: „Şi cum suntem cu toţii vinovaţi,/ Să ne rugăm, egal împărţind
vina./ Ca să ne ierte Doina şi Carpaţii,/ Să ne-nfieze iarăşi Rădăcina.” (p. 9).
150 Gheorghe Colţun, Monica Spirescu

Cuvântul „ Rădăcina” e ortografiat în mod intenţionat cu majusculă, poetul

şi toţi noi înţelegând prin această „Rădăcină” Ţara, România Mare.
Poezia „Ruga fiilor rătăcitori” se prezintă astfel nu numai ca o rugă de
iertare, ci poate chiar mai mult, ca un Apel către cei ce au permis înstrăinarea
şi rătăcirea a milioane de fii iubitori ai Ţării – Mamă, adică către ocârmuitorii,
politicienii de vârf ai României, care ar trebui să repare greşeala predecesorilor
lor, pe care nu i-a prea durut în cot de soarta, de destinul atâtor fii adevăraţi.
O satiră distrugătoare la adresa trădării şi trădătorilor de neam o găsim
în poemul alcătuit din trei părţi „Arhivele Golgotei”. La lecturarea poemului ne
dăm seama că prin noţiunea de „arhive” poetul a avut în vedere nenumăratele
închisori comuniste, care „sunt la un pas de noi” şi au „pereţii roşii, parcă vopsiţi
cu sânge”, „acolo rana lumii suspină nopţi şi plânge”. „Registrele secrete”
se „completează – ntruna”, iar „de la dosare – adie – a trădare şi-a formol.”
(p. 14). Pentru aceste arhive, adevărate iaduri pe pământ, „mereu nu ajung cadre
la secţia trădării”. Cu toate acestea, se „lucrează înainte”, căci „Arhivarul, zilnic
le răsplăteşte truda/ Cu arginţi de preţ ce poartă efigia lui Iuda.”
Motivul biblic al celor „30 de arginţi”, care semnifică „preţul trădării”
(expresia vine din povestirea evanghelică în care se spune că Iuda l-a trădat pe
Hristos pentru 30 de arginţi luaţi de la farisei) îl regăsim şi în partea a doua
a poemului „Arhivele Golgotei”. Aici „îngerii roşii în lumina torţii/ Ne trec,/ de
vii, la fondurile morţii” (p. 63), căci „arginţii-n seifuri zumzăie subţire…/ Iar
crucea stă, de veacuri, la intrare/ doar în poziţia de răstignire” (p. 63).
În partea a treia a poemului sunt descrise „grotele de jos” ale arhivelor,
unde „se spală creierii” şi fariseii „împletesc de zori cununi de spini”.
Iar „sus, în Salonul 30 de argini” „… voci grohăitoare”, „judecă păreri, viziuni,
popoare”, căci şi „mai sus, în for, Pilat, şeful cel mare” „pune viza de crucificare”,
fără a simţi vreo responsabilitate, având deja „un fel de tic: se spală des pe mâini”
(p. 103).
Pilat din poemul „Arhivele Golgotei” reprezintă chipul clasei putrede
a justiţiei, în general, şi a celei din România, în mod special, care, pentru euro
şi dolarii fariseilor contemporani, fac din alb negru şi din negru alb. Epitetele
determinative din îmbinările „voci grohăitoare”, „bărbaţi spâni/ Cu ochi de
mort şi boturi lungi de câini” caracterizează elocvent firea animalică, coruptă şi
distrugătoare a justiţiei contemporane.
„Dulcele clinchet” al arginţilor devenit etern, i-a făcut pe unii „să-şi spintece
propriul stern” şi „să-şi vândă părinţii” („Pecetea de noroi a lumii”, p. 90).
Poetul A. Suceveanu este însă de altă parte a baricadei. Dânsul doreşte
a fi mai degrabă „fluture cu aripi arse,/ Mai bine mort de nouă ori decât/ biet
figurant la circul – acestei farse/ Cu tinicheaua dogmelor la gât”. („Refuzul
circului”, p. 120). Poetul „nicicând nu va dansa tangoul/ Falsei iubiri”, pentru că
e „conectat la brazi şi la colinde/ Mi-e şira în-şi-ru-i-re de cetăţi”.
Cu mâna pe inimă, autorul zice spre final: „acesta sunt. Nimic nu am
ce-ascunde:/ Statuia albă-a unei suferinţi/ Şi n-o să-genunchez în temple scunde/
Zidite strâmb pe 30 de arginţi”. („Refuzarea circului”, p. 21).
În multe poezii din placheta „Arhivele Golgotei” apar imagini
cutremurătoare ale celei mai enorme tragedii a civilizaţiei – răstignirea pe cruce
a Domnului Iisus Hristos.
Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 151

Tragedia şi crima de neconceput nu e unică în felul ei, nu a fost aplicată

numai Fiului lui Dumnezeu, ci ea a continuat pe parcursul a două milenii şi mai
continuă şi astăzi, căci Iuda „mereu se află-n lucru” şi „Clinica lui mereu de lume-i
plină,/ Şi nu e ins să nu-i găseasc-o boală,/ O pată, o tumoare, o greşeală…/ De
secole, de după o cortină./ Se-ascunde vocea-i scundă de rugină:/ Altul la rând…
Urcaţi/ Crucea e goală” („Clinică biblică”, p. 22).
În arhivele iudite „crucea stă, de veacuri, la intrare/ Doar în poziţie
de răstignire.” („Arhivele Golgotei, II”, p. 63) „Sus pe Golgota cresc grădini
de cuie” („Nu plîngeţi! strigă Noe”, p. 25), iar poetul „Ca un cristos cu palmele
-n piroane” („Balada Inului din Carpaţii Bucovinei”, p. 26), văzând că „peste tot
mizeria dă-n floare” („Arhivele Golgotei II”, p. 63), vrea să evadeze din „anii…
plânşi de pe Golgota” („Meschina moarte”, p. 116) şi „închiriind în somn seară
de seară,/ Scândura patului cea dulce-amară/ Sora cu lemnul crucii lui Iisus”
(„Pumnul coclit”, p. 125) se gândeşte mereu la mama, care întotdeauna e cu
gândul şi cu visul la fiu: „Visezi iar rău…/ Mă visezi pe-o apă-n spume/ Bătut în
cuie parcă şi murind”. („Viziune cu mama”, p. 42).
Speranţa poetului este albatrosul lui Baudelaire, un „înger căzut în lumile
de jos”, dar şi acesta „Sare pe geam şi zboară şi se duce/ Pe aripile-i desfăcute-a
cruce/ Lăsând să-mi văd destinul răstignit” („Albatrosul lui Baudelaire”, p. 40).
În poezia „Holde de ţărani” A. Suceveanu personifică bobul de grâu,
considerându-l „zeu mărunt în aura de mit”. Prin intermediul acestui mic zeu
poetul mai aude nechezatul calului de altă dată şi numele lui strigat de morţii lui.
Printr-o sugestivă întrebare retorică aflăm din poezie un adevăr crunt şi dureros:
„De atâta cât te-am răstignit,/ Mai ai loc în palme pentru cuie?” Bobul, fiind unica
speranţă şi cea mai mare bogăţie a ţăranilor, autorul se roagă la bob – simbolul
vieţii ca la Iisus: „Să ne dai, dacă mai ai putere,/ Jertfa ta de sânge şi-nviere.”
(„Holde de ţărani”, p. 54).
Unul din cele mai originale poeme ale plachetei este „Flori din Grădina
răstignirii”. Poetul-ndrăgostit vrea să-i aducă iubitei un cadou deosebit:
„În noaptea asta cu zăpezi pe sus,/ Când lumea-i pură parcă-au nins-o mirii,/
Iubita mea, eu, iată, ţi-am adus/ Flori roşii din grădina răstignirii”. Aceste flori
nu sunt simple sau obişnuite flori, ci unicale-n lume, pentru „că sus, pe crucea
grea, ele mi-au fost/ Nu crini şi nici garoafe,/ ci doar cuie./ De-atâtea ori mi-au
înflorit în răni/ Pe când ardeam/ turlă de foc/ spre stele!/ Sunt flori de patimi şi
sunt flori de vămi,/ Sunt cuiele crucificării mele.” (p. 82).
Îndrăgostitul – suferind o previne metaforic pe iubita sa „Să nu te sperii/
au miros ciudat/ De cer ţinut în umezeala grotei,/ Miros de tot ce-am plâns
şi-am sângerat/ Când te-am iubit sub stelele Golgotei/ Pot fi un semn că toate-s
în zadar,/ Că dragostea prăpăd ne-a fost şi vină./ Primeşte-le, sunt ultimul meu
dar,/ Sunt vechi şi aspre,/ dar produc lumină…” (Flori din Grădina răstignirii,
p. 82).
Până la urmă, ca şi „Mesia care-a fost văzut/ Plângând sub stelele de lut”,
poetul, fiind un creştin adevărat, „Se reîntoarce, trist, în mit/ Pe postul vechi de
răstignit”. (Pastel civil, p. 81).
Urmărit mereu de chipul strămoşilor şi al mormintelor lor, ce i-au
„fost adânc însămânţate în sânge”, poetul îi simte oricând în corpul său „în
osul tâmplei şi în unghii”. Din ţărâna, ce s-a format din trupurile lor pământeşti,
152 Gheorghe Colţun, Monica Spirescu

„din vechi străfunduri iese în afară” „un grâu ciudat”, din care se face acea
„pâine neagră” ce nu-i altceva decât „trupul lui Ion”. Prin Ion autorul înţelegând
pe Însuşi Iisus. Mitul biblic al reînvierii e actualizat, iar în rolul lui Hristos apare
binecunoscutul chip al lui Ion: „Bat clopotele… Ion a înviat/ Şi s-a născut/ prin noi/
a doua oară” (Ion a înviat”, p. 65). Această reînviere simbolizează continuitatea
vieţii pe pământ, viaţă ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu şi redobândită de Fiul
Lui Iisus Hristos, localizat în poezie prin Ion: „Mâncaţi şi beţi/ e trupul lui Ion,/
Chiar trupul lui îl duceţi înspre gură.”
Naşterea lui Iisus e strâns legată în Biblie de „tăiatul pruncilor” de către
irozi, pentru a-l nimici din faşă pe Fiul lui Dumnezeu. În poezia Cimitire II „aceşti
irozi azi nu mai taie prunci,/ Ei taie tot ce poate ţine minte,/ Aceşti irozi au şi
primit porunci/ Să taie toţi strămoşii din morminte”. Dar în zadar îi caută irozii
pe Burebista şi Eminescu, Decebal şi Ştefan cel Mare, căci „nouă ne ard făclii de
Paşti în ochi,/ Noi mirosim a stea şi-a înviere, ” iar „sus, în Carpaţi ning flori de
Vicleim,/ În ieslea lor se naşte-acum Mesia”. („Cimitire VII”, p. 170).
În câteva poezii predomină imagini artistice ce au la origine paşnicul
miel biblic.
Poetul, fiind „exilat din munte în câmpie”, e ars de „singurătatea de
brad” şi e neliniştit de bunii lui, care poartă „cămăşile răbdării”. Suportând
toate greutăţile şi durerile destinului, părinţilor singuratici nu le-a rămas „din
turma zilelor de ieri” decât „doar Mielul din icoane”. („Părinţi la marginea
lumii”, p. 53).
Sângele autorului „e blândul miel pascal/ Păscând în zori prin crângul
ideal/ Şi care, vai, nu ştie, nici nu ştie…” („Miel pascal”, p. 151). Dacă mielul
nu ştie finalul trist care-l aşteaptă, atunci poetul e mai pragmatic, căci zice la un
moment dat: „Presimt amurgul roşu ce va naşte/ Viermi aurii în frageda zăpadă,/
La masa lor trupul va fi să-mi cadă/ Ca mielul blând între făclii de Paşte”. (Flori
de azur, p. 94).
Lumea terestră este murdară din cap până la călcâie de noroi uman, de
tocmai „tresar chiar morţii, până-n infern”, căci „boala sărutului biblic îi miră;/
Ci noi ne mai vindem propria şiră,/ Ci gura noastră sărută modern…” Dezamăgit
de toate, poetul conchide: „Sărutul lui Iuda pare să fie/ Pecete a lumii, pururea
vie.” (Pecetea de noroi a lumii, p. 90).
Fiind întristat de drama omenirii, „când mor principii şi se sting iubiri”,
iar „porcii rămân prin psaltiri”, unicul lucru la care se gândeşte poetul este
„apocalipsa”, căci „sângele de miel îi pare apă-n căni…” Şi, ca urmare
a acestei stări critice, poetul declară: „Pe limbă-mi cresc bureţi şi solzi de peşte/
Creierii-mi ard şi nervii îmi sunt goi/ În capul meu sălbatic se trezeşte/ Urlând,
chiar Judecata de Apoi”. (În mine, Judecata de Apoi, p. 136).
Analizând poeziile din placheta Arhivele Golgotei criticul literar Teodor
Vârcolici accentuează că „poezia lui A. Suceveanu poartă pecetea unei originalităţi
distincte. Versurile sale, deşi sunt expresia pătimirii, nu au curgerea lentă a unor
litanii, ci excelează printr-o vibraţie interioară de tulburătoare intensitate”.
(Vârcolici, 1993: 199).
Este o apreciere adecvată, căci poeziile lui A. Suceveanu nu numai
constată fapte, nu sunt numai nişte rugi către cer, ci conţin şi un îndemn
spre adevăr, o chemare pe altarul acestui adevăr.
Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 153

Cât de sugestiv zice poetul: „Pornesc în noapte să răsune/ Mari trâmbiţe la

Ierichon.” („Marea înfăţişare”, p. 30). Or, anume Trâmbiţele Ierichonului, adică
glasurile puternice ca sunetele unei goarne, au distrus acele ziduri miraculoase şi
poporul lui Dumnezeu a intrat victorios în cetate.
Cel mai mare poet al Transilvaniei, Lucian Blaga, născut într-o familie cu
vechi tradiţii preoţeşti (tatăl, Isidor Blaga, era preot ortodox, iar mama, Ana, se
născuse tot într-o familie de preot), a scris mai multe poezii ce au la bază motive
biblice. În continuare ne vom referi doar la trei din ele.
În poezia Peisaj transcedent marele Lucian Blaga revine la descrierea,
la actualizarea celei mai mari crime umane – răstignirea lui Iisus. Poetul
ne prezintă un peisaj trist din sânul naturii româneşti, cu „păduri de somn”,
„cu negre locuri; unde „dobitoace … ies furişate să bea / apa moartă din scocuri”,
iar „pământul îmbrăcat în grâu” „arde cu păreri de valuri”. Urmează apoi punctul
culminant al descrierii:
„Cocoşi apocaliptici tot strigă,/ tot strigă din sate româneşti./ Fântânile
nopţii/ deschid ochii şi-ascultă/ întunecatele veşti./ Păsări ca nişte îngeri de
apă/ marea pe ţărmuri aduce/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângezează
lăuntric/ din cele şapte cuvinte/ de pe cruce”. („Antologia poeziei româneşti
culte”, p. 314).
Acelaşi motiv biblic – răstignirea lui Iisus pe cruce – îl observăm şi
în poezia Tăgăduiri. De data aceasta însă nu e vorba de subiectul biblic.
Faptul concret e generalizat şi se referă la fiinţele ce nu mai au nicio speranţă,
nicio încredere în viaţa de pe pământ pentru că „Pretutindeni e o tristeţe/
E o negare/ E un sfârşit.” Printre aceştia e şi însuşi poetul, care zice: „Pe urmele
mele coapte/ moartea îşi pune sărutul galben/ şi niciun cântec nu mă îndeamnă/
să fiu încă o dată./ … Din sângele meu nu mai e nimeni chemat/ să-şi ia începutul
trăirilor,/ nu, nu mai e nimeni chemat.” (p. 316).
Totul fiind supus tăgăduirilor, „arborii cu crengi tăgăduitor aplecate/ fac
scoarţă în jurul unui lăuntric suspin./ Toate potecile zilei/ cu surâs tomnatic/ se
răstignesc singuri/ Cristoşi înalţi pe cruci de arin.” („Antologia poeziei româneşti
culte”, p. 316).
De un lirism accentuat e pătrunsă poezia „Lacrimile” de Lucian Blaga.
Având la temelie subiectul biblic al izgonirii primului om din paradis, din rai,
poetul atinge cele mai sensibile coarde ale existenţei umane: dorinţa de a fi cât
mai aproape de Dumnezeu şi durerea de a pierde pentru totdeauna sublimul
paradis. Toate regretele şi părerile de rău ale primului om izgonit din rai sunt
auzite de Dumnezeu, care îi dă omului (lui Adam) drept consolare – lacrimile:
„Când izgonit din cuibul veşniciei/ întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat prin
codrii sau prin câmpuri,/ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – orice
floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul/ Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia
să plângă./ Odată, istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet
de copil, întâiul om/ căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ „Stăpâne, ia-mi
vederea/ ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii/ c-un giulgiu,/ să
nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,/ căci, vezi –
lumina lor mă doare”./ Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de îndurare/ îi dete
lacrimile.” („100 de poeţi ai lumii”, p. 84).
154 Gheorghe Colţun, Monica Spirescu

Simbolul lacrimii îl va urmări până la sfârşitul vieţii şi pe Lucian Blaga,

unul din cei mai talentaţi poeţi ai Neamului.
Vasile Voiculescu, poet de mare profunzime şi complexitate lirică, publică
în volumul „Poeme cu îngeri” (1927) poemul de o rară manieră artistică şi o trăire
adânc sensibilă „pregătiri de cină”.
În această deosebită realizare, poetul ne prezintă ajunul „cinei de taină”,
un subiect biblic zguduitor şi bine cunoscut de orice creştin.
La începutul primăverii întreg Ierusalimul se pregătea de Paşte şi toată
lumea era în alertă de pregătire. În acest timp „Iisus, din foişorul cu şira înverzită/
privea deşarta caznă şi robotul zădarnic”, iar „Iuda se tânguia la poartă/ Oprind
din drum casapii cu mieii de vânzare;/ Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,/ Iar
Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.”
Cu multă greutate Iuda găsi un precupeţ, care se învoi să-i vândă mielul şi
l-a adus în faţa lui Iisus: „Era un miel molatic cu labele plăviţe,/ Mirositor a lapte
şi-l toropise somnul,/ Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe/ Şi, presimţind
scăparea, a behăit spre Domnul./ Atunci duios şi paşnic, ca un păstor de munte,/
Iisus îl luă în braţe cu-adâncă sfîşiere,/ Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi frunte,/
Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere/ Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară/
Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul/ Doar Iuda – nţepenise, holbat,
năuc pe scară/ Privind sărutul tainic ce osândise mielul” („Antologia poeziei
româneşti culte”, p. 202).
În acest poem, pe lângă descrierea cu mult talent al paşnicului miel biblic,
poetul Vasile Voiculescu utilizează cu măiestrie frazeologismul de origine biblică
„sărutul lui Iuda”, parafrazându-l şi obţinând o expresie cu o lumină nouă
„sărutul tainic”, care are o semnificaţie ce se opune sensului frazeologismului
„sărutul lui Iuda”. „Sărut tainic” ar însemna „sărut al credinţei al curăţeniei
spirituale, al iertării de păcate”, or mielul biblic simbolizează curăţenia divină şi
jertfă nevinovată adusă Domnului Nostru pentru iertarea greşelilor noastre. Însuşi
poetul V. Voiculescu a fost o jertfă nevinovată al vitregiilor vremii, fiind chiar
întemniţat între anii 1958 şi 1962.
Filosoful, teologul, filologul, istoricul în arte şi, nu în ultimul rând, poetul
spiritualist I. Alexandru a tratat în creaţia sa motive biblice foarte frecvent.
Vom insista în cele ce urmează doar la cele mai semnificative opere literare de
inspiraţie biblică.
În poezia Poetul şi candela apare pe prim-plan tema responsabilităţii
poetului în faţa cuvântului care e chemat să pună Neamului temelie. „Atâta linişte
şi bucurie/ Numai un clopot poate să le-nvie/ Şi pentru asta nu-i de-ajuns pământ/
Şi-a trebuit ca să devin cuvânt” („Marea”, p. 176).
Această responsabilitate duce până la dăruirea totală, jertfirea poetului,
asemenea mielului biblic şi chiar la crucificarea de sine: „Prea bucuros fiind,
poetul dărui/ Valul de aur ce-i bătea în vine,/ Întâiul miel de jertfă deveni/
Crucificându-se pe sine.” (Imne, p. 74).
Poetul, văzând şi cunoscând marile nedreptăţi ce există pe pământ, vesteşte
prin păstorii milenari chiar „crucificarea omenirii”: „Dezveliţi pe creştet vâlvătoi,/
Păstorii fac un semn al răstignirii/ Pe umere şi pieptul lor/ Vestind crucificarea
omenirii” (Imnul orfanului, p. 85).
Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 155

Poetul I. Alexandru exploatează motivul biblic al crucificării Domnului

în cuie şi reînvierea lui în poezia Lumină. Descriind chipul moţilor din munţii
Apuseni, autorul zice: „E mic la stat şi uscăţiv la chip/ Şi are-n ochi un fel
de căutare/ Că Domnul în icoană a înviat/ Şi-i sângerează cuiele-n picioare”
(p. 133). Acest subiect e reluat şi în poeziile Iubirea, Limba românească ş. a.
Marele adevăr biblic că la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu
Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu, figurează în mai multe poezii ale poetului
I. Alexandru. Printre ele menţionăm: Fiul meu, Mioriţa, Desăvârşire, Cuvântul,
Ţăranii, Ioan cel Nou, ş. a.
Imensa responsabilitate şi dragoste faţă de cuvânt e strâns legată de jertfă
şi înviere (Brâncuşi la Târgu-Jiu), de speranţă şi credinţă (Iubirea), de umbră
şi lumină (Cuvântul), ş. a. Logosul „în dragoste e întrupat” şi „nu rodeşte fără
suferinţă” (Iubirea, p. 225). Maica din balada Mioriţa „a înţeles că numai în
cuvânt/ Mai poate fi sălaş de izbăvire” (Mioriţa, p. 183). Pentru poet, „se prefac
în aur şi putere/ Cele ce trec prin lacrimi la cuvânt” (Brîncuşi la Târgu-Jiu,
p. 210). Omul „nu numai cu pâine trăieşte, ci cu tot cuvântul” („Ioan cel Nou,
p. 278).
Deseori poetul I. Alexandru apelează la motivul mielului biblic. Sugestiv în
această ordine de idei este poemul „Imnul mielului”. Mielul în viziunea autorului,
apare în ipostaza lui Mesia, fiind tămăduitorul bolilor şi iertătorul păcatelor şi
greşelilor: „Cu mielu-n braţe bătrânul a plecat/ Din sat în zori pe drumul spre
cetate/ Să-şi pună mâna toţi pe capul lui/ Din cei robiţi de boli şi de păcate./
Se spală astfel de multe greşeli/ De-a fi rănit văzduhul cu strâmba lor făptură”
(p. 142).
După ce îşi ia asupra lui toate păcatele şi greşelile păcătoşilor şi greşiţilor
„mielul-mpovărat cu neputinţa lor/ E scos în nopţi la lupi pe arătură”. Poetul
descrie detaliat tragicul chip al mielului nevinovat: „…Ochii sunt verzi şi limpezi
încă neumbriţi/ De niciun fel de patime străine/ Oamenii tot vin şi-şi spală-n
capul lui/ Mâinile groase pline de rugine/ Urechile-s din ce în ce mai lungi,/
Picioarele din traistă au ieşit ţurloaie/ Şi mielul iată-l ţap ispăşitor/ Pe deal un
staur răstignit în ploaie.” (p. 143). La finalul poemului I. Alexandru foloseşte
încă un frazeologism de origine biblică – „ţap ispăşitor”, care accentuează şi mai
puternic starea dezastruoasă în care a ajuns mielul.
Motivul mielului biblic şi terestru apare şi în poeziile Apa: „Neprihănită
apa tuturor/ La îndemână tainică se lasă/ Şi tot îndură mielul ispăşitor/
Până rămâne faţa cuvioasă” (p. 184); Mielul: „Stăpânul cosmosului este
miel/ Blândeţe numai şi iubire” (p. 239); „Drumul spre interior”: „Ctitorim
cetatea Mielului din iubire” (p. 263); Imn: „Nu-i cu putinţă vieţuire
fără El, Logosul,/ Miel înjunghiat de la începutul luminilor” (p. 296);
Ioan cel Nou: „Ranele trupului meu să le smulg/ Din rănile Mielului de
înviere” (p. 278), ş. a.
În opera lui I. Alexandru se întâlnesc şi alte motive biblice. Printre ele am
mai menţiona: Parabola cu oaia rătăcită: „Dar noi ce-am fi, cine suntem şi cât/
Fără El păstorul cel bun pe dealurile/ Carpaţilor./ Oaia pierdută cine s-o ia/ Cu
drag pe umerele sale…” („Imnul oaiei surde şi mute”, p. 88); Veacul de apoi:
„Pe jarul dintr-un hârb s-a picurat/ O lacrimă curată de răşină/ Şi amiroase-a
veacul celălalt/ Mişcat de vânt în prunii din grădină.” („Cina”, p. 81); Cină (sfat)
156 Gheorghe Colţun, Monica Spirescu

de taină: „Neliniştit e sufletul în mine/ Din când în când dă semne că-i flămând/
Că nu-i dau pâinea ce i se cuvine/ Şi-l înţărc de lacrimi prea curând/ Că-s grăbit
când îi cere/ Sfat de taină Logosului sfânt.” (Imne, p. 285), ş. a.
Poetul I. Alexandru este deopotrivă om şi artist, iar vocea lui este oraculară,
fiind slujitor al Cuvântului, al Logosului, primordial. În vocea lui poetică răsună
cuvântul divin, care arată Calea, Adevărul, Credinţa, Viaţa, Moartea şi Învierea
(„Antologia” 1998: 876).
Motivul biblic „facerea lumii” a fost interpretat foarte original de către
poetul M. Sorescu. Originalitatea se explică, în primul rând, prin faptul că
personajul principal al acţiunilor nu este Dumnezeu, ci Shakespeare. În al doilea
rând, fenomenele şi obiectele făcute de Shakespeare nu întotdeauna coincid cu
cele efectuate de Dumnezeu. În plus, M. Sorescu accentuează aspectul spiritual
al invenţiilor, plasând pe planul secund latura materială a lumii.
„Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii şi păsările sufleteşti.
În ziua a doua a făcut rîurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente.”
(„Antologia poeziei româneşti culte”, p. 744)
O altă trăsătură specifică a fenomenului „facerea lumii” la M. Sorescu
este faptul că autorul indică concret agenţii acţiunilor, adică cine trebuie să le
îndeplinească, să le stăpânească.
„Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antonio, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.”
(„Antologia poeziei româneşti culte”, p. 744)
După cum am menţionat deja, fenomenele inventate de marele dramaturg
nu coincid cu cele făcute de Dumnezeu. Să comparăm:
„În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.” (p. 745)
……………………………………………..
„Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului”
……………………………………………..
„În ziua a şasea a rezolvat probleme administrative”.
Punctul culminant şi deznodământul are loc abia în ziua a şaptea:
„În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut,
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.” (p. 745)
Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 157

Marin Sorescu este unul din reprezentanţii cei mai marcanţi ai literaturii
contemporane româneşti şi universale. Având o activitate atât de prestigioasă pe
tărâmul artei literare (poezie, proză, eseu, dramaturgie, ş. a.), obosit şi bolnav, în
8 decembrie 1996 a plecat, ca şi Shakespeare, „să moară puţin”.
Poetul P. Stoica a scris poezia „Jurnal”, care este o parodie satirico-
umoristică la motivul celor şapte zile ale săptămânii, având, desigur, la bază
o comparaţie a faptului ce a făcut Dumnezeu în şapte zile şi ce poate face un
muritor de rând tot în atâte zile. Să comparăm:

„Luni am instruit găinile apoi/ am cântărit lumina solară din fiecare ou.
Marţi am semănat morcovi viitoare/ cozi de cometă pe cerul bucătăriilor.
Miercuri am ieşit la plimbare cu iepurii/ am discutat împreună despre/ posibila
interzicere a bombei atomice.
Joi mi-am defrişat barba, iar seara/ am ascultat broasca ţestoasă depănându-
şi străvechile amintiri.
Vineri am primit în audienţă cocoşul/ cerea extinderea curţii/ să poată ucide
cocoşul vecinului.
Sâmbătă m-am îmbătat cu Heşiod/ în timp ce trăncăneam/ despre ultimele
cuceriri agro-tehnice.
Duminică după – amiază pe-o vreme cu ploaie/ am participat la funeraliile
cârtiţei.”
(„Antologia poeziei româneşti culte, p. 661)

Opera lirică a poetului A. Păunescu este marcată de o întreagă gamă de

sentimente „de la atitudinea cetăţenească la plânsul solitar, de la versul patriotic
la neliniştea existenţială, toate într-o revărsare lirică impresionantă, adeseori
nepotolită, necenzurată.” („Antologia, 1998: 924)
Poeziile cu motive biblice ale poetului A. Păunescu scot în evidenţă,
în primul rând, spiritul patriotic, de luptător împotriva nedreptăţilor sociale
ale vremurilor de rea pomină, când trădarea şi turnarea la siguranţă, închinarea
în faţa regimurilor, era un lucru la modă. Poetul vrea să plece, să părăsească
această lume. Iată ce ne spune în poezia „Crucifix”:

„Am să mă duc de tot sub altă stea

Şi fără om şi fără de ambiţii,
Şi-am să te las barem de temenea,
Să linguşeşti Ivanii, Ianchii, Fritzii.
Mai toţi trăim perfida viaţă dublă,
În dragoste şi-n pactul social,
Dar mai ales eu simt venind mortal
Trădarea-n formă de strigoaică suplă.”
(„Poezii cenzurate”, p. 309)

În lumea în care doar banul e la putere se întâmplă lucruri cu totul

miraculoase chiar şi în lumea spirituală, lumea divină:

„Pe cruce un Cristos universal,

Trist răstignit între dolar şi rublă.”
(„Poezii cenzurate”, p. 303)
158 Gheorghe Colţun, Monica Spirescu

În poezia „Spectator entuziast” poetul A. Păunescu îşi bate joc într-o formă
ironică de regimul dictatorial comunist, în care negrul poate fi alb şi albul negru:
„Mână mea bătută-n cuie/ cere voie totuşi să cobor,/ să votez, cu voia
tuturor,/ cum că nimenea pe cruce nu e.”
Poetul nu se vrea a fi un luptător temerar împotriva minciunii şi dictatului.
Dânsul, de bună voie, urcă la loc, pe cruce, după ce votează, având totuşi
o doleanţă care conţine un sarcasm răzbunător:
„Şi-a apoi pe cruce singur, iată,/ mă întorc şi mă aşez chiar eu,/ astăzi
nu-mi mai e atât de greu,/ cuiele când vin să mi le bată,/ dar lăsaţi-mi loc în jurul
meu/ să mai pot aplauda o dată.”
Finalul poeziei ne vorbeşte de faptul că poetul este un spirit modern şi
ridiculizează până la tragism societatea în care a trăit.
În lirica românească motivele biblice au fost abordate şi de alţi scriitori,
printre care i-am putea menţiona pe: Nichifor Crainic, Cezar Ivănescu, Ileana
Mălăncioiu, Radu Gyr, Radu Boureanu, Ana Blandiana, Ion Pillat, C. Baltag,
Andrei Ciurunga, E. Jebeleanu, Marius Robescu, M. Cărtărescu ş. a. Analiza
lucrărilor acestor poeţi va constitui obiectul de cercetare al altui articol.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Alexandru I., Imne, Chişinău, Litera, 1997.

2. Antologia poeziei româneşti culte, Bucureşti, Teora, 1998.
3. Diaconu M., Poezie, lux al deşertăciunii, Convorbiri literare, 2000,
decembrie.
4. Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia (1806–2006), Chişinău, Prut
Internaţional, 2006.
5. Dolgan M., Poezia contemporană, mod de existenţă în metaforă şi idee,
Chişinău, Poligraf, 2007.
6. Păunescu A., Poezii cenzurate, Bucureşti, Păunescu 1990.
7. Pe aripa poeziei… 100 de poeţi ai lumii, Antologie de versuri din lirica
universală Chişinău, Epigraf, 2005.
8. Suceveanu A., Arhivele Golgotei, Chişinău, Hyperion, 1990.
9. Vieru Gr., Taina care mă apără, Chişinău, 2009.