MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”, ALBA IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOLOGIE

LITERATURĂ ȘI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

VISUL ÎN OPERA LUI

MIHAI EMINESCU

COORDONATOR:

LECT. UNIV. DR. AUREL PANTEA

MASTERAND: OSTĂCIOAIE ADINA

ALBA IULIA

2014
 VISUL ÎN OPERA LUI MIHAI EMINESCU

1. Aspecte generale.

În introducerea acestei lucrări, pentru buna înțelegere a temei pe care o

abordăm, voi face referire la definirea tiparului de scriere al grupului oniric și a
valorii sale estetice. Plecând de la întrebarea ,,Ce reprezintă onirismul?”, aflăm,
aruncând o privire în dicţionarele de limbă, că termenul „onirism” este prezentat
cu două sensuri principale: unul surprinde sfera medicală, celălalt – sfera creaţiei
literar-artistice: ,,s.n. 1 Delir, aiurare asemănătoare visului, provocată de
obsesii sau de halucinaţii; 2. (Lit.) Înclinare spre cultivarea situaţiilor, a
motivelor onirice; atmosferă, caracter oniric al unei creaţii – din fr. onirisme”1.
De aici, surprindem mai departe definiția structurii „delir oniric” = delir
asemănător cu visul, care se manifestă în unele boli psihice şi în care bolnavul
se comportă ca un somnambul. ◊ (Despre oameni) Care este străin de ceea ce se
întâmplă în jurul lui, care trăieşte într-o lume de vis; 2. (Despre creaţii literare).
Care are ca temă principală situaţiile onirice (1) din fr. onirique”2.
Dumitru Țepeneag, unul dintre adepții cei mai importanți ai acestui curent
literar, onirismul, afirma: „În ultima vreme s-a vorbit destul de mult despre
oniric folosind termenul uneori peiorativ, alteori, cu totul superficial. Ce
înseamnă în definitiv literatura onirică? Firește, etimologic, e limpede: oneiros =
vis. E limpede dar insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în funcție
de care să fie stabilită sfera noțiunii de oniric. Și anume: literatura fantastică și
poezia suprarealistă. În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va putea fi
considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradițional, de tip romantic, și
suprarealism.”. „Pentru literatura onirică, așa cum o concep eu, visul nu este
sursă și nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este
fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să
construiesc o realitatea analoagă visului. […] Suprarealiștii s-au străduit și ei să
detecteze aceste elemente stranii din realitate (e suficient să ne gândim la Nadja
a lui Breton ori la Țăranul la Paris a lui Aragon); dar au procedat ca niște
reporteri în căutare de insolit, adică fără voința de a construi cu aceste elemente
o altă lume, o lume paralelă asemănătoare visului.”3

1
Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche (coord.), Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 720.
2
Idem.
3
Op. Cit. Dumitru Țepeneag, În căutarea unei definiții (1968)

2
 Altfel fiind spus, orice termen de genul „onirism”, „oniric”, „onirist” face
legătură directă cu literatura, având în vedere faptul că visul a fost un element de
o mare importanță, alimentând, în diverse moduri, perioade ale literaturii
universale și naționale. Aici putem exemplifica prin romantism, care a utilizat
visul, dar și suprarealismul, însă fiecare dintr-o altă perspectivă. În linii
generale, creaţia „onirică” este reprezentată de o operă literară inspirată de vis
sau asemănătoare cu acesta.
Grupul oniric afirmat pe scena literară română în perioada 1964-1971, a
avut dublă atitudine polemică: estetică şi politică. Astfel, evadarea în vis
reprezenta o formă mascată de protest contra unei societăţi aflate în plină
alienare, fiind, în acelaşi timp, o negare a artei oficiale, a ,,realismului socialist”:
,,13 iulie 1974. Două mari modele pentru onirism: visul (care se înrudeşte cu
filmul, deci cu o artă care îmbină vizualul simultaneist cu succesivitatea) şi
muzica (modelul perfect de artă recurentă). (…) onirismul românesc e mult mai
aproape de practica suprarealistă decât de teorie. Şi în orice caz, de plecat s-a
plecat de la pictura suprarealistă. «Ut pictura poesis!» (…) Termenul a fost din
păcate nefericit ales şi are în permanenţă nevoie de un determinant, de o cârjă.
Onirism estetic sau onirism structural. Eventual onirism literar.”4
Viitorul grupului oniric nu a fost atât de strălucit, datorită situației politice
din acea vreme. Inevitabil, începând cu anul 1971, grupul se destramă treptat,
unii dintre reprezentanţi părăsesc ţara, alţii renunţă, dar estetica onirismului
continuă în formule noi în scrierile foştilor componenţi, în funcţie de
personalitatea lor, de experiența lor. Singurul care continuă pe calea onirismului
este Leonid Dimov. Astfel, dacă scrierile foştilor onirici care au emigrat sau au
fost exilaţi (e.g. Vintilă Ivănceanu, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag) au fost
interzise, acestea fiind scoase din circulaţie, scrierile foştilor membri ai grupului
oniric rămaşi în ţară (e.g. Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil Mazilescu etc.) au
avut un rol important în creionarea peisajului literar românesc din deceniile
şapte şi opt din secolul trecut. Cheia istorică nu trebuie luată în mod
determinant, dar evenimentele prin care au trecut lasă, în mod clar, urme în
climatul cultural.
Sigmund Freud este cel care pune bazele psihanalizei și îşi începe teoria
studierii inconştientului prin analiza viselor, considerate de el cheia de
pătrundere în abisurile fiinţei. Dincolo de hotarele psihologiei clinice, teoriile lui
Freud au avut ecouri în mai toate ştiinţele umaniste, mai ales în estetică,
antropologie, filozofie. Iată un exemplu de vis din viața lui pe care l-a interpretat
ca o reacție a trebuințelor sale: „M-am trezit într-o dimineaţă din somn, în toiul
verii, într-o localitate montană, din Triol, cu gândul că am visat că a murit papa.
Îmi era peste putinţă să interpretez visul acesta scurt şi cu totul lipsit de elemente
vizuale. Îmi aminteam pur şi simplu că citisem în ziare, nu cu mult timp în urmă,
că sanctitatea sa avusese o uşoară indispoziţie. În cursul după-amiezii însă soţia
4
Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris. Pagini de jurnal 1970-1972, 1973-1974, 1977-1978, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1977, pp. 369-370

3
m-a întrebat: "Ai auzit ce teribil băteau clopotele azi-dimineaţă?" Nu ştiam să le
fi auzit, însă atunci mi-am înţeles visul: era reacţia trebuinţei mele de somn la
zgomotul prin care acei pioşi tirolezi m-ar fi deşteptat. M-am răzbunat prin
deducţia că papa murise şi am dormit mai departe, fără să mă intereseze câtuşi
de puţin sunetul clopotelor."5
După cum am specificat mai sus, literatura onirică stă la baza a două
perioade literare, romantismul și suprarealismul. În cazul primei dintre acestea,
una dintre caracteristicile esențiale ale manifestă preferinţă pentru evadarea din
lumea reală apăsătoare în trecut, istorie, vis sau somn (mitul oniric), într-un
cadru natural nocturn; fapt dovedește caracterul oniric. Mai mult decât atât, cel
mai mare reprezentant al romantismului românesc este prin excelență Mihai
Eminescu, adeptul tematicii visului.

2. Visul – topos structurant în opera lui Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu constituie nucleul de investigaţie a acestei lucrări,

centrându-se pe configurarea unei poetici onirice şi a unor tipologii ale
visătorului în prima etapă a romantismului românesc. Am ales acest poet
deoarece etapa eminesciană a romantismului reprezintă un punct crucial în
istoria literaturii noastre, marcând indiscutabil momentul maturizării
imaginarului românesc şi al trecerii înspre „lumea himerelor, în ipostaza boreală,
în cea a Sudului miraculos şi a mării fabuloase. Visul devine experienţă vitală,
halucinaţie, viaţă adevărată şi sursa unei mari poezii.”6
Așadar am propus observarea relaţiei text (creaţia eminesciană) – context
(creaţia şi estetica romantică) – metatext (exegeza eminesciană şi universală)
într-un “sistem planetar”. (vezi fig.1)

5
Sigmund Freud - Interpretarea viselor, Ed. Ştiinţifică, 1993, p. 191
6
Sultana Craia, Vis şi reverie în literatura română, Ed. Biblioteca, Târgovişte, 2003, p.165

4
 Fig. 1

Având în vedere statutul visului în creaţia eminesciană se poate constata

că prin recurenţa sa (aproape că nu există pagină unde să nu apară explicit sau
măcar insinuat) visul cu dezideratele sale: visarea, reveria, somnul, lunatismul se
constituie în topos structurant, adică determinant atât pentru viziunea poetică şi
mitologia personală, dar şi în vederea configurării unei „psihologii creatoare”
cum o numeşte Zoe Dumitrescu – Buşulenga.
De asemenea, se poate remarca cu o mare ușurință o particularitate aparte
a visului la Eminescu, faptul că acesta cunoaşte două direcţii de manifestare:
retrospectiv, asociindu-se amintirii şi evocării altor timpuri, a unei vârste
aurorale a fiinţei, cuprins fiind de sentimente de melancolie, tristețe, deznădejde,
dragoste, regrete şi proiectiv, vizând constituirea unor spaţii subiective. Şi într-
un caz şi-n celălalt visătorul deţine poziţia de forţă, el se dedică unei instanţe
demiurgică, scoţând din tenebrele sinelui imagini obsedante, angoasante,
universuri compensative sau imaginând spaţii fabuloase – propuneri la un real
resimţit străin, inadecvat, traumatic.
Eminescu va fi de altfel cel dintâi poet din literatura română care cultivă
visul – paradigmatic, visul – premisă existenţială şi auctorială, deopotrivă,
aşezând visul la temelia lumii şi a destinului individual şi creator, dând astfel
curs unei teme a vieţii ca vis şi instituind ca principiu guvernator echivalenţa
deplină între realitatea concretă şi proiecţia sa onirică, îndreptăţind astfel
situarea sa în rândul marilor scriitori romantici europeni .

5
 După o înregistrare succintă a valenţelor diurne şi nocturne ale visării
eminesciene - registrul diurn ţine de atitudinea şi reacţia în faţa lumii şi de
condiţia paradigmatică de visător a fiinţei, iar cel nocturn reţine viziunile
coşmareşti, sentimentul tragic al fracturării eului, autoscopia, somnul ca moarte,
viaţa lumii ca vis, realitate iluzorie, inconsistentă, dar şi somnolența universului
eminescian, cufundat în apele inconştientului.
Eminescu vede că prin vis, poetul deține marea putere de transfigurare a
realității și de proiectare a idealurilor. George Călinescu este de părere că „toată
literatura poetului este onirică și, când nu există de-a dreptul regimul oniric, ea
capătă cel puțin forma visului”7 pentru că Eminescu fuge de real, având
sentimentul deplin că-și poate construi un univers paralel, superior, deoarece,
„lumea este așa cum o gândesc eu”.
Așadar, visul le oferă romanticilor de felul lui Eminescu, proprietăți
demiurgice. Prin vis, lumea întreagă poate fi luată în stăpânire și reorganizată
după simțirea inocentă a celor care tânjesc după frumusețea și unitatea originară
a Universului. Pe Eminescu, starea onirica îl face ”stăpânul lumii”, pentru că eul
său plutește peste acest abis și sublim fără sfârșit.

2.1. Visul în proza eminesciană.

Celebra nuvelă eminesciană Sărmanul Dionis e structurată în întregime pe

ideea - laitmotiv că „viața-i vis”. Meditația romantică eminesciană
aprofundează axioma anterior explicită pe dimensiunea de adâncime a ființei
eroului romantic: „În fapta lumea-i visul sufletului nostru”. 8 Astfel înțelegem că
ca a-ți povesti visul și totodată a încerca să-i pătrunzi înțelesurile înseamnă, de
fapt, a-ți înțelege propria existență și menire. E adevărat că, în viziunea
eminesciană, se poate trece dincolo de porțile visului, acolo unde simțirile,
cugetările și trăirea erotică pot căpăta proporții de neechivalat în așa-zisul spațiu
real.
Eroul eminescian, Dionis, se visează a fi călugărul Dan în vremea lui
Alexandru cel Bun. Călătoria personajului pe axa temporală parcurge circa 500
de ani, cu ajutorul unei cărți de magie. În mod paradoxal, și totuși atât de firesc
romanticilor, trezindu-se, călugărul Dan are sentimentul clar că se visase a fi
tânărul Dionis, un mirean din alte vremuri viitoare. Ambiguitatea planurilor
narative este întreținută de autor în mod conștient pentru ca, în esență, cei doi
avatari au aceleași preocupări: interesul pentru stăpânirea prin gând a spațiului și
a timpului și o pasiune erotică suavă și inocentă pentru frumoasa Maria. În
prezentul secolului al XIX-lea, Dionis răsfoiește cartea magică a lui Zoroastru,
abandonându-se unei stări de visare produsă de „fața cea blândă a lunii”. Dacă,
7
Mihai Eminescu , Opere, vol XII, Ed. Perpessicius, p. 28
8
Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis – proză literară, București, Ed. Eminescu, 1972, p. 87

6
pe de-o parte, luna favorizează reveria, iar poetul se lasă captivat de astrul
selenar, pe de altă parte, în nenumărate situații, alunecarea în visare e
autoimpusă, căci „el își închide ochii ca să viseze în libertate”; starea de
beatitudine, de exemplu, produsă de imaginea tinerei fecioare care cânta divin la
pian, în apropierea casei lui Dionis, poate fi concentrata la esență printr-o
strângere silită a ochilor. Astfel, din întregul portret al fetei, se va întipări doar
vocea ei în memoria afectivă a personajului romantic.
Visul în vis, experienţă specifică aventurierilor romantici, anulează cele
trei dimensiuni ale timpului, astfel încât timpul istoric al domniei lui Alexandru
cel Bun devine doar un punct pe cercul hermeneutic, având “signatura” timpului
circular. (vezi fig.2) Unind aspectele temporale prin diagonale se obţin două
triunghiuri ABC, A’ BC care reprezintă cele trei dimensiuni ale timpului
fenomenal şi tema dublului, pliată pe cele două entităţi - prototipul şi avatarul –
dezvoltate în Archaeus. Timpul viselor este timpul revelaţiei care poate fi numit
şi timpul infinirii subiectului creator, al negaţiei oricărei determinări. Demersul
hermeneutic de tip geometrizant, aplicat prozei eminesciene, ne oferă
posibilitatea unor multiple lecturi şi aplicarea intertextualităţii. Pe de o parte,
cercul hermeneutic al intenţionalităţii autorului este tot un cerc de cercuri, care
indică mai multe chei de lectură. Fiecare microstructură narativă are un anumit
centrum, de unde poate porni interpretarea. Însă centrul centrurilor (metafora
aparţine lui Georges Poulet) al acestui labirint circular este Delta mystika.

A B
Existența
PREZENT VIITOR
călugărului Dan

Prototip Avatar

Existența
PREZENT TRECUT
lui Dionis
A’ C
Fig. 2

7
 Visul, ca eveniment oniric, ca eveniment de cunoaștere este evidențiat
prin trecerea eroului de la ipostaza de Dionis la cea de Dan. Se accentuează
jocul dintre realitate și vis, pentru că realitatea este folosită de Dionis ca un
pretext de a fugi în lumile proiectate, visate. Un bun exemplu, în acest sens, este
episodul cu Maria. Albert Beguin spunea că „tocmai această veghe în vis
împiedică adevăratul vis interior, profunda reîntoarcere a sufletului în
plenitudinea existenței sale lăuntrice”.9
Trezirea eroului ia trup în ipostaza „sărmanului Dionis”. Locul în care se
afla imita, la dimensiuni reduse, frumusețea paradisului pierdut. „Cerul adânc
albastru” și “grădina de un verde răcoritor” în care adormise tânărul fuseseră
probabil sursa reveriei sale. Gaston Bachelard este de părere că „reveria este un
univers în emanație, un suflu înmiresmat ce iese din lucruri prin mijlocirea unui
visător”.10
Prin romantica şi fantastica istorie de dragoste a lui Dionis, Eminescu
promovează ideea că numai prin intelect omul poate penetra infinitul şi
deconspira Divinitatea, dar ca individ fenomenal nu are decât o singură existenţă
reală în care viaţa şi visele nu sunt decât paginile unei unice cărţi. Noutatea
incontestabilă a nuvelei constă în modul original în care Eminescu îmbină
filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice
un orizont ce nu există decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil
raţional.

2.2. Visul în poezia eminesciană.

Caracterul oniric al literaturii şi-a făcut simţită prezenţa şi în perioada

paşoptistă, însă spre deosebire de aceasta care vedea în poezia onirică simple
scenarii, Eminescu a transformat experienţa onirică în funcţii fundamentale, în
modalităţi de cunoaştere, de manifestare sau chiar de naştere a lumii poetice.
„Umanitatea eminesciană include, cred, trei stadii ale imaginaţiei poetic-onirice.
Este vorba despre subiectivitatea depotenţată, ce are acces la visul vizionar,
despre spiritul poetic, produs al umorismului (formă a cugetării reci, ştiutoare a
statutului de aparenţă şi arbritarietate al realităţilor edificate de imaginaţie) şi
despre reverie. Visul vizionar şi reveria sunt forme ale credinţei şi încredinţării
subiectivităţii, în timp ce imaginaţia umoristică e expresie a crizei simbolului.”11
Visul reprezintă un act al eliberării de presiunea zilnică, fuga de
banalitate, de suferinţă, de imposibilitate.
Ion Negoiţescu afirma: „în somn, romanticii cad ca într-o altă trezie, mai
grea, mai originară, în care sufletul îşi recâştigă unanima substanţă. La

9
Op. Cit. Albert Beguin
10
Gaston Bachelard, Apa si visele – Eseu despre imaginația materiei, București, Ed. Univers, 1995, p. 12
11
Aurel Pantea, Literatură onirică. Aplicaţii în poezia românească, Seria didactica, Alba Iulia, 2004, p. 45

8
Eminescu, somnul apare măreţ, cu înfiorări mortuare, ca o paloare a gândirii şi
ca izvorul poeziei, ce e fecunda pace a tărâmului; de sub veghe. Viziune de mare
adâncime şi autenticitate romantică, în versuri care şi ele par a sta sub vrajă”12:
Când somnul, frate-al morţii, pe lume jalnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece...”
(Andrei Mureşanu)

Printr-o variaţie de imagini, Eminescu sporeşte potenţa lirică şi mai mult,

iar visul şi angelitatea oferă graţiozitate paradisiacă. Pentru Eminescu - citatul de
mai jos reliefează acest lucru — viaţa înseamnă o continuă alunecare în abisul
somnului-moarte, deci o scurgere a visului în lume; de fapt, visul şi moartea se
integrează aici vieţii, sau poate viaţa e o lumânare aprinsă în întunericul morţii şi
al visului. Harfele îngereşti, care răsună în codru, sunt pe de o parte magia
visului de pretutindeni:
„În văi de vis, în codri plini de cânturi
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.”
(O,-nțelepciune ai aripi de ceară!)

Iubirea a reflectat-o în creaţia lirico-erotică printr-un ansamblu de trăiri

emoţionale bine definite, adaptate într-un spaţiu imaginar al dorului, al visului
erotic, manifestate în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările interioare ale
eului liric. Poezia „Dorința” ilustrează aspirația unei iubiri posibile într-un plan
imaginar, proiectată într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică
pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează. Tul
liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste
ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul
visului şi proiectată într-un viitor neprecizat, în concepţie romantică şi sub forma
lirismului subiectiv, propriu artei poetice. „Dorința” este o idilă romantică, ce
exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o atingă:
„Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;”
Mihai Eminescu a tins dintotdeauna spre o cunoaștere absolută, iar
universul nu-i era îndeajuns. Pentru el, era doar o sumedenie de simboluri care
trebuiau descifrate pentru a ajunge la adevăr. Uneori, Eminescu este conștient de
refuzul lumii de a-i reda atotștiința:
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume…”

12
Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Dacia, 1995, pagina 28

9
 „Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici.”
(Povestea magului…)

Prin poezie, Eminescu este conștient că acea călătorie spre marele adevăr
este de fapt o călătorie spre interiorul propriu, spre profunzimea structurilor
psihice ale poetului. Spațiul poetic avea să devină propria lume interioară, iar
inima sa devine inima universului. Adevărata cunoaștere reprezintă cunoașterea
de sine:
„E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.”
(De vorbiți mă fac că n-aud…)

Ca şi în alte poezii ale sale, şi în S-a dus amorul… M. Eminescu evocă,

graţie amintirilor, chipul iubitei. După cum luna, vrăjind natura cu lumina ei
rece, strălucitoare şi dizolvantă a formelor aparente, poate îmbrăca pământul în
bura ei magică, tot aşa iubita, născută din lumină („lumină de-n departe” —
metaforă) şi din moarte („ochi…/renăscători din moarte”) poate să transforme
„visul misterios” al bărbatului în viaţă adevărată, pentru ca iubirea să învingă
nefericirea şi condiţia umană, să asigure armonia exterioară şi lăuntrică:
„Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.”
Însă acea dorință a poetului nu a avut loc, iar rezultatul a fost despărțirea
îndrăgostiților și risipirea visului ferice de dragoste:
„Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era de tot frumos
De-au trebuit să piară.”
(S-a dus amorul…)

Poezia „Vis”, are ca temă secvenţa visului, unde lumea întreaga poate fi
luată în stăpânire şi reorganizată după simţirea inocentă a celui care tânjeşte
după aflarea adevărului, după frumuseţea şi unitatea originară a Universului.
Visul este în cazul lui Eminescu, o supapă dilatatorie pentru „eul” romantic
care-şi trăieşte toate descătuşările fanteziei. Relatarea onirică este mediată de
trăirea în parametrii realităţii, încât, în conştiinţa eului se produce spasmul
firului reverie:
„Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi:
A nopții minte le scornește,
Le spun a nopții negre guri.”

10
 (Vis)

În concluzie, eroul romantic trăieşte în spaţiul oniric proiecţiile

hiperbolizate ale dorinţelor sale refulate. Lumea nou creată e mai bogată, mai
intens simţită şi chiar mai adevărată decât realitatea însăşi, ceea ce–l motivează
pe eul liric să recompună perpetuu datele existenţei, în termenii şi după logica
visului. Poetul şi-a pus de timpuriu întrebări asupra existenţei, încercând să dea
şi răspunsurile la aceste întrebări, fiind unul dintre aceia care resimt din plin
distanţa între aspiraţiile lor şi realitatea înconjurătoare. Eminescu fuge de real,
având sentimentul deplin că-şi poate construi un univers paralel, superior. Pentru
Eminescu, visul relevă marea putere a poetului de a transfigura realitatea şi de a
proiecta idealuri.

BIBLIOGRAFIE

11
1. Aurel Pantea, Literatură onirică. Aplicaţii în poezia românească, Seria
didactica, Alba Iulia, 2004
2. Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris. Pagini de jurnal 1970-1972,
1973-1974, 1977-1978, Editura Cartea Românească, Bucureşti, , 1977
3. Gaston Bachelard, Apa si visele – Eseu despre imaginația materiei,
Bucureşti, Ed. Univers, 1995
4. Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Editura Dacia, Bucureşti, 1995
5. Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche (coord.), Dicţionarul Explicativ
al Limbii Române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1998
6. Mihai Eminescu , Opere, vol XII, Ed. Perpessicius
7. Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis – proză literară, Ed. Eminescu,
București, 1972
8. Mircea Cărtărescu, Eminescu: visul chimeric, Ed. Humanitas, București,
2011
9. Sigmund Freud - Interpretarea viselor, Ed. Ştiinţifică, 1993
10.Sultana Craia, Vis şi reverie în literatura română, Ed. Biblioteca,
Târgovişte, 2003
11. Op. Cit. Dumitru Țepeneag, În căutarea unei definiții (1968)
12. Op. Cit. Albert Beguin

12