ADELA

Garabet Ibrăileanu – romancier

În domeniul teoriei literare, ideile sale își găsesc fundamentarea în estetica științifică. Ibrăileanu a arătat că literatura este o formă specifică
de reflectare a realității. În făurirea imaginilor artistice, scriitorul observă, selectează și apreciază. O operă literară autentică nu este o
înlănțuire de copii fotografice ale unor aspecte întâmplătoare de viață, scriitorul trebuie să dea viață unor personaje care să întruchipeze
trăsăturile generale, esențiale și caracteristice ale categoriei sociale din care fac parte.

Ibrăileanu, selectiv fiind, aduce o nouă perspectivă atunci când vine vorba de îmbinarea aspirațiilor publicului, raportate la idealul artistic.
Pentru scriitor, romanul contemporan poate fi abordat din două perspective diferite. Prima are la bază comportamentul personajelor și
faptele acestora – axându-se pe prezentarea lor. A doua este focusată pe ilustrarea stărilor sufletești.

Luptând împotriva impresionismului și estetismului, Ibrăileanu este de părere că nu critica literară trebuie să disece și să facă anatomia
operei literare spre a-i dezvălui însușirile, spre a descoperi legăturile cauzale dintre operă sau spiritul scriitorului și condițiile cosmice,
morale, intelectuale, sociale în care s-a produs acea operă sau s-a format acel spirit.

Ibrăileanu se dovedește a fi un mare prozator care a dat literaturii române primul roman de analiză psihologică, Adela, o capodoperă de o
prospețime stilistică neatinsă de timp.

Citește și:   „Jurnalul fericirii” lui N. Steinhardt și literatura de sertar

Adela – rezumat
Este vorba despre dragostea doctorului Emil Codrescu pentru Adela, o femeie cu douăzeci de ani mai tânără, măritată și divorțată. Cu toate
că Adela manifestă pentru Emil simpatie, acesta, delicat și fin, nu crede în posibilitatea unei uniuni.

În ciuda aparențelor, Emil Codrescu nu este un erou excepțional, fiind mai degrabă un intelectual atins de eșec. Din punct de vedere moral, el
are totuși o concepție superioară, înțelegând dragostea ca idee.

Eroul o iubește pe Adela și o privește crescând până la vârsta maturității și are șansa de a deveni iubirea vieții ei, însă acest lucru nu se
întâmplă. Autorul dă cu măiestrie eroilor săi posibilitatea de a-și duce trăirea iubirii în alte planuri decât cele vulgare, ea rămânând astfel în
plan ideal. Eroul este un om obișnuit, care are șansa să vegheze adolescența acestei fete care în mod invariabil se îndrăgostește de el. Doctorul
Codrescu nu are curajul să concretizeze iubirea și își ratează astfel șansa vieții.

Lipsa de acțiune și apatia lui Emil Codrescu din partea finală a romanului ascund o problemă profundă. Pentru narator, mama devenise o
imagine ștearsă a unei fotografii, fapt care i-a adus o stare de neliniște căreia nu-i găsea o explicație concretă. Percepând feminitatea drept
mereu tânără, Codrescu suprapune, cumva, chipul mamei peste cel al iubitei. Astfel s-a ajuns la reprezentarea iubirii într-un soi de prohibit
alegoric. Emil Codreanu își cimentează tiparul de incelectual ce abuzează de luciditate și de potențialul deznodământ al faptelor sale.

Concluzii
Romanul Adela de Garabet Ibrăileanu are forma unui pseudojurnal, iar naratorul nu este altcineva decât Emil Codrescu. El încearcă prin
intermediul acestui jurnal să se vindece de o obsesie, obstacolul vârstei. Înfiorarea, jalea, chinul din sufletul lui Emil Codrescu, un om stors
de amintiri și înfricoșat de viitor, toate acestea, în acțiunea romanului durează doar două luni. Cartea este înfățișată ca ”un fragment din
jurnalul lui Emil Codrescu”, un jurnal meditativ asupra iubirii mistuitoare, un jurnal al geloziei devoratoare, al seismului sufletesc, al
zădărniciei.

Citește și:   Jane Austen - „Mândrie și prejudecată”

Doctorul Codrescu nu vede moartea ca pe un banal deces, știe că împreună cu el va dispărea o întreagă lume frământată de senzații, îndoieli,
supuneri, măreții, amintiri.

George Călinescu observă în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) că Adela este o carte despre dragoste și moarte.
Singura soluție care ar putea curma tortura celui îndrăgostit pare a fi renunțarea la iluzia paradisiacă.
Referindu-se la stilul lui Ibrăileanu, Alexandru Paleolologu spunea în  Spiritul și litera. Eseuri critice. (1970) că este ”un artist al exprimării
frapante și memorabile, un remarcabil stilist […] care găsește stilul fără să-l caute”.
Sub raport artistic, romanul de analiză al lui G. Ibrăileanu este o capodoperă.

"Adela" este romanul dragostei unui barbat de patruzeci de ani, complexat de propria varsta, incapabil sa reziste
avalansei biologice. Actiunea incepe in statiunea Baltatesti, intr-un decor desuet, de sfarsit de secol al XlX-lea, in care
doctorul Emil Codrescu are surpriza de a o redescoperi, dupa trei ani, pe Adela, o femeie frumoasa, plina de farmec, pe
care o cunostea inca de copila, cu toate manifestarile de ingenuitate si de candoare ale varstei infantile. Barbatul are
surpriza maturizarii bruste a tinerei fete, fiindca in cei trei ani Adela "s-a maritat si s-a despartit", incat de la inceput
barbatul se comporta indecis, extrem de precaut si de ezitant in exprimarea sentimentelor. Dragostea fata de Adela i se
aprinde in mod fulgerator, dar doctorul incearca sa se convinga ca este vorba doar de o simpla amicitie, care continua
scenele pline de farmec si de candoare petrecute in copilaria fetei. O simpla plecare a Adelei la Manastirea Neamtu, la
"Piatra", are insa un efect teribil asupra barbatului, pentru ca timpul se dilata la nesfarsit in aceste ore ale despartirii.
Femeia nu intelege motivul pentru care barbatul isi marturiseste batranetea si chiar se supara in acest moment:

"Si eu am sa fiu batrAna atunci", complicitatile dintre cei doi avand voluptati nebanuite. Discutiile despre "Razboi si
pace", de Lev Tolstoi, prilejuiesc sentimente ciudate barbatului:

"Ce simte ea? imi pare ca astazi mi-a vorbit din nou despre noi cand imi raspundea la indigestele mele pedanterii, in care
toate cuvintele strigau: Te ador!".

Barbatul se plimba si converseaza cu fosta fetita de altadata, marturisindu-i in unul din aceste peripluri ca are pentru ea
"un sentiment foarte curios", la care fata ii replica:

"- Adica bun de pus la muzeu?"

Astfel de sentimente ezitante si contradictorii nu pot aparea decat intr-un  decor romantic, cu o anume vetustete, de
sfarsit de secol XIX, prilej pentru scriitor de a descrie, in stilul calatoriilor lui Vasile Alecsandri ("Balta-Alba"), o statiune
izolata, "inconjurata de singuratati", Baltatesti:

"O improvizare de balci, pe soseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, stramba, serpuind printre rapi, si se
duce la Targu-Neamtului..."

. Lumea face parte dintr-un decor realist, domnii au "jambiere si sepci impermeabile", trec cu alpenstock-uri spre un
"peisaj meschin", format dintr-o "colina intinsa, trista, patata de cativa arbori schilozi".

intr-un astfel de spatiu nu poate exista decat o stare de plictis existential, in care lectura devine un mod de supravietuire.

Principala tema a romanului este a ezitarii, drama nehotararii personajului de a-si stabili in mod clar destinul. Pentru
Codrescu, frica cea mai puternica este de a trai, de a birui eshatologia individuala:

"in strigatul de iubire - cugeta el, reluand o maxima din «Privind viata» - barbatul cere femeii ajutor impotriva mortii.
[...] De aceea posibilitatea imaginilor voluptoase de a tine piept in constiinta imaginii infioratoare a mortii."

Personajul are gustul voluptatii analizei introspective, iar Adela constituie o prezenta "rumena si frageda", "femeia
incantatoare", incapabila sa se decida in pozitia ei fata de barbatul cvadragenar. in tot acest plan al relatiilor se contureaza
intreaga dimensiune psihica a dramei traite de Codrescu. Legatura dintre cei doi este minata de diferenta de varsta: Adela
este tanara, iar el are patruzeci de ani, aceasta fiind, dupa parerea barbatului extrem de reflexiv, dar lipsit de inclinatii
catre actiune, "varsta amintirilor si recapitularilor".

Pentru Codrescu, tineretea pare un vis indepartat, trecerea timpului fiind nemiloasa:

"Si dupa cativa ani, care trec ca fulger, alunecarea vertiginoasa, fara putinta de oprire, intre maluri uniforme, intr-o lumina
sura si rece de toamna, spre apropriata prapastie."

In aceasta dilema se contureaza portretul moral complex al personajului. Emil Codrescu este un ganditor boem, traind
pentru carti, tragand din tigari ca un pictor flamand al secolului al XVII-lea. Starile de reverie sunt suspendate de
"hipertrofia [...] cerebrala" proprie, actionand ca un anestezic al sentimentelor:

"Cu mania de a analiza, care nu ma paraseste un moment, m-am felicitat ca, pentru un moment, am putut ramanea in
atitudine contemplativa fata de ea. Dar cand s-a dus sa-si ia batista de pe masa, geniul nemilos si-a luat revansa."

Chiar dictionarul de ocazie, in vacanta, reprezinta pentru Codreanu un moment de reverie:

"Si tot asa, in partea a doua, la numele proprii - un rege merovingian, un promontoriu, o primadona italiAna ."

La Baltatesti sunt recitite pagini de Diogen Laertiu, versuri de Baudelaire ("Les hiboux"): "L homme, ivre d une ombre
qui passe, porte toujours le chatiment d avoir voulu changer de place..."

, incat aparitia Adelei, atemporala, "aceeasi, ca si acum trei ani", tulbura tot acest echilibru al barbatului.
Cu toate acestea, Adela ii pare lui Codrescu o femeie potrivita nu pentru casatorie, ci pentru discutii cat mai sofisticate,
ocolitoare pentru atractia irepresibila dintre ei:
"Aproape in fiecare seara stau de vorba cu Adela in cerdac. [...] Femeia asta tanara si curioasa de viata si de stari
sufletesti ma scruteaza necontenit, fara sa aiba aerul. Eu imi ingros cat se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabila.
Dar cu femeile jocul e pierdut intotdeauna. Ele privesc in sufletul barbatului ca intr-o vitrina."

Dar Codrescu este incapabil sa faca pasul decisiv al marturisirii iubirii, inchipuindu-se, aproape obsesiv, zdrobit de povara
inexorabila a anilor trecuti, de povara biologica a varstei, semanand cu un bolnav care isi marturiseste boala. Femeia nu
poate suporta insa ideea batranetii, arhetipul spiritual, ramasita a arhetipului fizic si sufletesc total, si respinge aceasta
boala:

"... Pentru ce s-a suparat cand ii spuneam ca sunt batran?" intr-o astfel de atmosfera, barbatul refuza sa iubeasca
femeia:

"Nu iubesc si nu vreau sa iubesc pe Adela".

Constiinta fiintei imbatranite il apasa grav, ca o pata rusinoasa, ca o inexorabila decadenta biologica. Femeia este
observata in sunetul menuetului din "Sonata a VH-a", cu "coroAna ei de par galben, scanteind in razele soarelui",
"blanche comme lait..."

, "douce comme un agnelet..."

, "fraiche comme rose..."

. Ritmul muzicii este eteric, indemnand la plutire, la degustarea poeziei vietii. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie intre
imaginea femeii, tanara, aflata in pragul ascensiunii biologice, si cea a barbatului, cu o imagine psihica mult diminuata.
Adela a patruns in viata launtrica a protagonistului in momentul cand acesta a realizat ca e femeie:

"in urma, zi cu zi, ideea a fost confirmata mereu, inconstient, de fapte: de aspectul nou, mai bogat, al frumusetii ei, de
temperatura urcata a feminitatii ei si de cei patruzeci de ani ai tai..."

. Femeia apare ca o madona, dimineata, cand scutura cuverturile, avand "o polcuta albastra si cu o digrimea pe cap."

Imaginea genuina a tinerei fiinte aduce un suflu de prospetime pentru barbatul cuprins de toate spaimele varstei de mijloc,
pentru ca ea actioneaza ca o stavila impotriva imbatranirii instantanee. intr-o plimbare cu trasura spre Baltatesti, senzatiile
se succed instantaneu, Adela participand la un ritual al trecerii timpului, "supusa si vibranta", in timp ce el, atent la
schimbarea vremii, ii pune un pardesiu pe umeri. intre timp, ii tine un adevarat curs de astronomie sentimentala.
Sentimentele de obsesie a diferentei temporale se accentueaza:

"PAna acum nu imbatraneam, pentru ca imbatraneam fara sa stiu, ca arborii. Problema mi s-a pus intaia oara in viata cand
am revazut-o pe Adela..."

.
Sentimentul erotic se amplifica in mijlocul naturii dezlantuite, noi ipostaze ale acestuia fiind descoperite in functie de
peisajul arcadian in care cei doi protagonisti isi petrec prelungita vacanta. intr-un rand, ca intr-un ritual stravechi, isi lipesc
obrajii de pamant, intr-un gest de comuninune, de transcendenta cosmica, dincolo de care verticala devine orizontala, iar
infinitul se apropie. Adela este fotografiata, de data aceasta, cu ochii mintii, de acelasi narator obsedat de inferioritatea
secventei temporale in care se afla, ca o ipostaza eterna a feminitatii fruste, cu "rochia roz, cu capul gol, cu o mana pe
san, cu linia corpului onduland si accentuand depresiunea taliei, cu poala rochiei in evantai", fiind "un bloc de frumuseti vii
si calde..."

.
Raporturile dintre cei doi raman, cu toate acestea, imprecise: intr-o reverie aproape involuntara barbatului se surprinde
undeva, pe un drum de munte, imaginandu-si ca o strange de talie. in poiAna in care ajung nu se mai afla nimic decat
singuratatea naturii:

"Nimic, in afara de noi, decat viata obscura a pamantului, a pietrei, a vegetatiei marunte si cativa fluturi care se urmareau,
se intalneau o clipa cu intentii de harjoAna [...] Printr-o deschizatura a copacilor scanteiau privelisti din vale, marginite
departe tare de dealurile albastre, sterse ca niste nouri gata sa dispara la orizont."

Indecizia alegerii ramane si dupa aceasta plimbare romantica; in timp ce peisajul se roteste, gandurile ii sunt neclare:

"Mi-e capul gol si sufletul greu..."

. Emil Codrescu are gandirea unui "geniu pustiu", incercand sa-si domine pulsiunile enorme ale sufletului. Nevoia de
senzualitate deriva din aceasta sabie a lui Damocles ce atarna asupra barbatului, care il determina sa sufere. Daca la
inceput Codrescu are o "constiinta adormita", el incearca treptat sa iasa din aceasta stare de marasm existential, sa
recupereze "tineretea pierduta", la fel cum Proust incerca, la modul ideal, sa recupereze "timpul pierdut".

Atractia dintre Adela si Codrescu, extrem de spiritualizata, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru celalalt, o conjugare
a simturilor superioare celor fizice, plutind intr-un mediu abstract.
Paroxismul crizei erotice duce la un sentiment de teroare existentiala, in care fiinta iubita e in stare sa-si dea si viata,
Adela devenind femeia unica, arhetipul in jurul caruia se invart gandurile barbatului. Adela devine o tinta nu prea
indepartata, dar nici prea apropiata, "stanca pe care creste floarea-reginei".

Pentru exprimarea iubirii, pictura si sculptura i se par inferioare barbatului indragostit, in timp ce muzica sugereaza starea
de elevatie necesara pentru sublimul absolut. Renuntarea la excursii i se pare o alta forma de manifestare a batranetii,
barbatul amagindu-se ca este doar un supraom spiritual, nu si unul fizic, care se sacrifica pentru fericirea Adelei.
Despartirea de natura, intr-un tablou romantic, este plina de resemnari:

"- Luna se tine mereu dupa noi de catva timp, aici, la Varatic..."

. Sentimentul realitatii este pierdut, din cauza inlunatiei, iar Adela ii va lua o mana si o va pune pe genunchiul ei, stare
continuata si mult timp dupa aceasta, cand intra in Baltatesti. Manifestarile dragostei sunt aproape adolescentine, iar
personajul este cuprins de o rusine putin explicabila, pentru ca si o diferenta de numai zece ani intre el si tanara ar fi fost
inconvenienta. Pentru barbatul infrant psihic dinainte, iubirea venind din partea femeii tinere este un lucru improbabil. De
aceea, identificarea sentimentelor intre cei doi urmeaza insa acelasi traseu al pertractarilor: intrebat de Adela ce simte
pentru ea, barbatul raspunde ca "un sentiment foarte curios", "bun de pus la muzeu", un fel de "vis in vis", multiplicat la
infinit. Sentimentul cu care se despart cei doi este de durere si de fericire in acelasi timp, iar favoarea ceruta de barbat
este de a o striga pe nume, "Adelina!".

Despartirea finala, prin plecarea femeii, urmeaza acelasi traseu de "vis in vis", sentiment ce se perpetueaza prin
contemplarea absentei acesteia, prin reveniri inopinate in casa iubitei, sub spectrul simbolic al toamnei in care ploua
"marunt si rece".

Umbra Adelei este zarita in cerdac, in fiecare camera, "pe jiltul de trestie, pe capatul canapelei din odaia de primire..."

. Materializarea fapturii iubitei se realizeaza peste tot, in vibratia aerului, in obiectele pe care aceasta le-a atins. Doar
natura ramane impasibila in marea cautare:

"Cand am iesit in cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furisat o raza, raspandind peste plai un abur de aur, ca atunci
pe Ceahlau. Dar in curand raza se stinse in negurile tomnatice de pe inaltimi."

Sentimentul nedefinit al iubirii se afla in legatura stransa cu aceasta persistenta a negurilor de toamna peste inaltimi.
Drama lui Emil Codrescu este de a se lasa coplesit de tulburele sentiment al imbatranirii fizice, de a nu se elibera de
presiunea timpului, fapt ce declanseaza o intreaga tragedie interioara, determinand lipsa de hotarare a personajului,
proiectarea iubirii catre trecut si catre ariile inefabile ale absolutului.